Sunteți pe pagina 1din 492

Carolyn MacCullough

Când eşti vrăjitoare………....2


Ramai vesnic vrajitoare…249
C

1
2
3
Carolyn MacCullough

Când eşti vrăjitoare

4
PROLOG

M-AM NĂSCUT în noaptea de Samhain, când bariera


dintre lumi e fragilă ca o şoaptă şi când magia – vechea
magie – îşi îngână cântecul ameţitor şi dulce pentru oricine
doreşte să-l asculte. Mama s-a chinuit toată noaptea, iar
când în cele din urmă m -a adus pe lume, bunica s-a aplecat
deasupra mea, răsucindu-şi degetele misterios şi
murmurând ceva într-o limbă pe care numai ea o ştia.
— Ce este? a spus mama îngrijorată, întorcându -se cu faţa
spre perna cu miros de levănţică. Ce nu e bine?
În cele din urmă, bunica i -a răspuns, cu o voce plină şi
triumfătoare:
— Fiica ta va fi una dintre cele mai puternice vrăjitoare pe
care le-am avut vreodată în familia noastră. Va fi ca un far
călăuzitor pentru noi toţi.
Dintotdeauna m-am întrebat cum a reacţionat sora mea,
Rowena, căreia i se permisese accesul în cameră. Nimănui
nu i-a trecut prin gând să cerceteze această parte din
poveste, dar chiar aş fi savurat momentul când eu, şi nu
Rowena, aş fi fost soarele, luna şi stelele laolaltă.
Au spus că n-am plâns deloc la naştere şi n -am scos
niciun sunet, dar am deschis ochii imediat şi i -am privit pe
toţi cu linişte şi calm.
— De parcă ar fi văzut deja destule, a şoptit mama,
mângâindu-mi degetele, apoi obrazul.
Ei bine, dacă văzusem ceva, am uitat de mult ce-a fost; cât
despre spusele bunicii, şi ele sunt de mult uitate. Sau nu
uitate, dar cu siguranţă făcute fărâme.
5
Chiar şi acum, şaptesprezece ani mai târziu, încă o mai
surprind pe mama privindu-mă lung şi ştiu că se gândeşte
cum de a reuşit să o piardă pe copila care -i fusese promisă şi
să mă capete în schimb pe mine. Şi eu mă întreb dacă
bunica îşi aminteşte vreodată de vorbele ei: una dintre cele
mai puternice… un far călăuzitor. Mă îndoiesc.
Povestea a fost spusă de nenumărate ori, ca o anticipare

febrilă, s-
familie până la aniversarea
a adunat mea iar
şi a cântat, de mama
opt ani.a Atunci,
aprins întreaga
cele opt
lumânări conice, aurii, care reprezentau cele patru elemente
şi cele patru puncte cardinale. Atunci m-au privit cu toţii,
unii drept în faţă, alţii pe furiş.
Iar eu ce-am făcut?
Nimic. Absolut nimic.
Oricum, nimic din ceea ce ar fi trebuit să fac. După o
vreme, am obosit ca toţi să se holbeze la mine şi apoi unul la
altul, aşa că am suflat în lumânări, găsind alinare în lumina
slabă, în timp ce mi-am mâncat cele două felii mari de tort cu
glazură
lor. de zahăr. În cele din urmă, au plecat cu toţii la casele
Provin dintr-o familie de vrăjitori. Toţi membrii familiei,
până la cel mai mic verişor, îşi manifestă în mod cert
Talentul înainte – şi cu siguranţă nu mai târziu – de
împlinirea vârstei de opt ani.
Cu excepţia mea.
Au trecut nouă ani de la acea petrecere de aniversare şi eu
nu am nimic de arătat. Niciun strop, nicio jumătate de strop,
nici măcar un sfert dintr-o jumătate de jumătate de strop de
magie nu-mi curge prin venele extrem de prozaice, se pare.
Iar ce a spus bunica despre mine – una dintre cele mai
puternice… un far călăuzitor etc. Etc. Etc. –, toate astea nu
fac decât să arate că, în ciuda credinţei populare, chiar şi cea
mai bătrână şi mai înţeleaptă dintre vrăjitoare se poate înşela
crunt.

6
UNU

— ÎNCĂ DOUĂZECI DE MINUTE, Hector, spun eu, şi scap


din iadul ăsta.
Hector, care a deschis larg ochii săi maro-roşcaţi în timp
ce-i vorbeam, acum cască şi îşi arată dinţii ascuţiţi ca nişte
ace. Mai clipeşte o dată, apoi se cuibăreşte din nou să
doarmă, acoperindu-şi lăbuţele din faţă cu coada.
Iad nu este tocmai o descriere adecvată, recunosc eu în
timp ce privesc în jur, în librăria bunicii, asigurându-mă că
totul e în ordine. Dar în ultima vreme, iad a devenit cuvântul
meu preferat. Trebuie să mă duc în iad, îmi place să-i spun
Agathei, colega mea de cameră, de fiecare dată când sunt
chemată acasă pentru o sărbătoare sau pentru weekend. Şi
tot de fiecare dată, Agatha îmi aruncă drept răspuns o privire
lipsită de orice expresie.
— Cred că trebuie să fie grozav să fii crescut într-o
comunitate a spus ea odată.
Nu m-am deranjat să-i explic că de fapt nu e o comunitate
reala. Am priceput cumva că aşa părea după descrierea
trunchiată pe care i-o oferisem. O casă de piatră într-o fermă
mare aflată la nord de New York, cu multe coridoare, cu o
uşă pe care intră mereu veri şi mătuşi şi unchi, şi cu
hambarul şi ogoarele şi grădinile dimp rejur, de unde se
hrăneşte afacerea familiei, Greene’s Herbal Supplies 1. Peste
care prezidează mama şi bunica, cu fustele lor colorate,
şalurile şi şiragurile de mărgele.

1 Depozitul de ierburi Greene (lb.engl.) (n.tr.).


7
— Adică, eu am crescut în Pine Park, Illinois, Tamsin. Vino
cu mine acasă o dată şi-o să vezi atunci iadul! Şi, apropo,
ăsta nici măcar nu mai e un cuvânt expresiv.
— Mi-ar plăcea, am răspuns nerăbdătoare la acea vreme.
Şi vorbeam serios. Mi-ar plăcea să văd cum e să trăieşti
într-o casă americană, reală, normală. Unde mama şi bunica
nu ghicesc din două în două secunde în frunze de ceai şi

măruntaie.
ierburile din Sau nu pentru
grădină fac fierturi
zeci deputernic mirositoare
fete şi femei din
din sat. Ele
vin după lăsarea întunericului, bătând timid la uşa din
spate, cerşind ceva de strecurat în cafeaua sau în berea unui
bărbat, când acesta nu se uită. Ochii lor se umplu de lacrimi
de recunoştinţă, sunt aceiaşi ochi care se uită în altă parte
atunci când vă întâlniţi pe stradă în plină zi.
Într-o casă adevărată, normală, oamenii sărbătoresc Ziua
Recunoştinţei şi Crăciunul sau Hanuca. De Halloween, copiii
se deghizează. Nu este o sărbătoare când toată familia ta se
adună în pădurea deasă din spatele casei şi înalţă un rug şi
arde ierburi dulci pe altarul construit din cele patru
elemente. Nu este o sărbătoare când toată familia dansează
până ce dă prima geana de lumină deasupra dealurilor şi te
poţi întoarce acasă împleticindu-te, cu picioarele goale,
zgâriate şi învineţite, cu mâinile şi tălpile îngheţate,
îngreţoşat de la vinul de casă al u nchiului Chester.
— Iadul, repet eu, de data asta cu sentiment, în timp ce
ploaia bate în geamurile supradimensionate.
Bine măcar că nu mai este decât o săptămână până ce voi
lua trenul înapoi spre Grand Central. Casc şi îmi întind
degetele spre tavanul elegant din plăci metalice. Clopoţelul de
la uşă îşi cântă blând cele trei note, iar eu, tresărind, îmi las
în jos braţele aflate la jumătatea mişcării de întindere. Nu
sunt singura. Hector sare de pe tejghea, aterizează mieunând
nemulţumit şi dispare între două teancuri de cărţi de poezie,
despre care tocmai mi-am amintit că trebuia să le schimb
preţul şi să le aşez în cealaltă jumătate a secţiunii.
8
Dar în loc să fac asta, arunc o privire spre bărbatul care
tocmai a intrat. E înalt şi, de vreme ce eu însămi sunt înaltă,
asta chiar înseamnă ceva. E înalt şi subţire, înfăşurat într-o
pelerină neagră de ploaie, care pare să -l acopere din cap
până-n picioare. Îşi închide politicos umbrela şi o pune în
ghiveciul de aramă de lângă uşă care serveşte drept suport.
Privirile ni se intersectează.

— Îmiaproape
emoţie, cer scuze, spuneînel,vânt.
pierdută iar vocea lui e o şoaptă plină de
Uşa se închide, izolându-ne înăuntru.
— Pentru ce? întreb voioasă. Nici măcar nu ne-am
cunoscut încă.
Mi-o imaginez pe Agatha mormăind. Am adus-o la
disperare cu evidentele mele replici înţelepte.
Bărbatul arată spre picioarele sale. Pe podeaua din lemn
de esenţă tare se întind băltoace, apa picurând de pe pelerina
lui de ploaie.
— Ah, spun eu. Apoi, nu- mi mai vine nimic isteţ în cap.
Am… undin
El dă mop,capînchei eu strălucitor.
afirmativ, îşi scutură puţin haina, apoi pare
puţin fâstâcit când pe podea mai curg câteva picături de apă
de ploaie.
— Închideţi?
Are un accent vag, cunoscut, iar eu încerc să -l ghicesc.
— Nu, mint eu vitejeşte, căci la urma urmelor e vorba de
un client, iar eu am vândut azi doar de vreo douăzeci şi doi
de dolari.
Trec în spatele casei de marcat şi mă apuc să îndrept
teancul de registre de-acolo, prefăcându-mă că nu mă uit la
bărbatul care trece pe lângă standul de ficţiune. Când se
apropie de secţiunea de magie şi ezoterism, tresar resemnată.
Aşadar, e unul dintre ei. Un străin de oraş, în mod cert, care
crede că magia poate fi găsită într -o carte. Oftez. Credeţi-mă,
aş vrea să strig la el, dacă magia s-ar putea găsi într-o carte,
eu aş fi găsit-o de mult.
9
Îmi fac de lucru cu banda casei de marcat, apoi îmi ridic
iar privirea, aşteptându-mă să-l văd pe bărbat cufundat cu
totul în ultima carte a lui Starling Ravenwood, Vrăji pentru a
trăi o viaţă plină de noroc, bestsellerul nostru. Dar el nu e de
văzut. Îmi întind gâtul, balansându-mă pe un picior. Se
materializează deodată între rafturile de poezie şi îşi croieşte
drum spre mine, în timp ce-mi întinde o carte subţire, de

culoareaLovesc
înapoi. bronzului. Inexplicabil,
cu cotul aparatulmădetrezesc
cafea făcând un pas
– pe care am
insistat să-l cumpere bunica dacă lucram la librărie toată
vara. Vasul scoate un şuierat, împroşcând puţin din
conţinutul său aromat când smucesc braţul în faţă.
— Au!
Bărbatul nu pare să observe. De-aproape, văd firişoarele
aurii ale bărbii nerase şi remarc că părul său ud de ploaie e
blond-închis. Ochelarii lui stilaţi, cu rame negre, reflectă
lumina, dar nu mă lasă să -i văd culoarea ochilor. Aş zice că
are cam treizeci de ani. Nu arată bine, în sens convenţional,

dar
apoiesăceva
mă la
uitel,
iarceva
la el.ce mă face să privesc în altă parte, iar
— Mai aveţi şi altele în genul ăsta? întreabă el, iar srcinea
accentului său mă preocupă din nou.
Silabele scurtate, pronunţia perfectă. Englez, decid. Asta
cu certitudine îl face şi mai atrăgător. Agatha, de exemplu, e
înnebunită după cei care vorbesc cu accent.
Deschid cartea, o răsfoiesc.
— Pe asta n-am citit-o, spun surprinsă, căci am citit
aproape tot din librărie – cel puţin, tot ce merită citit.
Cartea pare a fi un montaj foto despre srcinile oraşului
meu. Schiţe în creion şi desene în tuş ale conacelor vechi fac
loc fotografiilor lucioase cu frunzişul tomnatic, piaţeta
oraşului, cascadele şi cimitirul. Sub fiecare fotografie se
găseşte un scurt text, de un paragraf sau două, cu explicaţii
istorice.
— Interesant, spun, cu un zâmbet care nu obligă la un
10
răspuns, dându-i cartea înapoi.
El îşi potriveşte ochelarii pe nas şi zice:
— Interesant este unul dintre cele mai banale cuvinte din
limba engleză. Ce înseamnă de fapt?
Zâmbetul îmi îngheaţă pe buze.
— Înseamnă că nu am nimic mai bun de spus, aşa că doar
interesant mi-a venit în minte.

El Nu
— clatină o dată
mi se paredin
că cap.
eşti genul de persoană care să fie în
situaţia să nu aibă nimic mai bun de spus.
Cana de cafea şuieră din nou, iar eu îmi trec la întâmplare
palma peste ceafă ca să alung fiorul de gheaţă. Din senin,
Hector sare iar pe tejghea, arcuindu- şi spatele şi împingând
frenetic cu capul cartea pe care o ţine bărbatul. Preţ de o
secundă, acesta pare surprins, apoi, deodată, zâmbeşte,
aproape făcând gropiţe în obraji.
— Pentru Hector, toate cărţile sunt potenţialii lui rivali în
ce priveşte atenţia oamenilor.
— Atunci,bărbatul.
comentează ăsta nu e cel mai bun loc în care să trăiască,
— Cere răzbunare în moduri subtile. Asta e tot? întreb,
arătând spre carte.
Într-o clipită, Hector întinde lăbuţa spre brăţara de argint
de la încheietura mâinii mele şi îşi înfige ghearele în pielea
mea.
— Au! ţip eu, smucindu-mi mâna. Înţelegeţi ce am vrut să
spun despre răzbunare, bombăn eu, uitându-mă urât la cele
trei mărgele de sânge care au izvorât pe pielea mea de
culoare deschisă.
— Dă-mi voie, zice bărbatul, şi iute, atât de iute încât nu
am timp să reacţionez – scoate o batistă albastră din
buzunarul pelerinei sale de ploaie şi mi-o apasă pe
încheietură.
Îi zăresc vârful limbii iţindu-se în colţul gurii. Îmi retrag
mâna, zâmbind şovăitor.
11
— Cine mai poartă batistă în zilele noastre?
Vocea îmi tremură – slabă, egală. Mă uit la colţul batistei,
unde sunt brodate literele AEK.
El ridică stânjenit din umeri şi vâră batista înapoi în
buzunarul pelerinei.
— Da, îmi dau seama, nu e un obicei prea american.
— Deci sunteţi englez, concluzionez eu.

Pare
— uşor deranjat.
Scoţian, zice.
— Regret, şoptesc ironic. Greşeală gravă. Duşmani de
moarte şi tot tacâmul, nu?
Îmi duc mâna la gură, apăsându -mi buzele pe înţepăturile
din piele. El mă priveşte lung şi eu las, stânjenită, mâna în
jos.
— Sunteţi în vacanţă? îl întreb, umplând tăcerea.
— Sunt la NYU2.
— Sunteţi student? insist.
Obrajii i se îmbujorează.

— Profesor.
— Da? întreb, dându-mi seama, cu întârziere, cât de
nepoliticos a sunat. Adică… sunteţi, dau eu din cap a
încuviinţare. Sigur. Îmi pare rău, păreţi atât de tânăr!
Acum, eu sunt cea care roşeşte. Simt asta pe obraji şi pe
frunte. Până şi nasul mi-l simt fierbinte.
— În primul an, spune el, apoi adaugă, zâmbind uşor:
bănuiesc că o să îmbătrânesc acolo.
— Ce predaţi? întreb.
— Istoria artei. Eşti studentă?
— Încă nu, îi răspund eu. Frecventez New Hyde Prep.
Mă priveşte fără nicio expresie.
— E o şcoală cu internat din oraş. În Upper East Side.
Acum, vara, stau acasă, în Hedgerow, adaug.
Împing un teanc de semne de carte din carton mai aproape

2 New York University (n.tr.).


12
de casa de marcat, aliniindu-le perfect.
— NYU e în topul meu. Deci, dacă intru, poate că anul
viitor o să nimeresc în clasa dumneavoastră.
— Ar fi grozav, spune el.
Apoi îşi ridică privirea spre mine, aproape cu răutate.
— Atâta timp cât promiţi că n -o să foloseşti cuvântul
interesant în nicio discuţie.

— N-flutur
Îmi aş îndrăzni,
genele.îiM
spun.
-am plictisit toată vara şi simt nevoia
să flirtez un pic. Micuţul orăşel Hedgerow, oricât de mare i -ar
fi farmecul rustic, nu oferă o prea mare diversitate
masculină. Chiar şi dacă n-aş fi fost membră a uneia dintre
familiile cele mai infame din oraş, opţiunile ar fi fost limitate.
Dar timpul trece, aşa că iau din nou cartea de la el şi caut
bulina cu preţul scris de bunica, cu creionul.
— Şapte dolari, îi spun, luând bancnota de douăzeci dintre
degetele lui întinse.
Ia restul pe care i-l dau, fără ca măcar să-l verifice, după

care îl bagă
nelinişte. Îşiînscoate
portofel. Şi în tot
ochelarii, îşiacest răstimp
masează afişează
puntea o vagă
nasului, şi
se uită la mine, iar eu hotărăsc că ochii lui oscilează între
albastru şi gri.
— Mai caut şi altceva, zice deodată. Nu e vorba de o carte.
Aruncă o privire spre uşă, de parcă meditează dacă să se
răzgândească şi să fugă în ploaie. Eu îmi las greutatea de pe
un picior pe celălalt, lipindu-i uşor lui Hector urechile de cap
aşa cum îi place lui.
— Atunci, despre ce e vorba?
Cumva, nu sunt surprinsă că am ajuns la asta. Cei mai
mulţi dintre cei străini de oraş ajung, în cele din urmă, şi la
partea asta.
—O veche amintire de familie. Un ceas. I- a aparţinut
familiei mele timp de multe generaţii, apoi l-am… pierdut.
Îşi pune ochelarii la loc pe nas.
— Pierdut?
13
Flutură din mână, lumina căzând pe brăţara de oţel a
ceasului său. Hector face ochii mari, iar eu pun o mână pe
gâtul lui până se linişteşte din nou şi moţăie.
— La un joc de cărţi sau la un rămăşag sau ceva de genul
ăsta, în ultimii ani ai secolului al optsprezecelea, în New
York. Jucătorii din familie, mă tem.
— Şi eu cum pot să vă ajut? îl întreb şi aştept să se uite la

mine, ceea ce
Albastru se şi întâmplă,
glacial, c uîntr
dareu
mă hotărăsc o oarecare ezitare.
-un final.
— Este doar… păi… am auzit că… acest loc…
— Acest loc? repet eu.
În timp ce strecor cartea într -o pungă, trec cu degetul
peste logo-ul familiei: GREENE – CĂRŢI PIERDUTE ŞI
GĂSITE, NOI ŞI VECHI. Mă simt oarecum asemenea lui
Hector cu un şoarece prins între labe. Se înroşeşte din nou.
— Am auzit că locul ăsta este specializat în astfel de
treburi. Găsirea lucrurilor, adică. A lucrurilor pierdute.
— Un lucru este rareori pierdut pentru totdeauna, spun eu
enigmatic,
clienţi. căci aşa le spune mereu şi bunica potenţialilor săi
Apoi mă simt puţin obosită de jocul ăsta şi puţin obosită
de mine însămi. Bietul om a călătorit tocmai de la New York
într-o seară ploioasă pentru a găsi un obiect pierdut, fără
îndoială lipsit de orice valoare, cu excepţia celei sentimentale,
şi ultimul lucru de care are nevoie este să se joace cu el o
fată de şaptesprezece ani, agasată de Talentele speciale care
există în familia ei.
De anul trecut de când Agatha a făcut cursul introductiv
de psihologie, am fost îndemnată să devin mult mai
conştientă de mine însămi.
— Bine, uitaţi… aţi venit în locul potrivit, dar…
Callum, mă întrerupe el. Alistair Callum. Iar dumneata,
desigur, eşti domnişoara Greene?
— Da. T…
Dar acum cuvintele ies năvală din el.
14
— Sincer, am avut ceva îndoieli că un loc ca ăsta… există.
Adică, ce fascinant! Vreau să… vreau doar să spun… ce
lucru minunat faci, domnişoară Greene!
Nu sunt persoana de care aveţi nevoie. Ştiu că trebuie să-i
spun asta. Dar se întâmplă rar să se uite cineva la mine aşa
cum se uită Alistair acum. Cu admiraţie şi cu evlavie. Simt
concomitent o strălucire şi o întunecare în capul meu, de

parcă
o. ar fi vreau
Brusc, aprinssă
cineva
fiu înlumina
patul şi,
meu la fel
de de
la rapid, fi stinsîn-
cămin,arcitind
diagonală pasajele dintr-o carte proptită pe piept, înainte de
a renunţa la teme şi de a merge agale spre holul studenţilor,
unde să mă uit la TV împreună cu oricine s -ar întâmpla să
fie pe-acolo. Oameni normali. Oameni care habar n-au
despre Talentele familiei mele. Oameni care nu se uită pieziş
la mine, cu mirare sau cu dezgust, cu teamă ori cu o
combinaţie din toate trei. Şi totuşi, Alistair se uită la mine
plin de speranţă, strângând cu putere marginea tejghelei, în
timp ce se apleacă spre mine. Mă imaginez spunând lucrul

potrivit,
acesta mi-lucrul pe care
ar cere ar trebui
ajutorul, să i -l spun
exceptând unui
cum săclient dacă
găsească
ultima carte de enigme a lui Pat Griffith. Cu bunica trebuie să
vorbiţi. O să fie mâine aici. Eu doar păzesc magazinul. Nu eu
sunt persoana potrivită. Nu de mine aveţi nevoie. În schimb,
mă aud spunând:
— Vă pot ajuta. Apoi mă opresc. Drege-o, drege-o acum,
ţipă în mine un firişor de voce. Acesta este magazinul bunicii.
Aşa, aşa, dă înapoi. Inspir adânc, îmi potolesc vocea,
reducând-o la tăcere. Dar o ajut întotdeauna şi eu la acest
gen de treabă, adaug.
Cuvintele sunt ferme, neşovăitoare. Hector nu mai toarce
şi deschide ochii, oferindu-mi o privire lungă şi mirată,
galbenă.
— Am auzit de familia ta într-o prăvălie de antichităţi…
— Asta răspunde următoarei mele întrebări. Care anume a
fost…
15
— Du-te la doamna Greene, mi-au spus. Sau la Rowena,
nepoata ei. De Rowena Greene ai nevoie.
Şi apoi zâmbeşte iar, dar de data asta e un zâmbet ciudat,
o jumătate de zâmbet, şi adaugă calm:
— Cuvintele pe care am aşteptat atât de mult să le aud.
Rowena Greene.
Gâtul pur şi simplu mi s -a uscat, genul de uscăciune rătă-
cit-prin- nume-timp-de-o-
madă dedeşert ciudate însăptămână -fără-şi
familie. Chiar apă.
aşa,Avem grăîl-
pe al omeu
urăsc în mod special. Tamsin. Sună atât de… dur şi lipsit de
muzicalitate! Spre deosebire de Rowena, care îţi susură pe
buze, Tamsin cade ca un pleoscăit. Când eram mică, am
întrebat-o pe bunica în repetate rânduri de ce mă potcovise
cu un asemenea nume, dar ea doar zâmbea şi spunea că e o
poveste pe care e mai bine s-o lăsăm pe altă dată. Acum
înghit şi încerc să spun:
— Ăăă… de fapt, num…
— Şi când am intrat pe uşă în seara asta, am avut pur şi
simplu
Îndeasă senzaţia că tu
sacoşa într eşti dintre
-unul cea cubuzunarele
care trebuie să vorbesc.
interioare ale
hainei sale. Probabil că mă consideri nebun. Poate că sunt
nebun.
Îşi ciupeşte uşor puntea nasului cu două degete.
— Nu cred că sunteţi nebun, spun după o clipă, când pare
că a terminat de vorbit.
Am impresia că noua mea însărcinare este să-l liniştesc.
Am văzut-o pe bunica liniştindu-i într-o clipită pe clienţii
emoţionaţi.
— Sunt flatată, zău.
Spun asta pe un ton sincer, abţinându -mă să adaug:
Habar n-aveţi cât de flatată. Nimeni nu m-a mai confundat
niciodată, dar niciodată, cu extrem de Talentata mea soră.
El se apleacă peste tejghea, mă ia de mână şi mi -o strânge,
scuturându-mi-o de câteva ori. Hector miaună ofensat şi se
îndepărtează de mâinile noastre unite, dar Alistair nu pare să
16
observe.
— Sunt atât de încântat să aud asta! Am senzaţia că tu
chiar o să poţi să mă ajuţi.
Eu înghit, abţinându-mă să-i arăt că mă apasă pe
încheietura rănită.
— Ascultaţi, domnule Callum…
— Alistair, insistă el.

— Alistair,
Da? mă repet eu. Trebu
îndeamnă -ţi spun
ie săcând
el, iar nu -că…
i răspund imediat,
umerii i se strâng uşor şi brusc mâna îi cade inertă.
Nu suport să-l văd dezamăgit.
— Aăă… Voiam să spun că nu-ţi pot promite nimic.
De fapt, îţi pot promite că, cel mai probabil, nu vo i putea
rezolva treaba asta. Poate că ar fi trebuit să formulez în felul
în care o face bunica atunci când se confruntă cu un anume
client agasant sau cu un caz excepţional de greu. Ceea ce
vrea să fie găsit va ieşi la lumină. Nu voi avea odihnă până ce
nu voi fi aruncat lumina în toate colţurile şi nu voi fi alungat
toate umbrele.
Nu că ar fi spus de multe ori în ultima vreme aşa ceva. În
vara asta, când m-am întors de la şcoală, am găsit -o
petrecându-şi cea mai mare parte a timpului şezând liniştită
în grădină sau în camera ei, cu un abur de vis împrăştiat pe
chipul şi pe mâinile ei liniştite. Nimeni altcineva nu va
recunoaşte asta. Cel puţin, nu pe faţă. În schimb, mama mi -
a spus că aveam să lucrez la librărie cea mai mare parte a
verii, în timp ce Rowena o să stea acasă şi o să ajute la
celelalte treburi. Celelalte treburi însemnând modul de viaţă
al vrăjitoarelor într-o lume care nu ştie despre ele că există
cu adevărat.
— Nu, nu. Desigur, desigur, spune Alistair, iar eu mă
concentrez din nou asupra lui. Înţeleg pe deplin. Faci ce poţi.
Se întoarce cu spatele la uşă şi întinde mâna să -şi ia
umbrela fără să-şi ia privirea de la mine, de parcă s -ar teme
că sunt pe punctul să m-apuc să ciopârţesc aripi de liliac şi
17
să murmur incantaţii.
— Aşteaptă! Nu vrei să-mi spui mai multe despre acel
obiect? Ce anume ar trebui să caut?
El se opreşte şi închide ochii o clipă, iar colţurile gurii i
ridică într-un zâmbet vag.
— Ba da, cum să nu. Dar…
Aruncă o privire la ceas.

— În cinci
întâlnire minute
la biroul trebuie
meu, să prind
când începe trenul. Putem stabili o
semestrul?
— Sigur, îi spun, luptându-mă să nu se vadă în glasul
meu uşurarea pe care-o simt.
Cunosc genul ăsta de oameni. Odată ce o să se întoarcă la
birou şi o să înceapă şcoala, seara asta o să i se pară lui
Alistair din ce în ce mai ireală, pe măsură ce o să uite
amănuntele legate de ea. O să se întrebe destul de curând
dacă el chiar a purtat această conversaţie cu o fată, într -o
seară întunecată, ploioasă. Poate că toate astea se vor
transforma într-o poveste pe care o s- o spună cuiva într-o
bună zi unei
serviciile – că,vrăjitoare
odată, cândva,
pentru caa aceasta
încercatsăsă contracteze
-i găsească un
obiect ce fusese destinat oricum să rămână pierdut.
— O să te caut. NYU, bine? Scotoceşte în buzunar ul
hainei, o expresie alarmată traversându-i chipul. Aveam o
carte de vizită pe-aici pe undeva, adaugă. Abia le-am primit.
Se bate peste buzunare cu mişcări tot mai agitate.
— Nu-ţi face griji, îi spun eu în cele din urmă, cu un
zâmbet larg. Te găsesc eu. Vreau să spun, dacă nu o să
reuşesc, probabil că nu vrei cu adevărat să mă angajezi
pentru serviciul ăsta, nu-i aşa?
El pare speriat şi apoi râde, şi din nou i se formează vag
gropiţe în obraji.
— Adevărat. Şi… ei bine, cât vrei, care este preţul tău
obişnuit?
— Cel obişnuit?
Oare cum se descurcă bunica la partea asta? Ea nu face
18
niciun efort, niciodată.
— Ăăă… discutăm când o să am o idee mai clară despre
munca pe care trebuie s-o fac, spun eu pe tonul meu cel mai
oficial.
Asta pare să-l satisfacă, căci dă din cap a încuviinţare şi,
în cele din urmă, dispare în ploaia deasă.
Întorc plăcuţa cu ÎNCHIS, răsucesc cheia mare din aramă

în încuietoare
marcat. Mă simtşi de
apoi mă ar
parcă îndrept
fi cevafără grabă
ce am spre
uitat casaaşa
să fac, de
încât mă uit în jur, ochii mei sărind peste teancurile de cărţi
de poezie cărora încă trebuie să le schimb preţul. Brusc,
ultima picătură de plăcere pe care am simţit -o la
presupunerea lui Alistair, la încrederea lui în mine, se
scurge, lăsându-mă aplatizată. Mi-aş dori să-i pot spune
Agathei povestea asta, dar, cumva, nu cred că povestea va
supravieţui editării serioase prin care ar trebui să treacă.
Telefonul zbârnâie strident. Îi arunc o privire malefică în
timp ce continuă să sune zgomotos. Nu am nevoie de niciun
Talent al familiei mele ca să ştiu cine e. În cele din urmă,
ridic receptorul.
— Greene – cărţi pierdute şi găsite, noi şi vechi, cu ce vă pot
ajuta? cânt în receptor.
— Tam, spune Rowena, iar vocea ei e plină de autoritate.
Avem nevoie să cumperi zece kilograme de îngheţată de
vanilie de la McSweeney. Aparatul nostru de îngheţată s -a
ars.
Îmi dau ochii peste cap.
— Nu poate să-l repare unchiul Chester?
Unchiul Chester poate repara orice se strică. Aparatură
casnică, sticlă, porţelan, oase.
— A încercat. Mătuşa Minna încearcă să controleze
situaţia. Se aude un oftat scurt, exasperat. E beat, adaugă
Rowena, fără să fie necesar.
— Deja?
— Pur şi simplu, închide mai devreme şi cumpără ce ţi-am
19
zis, da?
— Poate că am clienţi, îi spun pe un ton foarte important.
Gesticulez cu mâinile spre magazinul pustiu.
— Nu ai clienţi.
Oricât de Talentată ar fi, sora mea vede numai ce stă în
faţa ei, aşa că mint cu o dezinvoltură perfectă.
— Ba chiar am.

— Pe cine?
important. Celvrea ea să
puţin nu ştie. Şi, pe
cineva în plus,
care nu poate
tu să fi nimeni
-l poţi ajuta,
adaugă ea.
Tac. Îi ating nasul lui Hector cu un deget. El deschide ochii
şi ne privim lung unul pe celălalt.
— Am să aduc îngheţata, spun pe un ton searbăd. După ce
închid aici.
Mda, bine.
— Tam, spune sora mea , şi pare şi mai enervată decât
înainte… N-am vrut…
— Ba ai vrut, îi spun, având din nou un ton vesel. Altceva?
— Nu uita că mătuşa Lydia şi Gabriel vin aici în seara
asta.
Fac o mişcare circulară în aer cu un deget.
— Grozav!
Dar îmi înăbuş un junghi. Gabriel.
— Nu te bucuri? vrea ea să ştie. Adică… nu i -am văzut de
ani buni.
Mătuşa Lydia nici măcar nu e mătuşa noastră, dar face
parte din reţeaua largă care s -a format în jurul familiei mele
de-a lungul anilor, şi de vreme ce le spuneam tuturor
femeilor mai în vârstă mătuşă şi tuturor bărbaţilor mai
vârstnici unchi, pur şi simplu ne-am transformat într-o mare
familie fericită. Sau ceva de genul ăsta.
Gabriel e fiul ei. El a fost cândva şi cel mai bun prieten al
meu, pe când eram doar copii. Apoi şi-a dezvoltat Talentul de
a putea localiza orice: chei, portmonee, cărţi, bijuterii şi
nenumărate alte lucruri care ajung să fie puse într -un loc şi
20
devin instantaneu pierdute. La fel şi oamenii. Pe vremea
aceea, Rowena şi verişoara noastră, Gwyneth, au decretat că
nu se mai puteau juca de-a v-aţi ascunselea cu noi. În semn
de protest, n-am mai jucat nici eu niciodată jocul ăsta.
S-au mutat când el avea zece ani şi eu tocmai împlineam
opt. Mătuşa Lydia căzuse de acord să se mute în cealaltă
parte a ţării, probabil pen tru a-şi salva căsnicia cu

Netalentatul
şi unchi
bunicii, căci Phil.
lor nu le Asta
placea nimic
pricinuit
maiceva
multsupărări
pe lumemamei
decât
ca toţi cei din familia noastră, ba chiar şi din familia extinsă,
să fie împreună. Aparent, mutatul n-a dat roade. Iar în seara
asta, mătuşa Lydia şi Gabriel erau aşteptaţi să -şi facă
apariţia, unde probabil că vor fi din nou bine -veniţi în
legendarul ţarc.
— Grozav, repet eu.
Îl mângâi pe Hector pe cap, iar el închide ochii şi se
arcuieşte puţin sub palma mea deschisă. La celălalt capăt al
firului aud pe cineva cântând. Sună aidoma unchiului
Chester, vocea sa puternică de bariton cedând şi pierzându-
se pe alocuri.
— Trebuie să închid, spune Rowena pe un ton ferm, de
parcă eu aş fi vorbit întruna, mult şi zgom otos. Nu uita de
îngheţată!
— Ce să nu uit? întreb, dar ea deja a închis, aşa că ultima
mea glumiţă s-a irosit.

21
DOI

STROPI MARI DE PLOAIE răpăie pe braţele şi picioarele


mele în timp ce mă îndrept spre casă pe bicicletă. Picioarele
mele pedalează, oglinzile captând şi reflectând luminile de pe
stradă. O dată sau de două ori, câte o maşină trece fâşâind
pe lângă mine, vocile trâmbiţând zgomotos, acoperind
muzica.
— Ciudato! strigă cineva de la o fereastră, iar cuvântul m -a
pocnit în faţă.
Înghit în sec şi pedalez mai repede, până ce ajung la ultima
fâşie de drum de ţară care duce spre casă. Apoi, brusc,
perdeaua de ploaie se ridică şi greierii dau semne de viaţă.
Îmi dau ochii peste cap. Îmi închipui că Rowena n-a putut
suporta ideea ca puţină ploaie să-i strice petrecerea de
logodnă. Îmi imaginez că tata a cedat în numai trei secunde
cererilor ei linguşitoare şi a cerut cer senin şi briză
înmiresmată care să adie din orice colţişor al casei noastre.
Salt întruna şi merg cu viteză pe aleea laterală, făcând tot
ce-mi stă în puteri să evit numeroasele gropi, care par să se
înmulţească de fiecare dată când vin acasă călare pe
bicicletă. Toate ferestrele sunt luminate, proiectându -se ca
nişte cusături pe întunericul care învăluie peluza ca o
mantie. În aer se înalţă mirosul dulce-înţepător al focului de
afară. Se pare că sărbătoarea a început deja. Mi -o imaginez
pe bunica aşezată în jilţul ei măreţ, o adevărată regină pe
tron. Spune-i, ba nu-i spune, spune-i, ba nu-i spune! Spune-i
că ai minţit! Chiar şi în caz că Alistair Callum se va întoarce
vreodată la magazin, aş putea oricând să le spun membrilor
22
familiei mele că am uitat de solicitarea lui. Deoarece ar fi cât
se poate de credibil. Roata din faţă a bicicletei mele se afundă
în nişte turbă care pot să jur că azi-dimineaţă nu era acolo,
iar dinţii îmi clănţăne. Virez brusc, încerc să frânez, şi apoi –
bum! – mă ciocnesc de ceva foarte solid. Şi uman. În secunda
următoare sunt în cădere, şi când ajungem amândoi întinşi
pe jos, exact în acelaşi timp, persoana în care m-am izbit

întinde
— Of,braţul şi împiedică
sunt aşa de… începbicicleta să cadă opeste
eu, şi imediat voce noi.
masculină,
extrem de iritată, mă întrerupe:
— Poate că ar trebui să te uiţi pe unde mergi?
Nedreptatea celor spuse mă îmboldeşte şi, înainte să pot
să mă abţin, rostesc:
— Poate că ar trebui să te uiţi unde stai?
Îmi dau seama cu întârziere că încă stau deasupra
persoanei respective, şi mă ridic cu greu în picioare. Este atât
de întuneric, încât nu pot să văd toate pagubele, dar simt că
braţul drept îmi este acoperit de noroi şi simt şi o durere
usturătoare
s-a încrustatîn
în genunchiul drept.
piele. Grozav! Mă
Pot să scutur
-mi de privirile
închipui piatra cecare
mi
se vor aţinti asupra mea când voi intra la petrecerea
Rowenei.
Când întind mâna să-mi iau bicicleta, roata din faţă încă
se mai învârteşte.
— Poftim, zice tipul. Dă-mi voie să…
— Nu, am prins-o!
Umerii noştri se ciocnesc când ne repezim amândoi spre
bicicletă, iar eu izbesc ghidonul în ceea ce pare a fi şoldul lui.
Lângă mine, bărbatul expiră puternic. Sper măcar că a fost
şoldul.
—Bine, atunci, zice el cu vioiciune, de parc-ar vorbi
printre dinţi, şi brusc mă bucur că întunericul îmi ascunde
faţa.
Intenţionez să păstrez o distanţă de câţiva metri între noi.
Cel puţin doi.
23
— Îmi pare rău! murmur eu în timp ce ne îndreptăm spre
casă.
Bicicleta mea scoate un ţăcănit care nu pare să fie de bine.
Şi taman atunci îmi trece prin minte că am uitat să iau
îngheţată. Încerc să nu oftez prea tare. Unica mea consolare
este că Rowena se va fi aşteptat ca eu să uit. Ceea ce nu e
câtuşi de puţin o consolare.

Când ajungem
balustradă, în faţa
mă întorc spre verandei, îmigura
el şi deschid reazem bicicleta
să spun ceva de
genul îmi pare rău, dar cuvintele mi se evaporă din gâtlej.
Tipul care stă lângă mine este incredibil de frumos. Are părul
negru, lung până la umeri, ochii negri şi o faţă alungită.
Buzele lui suple, elegante, schiţează un zâmbet, în timp ce el
spune:
— Cine a ştiut că ai să devii atât de neîndemânatică,
Tamsin?
Fac o încercare eşuată de a-mi şterge noroiul de pe
antebraţ în timp ce mă holbez la luna albastră tatuată în
partea
de dreaptă
sexy? Înghit aîngâtului Cine a ştiut că ai să devii atât
său. doar:
sec şi spun
— Bună, Gabriel!

De îndată ce intrăm în casă, mătuşa Beatrice se repede


spre noi.
— L-am pierdut, mormăie ea şi îl apucă pe Gabriel de
încheietura mâinii. O clipă, studiază mâinile lor unite şi apoi
îl examinează şi pe el. Te cunosc, şopteşte ea.
— El e Gabriel, mătuşă Beatrice, spun eu cu voce tare,
pentru a împrospăta memoria, care de vreo zece ani e tot mai
slabă.
Mătuşa Beatrice pare să-şi fi pierdut şi auzul. Şi totuşi, la
o sută unu ani, ea este cea mai bătrână membră a familiei. Şi
ea chiar face parte din familie, fiind sora bunicii mele. Nu l-
am cunoscut pe soţul ei, unchiul Roberto. A murit cu puţin
timp înainte ca eu să mă nasc şi, după părerea mamei, de
24
atunci a început ea să-şi piardă busola.
— Ştiu cine este, răspunde ea, iar nasul ei lung tremură de
parcă m-ar adulmeca. Apoi adaugă: Şi te cunosc şi pe tine.
Încuviinţez cu o mişcare a capului. De trei ani încoace tot
spune că mă cunoaşte. Nu contează că am văzut-o zilnic
toată viaţa mea, cu excepţia anului trecut, când am fost
plecată la şcoală.

O, scânceşte ea şi dă drumul mâinii lui Gabriel. C hiar


am—pierdut-o.
— Ce-aţi pierdut? o întreabă Gabriel cu multă răbdare.
— N-o ai la mână, mătuşă Beatrice? îi sugerez eu, iar când
ea îmi aruncă o privire zăpăcită, arăt spre încheietura mâinii
ei osoase şi spre brăţara cu diamante.
Uneori poate fi păcălită să creadă că tocmai ai găsit ceva ce
ea crede că a pierdut. Atunci va fi fericită o vreme, după care
se prăbuşeşte iar şi începe să -şi frământe mâinile.
Preţ de o clipă, îşi examinează cu ochi strălucitori brăţara,
apoi clatină cu tristeţe din cap.

ÎmiNzâmbeşte
— u, dragă, răspunde ea cudulce
– un zâmbet glas tremurat. Am pierdut
care-i întinde -o.
milioanele
de riduri de pe faţă. Apoi îmi aplică un sărut distrat pe obraz,
cu miros de pudră de talc şi de cireşe, iar eu o îmbrăţişez cu
afecţiune adevărată. Mi-e milă de mătuşa Beatrice. Se pare
că ea a fost cândva o vrăjitoare puternică, care putea face
oamenii să nu mai mişte doar atingându -i cu degetul. Totuşi,
ceva s-a întâmplat cu mult timp înainte de naşterea mea,
chiar şi înainte ca mama să se fi nă scut, dar nimeni nu
vorbeşte despre asta. Acum, ea îşi petrece cea mai mare
parte a timpului bântuind prin lumea ei, căutând ceva
pierdut.
— Iată-vă, spune Silda, verişoara mea, venind lângă noi.
Îşi dă uşor ochii peste cap înainte să spună cu o voce veselă:
Uite ce ţi-am adus, mătuşă Beatrice. Preferata ta.
Ţine în căuşul palmei o minitartă cu fructe. Mătuşa
Beatrice pufneşte uşor.
25
— Mie îmi place ciocolata, spune ea.
Silda clipeşte, închide palma, apoi o deschide iarăşi pentru
a scoate la vedere un fursec rotund, mare, cu fulgi de
ciocolată.
— Preferatul tău, îi spune din nou, din ton răzbătând
linguşeala. Şi mai sunt o grămadă acolo de unde vine ăsta.
— Pierdut, murmură febril mătuşa Beatrice, dar îngăduie

să Eu
fie condusă.
clatin din cap.
— N-ai putea… dau să-l rog.
— N-a pierdut nimic din ce aş putea eu să găsesc, îmi
răspunde Gabriel, ridicând uşor din umeri. Am încercat mai
devreme. Era ceva cu un ceas de buzunar. Dar când am găsit
un ceas de buzunar într-un sertar, nu era ceea ce voia ea.
Mă scarpin pe mână. Bucăţelele de noroi cad pe covorul
uzat. Cu coada ochiului o văd pe mama stând în capătul
opus al încăperii. Întoarce capul în direcţia mea şi deodată
devin foarte conştientă de găurile din dreptul genunchilor
jeanşilor mei şidedin
articolul meu tricoul meupreferat,
îmbrăcăminte la My
decolorat, Little Pony,
mâna a doua,
achiziţionat astă-primăvară.
Eu ar trebui să mă duc să mă schimb, îi zic. Iar tu ar
trebui să te alături celorlalţi. Probabil că nu e o idee prea
bună să petreci atâta timp stând de vorbă cu oaia neagră a
familiei, adaug pe un ton nepăsător.
Gabriel ridică din sprâncene.
— Oaia neagră a familiei?
Ridic din umeri.
— Ştii care e treaba, îi spun, căci sunt sigură că până
acum a aflat de la toată lumea.
— Ba nu. Iar acum m-ai făcut curios.
Face un pas mai aproape de mine. Nivelul de agitaţie al
discuţiilor din cameră rămâne destul de ridicat, dar deodată
am senzaţia că suntem ca etalaţi într-o vitrină.
— Haide, Gabriel. Te-ai întors de… cât a trecut în total?
26
Patruzeci de minute? Trebuie să fi obţinut informaţii
preţioase în legătură cu tot ce s-a întâmplat de când ai
plecat.
El pare că se gândeşte o clipă şi mă aştept să -mi spună
ceva fals în semn de consolare. În schimb, el zice:
— Poate că aş fi fost la curent dacă m -ai fi informat de-a
lungul anilor.

— Poftim?
Dar ştiu laîl ce
întreb, cu o expresie
se referă. Se pare,confuză pecrede
Gabriel chip. că şi eu
ştiu, căci spune exact ceea ce gândesc.
— Ştii la ce mă refer. Ce-a fost asta, să nu-mi răspunzi
niciodată la scrisori? Ce-a fost cu tăcerea asta din partea ta?
Se uită la mine lung, cu ochii mijiţi, de parcă m -ar provoca
să nu cumva să îndrăznesc să mă uit în altă parte. Dar o fac.
Când mătuşa Lydia ne-a anunţat că pleacă în California,
Gabriel şi cu mine am încercat tot ce s -a putut ca s-o
convingem să nu-l ia şi pe el. Argumente raţionale, ţipete,
greva foamei (am rezistat doar cinci ore, după care am cedat)
şi refuzul
plecat, i-amde smuls
a vorbi. Nimic n-a mers.
o promisiune În ziua mut,
unui Gabriel în care
alb au
la
faţă, că ne vom scrie reciproc săptămânal. Apoi au pornit la
drum cu maşina, Gabriel întorcându-şi faţa de la casă şi de
la noi toţi adunaţi pe peluză. În schimb, de pe canapeaua din
spate a maşinii, privea neclintit ceafa mamei sale, de parcă
ar fi sperat să-i perforeze craniul. Norocul ei a fost că nu ăsta
era Talentul lui.
Două luni mai târziu, mi-a trimis o hartă, desenată cu o
mână expertă, a noului său oraş, plină de cranii şi de oase
încrucişate marcând toate locurile în care jura el că se
găseau comori îngropate, de vreme ce eram înnebuniţi după
aşa ceva. Dar cam pe atunci avusese loc cea de-a opta
aniversare infamă a mea, iar eu eram într -o stare prelungită
de şoc. La câteva săptămâni după hartă, mi-a trimis o
scrisoare lungă despre şcoala lui şi despre cum nu semăna
cu vechea noastră şcoală. Apoi mi -a trimis un bilet în care
27
scria cu trei semne de întrebare făcute cu roşu: De ce nu-mi
răspunzi??? După aceea, nimic. Încă mai aveam cele trei
scrisori.
Dar acum ridic din umeri.
— Gabriel, ascultă, eram doar nişte copii. Du -te!
Amestecă-te printre ceilalţi! Zău! Am făcut un pas în spate,
încercând să ignor privirea pe care mi -o arunca, acel
binecunoscut
deloc. Mă topesc Ce în
pui la cale? care pare că nu s -a schimbat
mulţime.
— Tamsin, mă strigă mama materializându-se în faţa mea.
I-ai felicitat pe sora ta şi pe James?
Abia am ajuns aici, îi reamintesc, cu toate că ştiu că e
perfect conştientă de asta.
— Cum a fost la magazin? Aglomerat?
Brusc, chipul sincer al lui Alistair îmi reapare în minte.
Uitasem de tot de el, cu toată tărăşenia asta cu bicicleta şi
ciocnirea de Gabriel. Clatin din cap pentru a scăpa de
imagine. Peste câteva săptămâni o să-i treacă, îmi spun.

EaNu
— prea.
inspiră, apoi pune mâna pe braţul meu.
— Vrei te rog să încerci în seara asta să fii drăguţă cu sora
ta?
— Mereu încerc să fiu drăguţă.
Mama clatină din cap. O şuviţă argintie se desface din
cocul în care şi-a prins părul rebel.
— Încearcă mai mult, îmi spune ea, iar adâncitura aceea
dintre sprâncene i se accentuează.
— Da, mami.
Oftez, conştientă că asta sună ca din manualul pentru
adolescenţi frustraţi. Măcar de-ar fi aşa.
— Altceva? Tocmai voiam să mă duc să mă schimb, adaug.
Mama pare uşurată.
— A, bine, spune ea plină de speranţă, iar eu rezist
imboldului de a râde.
Zâmbeşte în timp ce eu mă îndepărtez, dar simt cum
28
urmăreşte cu privirea.
La câţiva metri, unchiul Morris apare şi dispare spre
amuzamentul unui copilaş, care strigă şi râde în braţele
mamei sale. Fetiţa îşi tot întinde mânuţele pentru a -l apuca
pe unchiul Morris de barbişonul cenuşiu, iar el o lasă să se
apropie după care dispare iar. Nu mă pot abţine să nu
zâmbesc. Mi-l amintesc jucând acelaşi joc cu Rowena şi cu

mine,
Mergatunci când-mi
târşâindu eram mici.
picioarele, trecând pe lângă grupuri de
alte mătuşi, unchi, veri şi prieteni de familie. Cu toţii
zâmbesc şi/sau îmi fac cu mâna, iar eu zâmbesc şi/sau îmi
fac cu mâna, dar nu mă opresc. Ştiu ce priviri mi se aruncă
pe la spate – sprâncene înălţate întrebător, ridicat din umeri,
mai mult decât grăitor, şoapte de compasiune. Biata Camilla
– fiica ei, ce pierdere, atât de incredibil. Nu s-a mai întâmplat
în familie… nici nu se mai ştie de când. Iar ea se presupunea
că va fi, se presupunea că va fi, se presupunea că va fi…
— Mişcă! spun, împingând cu gheata la o parte din calea
mea
El un
se băieţel
lipeşte în timp ce
repede deurca scara
perete, masivă
dar dinurât
se uită stejar.
la mine,
mijindu-şi ochii căprui. Nu-mi pot aminti numele lui, dar ştiu
că este fiul uneia dintre extrem de enervantele mele verişoare
de gradul al doilea sau al treilea, Gwyneth, care poate face
numai cu o mişcare din deget ca orice lucru să fie acoperit de
chiciură. Un ursuleţ de pluş pluteşte în apropierea şoldului
meu, rostogolindu-şi ochii din sticlă, în timp ce o puştoaică
se întinde disperată după el. Reuşeşte să-i atingă o lăbuţă cu
vârful degetelor, înainte ca ursuleţul să se îndepărteze de ea.
Îi arunc o căutătură urâtă băiatului, cu şi mai multă ură.
— La fel ca mama ta, răzgâiat mic ce eşti! mârâi eu,
înşfăcând animăluţul din aer şi pocnindu -l cu el pe băiat
peste cap.
— Au! scânceşte el, ducându-şi mâna în sus să-şi frece
fruntea.
—Nu te- a durut, îi spun, aruncându-i o privire
29
nimicitoare.
— Jucam un joc, murmură el.
Aceasta era replica favorită a lui Gwyneth pentru a se
apăra ori de câte ori adulţii ne găseau acoperiţi de gheaţă, cu
buzele vinete de frig.
— Tu jucai, i-o trântesc eu. Ea, nu.
Îi dau ursuleţul fetiţei cu faţa brăzdată de lacrimi, care mă

priveşte
— Eştinesigură, cu ochii eiel.
geloasă, murmură mari, căprui.
Că nu poţi să faci nimic.
Înainte să mă pot opri, smulg jucăria dintre degetele
şovăielnice ale puştoaicei şi-l lovesc pe băiat de câteva ori
peste cap.
— Au! strigă el din nou.
— Mă jucam doar, îi spun apăsat înainte de a-i întinde iar
ursuleţul fetiţei.
De data asta, ea îl înşfacă din mâna mea.
— Cu plăcere, îi spun şi urc apăsat restul treptelor.
O privelişte a New Yorkului vara – saci cu gunoi
îngrămădiţi pe trotuarele
vehicule în trafic crăpate,împingându
şi cete de oameni şiruri strălucitoare de
-se, cu sacoşe
de cumpărături Century 21 – îmi trece prin gând. O oază
minunată, pentru scurt timp.
Trebuie să mă întorc la şcoală.

30
TREI

ÎN SANCTUARUL TEMPORAR al camerei mele, mă opresc o


clipă în faţa oglinjoarei cu ramă poleită de deasupra scrinului
meu pentru a-i zâmbi pozei cu Agatha îmbrăcată cu o
cămaşă cu volănaşe. Cuvintele MI -E DOR DE TINE.
CHICAGO E NASOL! sunt scrise cu marker negru pe partea
de jos a fotografiei. Îmi trec mâna prin părul negru şi
cârlionţat, îmi caut rapid peria de păr, renunţ, şi, în loc de
asta, înfig un pumn de agrafe strălucitoare în toată
încâlceala. Pipăi marginea tricoului meu My Little Pony, mă
încrunt şi îmi caut pachetul de ţigări de urgenţă pe care l -am
dosit între noptieră şi perete. Deschizând fereastra, suflu
rotocoalele de fum prin găurile din plasa uzată.
— Ah, Tam, ce scârbos! se aude din spatele meu vocea rece
a surori mele.
Ultimul meu rotocol de fum iese strâmb, deşirându -se în
mici fuioare, după care mă întorc spre ea.
— Nu ştii cât de rău îţi afectează sănătatea?
Fac ochii mari.
— Zău? Mi-aş dori să tipărească avertismente sau ceva
asemănător pe pachete. Cât de iresponsabil din partea lor!
Sora mea clatină din cap, reuşind cumva să-şi ţină prinse
în cocul elegant toate şuviţele părului ei blond strălucitor.
Poartă o rochie neagră, lungă până la genunchi, fără mâneci,
pantofi negri cu tocuri înalte, un şirag de perle şi nu e
machiată deloc, în afară de luciul roz de pe buze. Mă uimeşte
cum Rowena reuşeşte să arate atât de proaspătă în fiecare zi
în mijlocul grămezii de farfurii ciobite, gresie crăpată, tapet
31
care se cojeşte şi podele de scânduri inegale.
E toată numai suprafeţe lustruite şi reflexii strălucitoare,
cineva care nu are nevoie de machiaj şi care probabil că nici
nu va avea vreodată. În plus faţă de Talentele ei
extraordinare, se întâmplă să fie şi frumoasă de -ţi stă inima
în loc. Mă simt şleampătă numai uitându-mă la ea. Acum îşi
mijeşte spre mine ochii mari şi verzi, mărginiţi de gene dese,

cu—numai o nuanţă
Cu asta mai închise la culoare decât părul.
te îmbraci?
Mă uit la mine şi ridic din umeri:
— Mda, tocmai m-am schimbat. Îţi place?
Inspir şi expir, ignorând uşoara tuse a surorii mele.
— N-ar trebui să fii jos, primind felicitări şi toate cele?
— Am venit să văd dacă mai vii jos.
Tonul vocii ei a urcat de-abia simţit. Dar am învăţat să -i
urmăresc toate inflexiunile vocii. Rowena este extrem de
Talentată în arta discursului. Vocea îi este miere amestecată
cu scorţişoară şi cu vin. Ea poate fermeca în timp ce
vorbeşte, -se în minţile
oamenilorvocea
până ei
cefăcând lupinguri
ei ar sari şi stânci
şi de pe răsucindu
în mare, dacă ea
le-ar cere. De parcă asta n-ar fi de-ajuns, ea poate să dea
putere cuvântului şi obiectelor fără viaţă. Când eram mici,
obişnuia să mă încânte ore în şir făcând statuile din grădină
să vorbească, cu vocile lor pline de piatră şi praf. Apoi, când
am împlinit opt ani şi nimic din ceea ce trebuia să se
întâmple nu s-a întâmplat, obişnuita distanţă dintre surori a
crescut la dimensiunea unui canion. De fiecare dată când
încerca să-şi folosească puterea asupra mea se încurca
singură, îmi arunca o privire pe care cu greu puteam să o
suport, şi se îndepărta în grabă.
— Ce părere ai despre Gabriel? mă întreabă ea?
Ştiu că dacă şovăi sau mă îmbujorez sau fac orice altceva
în afară de a-i răspunde imediat, Rowena mă va prinde în laţ,
aşa că-i răspund pe cât de normal posibil:
— E OK, aşa cred. Pare să fie acelaşi Gabriel de altădată.
32
— Zău?
Rowena mă studiază de parcă aş fi o insectă ciudată pe
care n-a mai văzut-o până acum.
— Cred că s-a schimbat total. E atât de chipeş acum!
Vreau să spun – flutură o mână –, dacă îţi place genul acesta
de înfăţişare.
Nu mă pot abţine.

— Ce
Ea înfăţişare?
zâmbeşte.
— Ştii tu. Înfăţişarea de muzician ciufulit.
— E muzician?
— Nu ştiai? Merge la Juilliard semestrul ăsta. Aşa că o să
fiţi amândoi în oraş. Îşi aranjează colierul, degetele ei
alunecând peste perlele lucioase. Vezi tu, spune ea
gânditoare, unchiul Chester şi mătuşa Rennie vor fi plecaţi
aproape toată toamna. Ai putea să stai la ei, în loc să mergi
la cămin.
Felul în care rosteşte cuvântul cămin face să pară că e mai
degrabă o colonie
— Trebuie de leproşi.
să locuiesc la cămin. Asta e regula.
Cel mai fericit moment din viaţa mea a fost atunci când am
primit scrisoarea de acceptare de la New Hyde Prep. Cel de-al
doilea moment fericit a fost când am citit una dintre multele
broşuri groase şi lucioase şi am aflat că toţi elevii sunt
obligaţi să locuiască în cămin.
— Şi-mi şi place la cămin.
Chipul surorii mele tresare de-abia vizibil.
— De ce? mă întreabă ea, cuvintele fiindu -i pline de
dispreţ. De ce să vrei să locuieşti acolo printre…
— Printre ce? Printre cine? o întreb calmă.
Ţigara îmi arde vârful degetelor şi o las să cadă într-un
pahar cu apă de pe noptieră, privind-o cum se stinge
instantaneu.
— Printre oameni care nu ştiu cine eşti.
Sora mea îşi alege cuvintele cu grijă, lăsându-le să cadă
33
aşa cum au căzut multe pietre între noi. O privesc lung.
— Rowena, la şcoală nu sunt un monstru. Nu ies în
evidenţă. Mă amestec printre ei. Tu nici nu-ţi poţi imagina
cât este de minunat… să te amesteci printre ceilalţi.
— Eu n-aş vrea, declară ritos sora mea, îndreptându-se de
spate.
Privesc mucul de ţigară scufundându-se în paharul cu

apă.
— Sigur că n-ai vrea. Nici n-ai avea nevoie să o faci, îi spun
calmă.
Una dintre condiţiile care mi-au fost impuse, ca să fiu
lăsată să merg la şcoală în New York, a fost să locuiesc cu
unchiul Chester şi mătuşa Rennie, în casa lor veche de un
secol din Washington Square Park. Dar când am informat-o
pe mama că n-o să pot să stau acolo, din pricina regulilor
şcolii, am avut parte de cea mai urâtă ceartă din viaţa mea.
Bine, cea de-a doua ceartă urâtă. Cea mai urâtă fusese cea
legată de şcoală. Am ţipat amândouă până când cerul a
căpătat
de ploaieculoarea unei aprune
şi grindină putrede
început şi o pe
să cadă combinaţie
Pământ. ciudată
Câteva
minute mai târziu, s-a stârnit un vânt îngrozitor, care a
zgâlţâit ferestrele şi uşile de parcă ar fi căutat o cale de
intrare. În cele din urmă, tata a intrat în bucătărie şi ne -a
explicat cu o voce calmă că vremea avea să continue să se
înrăutăţească dacă nu încetam să ne certăm. Chiar şi atunci,
mama părea pregătită să continue, până ce a intrat bunica în
bucătărie şi zis simplu: Ajunge. Las-o să se ducă.
Îmi amintesc că m-am simţit recunoscătoare şi tristă, în
acelaşi timp. Recunoscătoare pentru că mama avea să mă
lase să plec, şi tristă pentru că bunicii, în mod evident, nu
părea să-i pese prea tare unde mă duceam. Pentru că, stând
în preajma ei, probabil că-i aminteam de faptul că se înşelase
cândva.
— Dacă nu ai niciun Talent nu înseamnă că eşti unul
dintre ei, îmi spune sora mea, iar eu mă simt deodată
34
epuizată.
— Zău, Ro, n-ai putea să te întorci la petrecerea ta şi să
mă laşi pe mine să-mi poluez plămânii în pace?
Sora mea se îndreaptă spre uşă.
— Ştiu că mi-ai spus că abia te-ai schimbat, dar, dacă aş fi
în locul tău, m-aş mai gândi o dată. Tricoul ăla… zău că nu
te prinde.

În pofida
mişca atât defaptului
repede,căcuRowena nu are se
viteza luminii, darul mamei
poate totuşidemişca
a se
destul de repede. Mai ales când tocmai aruncasem spre ea
conţinutul paharului cu apă, cu tot cu mucul de ţigară. Apa
se izbeşte de cadrul gol al uşii, curgând în pârâiaşe prin
crăpăturii lemnului vopsit.
— Obraznico!
Strigătul surorii mele, un sunet lipsit de armonie, vine de
undeva de la jumătatea holului. Drept răspuns, trântesc uşa.
Nu mă pot abţine să nu zâmbesc.

Trag de
camera timp
mea cât poto de
purtând mult,
rochie dedar în cele din
stewardesă deurmă ies din
la American
Airlines din 1960. E o rochie albă, mulată, închisă cu
fermoar, cu un paspoal cu roşu şi albastru la tiv, şi e ceva
deosebit de vesel în legătură cu logoul brodat pe buzunarul
de la piept. Nu mai trebuie să spun cât sunt de încântată de
ea şi că sunt cât se poate de sigură că voi fi singura căreia îi
place. Cu o posibilă excepţie – Gabriel.
Oprindu-mă pe palierul pustiu, zăresc capul Rowenei cu
părul ei blond perfect coafat, stă intenţionat cu spatele la
mine. Stă lângă James, cu o mână aşezată uşor pe braţul lui,
nu fiindcă ar fi avut nevoie de sprijin. James o urmăreşte pe
sora mea aşa cum un copil urmăreşte o lampă de veghe
dintr-o cameră întunecată. Pare să se teamă că în orice clipă
ea ar putea să zboare de lângă el. Pe mine m -ar înnebuni să
fiu privită întruna, dar Rowena pare să accepte cu graţie,
firesc, la fel ca tot ce îi cade în poală.
35
La vremea asta, până şi vinul de casă al unchiului Chester
începe să pară bun. Dar înainte ca eu să pot găsi nişte vin, o
văd pe bunica în colţul încăperii, aşezată în jilţul ei masiv,
tapiţat cu catifea albastră. Acolo preferă ea să stea în timpul
oricărei reuniuni de familie. Rudele circulă pe lângă ea,
prezentându-şi omagiile. La nouăzeci şi trei de ani, este în
mod oficial capul familiei.

Îmi fac
sărută pe drum
obrajiispre ea, aşteptând
pergamentoşi şi sepână ce mătuşa
îndepărtează, Linnie o
scăpărând
scântei, aşa cum se întâmplă de fiecare dată când se
emoţionează.
— Tamsin, spune bunica.
Vocea ei profundă, bogată, pornind din trupul ei mic,
niciodată nu încetează să mă surprindă. Dacă îşi doreşte, nu
trebuie decât să ridice vocea cu numai un semiton pentru a
le cuceri atenţia tuturor celor aflaţi în încăpere.
— Bunico, îi spun, aplecându-mă să o sărut.
Miroase a tincturi şi a cataplasme pe care le prepară
permanent,
de primăvară.unÎnamestec de ceva
seara asta iute şi dulce,
e îmbrăcată toatăcaîn
prima
alb, adiere
agrafe
cu diamante prinzându-i părul argintiu în creştetul capului.
Dar în pofida efortului evident, nu mă pot abţine să nu
remarc că pielea ei are nuanţa gălbuie a satinului vechi, iar
ochii ei par să se fi scufundat şi mai adânc în orbite.
— Aşază-te lângă mine, mă invită ea, iar eu mă las în
genunchi.
Discret, îmi aşez poalele împodobite ale rochiei,
concentrându-mă asupra senzaţiei pe care mi-o dă atingerea
pielii întoarse, golindu-mi mintea de orice altceva.
Bunica poate intra în mintea oamenilor asemenea celui
mai mic şi mai uşor păianjen de pe pielea lor. Ei nu simt
aproape niciodată impactul. Ultima dată când a intrat în
mintea mea s-a întâmplat când aveam şase ani.
Vărul meu Jerom tocmai îşi descoperise recent Talentul de
a-şi încetini sau de a-şi accelera mişcările, astfel că l-am
36
convins că ar trebui să zburăm (sau, de fapt, să cădem cu
încetinitorul) de pe acoperiş. Cred că greutatea mea adăugată
pe spinarea lui Jerom a stricat calculele, căci mai târziu, cu o
gleznă ruptă, m-am găsit în faţa mamei şi a bunicii, care
veniseră alergând alarmate de plânsetul lui Jerom,
spunându-le întruna că nu fusese ideea mea. Mama îşi făcea
de lucru deasupra lui Jerom strigându -l pe unchiul Chester,

iar eu o priveam,
înlăuntrul când, brusc
meu, asemenea am simţit
primei ceademai
picături fină M
ploaie. atingere
-a luat
un iureş şi viziunea mi s-a întunecat, iar apoi mi-am
recăpătat acuitatea vizuală. Bunica a clătinat din cap înspre
mine, iar eu mă simţeam de parcă înghiţisem multă ţărână.
Oricum, nu cred că mi-a mai făcut-o de atunci, dar pentru
orice eventualitate, în caz că mai încearcă, sunt întotdeauna
atentă.
Scrutez încăperea, apoi ochii mi se opresc asupra lui
Gabriel, care vorbeşte cu Rowena. Ea zâmbeşte – are acel
zâmbet vag, rece care o face să pară că e în posesia unui
secret delicios –, iar faţa îi este înclinată în jos, pe jumătate
întoarsă spre el.
Aceasta este una dintre poziţiile favorite ale Rowenei, fără
doar şi poate fiindcă le permite oamenilor să absoarbă
frumuseţea profilului ei fără cusur. Îmi muşc buza. Nu pot să
privesc aşa ceva, deci mă uit în jos, la propriile-mi mâini.
— Am auzit că te-ai întâlnit din nou cu Gabriel, zice
bunica.
— Mda. Mai degrabă… am dat peste el. Cu bicicleta.
Bunica se uită la mine, apoi îşi închide rapid ochiul drept.
E derutant modul cum îşi poate închide complet un ochi, în
timp ce celălalt rămâne larg deschis, fără să clipească.
— De ce ai făcut aşa ceva?
— Nu dinadins, protestez, înainte să-mi dau seama că
râde.
— Cum a fost la librărie? Ai avut clienţi?
— Câţiva, îi răspund, gândindu-mă pentru o fracţiune de
37
secundă la Alistair Callum. Spune-i, spune-i acum! Apoi îmi
golesc mintea. N-am apucat să schimb preturile acelor cărţi
de poezie, îi zic. Ridică o sprânceană, iar drept efect, fruntea i
se umple de riduri. Dar o s-o fac mâine, adaug repezit.
Lasă încet sprânceana în jos.
— Munceşti mult, îmi spune în cele din urmă, cu vocea
aspră.

— Mda.
Un Eu…strident
zgomot mulţumesc.
mă face să privesc în sus. Unchiul
Chester a deschis dulapul cu serviciile de porţelan şi aruncă
farfurii pe podea, iar apoi mărunţeşte cioburile sub tălpile
pantofilor ca să fie sigur. Îl privesc până ce dulapul e gol.
Apoi îşi trece mâinile peste cioburi şi înmânează farfuriile
întregi publicului său de copii rămaşi cu gura căscată. Din
gesturile sale elaborate pot doar să ghicesc că îi încurajează
să zdrobească farfuriile, pentru ca distracţia să reînceapă.
Brusc, mama apare în raza mea vizuală, luând şi cu
dreapta şi cu stânga farfuriile din mâinile copiilor. Pe chip i
se citeştesăîncrâncenarea
înceapă şi în
spargă farfuriile în capul
orice unchiului
moment mă aşteptDar
Chester. să
chiar atunci se deschide uşa de la intrare. Tocmai a sosit
tata, direct de la sere, judecând după înfăţişarea sa.
Continuând să strângă la piept farfuriile, mama dispare de
lângă unchiul Chester, pentru a se materializa lângă tata. Se
apleacă spre el, buzele mişcându-i-se rapid. Fără îndoială că
e furioasă că el a întârziat şi e murdar de pământ.

Mai târziu, mărşăluim cu toţii spre curtea din spate, unde


tronează altarul de piatră. Nu mai există nici cea mai mică
urmă a ploii care a căzut torenţial mai devreme sau a
umezelii care a persistat toată vara. În schimb, cerul e senin
şi stelele strălucesc, peste curte adiind o briză cu parfum de
regina-nopţii, înfoind uşor fustele, cămăşile şi părul
deopotrivă. Dar eu sunt incapabilă să mă bucur văzându -l pe
tata cum face mari eforturi să fie vesel, influenţat de vremea
38
bună. Sunt prea conştientă de Gabriel şi de faptul că nu s -a
uitat la mine, excepţie făcând o scurtă privire pe care mi -a
aruncat-o atunci când am ieşit pe uşa din spate. Bine, da, l -
am respins mai înainte, dar asta nu înseamnă că trebuie să
se ţină deoparte. Sunt sigură că Agatha ar fi avut un
adevărat regal analizând acest lucru.
Înainte ca măcar să mă gândesc să -i zâmbesc, Rowena şi

Gwyneth
merg îl iau
alături de de braţ şiBeatrice,
mătuşa îl trag mai
carelaseo tot
parte. Prin pentru
opreşte urmare,
a
privi lung la vârfurile pantofilor ei aurii, de parcă nu înţelege
cum de au ajuns asemenea obiecte în picioarele ei.
Şi chiar şi atunci când alcătuim un cerc în jurul altarului
de piatră, eu încă mai sper că Gabriel se va uita în direcţia
mea şi îmi va face cu ochiul sau ceva de genul ăsta. Pentru
a-mi distrage singură atenţia, studiez blocul masiv de piatră
al altarului, venele negru-albăstrui care străbat piatra de
culoare închisă, stratul gros de petale de flori de vară şi cele
opt lumânări neaprinse făcute din ceară cremoasă de la
albinele
— Bunădinseară,
stupiizice
tatălui meu.iar briza dispare deodată, vocea
mama,
ei răsunând în liniştea limpede şi curată. Fericirea ne -a ieşit
în cale în seara asta, ca în fiecare seară.
— Fericirea ne- a ieşit în cale, repetă toţi ceilalţi aidoma
unui cor.
Mai puţin eu. N-am chef.
— Seara asta e una specială, continuă mama, deviind uşor
de la deschiderea obişnuită în genul bla, bla, bla a acestor
ceremonii, în timpul cărora eu nu mai bag în seamă nimic. În
seara asta sărbătorim uniunea a doi oameni dragi, Rowena şi
James.
Mama face o pauză şi se uită entuziasmată în direcţia lor,
aşa cum de altfel fac toţi ceilalţi.
Privirea mea, înceţoşată şi năucă, trece peste chipuri.
— De asemenea, le mulţumim celor doi membri ai familiei
noastre care în cele din urmă s -au întors acasă: Lydia şi
39
Gabriel. Pentru a-i onora în seara asta, îi rog să aprindă cele
opt lumânări.
Un murmur slab străpunge aerul. Clipesc. Asta chiar că
este o onoare. N-am văzut niciodată până acum pe altcineva
în afară de bunica sau de mama care să aprindă lumânările,
exceptând Ritualul de Iniţiere. Fascinată, o studiez pe
Rowena şi roşeaţa care îi apare în obraji. Apoi se aude un

zgomot,
Mâna când toţi îşi
mătuşii unesc mâinile.
Beatrice îşi face loc într-a mea, iar eu o
prind uşor, temându-mă că o strânsoare prea puternică i -ar
zdrobi oscioarele ca de pasăre fragilă. De cealaltă parte a
mea, vărul meu Jerom îmi cuprinde mâna cu a lui, care este
mai mare şi, din nefericire, şi transpirată.
— Au! Nu aşa de tare, şuier eu, dorindu-mi să-mi pot
elibera mâna şi să mi-o şterg de rochie.
Desigur, mă aleg cu o privire dezaprobatoare din partea
mamei, care cu o mână o ţine pe bunica şi cu cealaltă pe
tata. În timp ce Gabriel şi mama lui păşesc în cerc şi se
apropie derugăciune,
ritualul de altarul celor
voceapatru
fiindu-elemente,
i bogată şi bunica
plină, înîncepe
ciuda
înfăţişării ei ofilite.
— Trupul meu e din Pământ, Sângele din Apă.
Mă întreb dacă sunt singura care observ poticneala din
respiraţia ei.
Repetă cu toţii după ea, vocea Rowenei înălţându -se
limpede şi puternică deasupra răspunsurilor murmurate.
Plină de gratie Lydia ia prima lumânare şi aprinde Vestul şi
Sudul, apoi se întoarce şi îi înmânează flacăra lui Gabriel. Îi
studiez faţa îndeaproape, dar el pare calm, relaxat, ca şi când
aceasta ar fi cea mai firească împrejurare şi, cu un junghi
subit, îmi dau seama că pentru el chiar este. Acum este cu
adevărat acasă, într-un fel în care eu nu voi fi nicicând. Îmi
odihnesc privirea pe unica păpădie zdrobită în iarbă, lângă
piciorul meu stâng. Strălucirea pantofilor mătuşii Beatrice se
înceţoşează în timp ce ochii mi se umplu de lacrimi.
40
— Sufletul meu este din Foc, iar Spiritul din Aer, rosteşte
bunica în timp ce Gabriel aprinde Estul şi Nordul.
Buzele mi se mişcă automat formând cuvintele, dar niciun
sunet nu-şi poate forţa drumul dincolo de blocajul din
gâtlejul meu.
— Iar acum, Rowena, spune mama.
Sora mea păşeşte înainte, în timp ce Gabriel şi Lydia se

reîntorc înapoi
altarului, cerc.seRowena
opreşte.seCercul
duce din
să stea
jurulînmeu
picioare în faţa
e străbătut
de un fior de dorinţă. Ea deschide gura -i arcuită şi începe să
incanteze vorbele de mulţumire pentru stelele şi cerurile de
deasupra noastră. Fără vreun efort aparent, vocea ei se ridică
şi susţine notele pure şi dulci care se împrăştie prin curte,
aşa cum trebuie să sune o harpă făcută din nouri şi raze de
lună.
Toţi ceilalţi ţin ochii închişi, dar eu mă uit drept la chipul
surorii mele, în vreme ce ea incantează întruna. Şi între timp
cuvintele ei de mai devreme îmi ard pielea. Dacă nu ai niciun
Talent… Dacăasemenea
Şi atunci, nu ai niciun Talent…
unui Dacă
balsam nu ai
care niciun muchiile
acoperă Talent…
aspre ale acestor cuvinte, îmi amintesc de vocea lui Alistair şi
de felul în care m-a privit astă-seară. Am senzaţia că tu vei
putea cu adevărat să mă ajuţi.
Şi, în acest moment, nu-mi pasă de ce trebuie să fac – dar
jur că voi găsi ceasul lui Alistair Callum.

41
PATRU

TREI, PATRU, CINCI, ŞASE, numără repede Agatha, în


timp ce ne plimbăm pe Ninety-Third Street. Iată-l, ăsta e
viitorul tău soţ.
Mă uit la bărbatul scund şi rotofei care se îndreaptă spre
noi. Îşi leagănă servieta în mâna stângă, de parcă ar vrea să
pocnească pe cineva peste ţurloaie, iar cravata lui albastră
cu pătrăţele îi flutură în vânt ca şi cum ar încerca să -şi ia
zborul. Afişează o expresie plină de panică în timp ce se
scotoceşte prin buzunare. Dacă Gabriel ar fi aici, ar putea să-
i spună tipului unde anume şi-a lăsat Blackberry-ul. Chiar şi
eu pot ghici ce anume caută. Apoi clatin uşor din cap. Nu e
nevoie să mă gândesc la Gabriel.
Nu. Nu e deloc nevoie să mă gândesc la el. Sau la faptul că
n-am mai vorbit de săptămâna trecută, de la petrecerea de
logodnă a Rowenei cu James. Probabil că el s-a hotărât să-mi
urmeze sfatul şi să stea departe de oaia neagră a familiei.
— OK, acum e rândul meu, spune Agatha, luând o
sorbitură din sucul de zmeură. Nouăsprezece.
Ridic o sprânceană.
— Ţinteşti sus? Apoi încep să număr cât de repede pot
cincisprezece, şaisprezece… of, ce păcat că ăla e
şaptesprezece spun când trece un tip cu rolele chiar pe lângă
noi, ştergând cu braţul stâng sacoşa mea de cumpărături.
Întorcându-mă, îl urmăresc cum înaintează, studiindu-i
muşchii încordaţi ai braţelor şi ai gambelor.
— Optsprezece, nouăsprezece. Hmm!
Ăsta e proaspăt bărbierit, cu maxilar pătrăţos, şi poartă
42
costum negru şi ochelari de soare. În mod normal, nu-mi
plac bărbaţii în costum. Dar ăsta pare cumva să se
potrivească.
— Arată ca un bancher, se plânge Agatha.
Ea preferă hipsterii înalţi, slăbănogi, care poartă ochelari
cu rame groase şi tricouri Ramones.
— Nu se ştie niciodată. Ai putea să le ai pe toate. Casă cu

gard alb, dedin


proporţie doiţăruşi,
virgulă maşină
patru, cudeochi
teren şi copii blonzi în
albaştri.
Agatha se strâmbă la mine.
— Asta sună perfect hidos.
Îi zâmbesc. De când cu orele ei de literatură britanică din
semestrul trecut, în vocabularul ei au pătruns o mulţime de
cuvinte ca perfect şi probabil.
— Totuşi, care este ideea ta de viaţă perfectă?
Ocoleşte un cărucior dublu, apoi revine lângă mine. Sorb
din sucul meu de banane şi căpşuni, zdrobind gheaţa între
dinţi.

— Acum,
Acum? îiCe
spun.
vrei să spui?
Agatha se uită confuză la mine. Gesticulez cu mâinile
pentru a cuprinde aerul luminos, cafenelele de pe trotuar,
pălăvrăgelile, clămpănitul şi agitaţia din jur.
— Acum. Asta. E perfect.
Ea mijeşte ochii spre mine, cam cum o face în faţa unei
probleme dificile din manualul ei de matematică.
— Vreau să spun, plimbându-mă pe aici, bând suc,
cumpărând toate cărţile astea, gândindu-mă la orele mele din
toamna asta şi, nu ştiu… pur şi simplu să fiu aici, asta e tot
ce aştept, asta e tot ce pot eu să fiu.
OK, acum începe să sune ca un slogan al armatei
— E rândul meu, adaug voioasă. Aleg numărul…, rostesc
puţin mai tare, sperând că Agatha nu mă va mai privi aşa.
Şapte.
— Şapte să fie, zice Agatha. Unu, doi, trei, patru, începe
43
ea, şi apoi face: Hmmm… când pe lângă noi trece un tip
purtând o bandană şi un tricou albastru-închis.
— Ce păcat că nu e decât numărul cinci!
Întinde mâna şi mă opreşte să traversez strada. Agatha ia
traficul foarte în serios. Doi biciclişti trec ca fulgerul pe lângă
noi, în timp ce aşteptăm să se schimbe culoarea semaforului.
— Şase, şapte. Hmmm…, face ea şi plescăie din b uze a

admiraţie.
Cu o mişcare nu-atât-de-subtilă a mâinii, arată spre
viitorul meu soţ.
Aproape că mă înec cu paiul. Alistair Callum traversează
strada spre noi, ţinând la subraţ un sac de la curăţătorie şi
un teanc de foi. Eu clipesc, mai clipesc o dată, dar nu, e el cu
adevărat, în carne şi oase, şi nu un produs al imaginaţiei
mele hiperactive. Apare un taxi şi, cu toate că se pare că el
are de gând să-l oprească, brusc se uită în sus şi privirile ni
se întâlnesc.
— Oh, Doamne Dumnezeule! murmură Agatha. Viitorul
tău soţ vine
aranjându -midirect
părul.spre noi. Fii drăguţă! mă instruieşte ea,
— Ăăă, ascultă, mda, mulţumesc, îi spun, dându -i mâna
la o parte. Îl cunosc. Şi, apropo, el crede că numele meu este
Rowena. Să nu spui nimic!
— Ce…
Şi apoi, slavă cerului, ea îşi înghite restul cuvintelor, când
Alistair ajunge lângă noi.
— Rowena, spune el, mutând hârtiile dintr-o mână în
cealaltă. Ce surpriză plăcută!
— Bună, Alistair! rostesc pe un ton optimist, şi-i zâmbesc.
Un autobuz trece pe lângă noi şi urcăm din nou pe trotuar.
Barba cu fire aurii a dispărut, lăsând la iveală bărbia, uşor
despicată.
— Nostim să dau peste tine în Upper East Side. Eşti
departe de NYU.
— Da, uneori chiar evadez în alte părţi ale oraşului, spune
44
dând politicos din cap spre Agatha. A fost dificil să-mi găseşti
biroul?
Pe chip îi înfloreşte un zâmbet şi îmi dau seama că
încearcă să facă o glumă.
— Poftim? A, nu, nu, deloc!
Grozav! Acum crede că nu vreau să-l ajut.
— Nu, m- am întors abia ieri, iar azi a fost prima zi de

cursuri, şisacoşa
ridicând a trebuit să dovadă.
drept cumpăr Jur
toatecă
cărţile
veneamastea,
să îitespun,
văd
săptămâna asta, adaug, pe deplin conştientă de privirile
cercetătoare ale fascinatei Agatha, pe care o văd cu coada
ochiului. Apropo, ea şi Agatha, colega mea de cameră.
Agatha, dumnealui este Alistair Callum.
— Încântată, spune Agatha, iar eu încerc să nu-mi dau
ochii peste cap.
Probabil că e năucită că el e britanic.
Alistair îi zâmbeşte.
— Plăcerea e de partea mea, Agatha. Apoi se întoarce spre
mine.
NotaÎncă
de mai vrei s-o din
speranţă faci?
vocea lui mă face să răspund
imediat.
— Desigur. Miercuri am nişte ferestre una după alta. Tu
eşti…?
— Perfect. Am ore de consultaţii miercurea, de la zece la
douăsprezece. Mă găseşti în Lerner Hall. Waverly Street,
numărul 245. Ştii unde este?
— Nu. Adică, da, pot să găsesc adresa.
Strâng capătul paiului între două degete.
— Miercuri, repet, căci pare din nou îngrijorat. Waverly
Street. Stai fără grijă, voi fi acolo.
— Minunat, spune Alistair, oferindu- ne câte un zâmbet
mie şi Agathei. Înapoi la birou, acum. Trebuie să continui,
indiferent cât de obosit sau suprasolicitat eşti, adaugă, şi,
întorcându-se îşi face loc prin vârtejul de oameni.
Îl privesc cum îşi croieşte drum, cu ambalajul de la
45
curăţătorie fluturându-i pe un umăr, mânecile de plastic
ondulându-se acum vesel.
— Numai din pură curiozitate, începe Agatha.
OK, iată că începe.
— De ce, rogu-te…
Alte chestii britanice. Oare n-o să se mai termine niciodată?
— …viitorul tău soţ ţi-a spus Rowena?

— Ăăă…
Duc paiul la gură şi beau jumătate din suc dintr-o singură
sorbitură. La câţiva metri, un omuleţ se apleacă deasupra
unui container de gunoi de la colţul străzii şi începe să
scormonească prin el. Pescuieşte o cutie de suc, o scutură cu
putere, apoi o îndeasă în buzunarul salopetei lui
zdrenţăroase, de culoare neagră. Când mă întorc iar spre
Agatha, ea încă mai aşteaptă răspunsul meu. Mijeşte ochii în
dosul ochelarilor ei verzi, cu rame ochi-de-pisică, poate din
pricina soarelui, dar mai degrabă împotriva mea.
— E profesor la NYU şi… a venit la librărie astă-vară şi a
crezut că sunt
— Ooo! Rowena. Agatha încântată. Profesor la NYU.
gângureşte
Arată prea tânăr ca să fie profesor. Dar am ştiut eu că e un
intelectual. Apoi îmi aruncă o privire critică. Stai puţin! Să
revenim. El a crezut că eşti Rowena şi tu nu l-ai contrazis,
fiindcă…?
Fiindcă el crede că sunt o vrăjitoare care îl poate ajuta să -şi
recupereze o amintire de familie, folosindu-mă de Talentul meu
şi de Talentele specifice familiei mele.
— Pur şi simplu, spun nefericită, lăsând un pic capul în
jos.
Agatha întinde mâna şi mă mângâie afectuos pe creştet, cu
încheieturile degetelor.
— Ai farmecul tău. Nu numai sora ta, bine? Şi, oricum, ce
voia de la tine?
Ridic din umeri.
— Am pomenit de interesul meu pentru arta medievală, iar
46
el vrea să-mi împrumute nişte cărţi.
Minciunile îmi lasă un gust uleios pe limbă şi înghit
lacomă restul de suc. Agatha încuviinţează din cap.
— Pariez că asta nu e tot ce vrea să -ţi împrumute, spune
ea, făcându-mi cu ochiul într-un mod exagerat.
Eu pufnesc împroşcând cu suc, de-abia reuşind să nu
stropesc totul în jur. Agatha flutură din gene, apoi continuă
pe —
unPoate
ton normal:
că o să-ţi dea o scrisoare de recomandare. Nu vrei
ca să mergi la NYU?
Eu vreau să merg oriunde, atâta timp cât nu trebuie să mă
întorc în Hedgerow.

Două zile mai târziu, cobor din vagonul de metrou în care


aerul condiţionat funcţionează prea tare şi pătrund în zarva
din staţie. Urc şirul nesfârşit de trepte înnegrite de gumă de
mestecat veche, şi în cele din urmă ies în intersecţia dintre
Bleeker şi Lafayete. După ce parcurg o încâlceală de străzi, în
timp ce studiez
arborează drapelul plină de al
purpuriu speranţă toate clădirile
NYU deasupra care
uşii, reuşesc
în cele din urmă să ajung la Lerner Hall.
Mătur cu privirea holul de la intrare şi mă înfior uşor. La
anul aş putea să fiu studentă aici. Îl evaluez pe tipul
slăbănog care e proptit de peretele exterior al unei săli de
curs a cărei uşă e închisă. E îmbrăcat cu jeanşi cu talie joasă
şi poartă şlapi. Pe braţe îi şerpuiesc mai multe tatuaje cu
dragoni, în diferite forme şi nuanţe de auriu şi verde. Mă
decid că, dacă am noroc, la anul ar putea să fie prietenul
meu.
Mă vede că-l privesc, îmi întoarce privirea, apoi face o
mişcare pentru a-şi scoate din ureche casca iPodului. Îi ofer
un zâmbet plin de regrete, din care să înţeleagă că sunt
foarte grăbită, şi mă îndepărtez, cu inima bătându -mi puţin
prea repede. Întotdeauna mă pricep la partea iniţială. Nu mă
pricep la fel de bine la partea de încheiere. Dar ca la
47
majoritatea lucrurilor, îmi închipui că e doar o chestiune de
exerciţiu.
Parcurg holul, trecând de birourile ale căror uşi sunt în
mare parte închise. Înăuntru, profesorii stau jos, arătând ca
profesorii, examinând foile cu o atenţie gravă sau făcând
adnotări furioase pe marginile unei cărţi ori vorbind cu
emfază la telefon. Într-un birou, o fată stă aşezată cu spatele

la mine, perfect dreaptă, vocea ei sunând spart în timp ce


spune:
— Dar dacă-n semestrul ăsta nu merg la curs, toată
specializarea mea se duce de râpă. Trebuie să înţelegeţi asta!
Ajung la capătul holului, la o uşă întredeschisă pe care
există o plăcuţă cu numele ALISTAIR CALLUM. Ridic mâna
să bat dar mă opresc şi studiez din nou numele. Ceva în
legătură cu literele face apel la memoria mea, dar apoi
dispare înainte să-mi dau seama. Scutur din cap şi bat
hotărâtă la uşă înainte de a o deschide.
— Intră! O, bună! Salut! Da, fii binevenită, spune, şi se
ridică în picioare.
Îşi trece Ce… ce
mâna peste mai
faţă defaci?
parcă ar vrea să verifice dacă
s-a bărbierit de dimineaţă. Judecând după fâşâitul slab al
palmei peste bărbie, n-a făcut-o.
Micul său birou pătrat este în mare parte ocupat de o
masă de lucru masivă şi de un scaun mare, tapiţat cu piele
verde, ale cărui braţe sunt ornamentate cu nituri de aramă
lustruită. Biroul e plin de hârtii şi cărţi, unele deschise la
nişte pasaje marcate. Pe pereţi sunt aliniate mai multe
fotografii înrămate şi schiţe, iar pe măsură ce înaintez, calc
pe un covor antic, uzat. Zâmbesc în sinea mea. E ca şi când
cineva ar fi căutat în dicţionar birou de profesor şi l-ar fi
decorat conform definiţiei găsite acolo.
— Ceai?
Clatin din cap.
— Nu, mulţumesc.
Păstrăm o clipă de tăcere deplină, stânjenitoare, şi, apoi,
48
de parcă şi-ar fi adus aminte, Alistair spune:
— Ia loc, ia loc! Îmi indică un scaun negru, mai mic,
înainte să se instaleze la loc în cel verde. Sunt foarte bucuros
că ai venit, spune el.
Trebuie să-i spun, trebuie, trebuie, trebuie. Cum anume,
asta e o cu totul altă chestiune.
Îşi uneşte degetele într-o poză clasică de profesor. Mă face

să mă întreb
permită să-ţi ieidacă ţi se predă acest gest înainte să ţi se
doctoratul.
— Trebuie… să-ţi spun ceva.
— Nu mă poţi ajuta? mă întreabă Alistair, disperarea din
vocea sa fiind atât de vibrantă, încât privesc lung la mâinile
mele, răsucind întruna inelul de argint de pe degetul mare de
la mâna stângă.
Nu pot s-o fac. Nu-i pot spune. Nu încă. Mai târziu, îmi
promit mie însămi. Când o să-i găsesc ceasul. Atunci n-o să-i
mai pese că l-am minţit.
— Eu… da. Voiam doar să te întreb dacă tu ştii ceva
despre cum…
El îşi găsim noi
schimbă lucrurile?
poziţia în scaun, un deget longilin
încercuind conturul unui nit.
— Nu am vrut să… par… lipsit de bunăcuviinţă, spune în
cele din urmă. E vorba de magie, ceva de genul ăsta.
Îi zâmbesc.
— Ceva de genul ăsta, sunt eu de acord. Deşi, noi cei din
familie nu-i spunem magie. Îi spunem Talent. Adică avem cu
toţii anumite Talente.
Înghit în sec. Acum e rândul meu să par stânjenită, iar
scaunul meu nu are nituri de aramă ca să -mi fac de lucru cu
ele. Mă rezum la a-mi frământa mâinile în poală.
— Te pot ajuta, dar s-ar putea să dureze. Eu nu sunt…
— Eşti sigură că nu vrei un ceai? Eu chiar aş vrea o
ceaşcă.
Pare din nou extrem de emoţionat.
— Sigur.
49
Se ridică în picioare, zdrăngăne ceva într -un sertar şi
scoate două căni care par cam prăfuite.
— Mă întorc într-o clipită – avem apă fiartă în holul
facultăţii, explică el, şi iese practic în fugă din birou.
Mă las pe spate în scaun şi, din această poziţie, pot vedea
punctele unde vopseaua de pe peretele de lângă calorifer s -a
umflat.

toţiAsta e epuizant.
oamenii normaliGarantat,
să se simtăsubiectul Talentelor
ciudat dacă te cred îicâtuşi
face de
pe
puţin, şi nu-ţi aruncă privirea aceea care sugerează că există
locuri unde oamenii ca tine primesc ajutor. Şi totuşi n-am
încercat să explic nimănui cum e familia mea, încă din clasa
a treia, când Denise Winters a spus întregii clase că de fapt
casa mea e un azil pentru bolnavi mintal şi că mă lasă să ies
numai pentru a merge la şcoală. Nu că aş învinui -o. Şi eu am
avut aceeaşi impresie ani de zile.
— Poftim, spune Alistair, întorcându-se cu două căni
aburinde şi cu o farfurie cu felii de lămâie. Ceai English

Breakfast e în regulă?
afirmativ. Zahăr, lămâie? mă întreabă, iar eu dau din cap
— Zahăr, te rog.
Se întoarce, îmi întinde o cană şi îşi pune lămâie în cana
sa.
— Zahărul e aici. Mă tem că nu sunt un fan al zahărului
alb, spune el într-o manieră confidenţială, coborându-şi
privirea spre birou drept scuză, de parcă informaţia asta
despre el era aproape o ruşine.
Dintr-un alt sertar scoate o cutie de zahăr fără capac şi
mi-o înmânează împreună cu o linguriţă de plastic.
— Mulţumesc.
Iau zahăr şi-l pun în cană, privind cum cristalele se
învârtejesc şi coboară lent în ceai în timp ce amestec.
— Aşadar, încep după o clipă, acest ceas pe care vrei să -l
găsesc… Ai putea să-mi mai spui câte ceva despre el?
Alistair îşi lasă cana jos, împingând-o uşor mai departe el.
50
— A fost în familie timp de trei sute de ani. Era chiar o
piesă frumoasă. Un ceas de perete, împodobit cu sidef şi cu
rubine pentru ore.
Ridic din sprâncene şi dau din cap a încuviinţare.
— Pare drăguţ.
— Drăguţ nu e cuvântul potrivit, spune el, iar vocea sa
capătă accente profesorale.

— Bănuiesc
El zâmbeşte că nuşie apoi
uşor mai bun decât interesant.
continuă:
— Se pare că ne-a fost dat de un rege drept răsplată
pentru vreun serviciu. Cine mai ştie cu poveştile astea vechi?
Oricum, s-a pierdut acum mai bine de o sută de ani la un joc
de cărţi între membrii familiei mele şi… o altă fam ilie. Asta s-
a întâmplat la New York în 1887. Şi, după cum îţi poţi
imagina, după aceea i s-a pierdut urma.
— Aşadar, aici intervin eu, adaug, căci se pare că s -a oprit
din vorbit.
— Da, mă fixează el cu privirea. Aici intervii tu.
Îşi mută
birou privirea
o casetă mică,deneagră.
la mine, apoi întinde
Sunetul produsmâna şi pune pe
de mecanismul
de deschidere care cedează se pare că îl face să tresară o
clipă, iar eu văd că degetele îi tremură uşor.
Suflu în ceai pentru a-l răci, privind cum frunzele se u nesc
sub forma unui semn de întrebare înainte de a se disipa. N -
ar fi drăguţ ca acesta să fie Talentul meu – să ghicesc
viitorul, în aşa fel încât să văd ce să fac în această situaţie?
— Poftim, spune Alistair, şi îmi întinde o bucată de hârtie
peste birou.
Mă aplec pentru a o lua şi o studiez în tăcere. Este o
reproducere a unei picturi, una veche, după textura hârtiei,
uzată şi destrămară pe margini. Arată de parcă la un
moment dat a fost înrămată; se vede conturul îngălbenit al
ramei, pe marginea ei. Un ceas simplu şi direct, este pus în
mijlocul paginii. Cadranul este încrustat cu numerale
romane din pietre preţioase scumpe, iar limbile sunt din aur.
51
Pe margini are o ornamentaţie fantezistă, în spirală; îmi trec
degetele peste partea de jos a reproducerii. E ceva familiar la
acest ceas, dar nu ştiu exact ce anume. Aparent, faţa m -a
trădat, căci îl simt pe Alistair aplecându -se mai aproape de
mine.
— Ce este? mă întreabă şi, deodată, accentul său e mai
răsunător şi mai intens.

Ridic ochii
secundă, simt pentru a m
de parcă putea să -i lasusţin
-aş uita privirea
altcineva. Sau,şi,mai
o
curând, de parcă altă persoană priveşte dindărătul ochilor
lui, uitându-se cu nerăbdare la mine.
Impacientată, mă smucesc incontrolabil într-o parte,
lovind ceaiul cu mâna şi răsturnând cana pe covor. Aceasta
aterizează cu zgomot.
— Îmi pare tare rău, strig eu, lăsându -mă într-o clipită în
genunchi, ridicând cana.
Mânerul i s-a desprins.
— Am spart cana, dar măcar ceaiul n -a ajuns pe covor.
Sunt…
— Nu e nicio problemă, zău. Stai să văd, am nişte şerveţele
pe undeva… A, da, aici.
Şi mi se alătură pe podea cu un mănunchi de şervetele în
fiecare mână. Iau câteva şi încep să tamponez lichidul care
se scurge în crăpăturile dintre scândurile podelei.
— Ah! se aude o voce de femeie de undeva de deasupra
capetelor noastre şi instantaneu privim amândoi în sus.
Subit, faţa îmi arde şi nu mă ajută că Alistair se bâlbâie.
— A, d… da. Doamnă Barnes, pot… pot să vă fac ceva? Pot
să fac ceva pentru dumneavoastră?
Mă înec şi îmi fac de lucru recuperând mânerul cănii, care
a ajuns sub birou.
— Copiile dumneavoastră, spune doamna Barnes şi glasul
ei e rece ca gheaţa.
— Da, exact, mulţumesc. Excelent, excelent, mai zice
Alistair de câteva ori şi, slavă Domnului, când ies de sub
52
birou doamna Barnes a plecat, fusta apretată fâşâindu-i.
— Păi, a fost memorabil, spun pe cel mai normal ton, dar
sunt convinsă că încă sunt roşie la faţă.
A fost, nu-i aşa? spune Alistair şi se îndreaptă de spate,
întinzând mâna să mă ajute.
O accept neîndemânatică, aproape căzând înapoi. Palma
lui e caldă şi uscată, de parcă un foc îi arde sub piele. Pentru
a-mi masca
mâna praful stânjeneala, ridic în picioare şi-mi scutur cu
măjeanşi.
imaginar de pe
— Îmi poţi da asta? zic şi arăt spre pictură.
— Desigur, desigur. Îţi aparţine.
Dau afirmativ din cap.
— Am să văd ce pot face. Ţinem legătura, îi spun, căci asta
suna suficient de profesionist, cu toate că nu sunt foarte
convinsă de ce la momentul ăsta îmi fac atâtea probleme în
legătură cu a fi profesionistă, de vreme ce am minţit din
prima clipă în care l-am întâlnit pe acest bărbat.
Da şi el din cap spre mine, ochii lui fiind deodată două
bucăţi dure cu
— Aştept şi strălucitoare
nerăbdare. de piatră lustruită.
Mai dau o dată din cap.
— Bine, spun în cele din urmă.
Trebuie să încetez imediat să mai dau din cap. Ne zâmbim
scurt unul celuilalt, după care dau să plec. La uşă mă opresc
şi mă întorc spre el.
— Doar din curiozitate…
— Da? spune Alistair, iar eu privesc cum i se destinde tot
corpul.
E ceva în felul în care îşi trage coatele în lateral, asemenea
unui şoim pe cale să plonjeze.
— Îmi aduc aminte că mi-ai spus că ai auzit de noi prin
intermediul unui magazin de antichităţi. Poţi să -mi mai spui
o dată, te rog, care anume?
— A! zâmbeşte el. Cred că se numea Pinkerton.
Dau din cap cu un aer meditativ. Angus Pinkerton îmi
53
trece ca un fulger prin minte. Arată ca un soi de iepure cu
ochii lui înroşiţi pe margini, cu nasul mic şi cu ticul nervos
pe care-l are. Îmi revine în minte vizita pe care am făcut -o la
magazinul lui, cu bunic a, acum câţiva ani. Nu şi-a luat ochii
de la mine în tot timpul cât a vorbit cu ea şi a părut gata să
izbucnească în lacrimi când mi -am trecut degetele peste un
glob prăfuit de sticlă albastră. Totuşi, bunica a găsit o

mulţimelui,
rândul dei-alucruri
trimis pentru de-aclienţi.
el de
o grămadă lungul anilor, iar el, la
— Mi-a spus că dacă eram în căutarea a ceva ce nu putea
fi găsit, ei bine, puteam să încerc la magazinul bunicii tale.
Se pare că familia ta are reputaţia asta.
Îi zâmbesc.
— N-ai idee ce reputaţie are!

54
CINCI

— NU TE MAI MIŞCA ATÂTA!


— Nu mă mişc deloc!
— Îţi mişti faţa.
— Agatha, se cheamă respiraţie!
Mă uit urât la colega mea de cameră. Se încruntă şi ea la
mine, apoi priveşte în jos la carnetul ei de schiţe şi trage trei
linii hotărâte pe pagină. Am senzaţia că tocmai mi-a barat
faţa.
— Nu merge. N-am ce să fac cu faţa ta.
— Mulţumesc, mormăi eu. Acum pot să mă mişc?
— Da, oftează ea, fluturându-şi creionul ca pe o baghetă
de dirijor. Ia o pauză!
Apoi mă împunge cu creionul, priv indu-mă concentrată cu
ochii ei albaştri de sub sprâncenele negre.
— Dar mai încercăm peste zece minute. Mâine e termenul
şi nu caut alt subiect acum. Deschide minifrigiderul. Mi -ai
băut cola?
— Aaa… nu.
— Reao! spune Agatha şi ia o mână de monede
strălucitoare de pe biroul meu, pe care le adunam pentru
spălătorie. Vrei şi tu una? mă întreabă ea generoasă, iar eu
dau din cap afirmativ, privind-o cum iese din cameră, cu
mersul ei legănat.
Mă ridic de pe fotoliul umplut cu polistiren expandat pe
care l-am fixat în colţul de sub geam drept versiunea noastră
de loc de stat jos la fereastră. E locul în care îmi place să
citesc, ascultând zgomotul făcut de trafic cu unsprezece etaje
55
mai jos.
Mă îndrept spre biroul meu, mă întind şi privesc pictura
cu ceasul, pe care am ascuns-o pe jumătate sub un teanc de
manuale. Încă încerc să-mi dau seama unde am mai văzut-o.
— O, DOAMNE DUMNEZEULE!!! exclamă mânioasă o voce
de femeie de undeva de pe hol.
New Hyde Prep este o şcoală numai de fete şi se pare că în
fiecare minut,
ascultând dintr-un motiv
în continuare, saunu
dar cum altul, urlăîntâmplă
se mai cineva. Aştept
nimic,
studiez din nou pictura.
Mai devreme, Agatha o declarase drăguţă, dar n-o
recunoscuse. Prin urmare, am dedus pe baza superioarelor
mele abilitaţi detectivistice că nu e ceva ce să fi văzut la
cursul de introducere în istoria artei de anul trecut, de vreme
ce ea a urmat cursul împreună cu mine. Ieri am petrecut
două ore la bibliotecă scotocind printr -o selecţie de cărţi de
istoria artei, încercând fără succes să o găsesc. Apoi m -am
întors acasă şi am privit lung peretele, încercând din
răsputeri să-mi amintesc
rotiţă se învârteşte undeva,unde mai văzusem
în mintea mea, darceasul ăsta. O
este prea…
Un ciocănit energic la uşă mă trezeşte din reverie. Trag
nişte dosare peste pictură, apoi mă întorc. Uşa, ca să încep
cu asta, care era întredeschisă, se deschide acum de tot. Îmi
ridic privirea şi-l văd pe Gabriel stând dincolo de prag. Ţine
ambele mâini la ochi.
— Se poate? întreabă el
Gabriel. Aici. În camera mea de la cămin! Am timp doar cât
să regret cu adevărat că port jeanşii care îmi plac cel mai
puţin, şlapii ponosiţi şi un simplu tricou albastru pe care nu
scrie absolut nimic.
— Se poate? întreb şi eu.
Gabriel îşi răsfiră degetele şi priveşte printre el e.
— Ai auzit ţipătul de pe hol?
— Da, îi răspund într-o doară. Vrei să-mi spui că ai ceva
de-a face cu asta?
56
Se pare că n-am bătut la uşa care trebuia şi am dat peste
o fată care nu purta… mare lucru. Sărea în sus şi în jos pe
pat, cântând Respect. De fapt, îl cam urla.
— Mary, spun pe loc. Urlă întruna de săptămâna trecută
de când a rupt-o cu prietenul ei.
— Mda, nu m-am oprit să culeg informaţii. Căuta ceva să
arunce în mine.

NuOricum,
— mă pot abţine
cum aişitrecut
râd. de Hags?
— Hags?
— Jos, la rec epţie. O femeie masivă. Întind mâinile în
lateral. Cu un neg pe bărbie? Trebuie ca toţi vizitatorii să fie
anunţaţi. Mai ales domnii, închei eu graţios.
— Poate că sunt atât de domn, încât m-a lăsat să urc
pentru că prezint încredere.
Pufnesc.
— Cărui fapt datorez onoarea? Face parte din programul
extins al familiei?

Gabriel îmi zâmbeşte -un mod plăcut.


întram
— De fapt, obraznico, trecut pe aici să -ţi spun de
spectacolul pe care-l dau la Silver Tree weekendul viitor. Ar
trebui să vii şi tu.
Scoate din rucsac un fluturaş galben fosforescent.
— Grozav, mulţumesc, şovăi eu, apoi mă întorc spre birou.
Oh, fir-ar să fie! Oricum m-am pierdut cu totul.
— Mă bucur că ai trecut pe-aici… Mă întreb dacă n-ai
putea… să mă ajuţi cu ceva.
— Despre ce e vorba?
— Vezi tu, nu e ceva la care nu m- aş descurca de una
singură. Faptul că te rog nu înseamnă nimic, spun la
repezeală. Bine? Trebuie s-o spun pe şleau.
Gabriel mă studiază.
— Asta începe să sune a ceva amuzant, spune el, cu o voce
complet lipsită de inflexiuni.
— Scuze, mormăi eu.
57
Înainte să mă pot răzgândi, trag pictura de sub dosare şi i -
o bag sub nas.
— Ţi se pare cunoscută?
El o ia, îi aruncă o privire scurtă, apoi se uită iar la mine
ridicând în acelaşi timp din sprânceană.
— Cumva, nu asta speram să mă rogi.
— Ce sperai… Oh, Doamne, nu contează. Dă-mi-o înapoi!

Schiţez
mai un gestlapentru
pot ajunge a lua hârtia.
ea, fluturându -mi-oDar el o trage
deasupra să nu
capului.
Schimb tactica şi încerc să mă reped la el, dar cu braţul liber
mă fentează cu destulă uşurinţă.
— Cum am putut să uit cât eşti de enervant? spun printre
dinţii încleştaţi.
— A, habar n-am! Poate fiindcă ai uitat să-mi scrii şi astfel
să ţii minte cum sunt, spune el vesel, uitându-se iar la
pictură. Ce vrei să ştii despre asta?
— Îl poţi găsi?
— Adică să-l găsesc pe bune?

Îşi Da.
— lasă brusc braţul în jos.
— Mai întâi spune-mi de ce.
— Aăă… Temă pentru acasă?
Gabriel îmi aruncă o privire mâhnită.
— Tam, nu ţine. Mai încearcă!
La naiba!
— Eu… nu pot.
— Bine, spune-mi de ce nu poţi.
— Nu-ţi pot spune de ce nu pot.
Oftez… Nu ştiu la ce mă aşteptam. Dacă vechiul Gabriel
nu m-ar fi lăsat niciodată să fiu atât de laconică, n -ar fi
trebuit să sper ca noul Gabriel avea s -o facă.
— De ce n-ai încredere în mine, Tam?
— Am.
— Ba n-ai. De când m-am întors, te porţi ciudat. Bine, n -ai
vrut să ţinem legătura. Dar nu mai suntem nişte copii, şi ce e
58
cu…
— Ai văzut cum se uitau cu toţii la mine. Toată lumea din
familie. Ştii ce mi s-a întâmplat.
— Ştiu ce nu ţi s-a întâmplat, mda, dar…
— Eu nu sunt ca tine.
— Adevărat. Eu sunt băiat, tu eşti fată…
— Eşti prost, îl informez şi înşfac hârtia din mâna lui. Şi
las- o baltă
Dar îno legătură
el mi- cu asta…
smulge înapoi.
— O, te asigur că acum o să -l găsesc pentru tine. Apoi o să
fii nevoită să-mi spui ce se întâmplă.
Rânjeşte la mine.
— Să nu te-aştepţi la cine ştie ce! îi spun, dar nu mă pot
abţine să nu-i zâmbesc şi eu. Vezi tu, chestia nostimă este că
pot să jur că l-am mai văzut undeva.
— N-aş zice, dar e… ceva cu asta.
Bagă hârtia în rucsac, apoi îşi sprijină piciorul de scaunul
de la biroul Agathei pentru a-şi lega şiretul care i s -a

dezlegat.
dar sunt Eu deschid
salvată de gura să spun
Agatha, care ceva
intră stupid, fără aducând
în cameră îndoială,
două doze de cola. Se opreşte, se uită de la Gabriel la mine,
apoi înapoi la Gabriel.
— Bună, zice ea. Îmi plac bărbaţii care se simt liberi să -şi
pună picioarele împuţite pe mobila mea.
Dar îşi foloseşte vocea de budincă – caldă, dulce şi
familiară. Agatha poate spune orice pe tonul ăsta şi nimeni
nu se simte jignit. Prin comparaţie cu Rowena, e doar o
amatoare, dar chiar şi-aşa, e destul de greu să compari pe
oricine cu Rowena, şi am mai văzut Efectul Agatha în
acţiune.
Iar Gabriel nu face excepţie. Scutură de praf scaunul, cu
mişcări ample, în timp ce îi spune:
— Uau, îmi pare rău… pare a fi o amintire de familie.
— Poate că este, îi spune Agatha, întinzându -mi doza de
cola înainte de a o deschide pe a ei.
59
Apoi îi oferă zâmbetul ei trăsnet şi îi întinde cutia de cola.
— Vrei şi tu? Stai să iau o ceaşcă, nu vreau să dau pe ste
tot de microbi de la tine. Poate dacă ne ştiam mai bine…
Am priceput aluzia.
— Gabriel, ea e Agatha. Agatha, el e Gabriel.
Cei doi îşi dau mâna – braţele lor sunt lungi şi
musculoase. Apăs muchia dozei de suc în palmă până -mi

rămâne
— Deci,semn pe piele.
de unde o cunoşti pe Tam? îl întreabă Agatha.
— Eu cu Tam ne ştim de mult timp.
Preţ de o secundă, privirile ni se întâlnesc. Simt că mă
îmbujorez şi beau repede din cutia de cola.
— A, da? întreabă Agatha.
— Prieteni de familie, spun eu. Gabriel şi mama lui s-au
mutat înapoi aici.
—Grozav, spune Agatha. Deci, ce crezi, i-am surprins
esenţa? îl întreabă, şi, spre groaza mea, îi întinde caietul de
schiţe. Asta e tema mea. Surprindeţi esenţa modelului vostru.
— Aăă…
smulg nudin
caietul e nevoie ca el să vadă asta, zic eu, dând să-i
mână Agathei.
Dar ea face un pas într-o parte şi oricum e prea târziu –
Gabriel deja examinează cu interes desenul ei.
— Nu-i chiar atât de bun, nu-i aşa? intervine ea în timp ce
studiază amândoi pagina şi apoi pe mine, cu atât de multă
atenţie, încât mi-aş dori să mă înghită pământul.
— Nu e vina ta, spune Gabriel într -un târziu. Îţi spun
drept, Tam e destul de greu de imortalizat pe hârtie.
— Ai dreptate, spune Agatha, de parcă ăsta ar fi cel mai
profund lucru pe care l-a auzit toată ziua.
Îmi amintesc la timp că probabil nu e deloc atrăgător să
pufneşti.
— Ce-i asta?
— E spectacolul meu. Ar trebui să vii.
Agatha dă entuziasmată din cap. Asemenea mie, şi ei îi
place să asculte formaţii în weekenduri.
60
— Unde?
— Silver Tree.
— Grozav. Cârdurile noastre de identitate false merg acolo.
Mai bea puţină cola, pune doza pe birou şi scotoceşte prin
jur câteva minute.
— Unde am pus afurisitul ăla de cărbune?
— Probabil că este în dulapul tău. Pe raftul de sus, îi sare

Gabriel în îiajutor.
Agatha aruncă o privire plină de neîncredere, dar se duce
la dulap şi întinde mâna spre raftul de sus. Apoi se răsuceşte
călcâie, cu cărbunele în mână, cu ochii larg deschişi de
mirare.
— De unde ai ştiut?
Gabriel ridică din umeri.
— Ăăă… acolo îmi place să-mi ţin toate chestiile
importante. În dulap.
— Îţi mulţumesc că ai trecut pe-aici, îi spun pe un ton
vesel, prinzând fluturaşul pe panoul din plută, ticsit de
bileţele,
— Deci devii
deasupra biroului
weekendul meu.
viitor?
Dau din cap afirmativ. Mi-aş dori într-adevăr să spun ceva
isteţ acum, dar el nu-mi dă răgazul.
— Mi-a făcut plăcere să te cunosc, îi spune Agathei, după
care îmi face cu ochiul şi iese pe uşă.
— Asta înseamnă că e homosexual? cugetă Agatha după ce
auzim uşa de la hol închizându-se.
Mă înec cu suc.
— Comentariul despre dulap pe care l-a făcut, îmi explică
ea când vede că o privesc lung.
Nu cred, spun cu răsuflarea tăiată, în timp ce mă
mănâncă nasul.
Agatha mă bate pe spate.
— Bine… nu de alta, dar e un tip sexy. Sexy cu trei de y.
Mă aşez iar pe fotoliu, cu picioarele într-o poziţie mai
confortabilă.
61
— Aşa crezi? spun după un minut, pe un ton neutru.
Inelul se desprinde de pe doza de cola. Metalul e cald acum
în palma mea.
— Tu nu crezi la fel?
— E, OK, îi spun.
Agatha îmi aruncă o privire confuză peste marginea
caietului ei de schiţe.

Şi e îndrăgostit
— Poftim? lulea
sar eu în de tine.
picioare.
— Nu te mişca, spune Agatha, ridicându-şi creionul şi
zâmbind.
— Dar tu nu…
Îşi dă ochii peste cap, bătând cu creionul peste pagină.
— Este evident, fraiero.
Mă las pe spate, încercând să diger informaţia, încercând
să desluşesc ceea ce simt. Apoi clatin din cap.
— E prieten de familie.
Agatha se încruntă la mine.
— Şi ce
Cum aş dacă?
putea să-i explic Agathei că trebuie să evit cu orice
preţ aşa ceva? Dacă m-aş îndrăgosti de Gabriel, chiar că s-ar
face pulbere orice speranţă de a scăpa din braţele cumplit de
sufocante ale familiei mele. Răsucesc între degete inelul de la
doza de suc.
— Nu e genul meu.
— Hmm, face Agatha, studiindu-mi puţin cam prea mult
chipul. De data asta, încearcă să nu te mai mişti.
Oftez în sinea mea, uşurată că a renunţat la subiectul
Gabriel.
Dar chiar atunci, adaugă:
— Şi încetează să mai roşeşti!

62
ŞASE

O SĂPTĂMÂNĂ MAI TÂRZIU, când are loc spectacolul lui


Gabriel, mă simt pregătită să fac o pauză de la şcoală.
Agatha şi cu mine ne-am tot dat reciproc teste de vocabular
SAT3, în fiecare seară înainte de culcare. În consecinţă, visez
că deschid o broşurică plină de termeni pe care nu i -am mai
văzut în viaţa mea. Iar la recepţie sosesc zilnic din ce în ce
mai multe cataloage cu oferte de facultăţi în care să ne
uităm. Agatha tot pomeneşte de Reed şi de Stanford şi de
Universitatea din San Diego. N-am inima să-i spun că
părinţii mei nu mă vor lăsa nicicum să părăses c statul,
darămite să merg în cealaltă parte a ţării.
Ca timp, ne pregătim ca şi până acum. Eu: zece minute.
Agatha o oră, căci tot încearcă şi aruncă toate bluzele din
dulap înainte de a trece la ale mele.
— Asta arată grozav, îi spun pentru a patra oară, cu nasul
în carte, citind Furtuna.
— Mă îngraş cumva? suspină Agatha.
Stă în faţa oglinzii în mărime naturală pe care am lipit -o pe
dosul uşii. Cine ştie cum o s-o dezlipim la finele anului?
— Nu, îi răspund automat, apoi închid iute cartea.
Mă duc şi-mi iau din trusa de machiaj fardul verde
strălucitor şi decid să mai aplic încă un strat pe pleoape.
Sunt relativ fericită de ţinuta mea, o rochie-salopetă mini din
denim verde peste un top mulat, verde cu auriu.
— OK. Asta cum îmi vine?

3 Testul standard pentru admiterea la facultate în SUA (n.tr.).


63
Agatha a asortat tricoul meu My Little Pony cu o fustă mini
albă.
— Grozav! Gata?
Mă priveşte oripilată.
— Trebuie să mă machiez!

Când ajungem la bar, nu mai sunt locuri decât în picioare,

şi spectacolul
jeanşi a început
şi cu un tricou deja.
negruGabriel
fără emâneci.
pe scenă,
Areîmbrăcat cu
o chitară
acustică, iar chipul îi e iluminat de un mic spot aflat
deasupra capului. O fată care poartă o bluză roz cu negru
peste jeanşii incredibil de strâmţi cântă în şoaptă, aproape
fără să respire, la microfon, unduindu-şi şoldurile şi
întorcându-se lent în ritmul muzicii. Notele chitarei se
potrivesc cu vocea ei cristalină în timp ce cântă ceva despre
mare şi o umbră pe care n-o va uita niciodată. Ascult
cuvintele şi încerc să ignor gândul că probabil ea este iubita
lui Gabriel.

că —da,Bere? mă încă
cu ochii întreabă Agatha
aţintiţi spre la ureche, iar eu dau din cap
scenă.
Gabriel continuă să cânte şi fata interpretează alt cântec,
uneori luând un flaut pentru a acompania chitara. Barul este
aglomerat, oamenii fâţâindu-se încoace şi încolo în
semiîntuneric, uneori ciocnindu-se de mine. Agatha se
întoarce după un timp şi îmi vâră în mână un pahar rece,
apoi refuză cu un gest din mână banii pe care-i dau.
— Sunt destul de buni, spune ea în cele din urmă, iar eu
sunt recunoscătoare că nu spune că ea este destul de bună.
Încuviinţez şi iau o gură de bere, şi chiar atunci fata
anunţă – cu o voce cât se poate de normală – că vor lua o
pauză. Apoi vocea îi mai coboară cu un ton şi le reaminteşte
celor din mulţime ca CD-urile de pe măsuţa din spate sunt
un adevărat chilipir la zece dolari bucata. Schiţează un
zâmbet şi îşi fâţâie corpul când spune asta, iar peste tot în
jurul meu oamenii bat din palme şi câţiva tipi fluieră. Se
64
aprind luminile şi un val de oameni se îndreaptă către barul
din cealaltă parte a încăperii.
— Baie, anunţă Agatha. Vrei să mi-l ţii?
Îi iau paharul cu bere şi rămân în picioare în mulţime,
ignorând-o când Gabriel apare în faţa mea.
— Ai reuşit, spune el simplu, apoi ia unul dintre paharele
din mâna mea.

ia — Dacă mai bei, îi datorezi Agathei o bere, îi spun după ce


o înghiţitură.
Rânjeşte, dar îmi dă paharul înapoi, iar eu îi studiez câteva
secunde curbura gâtului şi felul în care tatuajele par să
strălucească pe pielea lui uşor transpirată.
— Deci…, începe el.
În aceeaşi clipă mă reped:
— Eşti grozav! Pe scenă. Arăţi bine.
Taci, taci, îmi spun în sinea mea.
— Mulţumesc. Mă studiază o clipă, apoi spune brusc:
Ceasul pe care vrei să-l găsesc. Eşti sigură că ăsta -i obiectul
pe care-l cauţi?
Rămân cu gura căscată.
— Poftim? Da, sunt sigură. De ce?
Ridică din umeri.
— Nu ştiu. E ca şi cum… nu există.
— Trebuie să existe, spun cu încăpăţânare.
De ce m-ar fi rugat Alistair să găsesc ceva ce nu există?
Îmi trece prin minte o imagine când Alistair nu arăta ca
Alistair.
— Ce este? mă întreabă Gabriel încordat, privindu -mă fix.
— Nimic.
Golesc paharul şi, neatentă, încep să beau din berea
Agathei.
— Oricum, am găsit ceva…, începe el.
— Poftim? întreb aproape înecându-mă cu berea. De ce nu
spui aşa?
Sar pe vârful picioarelor până ce berea mi se varsă pe
65
încheietura mâinii.
— Deoarece nu am găsit ceasul adevărat, spune Gabriel,
iar fanteziile mele fericite iau sfârşit brusc. Voiam să -ţi spun
că am găsit ceva şi poate că vrei să vezi, dar este complicat.
Nu e ceea ce m-ai rugat să găsesc.
— Păi, asta e de ajutor, murmur, încercând fără folos să -
mi şterg berea de pe mână.

Privirile
— Poate ni
căse intersectează,
dacă mi-ai spuneapoi îmi spune:
adevărul despre…
Fata cu care cânta apare lângă el.
Trebuie să mergem pe scenă, iubire, îi gângureşte ea la
ureche.
Îmi aruncă un zâmbet pasager, un spasm al buzelor,
serios, după care-l cuprinde de gât pe Gabriel cu braţele ei
lungi şi albe, de parcă s-ar pregăti să-l tragă înapoi spre
scenă.
— Mâine?
Dau din cap afirmativ.

— Unde?
— Acasă la Chester şi Rennie.
Mă încrunt.
— De ce acolo? E…, a, tu stai acolo? Am crezut că stai în
cămin la Juilliard.
Am crezut că eşti la fel ca mine.
— Stau. Uneori repet acolo cu formaţia. Oricum, pe mâine.
La opt?
— Sigur, strig în timp ce el o urmează pe fată înapoi pe
scenă ţinându-se de mână.

66
ŞAPTE

ZGOMOTUL SLAB AL STRĂZII străbate prin pereţii groşi ai


casei unchiului Chester şi ai mătuşii Rennie: câte un
claxonat, câte o frântură de cântec atunci când trece cineva
pe sub ferestre. Dar înăuntru, casa e tăcută, aşteptând.
Gabriel priveşte atât de insistent pictura de pe perete,
încât am senzaţia că a intrat în transă. E o scenă cu un
salon, foarte asemănător cu salonul de la etaj. Draperii grele,
galbene, legate cu şnururi aurii încadrează o fereastră mare,
iar prin încăperi sunt împrăştiate canapele şi scaune cu
spătar. În şemineu arde focul, flăcările arătând de parcă ar fi
pe punctul de a se revărsa dincolo de ecranul de protecţie.
Totuşi, cele trei persoane care stau în picioare în tablou nu
par să bage de seamă. Sunt doi bărbaţi, îmbrăcaţi în
redingote negre. Stau cu spatele la privitor, în timp ce cea de -
a treia persoană, o femeie, e surprinsă din profil. Îi privesc
trăsăturile fine, rochia de un roşu strălucitor care este ecoul
perfect al micuţelor puncte roşii, poate rubine, de pe
cadranul ceasului atârnat chiar deasupra capului ei. Ceasul
arată exact precum ceasul pe care Alistair vrea să i-l găsesc.
— Ăsta nu e acelaşi ceas, spune Gabriel într -un târziu.
Fără să-mi dau seama mi-am ţinut respiraţia, iar acum,
expirând grabnic, sunetul pe care-l scot e ceva între uau şi
hm.
— Uau… hm!
Zâmbindu-mi pentru prima dată de când am intrat în
casă, el mă întreabă:
— Uau… hm? Ei bine…
67
Dar eu n-am chef.
— Uite! îi bag sub nas pictura lui Alistair, hârtia foşnind în
timp ce i-o flutur în faţă. Este exact la fel. Şi asta explică de
ce îmi era atât de familiar, adaug, agitând hârtia şi mai
zgomotos. Evident, am mai văzut până acum tabloul
unchiului Chester şi mătuşii Rennie.
Gabriel se uită la copia pe care i -o întind şi apoi la pictura
de —
peMda,
perete.
ştiu, spune el cu… o răbdare exagerată, aş zice.
Dă-mi voie să-ţi mai explic o dată. Acel obiect – şi arată spre
ceasul din tablou – nu este ceea ce mi-ai spus tu să găsesc.
— Ce vrei să spui? îl întreb, încercând să nu par ursuză.
Gabriel se duce spre scările masive şi se aşază pe a doua
treaptă. Are o gaură în jeanşi şi genunchiul drept i se iţeşte
prin ea în timp ce îşi îndoaie picioarele într -o poziţie relaxată.
Îl urmez şi mă aşez lângă el. După un minut, îşi lipeşte
genunchiul de al meu şi spune blând:
— Nu mă cheamă, aşa cum mă cheamă de regulă un
obiect. -
realitate.Nu pare real. Poate că n a existat niciodată în
— Dar s- ar putea să fi existat, îi spun aproape şoptit.
Corect?
Gabriel ridică din umeri.
— Posibil.
— Bine, bine, zic, mai mult pentru mine, în timp ce în
minte se conturează o idee. Ceasul din pictură şi ceasul de
pe hârtie sunt unul şi acelaşi. Sunt sigură de asta. Dar tu nu
poţi găsi ceasul ăsta.
Îi fac vânt cu hârtia.
— Nu e…
— Şşşt… îl lovesc cu dosul palmei peste braţ: Procesez.
(Ăsta e un alt termen pe care l-am învăţat de la Agatha.)
Pictura de pe perete e veche, spun rar. Am verificat data.
1899. Iar el spus că acest ceas a fost pierdut în 1887. Deci,
poate că tu nu-l poţi găsi acum, deoarece nu mai există. Dar
68
există în tablou. Încerc să nu ridic tonul: Gabriel, nu crezi că
asta e? Că a existat dar că acum nu mai există?
Gabriel îşi înclină uşor capul către mine.
— Cine a spus că acest ceas a fost pierdut în 1887?
Deschid gura şi o închid la loc.
— Tam, spune-mi ce se întâmplă! zice el.
Cum nu-i răspund, mă prinde cu degetele de bărbie,

— Te rog,-mi
întorcându faţa spre
adaugă el.
simplu.
— Bine, bine, spun în cele din urmă şi mă aplec puţin,
căci degetele lui sunt prea calde pe pielea mea. Astă -vară a
venit în librărie, un profesor de la NYU – în seara în care de
fapt ai venit şi tu acasă. În fine, auzise de librărie – mă rog,
de agenţia de obiecte pierdute – şi m-a întrebat dacă pot să-l
ajut să caute ceva, o amintire de familie care a fost pierdută
cu mai bine de o sută de ani în urmă. Iar eu am fost de acord
s-o fac.
Mă opresc, aruncându-i o privire plină de speranţă.
Gabriel
— Ăăă…aşteaptă să continui.
nu i-am spus că nu am… niciun Talent. A, dar i -
am spus că sunt Rowena.
Dar asta a sunat mai mult ca: AdariamspuscăsuntRowena.
— Poftim?
— Mda, bine, a fost o prostie, ştiu. Dar el a crezut că sunt
Rowena şi apoi am cam…
— Continuat în felul ăsta?
— Exact.
— Dar i-ai spus mai târziu, nu?
Nu sunt sigură dacă se referă la partea cu Talentul sau la
faptul că nu sunt Rowena, dar mă hotărăsc să le abordez pe
amândouă.
— Nu, şoptesc, privindu-mi insistent degetele de la
picioarele încălţate cu sandale verde-neon. Ar fi trebuit, dar
poate că apoi nu ar mai fi vrut să mă ocup de caz. S -ar fi dus
înapoi şi ar fi întrebat de Ro. Şi eu… am vrut să dovedesc
69
familiei că… Of, las-o baltă! E o prostie.
— De ce să te dai drept Rowena? mă întreabă Gabriel. Eşti
mult mai drăguţă.
Acum e rândul meu să mă întorc şi să mă uit lung la el.
— Poftim?
Dar el continuă:
— Deci asta explică de ce nu l -am putut găsi, spune şi

bate în hârtie
acelaşi ceas cucu degetul
cel din mare. Nu tot
tablou, mai nu
există. Chiarcedacă
e ceea vreae
profesorul. Cel puţin, nu acum.
— Explică-mi cum funcţionează.
— Cum func… adică, cum găsesc lucrurile?
Din nu ştiu ce motiv, acum pare îngrijorat.
— Vreau să ştiu, spun eu simplu.
Şi, pentru prima oară, chiar vreau să ştiu. Gabriel nu -mi
răspunde imediat. Dar într-un final, spune:
— Bine. Se întâmplă aşa: atunci când cineva vrea să caute
ceva, eu aud obiectul respectiv.

— Nu-l vezi?
Clatină uşor din cap.
— Nu. Şi aud e cel mai potrivit cuvânt la care mă pot
gândi, dar e mai curând ca a simţi un ecou. Simt acest ecou
al lucrului sau al persoanei sau al locului care este pierdut şi
apoi… îl urmez.
— Chiar şi prin timp? întreb în şoaptă.
Pe chipul lui Gabriel nu se citeşte nimic.
— De ce mă întrebi asta?
— Nu ştiu. Fără niciun motiv. Pur şi simplu credeam că…
Mă opresc, fixându-l cu privirea şi, deşi chipul nu i s -a
schimbat deloc, nici măcar cu o tresărire, cumva ştiu.
— Poţi, nu-i aşa?
O sirenă răsună afară, aruncându-şi luminile de avertizare
în întunericul desăvârşit.
— N-am spus nimănui niciodată că pot să fac asta. La
început n-am ştiut. Mi-au trebuit câţiva ani ca să -mi dau
70
seama că pot urmări ceva prin timp. Dar…
— Dar ce?
— N-ar trebui s-o facem, spune el pe un ton simplu.
Şi brusc îmi dau seama de nuanţa acelui noi.
— De ce nu?
— Nu ţi s-a explicat niciodată?
Îl privesc.

— Aparent,
adaugă el. ei fac asta în timpul Ritualurilor de Iniţiere,
Când o persoană împlineşte doisprezece ani, este Talentată
de patru ani. Patru ani este termenul general de care este
nevoie ca puterile unei persoane să se consolideze complet.
Aşa că, de Samhain, întreaga familie se adună şi îi
sărbătoreşte pe noii Iniţiaţi. În anul în care am împlinit
doisprezece ani, au împlinit şi doi dintre verii mei, şi, desigur,
a fost planificată o mare sărbătoare. În noaptea de Samhain
m-am încuiat în camera mea. De data asta, mama nu a venit
să mă certe, Rowena nu a încercat să mă convingă cu vorbe
înmuiate în sirop
cobor. Singur în de zahăr,
casa iar bunica
tăcută, nu mi-ape
i-am urmărit poruncit să
toţi cum
mărşăluiau spre pădure înainte să deschid manualul de
ştiinţă şi să încerc să învăţ pentru testul despre ecosisteme
pe care îl aveam în acea săptămână. Mai târziu, am încercat
să nu-mi forţez ochii urmărind fuioarele de fum care ar fi
indicat faptul că focul în aer liber fusese aprins. În schimb,
am colorat cu verde imaginile deşertului arid din manualul
meu, nepăsându-mi că deterioram un manual şcolar, şi am
încercat să împiedic sunetele incantaţiilor să -mi ajungă la
urechi, în pofida faptului că buzele mi se mişcau din reflex,
mimând cuvintele celor patru rugăciuni. Încă mai văd în
minte dâra de culoare întinzându-se din vârful markerului pe
pagina poroasă. Ar trebui să spun că asta a fost cea de-a
doua aniversare îngrozitoare a mea, după cea de la opt ani.
— Eu n-am trecut niciodată prin aşa ceva, subliniez eu, cu
toate că el ştie asta.
71
— Nici eu, răspunde Gabriel, iar eu clipesc surprinsă.
— Nu? De ce nu?
— O, da, de parcă tatei i-ar fi plăcut prostia aia. Vocea lui
este batjocoritoare. Aia au fost anii când mama pretindea că
suntem de fapt oameni normali. O familie tipic americană.
Făceam lucruri normale de Halloween. Mama se costuma în
fiecare an în dovleac sau în altceva la fel de stupid.

AmNu
— încercat să nu zâmbesc.
în vrăjitoare?
Gabriel clătină din cap.
— La dracu, nu! Niciodată în vrăjitoare. Asta l -ar cam fi
afectat pe tata. Nu, am colindat până pe la treispr ezece ani,
apoi ieşeam cu prietenii şi făceam lucrurile obişnuite…
— Am citit despre asta, spun nostalgică. Lipind hârtie
igienică pe case şi dând cu cremă de ras.
— Mai degrabă furând dulciuri de la copiii mici. Asta, şi
aprinsul rahatului de câine.
— Oh! Mă gândesc la asta câteva secunde şi zic: E patetic
şi dezgustător.
Gabriel ridică din umeri.
— Ce pot să spun? Aveam treisprezece ani.
— Deci mama ta nu ţi-a spus niciodată despre…
— Era ciudată în ceea ce priveşte Talentul. Se opreşte şi se
freacă la ceafă: Avea un minialtar pe care îl strica zilnic,
înainte să vină tata acasă. Pământ din curtea din spatele
casei, petale de flori. Un vas cu apă. Ştii schema.
Dau din cap afirmativ.
— În orice caz, ea continua să creadă în orice, dar părea să
se ascundă ori de câte ori era tata acolo. Pur şi simplu, s -a
transformat. Şi eu n-am putut niciodată să pricep de ce.
— De ce ce?
— De ce să fi vrut vreodată să fie cu cineva dacă în faţa lui
nu putea să fie decât un sfert din ceea ce era cu adevărat? Şi
n-am putut niciodată să înţeleg de ce tata a acceptat asta –
de ce i-a cerut asta. E ca şi cum ai fi cu cineva şi braţele sau
72
picioarele îi lipsesc şi tu nici măcar nu observi. Era o
nebunie. Gabriel clatină din cap, apoi mă priveşte şi
zâmbeşte: Bine, asta e probabil mai mult decât aveai nevoie
să ştii.
— Nu, eu…
Îmi aşez bareta sandalei acolo unde mă apasă pe picior.
— Îmi place să vorbesc cu tine despre asta. E… drăguţ,

închei
— N-eu
amjalnic.
vorbit niciodată cu nimeni despre Talentul său.
— De ce nu? Eu…
Apăs cu degetele pe locul sensibil, până ce simt durerea
puternică în terminaţiile nervoase.
— Doare prea tare, spun în cele din urmă. Nu mă pot uita
la el în timp ce continui: Simt că familia mă tolerează, dar
sunt un eşec constant pentru ai mei.
Şi în loc să-mi spună lucruri de genul Nu eşti un eşec sau
Nu e adevărat, Gabriel nu spune nimic, dar îşi pune o mână
pe braţul meu.
Sunt cuprinsă nde
— Lucrurile… -arun val desăcăldură.
trebui fie în felul ăsta, adaug eu.
Rămânem tăcuţi o vreme, ascultând cum casa scârţâie în
jurul nostru.
— Îmi pare rău că ne-am mutat, spune Gabriel. Şi atunci
îşi înteţeşte strânsoarea mâinii sale pe braţul meu. De ce nu
mi-ai răspuns la scrisori? mă întreabă.
— M-am simţit… ciudat.
Ca şi când aveai să nu mă mai placi.
— Chiar şi cu mine?
Ridic din umeri.
— Chiar şi cu tine.
Feţele noastre sunt destul de aproape încât să pot să
remarc că ochii lui nu sunt atât de negri cum mi s -au părut
prima dată. În schimb, există mici particule de verde radiind
din irisurile lui.
Şi atunci, pendula din hol bate jumătatea de oră şi eu
73
tresar întorcându-mă la treaba mea:
— Bine, ce se întâmplă dacă vreau să găsesc obiectul de -
acolo? spun şi arăt spre tabloul de pe perete. Uită de bucata
de hârtie. Ce se întâmplă dacă vreau să găsesc ceasul din
tablou?
— Cumva, ştiam că ai să spui asta.
Gabriel oftează şi se lasă pe spate, îndepărtându -se de
mine.
— Şi dacă vreau să vin cu tine?
Iar acum îmi ţin respiraţia, fiindu-mi prea frică de ceea ce
îmi va răspunde.
— Hm! În primul rând, cine a spus că mă duc?
— Te rog! Îmi las picioarele pe prima treaptă. Ştiu că n -ar
trebui să modificăm timpul sau cum o fi regula aia, dar…
Sprâncenele lui Gabriel se unesc.
— Nu e numai asta, spune el într-un fel în care mă face să
mă gândesc că îi pasă prea puţin sau deloc de încăl carea
legilor. E periculos. Am citit destul despre timp pentru a şti
că,
său.în ansamblu, nu e o idee bună să te amesteci în mersul
— Dar dacă am fi foarte, foarte prudenţi? Şi n -am face-o
decât de data asta? Nimeni nu trebuie să afle, nu?
În forul meu interior, îmi închipui expresiile feţelor mamei,
bunicii şi Rowenei când o să apar acasă cu plata făcută de
Alistair după ce îi voi fi găsit ceasul. Aş putea lăsa banii să
cadă pe masă. Ce e asta? A, un flecuşteţ pe care mi l -a dat un
client după ce…
Scara scârţâie puţin de parcă ar cumpăni, iar eu tresar.
Slavă Domnului că Gabriel nu pare să observe! E prea
ocupat să se holbeze la tablou.
— Ştii, spune Gabriel meditativ, oricum mama nu mi-a
explicat niciodată regula aia. A fost una dintre acele
conversaţii pe care trebuia să le purtăm neapărat, dar tata a
venit acasă peste zi în timp ce noi discutam şi n -am mai
reluat niciodată subiectul.
74
— Şi nici mie nu mi-a explicat nimeni niciodată. Adică, ce
să ne batem capul? întreb, făcând cea mai nevinovată mutră
cu putinţă.
Gabriel îşi duce un deget la bărbie, într -o atitudine excesiv
de gânditoare.
— Prin urmare, nimeni nu ne-a interzis să facem asta şi
nimeni nu ne-a explicat de ce ar fi o idee deosebit de rea?

— Nu.
Ne Clatin
zâmbim din capşicu
reciproc el mâhnire. Nimeni. şi mă trage şi pe
se ridică deodată
mine în picioare. Pierzându-mi echilibrul, mă clatin lângă el
un minut. Suficient de aproape, încât să descopăr că miroase
a lenjerie proaspăt spălată. Mâinile lui zăbovesc o secundă pe
braţele mele şi încerc să fac un pas înapoi, dar el îşi înteţeşte
strânsoarea.
— Chiar vrei asta?
Vocea lui este gravă şi i -a dispărut orice urmă de zâmbet.
Dau afirmativ din cap.
— Îmi promiţi că dacă facem asta nu vei atinge nimic? Că
te Aş
vei confirma
lăsa mereu condusă decumine?
milităreşte, palma dusă la tâmplă, dar el
îmi ţine mâinile prizoniere pe lângă corp, deci nu pot decât să
dau iarăşi aprobator din cap. Însă Gabriel nu pare convins,
aşa încât într-un final spun:
— Da, îţi promit.
— Bine.
Îmi dă drumul şi face un pas înapoi pentru a studia din
nou tabloul. Pe furiş, îmi frec braţele. Nu mă pot abţine, dar
mă zgâiesc la el. Pare atât de concentrat, atât de hotărât şi
atât de venit din altă lume, încât mi-e greu să-mi amintesc că
el este persoana care obişnuia să se joace cu mine cu păpuşi
din cârpă pe când avea şase ani şi eu patru.
Apoi se întoarce şi întinde braţul spre mine. Dau mâna cu
el, simţind strânsoarea fermă a degetelor lui.
— Eşti gata?
Nu! aş vrea să spun deodată. Şi, apropo, va durea? vreau
75
eu să-l întreb. De parcă aş fi gândit cu voce tare, Gabriel îmi
scutură uşor mâna.
— Ştii, nu trebuie să facem asta.
— Vreau s-o fac, îi răspund. Chiar vreau.
El încuviinţează dând din cap, uitându-se din nou la
tablou. Închide ochii, aşa că îi închid şi eu. Deodată, a m
senzaţia că mă aflu într-un montaigne russe, exact în clipa în

care vagonetul
cabrat, a ajuns
aşteptând în vârful
să plonjeze şi pantei celei maiînînalte
să se repeadă şi este
jos, în jos,
în jos. Apoi totul se schimbă şi se învârtejeşte pe lângă mine,
iar eu am senzaţia că stau în picioare în ocean, nisipul de
sub mine dispărându-mi de sub tălpi, lăsându-mă să mă
legăn în aer.
Ochii mi se deschid brusc. Concentrează-te, gândesc
disperată, agăţându-mă de Gabriel, de braţele lui solide şi
adevărate. Mă concentrez la umbrele care se preling pe
podeaua din lemn dur care se adună în colţurile vestibulului.
De undeva pătrunde o briză. Probabil că este o fereastră
deschisă
legene. şi acum face ca flacăra lumânării să pâlpâie şi să se
Flacăra lumânării?
Întorc capul. Şiruri peste şiruri de lumânări sunt aliniate
pe pereţi, luminile lor dansând şi oscilând. Undeva deasupra
capetelor noastre se aude muzică – viori şi poate un pian.
— Ai reuşit! îi spun, iar Gabriel zâmbeşte. Aşa e mereu?
Gabriel ridică o sprânceană spre mine.
— Şi Pământul s-a mişcat pentru tine?
— O, mai taci din gură! i-o trântesc eu.
Apoi îmi îngădui să privesc o secundă în jurul meu.
— Gabriel, asta e casa mătuşii Rennie şi a unchiului
Chester.
Privesc la tavanul cunoscut, acoperit cu plăci met alice care
fac să curgă o ploaie de lumină pe pereţii albi. Ferestrele sunt
mari şi boltite, cu obloane din lemn prinse la partea
inferioară, iar podelele din mahon lustruit, strălucitor, sunt
76
întrerupte aici şi acolo de covoare persane care cu certitudine
par mai moi în secolul ăsta decât în secolul nostru. Iar
cavalerul din metal în mărime naturală, care de obicei se
găseşte la al doilea etaj, stă acum ca o santinelă la baza
scărilor.
— Alistair a spus că familia lui a pierdut ceasul la un joc
de cărţi cu altă familie. Probabil că a fost a noastră şi…

— Zău,Consider
noastră. Miranda,căseeşti
aude o voce
chiar de undeva
ridicolă. El e cel din
maistânga
vânat
burlac din oraş. E firesc să dansez cu el.
— Da, dar ai dansat de trei ori cu el şi ştii că, după regulile
mamei privitoare la dans, nu e permis şi…
— Repede, îmi şopteşte Gabriel la ureche, şi ţâşnim spre o
debara.
Ne înghesuim la timp în spaţiul întunecat, în care miroase
copleşitor a naftalină. Lăsând uşa întredeschisă, încerc să nu
respir zgomotos.
În raza noastră vizuală apar două fete şi eu nu mă pot
abţine – arnufi-mi
rochiile să doresc
murit. SimtcaunAgatha
fior de să fi fost
tristeţe că aici să putea
nu voi vadă
niciodată să-i povestesc despre asta.
Amândouă poartă rochii lungi, albe, cu trenă, făcute dintr -
un material mătăsos. Una are părul negru prins într -un coc
sculptat parcă, din bucle complicate, iar o pană mare îi
atârnă pe partea stângă. Ea este mai înaltă decât cealaltă şi,
în mod cert, mai frumoasă, iar după cum stau lucrurile,
însoţitoarea ei pare să ştie asta. Rochia ei este la fel de
elegantă, dar nu pare să i se potrivească pe trup, care este
mai scund şi mai îndesat. Pe un ton linguşitor, fata mai
scundă spune:
— Da, dar am vrut să dansez valsul cu el. Ştii că valsul mă
pune perfect în valoare, iar tu ai luat dinadins dansul ăsta.
Prima fată scoate un hohot mic de râs, care se frânge
brusc, asemenea ţurţurilor de gheaţă.
— Ba n- am făcut aşa ceva. I-am făcut cumva semn cu
77
carneţelul meu de bal? Nu, el s-a apropiat şi mi-a cerut să-i
acord dansul. Ce ai fi vrut să fac? Spune-i lui – iar aici ea
alege un falsetto dulce: Nu, surioara mea ar vrea să danseze
dansul acesta cu dumneavoastră, iar eu ar trebui să vă
condamn la această experienţă cu paşi greşiţi, degete de la
picioare învineţite şi conversaţie insipidă?
— Ahh!
Fata întinde
fulger mai tânără
mânaîşi şistrânge
înşfacăpumnii, apoi părul
pana din iute precum
surorii un
ei,
rupând-o.
— Ticăloasă mică! exclamă cealaltă fată.
Deodată, bucăţile de pană din mâna fetei izbucnesc în
flăcări, iar ea le dă drumul cu un mic ţipăt. Îşi suge degetul,
privind-o pe sora ei pe sub gene. Dar înainte să poată să se
răzbune, în vestibul intră o femeie mai în vârstă. Pot să o văd
evaluând scena rapid înainte ca rămăşiţele penei să dispară
într-un norişor de fum. Ea înaintează lent spre cele două
fete, fusta ei din tafta albastră foşnind la fiecare pas.

— Mami, se plânge
Ea a început, cea maicealaltă
murmură fată. iar a făcut-o.
mică, Lavinia
Îşi trece mâna peste păr de parcă ar vrea să se asigure că
totul e la locul său.
— Fetelor, ce v-am spus despre folosirea Talentelor una
împotriva celeilalte?
Vocea mamei lor este gravă, puternică, şi până şi eu simt
că îmi vine să fac un pas înapoi în debara.
— Există şi-aşa suficientă dezbinare şi dihonie între noi
toţi, fără să vă mai întoarceţi şi voi una împotriva celeilalte.
N-aţi învăţat nimic din istoria noastră?
Fetele privesc podeaua din mahon, adoptând poziţia de
vinovăţie, iar în cele din urmă chipul mamei se îmblânzeşte.
Acum se va servi cina. Lavinia, domnul Collins te aşteaptă
să te conducă.
O undă de triumf trece pe chipul fetei mai mari înainte ca
ea să-şi compună o mască imobilă. Sora ei nu este atât de
78
abilă, căci se uită în sus, cu gura deschisă, într -un bocet
mut.
— Vino, Miranda, îi spune mama ei pe un ton repezit. Te
va conduce fratele tău.
Miranda închide gura, dar întinde mâna şi o ciupeşte pe
sora ei când mama lor întoarce capul pentru a le conduce pe
hol. În cele din urmă pleacă, iar holul este din nou liber.

— ŞiUau!
tu şoptesc
credeai atunci când ieşim
că Rowena e rea,din debara. Gabriel, care
murmură
îşi freacă şoldul. M-a împuns ceva în debaraua aia.
— Gabriel, îi spun eu. Ce a vrut mama lor să spună cu
dihonia dintre noi toţi?
Gabriel ridică din umeri.
— Nu ştiu.
— Erau vrăjitoare, nu-i aşa?
Mă încrunt, încercând să iau în calcul implicaţiile, în timp
ce mă gândesc la istoria noastră. Vreau să spun, ştiu că
puritanii n-au fost singurii care au venit cu Mayflower4.
Unchiul Morris a găsit urme ale rădăcinilor familiei noastre
în anii 1600, dar înregistrările sunt superficiale.
Însa Gabriel are deja altă preocupare.
— Bine, se pare că vor fi cu toţii la cină, aşa încât avem
puţin timp să verificăm ce ne interesează.
Deodată, privesc în jur.
— De ce nu am aterizat în salonul cu pictura?
Gabriel pare uşor stingherit.
— Ăăă, uneori pot să ajung pe-aproape, dar nu
funcţionează mereu.
Dau din cap aprobator, apoi spun pe un ton încurajator:
— Nu te îngrijora! Li se întâmplă multor tipi.
Rânjind, face un pas mai aproape de mine.
— Când ieşim de-aici…
Dar deja merg în faţa lui.
4 Vas cu care primii englezi au venit pe continentul american, întemeind
primele colonii (n.tr.).
79
— Sus.
Traversăm holul, ne aplecăm prin dreptul multor uşi
deschise şi ne furişăm pe scări după ce frec coiful
cavalerului, pentru a avea noroc.
— Aici, şoptesc, iar Gabriel, care este cu câţiva paşi
înaintea mea, se întoarce şi vine înapoi.
Intrăm în încăperea pe care i-am indicat-o eu. Slavă

cerului că
canapele nu sunt
şi sofalele oameni printre
din catifea, înăuntru!
toate Navigam printre
mânerele mobilei
decorate.
— Uau! Am da lov itura pe piaţa antichităţilor dacă am
putea lua astea cu noi. Poţi…
— Nu atinge nimic! mă avertizează Gabriel.
— Doar capătul acesta de masă. L -am putea vinde la
Târgul din Chelsea şi…
Gabriel îmi aruncă o privire de avertisment.
— O, bine! Fie şi-aşa! adaug eu.
Dar el nu răspunde, căci priveşte ţintă la ceas.

— Tam, şopteşte
Ştiu că ăsta e. el.
Ţi-Ăsta e.
am spus…
— Ba nu, spune el, strângându-mă de braţ, să mă facă să
tac. Ăsta e ceasul. Asta e ceasul pe care-l vrea. De ce, de ce?
întreabă el, răsucind cuvintele de parcă ar fi căutat o cale în
ele. De ce aici, în acest timp, dar nu şi în al nostru?
Nu am niciun răspuns de oferit, în timp ce studiez ceasul.
De aproape e şi mai frumos decât în orice pictură. E mic, de
circa şaizeci de centimetri lungime şi cincizeci lăţime. Lemnul
este băiţuit până la o nuanţă de culoarea cireşului, iar
fragmentele de rubine de pe cadran strălucesc.
— Îl putem da jos? şoptesc spre Gabriel. Vreau să spun,
pentru el am venit.
El pare nesigur, apoi înaintează, întinzând mâna p entru a
ajunge la el.
— Opreşte-te imediat! răsună o voce din spatele nostru.

80
OPT

NE UITĂM AMÂNDOI în spate şi vedem un bărbat înalt


îmbrăcat într-o redingotă neagră şi o cămaşă albă,
strălucitoare stând în cadrul uşii. În pofida faptului că părul
şi mustaţa răsucită îi sunt cenuşii ca fierul, faţa nu îi este
ridată, dând impresia neliniştitoare că ar putea avea orice
vârstă. Venind spre noi pare să ne studieze înfăţişarea cu un
amestec de uluială şi hotărâre neclintită.
— Cine sunteţi şi ce căutaţi aici? vrea el să ştie, oprindu-se
la câţiva metri de noi.
Privirea îi cade pe sandalele mele şi deschide gura de parcă
ar vrea să vorbească iar, dar apoi îşi verifică ţinuta şi se
holbează la noi, iar ochii îi sunt de culoarea gheţii de pe râu.
— Noi… eu… voiam doar să ne uităm mai îndeaproape la
asta, protestez eu. Cineva îl caută.
— Cine? Cine v-a trimis?
— Un profesor, spun în mod prostesc, de parcă această
profesie onorabilă ar putea să-i reducă îndoielile bărbatului.
El clatină din cap, studiindu-ne în linişte. De jos se aud
râsete slabe.
— Sunteţi copii, spune el în cele din urmă şi tristeţea din
vocea lui mă face să nu mă simt în largul meu.
Gabriel şi cu mine schimbăm priviri.
— Şi presupun – aici privirea îi hoinăreşte pe jeanşii uzaţi
ai lui Gabriel şi din nou pe sandalele mele – că aţi Călătorit
destul de mult. Totuşi, ceea ce trebuie să fie… trebuie să fie,
spune şi apoi buzele lui subţiri se strâng într-o linie, şi ridică
o palmă.
81
Flăcările din şemineu saltă şi se înalţă ca şi când ar
răspunde, iar apoi privirea îmi este atrasă înapoi de mâna
bărbatului, unde o scânteie prinde subit viaţă.
— Tam, spune Gabriel pe un ton grav şi mă prinde cu
braţul de talie exact când bărbatul face un gest cu mâna de
parcă ar arunca mingea la baseball.
Focul bubuie în aer şi se repede spre noi ca o cometă mică,

exact când
lângă mă ridic
Gabriel, cuprinde un într
un braţ val -un
de ameţeală. Legănându
gest instinctiv -mă
pentru a-
mi proteja fata, aşteptându-mă în orice clipă să simt flăcările
arzându-mi pielea.
Şi atunci, focul dispare într-un punct înalt din spaţiu, fără
ca măcar să ne atingă.
Aerul licăreşte cu o intensitate ciudată. Este atât de
limpede, încât îmi răsună în urechi şi, tresărind, îmi dau
seama că aceeaşi intensitate clară reverberează înlăuntrul
meu.
— Cum… imposibil, şuieră bărbatul şi ridică mâna
cealaltă.
De data asta, mingea de foc zboară spre noi cu o viteză de
două ori mai mare decât prima. Dar nimic nu mă atinge.
Focul dispare din nou.
Gabriel îşi trage braţul de pe talia mea şi eu mă uit la e l.
Ochii lui par enormi.
— Ce naiba s-a întâmplat? şopteşte sălbatic spre mine.
— A încercat să…
— Ba nu! Eu am încercat să te duc pe tine şi pe mine
înapoi. Şi… n-am putut.
Înainte să diger asta, bărbatul ridică iarăşi mâna şi focul
erupe din palma sa.
Numai pentru a se evapora o secundă mai târziu.
Clipesc, apoi fac un pas şovăitor mai aproape de ceas, cu
privirea atrasă de ornamentaţiile în spirală din partea
inferioară. Cu coada ochiului, văd cum bărbatul îşi scutură
degetele de parcă ar fi arse de propriul său foc. Se dă înapoi
82
clătinându-se cu buzele rotunjite perfect, de surpriză. Nu
pierd ocazia şi mă duc şi mai aproape de ceas, privirea
fiindu-mi atrasă de acul care indică ora, ce pare suficient de
ascuţit încât să taie carnea. Arată spre cifra XII.
— Tam, nu! murmură Gabriel, iar eu îl privesc pieziş,
uimită să văd teama zugrăvită pe chipul său.
— Poftim?

— Nu cred c-ar trebui.


De ce?
Sunt perfect conştientă că bărbatul aflat la câţiva metri ne
ascultă. Gabriel clatină din cap.
— Ceva în legătură cu ăsta… Dă-mi voie!
Mă priveşte lung. Apoi continuă:
— Te rog, Tam! Tu nu trebuie…
Înghit şi nu spun nimic. Desigur. Eu pot ajunge cu
adevărat numai până aici. Încruntându-se, Gabriel se duce
mai aproape ceas şi întinde o mână pentru a-l atinge.
— Nu, spune bărbatul, iar eu arunc o privire înapoi, şi -l
văd din nou
pe fruntea în picioare, drept, fermitatea săpând linii adânci
lui.
Chiar înainte ca degetele lui Gabriel să atingă marginea
decorată, bărbatul ridică din nou mâna.
Se aud nişte pârâituri în timp ce mâna lui Gabriel dispare
în suprafaţa de mahon a ceasului. De unde stau, pare că
braţul lui se termină la încheietură. În acelaşi timp, el ţipă –
un singur ţipăt scurt, de durere.
— Sunt blocat. Braţul meu. Scoate-l!
Umerii îi tremură, dar nu pare să poată să -şi tragă braţul
înapoi.
— Tam!
Pielea i se decolorează.
Furioasă, mă întorc spre bărbat.
— Dă-i drumul, ticălosule! Dă-i drumul!
Bărbatul clatină din cap, cu o expresie fermă pe chip.
— V-am avertizat. Nimeni nu poate să atingă acest ceas
83
fără să suporte consecinţele.
Mă întorc spre Gabriel. Din nas îi curg două firişoare de
sânge.
— Fugi! îmi şopteşte el.
În schimb, îl apuc de braţ şi trag tare. Cădem deodată pe o
canapeluţă. Gemând, Gabriel îşi strânge mâna la piept, dar
mă lasă să i-o iau între palmele mele. Îi examinez degetele.

Par—săE fie
OK,întregi
e OK,şişoptesc
drepte.în timp ce el tremură lângă mine.
— Imposibil, îl aud pe bărbat şoptind din nou, şi ridic
capul uitându-mă urât la el.
Pare şi mai zguduit decât înainte.
— Te-ai decis să-ţi fie milă de noi? i -o trântesc eu.
Se uită urât la noi.
— N-am făcut aşa ceva!
Îl privesc lung. Ceva şopteşte undeva în mintea mea şi se
instalează acolo cu un clic. Sar de pe canapea, năpustindu -
mă spre ceas.
— Tam,
Se audenu!o strigă
mică Gabriel.
bufnitură, de parcă un scaun s -ar fi
răsturnat şi simt mişcându-se ceva în spatele meu, ca şi cum
ceva sau cineva vine spre mine.
Dar eu întind ambele mâini şi iau ceasul de pe perete, la
fel de uşor cum mi-aş scoate o agrafă din păr.

84
NOUĂ

— ŞI ACUM? îl întreb sfidătoare pe bărbatul în redingotă.


Acum ce mai ai de spus?
Dar cuvintele mele sună ciudat, de parcă acum, subit, ar fi
apărut un ecou în încăpere. Îmi trebuie trei secunde să
înţeleg ce nu e bine.
Nu există niciun sunet în afară de vocea mea. Focul nu
mai trosneşte şi nu mai pocneşte în spatele meu. Nici chiar
respiraţia lui Gabriel, greoaie şi întretăiată acum câteva
secunde, nu se mai aude. E ca şi cum o uşă s -ar fi închis şi
toate sunetele s-ar fi evaporat. Mă uit la Gabriel. Ochii îi sunt
lucioşi, gura strânsă într-o linie dreaptă, degetele lui lungi
nemişcate, de parcă nu ar mai avea viaţă în ele. Brusc, mi se
face mai frică decât mi-a fost vreodată.
— Gabriel? şoptesc, păşind spre el.
Ce am făcut?
Mă răsucesc să mă uit la bărbatul în redingotă. Îl privesc
concentrată, aşteptând, aşteptând, până ce în cele din urmă
clipeşte.
— Eşti treaz! îl acuz. Ce i s -a întâmplat lui Gabriel?
Dacă e cu putinţă, bărbatul arată şi mai zguduit decât mă
simt eu.
— Presupun că ştiai ce faci.
— Arăt de parcă aş şti ce fac? i-o trântesc eu.
Privesc în jos la ceasul pe care îl ţin în mâini, apoi îmi
mijesc ochii şi clatin din cap. Litere palide au început să se
deruleze pe partea de jos a cadranului, dar de fiecare dată
când încerc să mă concentrez asupra lor, ele sclipesc şi se
85
rearanjează, alcătuind cuvinte nedesluşite.
El şovăie, apoi spune rar:
— Tu nu… habar n-ai…
Îşi trece o mână peste gură şi mă fixează cu privirea. În
cele din urmă, rosteşte o frază întreagă.
— Tu chiar nu ştii ce ai făcut, nu -i aşa? mă întreabă, iar în
vocea lui e o notă şi mai întunecată, disperată.

Îşi împreunează
priveşte degetele
plin de îndoială, lungi,arleaştepta
de parcă lipeşteceva.
de buze şi mă
Mă uit lung la el.
Într-un final, face un pas înapoi şi oftează.
— Minutul a expi rat. Puterea a dispărut. Presupun că
pagubele ar fi putut fi şi mai rele.
Dar sună de parcă nici el nu crede.
— Despre ce vorbeşti?
Strâng şi mai tare ceasul în braţe, iar el îmi zâmbeşte pe
jumătate, ca şi când ar fi prea slăbit pentru a-şi duce efortul
până la capăt.


—OBanu, domnişoară.
acum Greşeşti.
câteva minute Nuvrut.
l-ai mai vreau
Păreaiceasul.
gata să ne
omori pentru el!
— Da, este el de acord. Dar asta a fost acum un minut.
Acum este… doar un ceas. Îşi înclină capul într -o parte şi
adaugă: Cred că profesorul tău va fi dezamăgit. Iar acum – se
îndreaptă de spate, netezindu-şi redingota – trebuie să plec.
Şi voi la fel.
Şi, zicând acestea, dispare. Niciun nor de fum, nicio
lumină orbitoare. Doar o subită şi completă ieşire din
existenţă cât ai clipi din ochi.
— Tam? O voce slabă venind dinspre canapea îmi distrage
atenţia de la colţul acum pustiu: Ce s -a întâmplat? mă
întreabă.
— Eşti viu, îi spun şi, spre marea mea ruşine, vocea îmi
tremură şi se frânge.
Pun ceasul pe o măsuţă cu picioare fusiforme de lângă
86
mine, şi apoi mă duc spre canapea, întinzându -mă lângă
Gabriel. Capul i-a căzut pe spate şi are ochii închişi. Cel
puţin, nasul nu-i mai sângerează.
— Eşti bine? îl întreb.
La asta deschide ochii şi se uită la mine.
— Odată am participat la un maraton de beţie de ziua
Sfântului Patrick. Ai făcut de-astea?
Clatin
— Mda.dinEi cap.
bine, am vomat bere ore în şir. Bere verde.
Clipesc.
— La vremea aceea, credeam că singurul lucru mai rău
decât a voma bere este să vomiţi bere verde pe bancheta din
spate a unui taxi. Aruncă din nou o privire spre ceas. Dar aia
n-a fost nimic prin comparaţie cu ceea ce tocmai am simţit.
Se ridică în şezut şi îşi pune mâna teafără pe genunchiul
meu, o secundă.
— Hai să plecăm de-aici. M-am săturat de 1899.
Eu dau aprobator din cap şi iau din nou ceasul. Din el

aude
— Îlun ticăit slab, ritmic.
iei?
Gabriel se uită la mine de pe canapea.
— De ce nu? Acum e doar un ceas. L-ai auzit.
Gabriel se apropie precaut, dar în cele din urmă mă ia de
mână şi închide ochii. De data asta, ţin ochii deschişi.
Culori şi lumină trec înceţoşate pe lângă mine într -un
caleidoscop ameţitor. Mami, eu de ce nu pot? aud o voce
capricioasă, dar nu mai aud şi răspunsul, căci un bărbat
râde. Vei arde pentru vecie ca o vrăjitoare, spune altcineva pe
un ton rece şi precis apoi, întrerupând orice altceva ar fi
putut să spună vocea, se aude fluieratul lung şi singuratic al
unui tren. Toate sunetele prind viteză şi trebuie să închid
ochii, căci nu pot să-mi închid urechile, şi simt deodată
lemnul rece lipindu-mi-se de piele. Deschid iar ochii. Zac pe
podea, întinsă în braţele lui Gabriel. Evident, el încă nu se
simte bine, deoarece comentariile aşteptate nu sosesc. În
87
schimb, are ochii închişi şi pielea lui a căpătat o nuanţă vag
cenuşie. Din poziţia avantajoasă în care mă aflu pot să văd
că mătuşa Rennie şi unchiul Chester nu prea dau cu mopul
pe podea.
Mătuşa Rennie şi unchiul Chester! Mă desprind de
Gabriel, sar pe podea şi dau buzna la fereastră. Se pare că a
căzut înserarea şi, odată cu ea, o ploicică. Stâlpii de iluminat

din Washington
galbene, Square
unele dintre Park luminează
ele având lămpile cu viu,
liber iar taxiurile
clipind, trec
fâşâind. Ici şi colo, unii oameni îşi deschid umbrelele, în
vreme ce alţii doar trec în fugă, pantofii uzi clămpănind pe
trotuar, cu capetele acoperite de cărţi sau ziare.
Mă întorc şi mă uit la Gabriel şi descopăr că stă în şezut,
uitându-se la mine. Privindu-mă altfel.
De parcă i-ar fi teamă de mine.
— De ce s-a întâmplat asta? întreb eu într -un târziu, vocea
fiindu-mi nefiresc de sonoră în atâta linişte. De ce eu am
putut să ating ceasul, şi tu nu?

— Nu ştiu,ştii,
Ba da, Tam, îmi eu.
insist răspunde
E cevael,
ceiar
nuvocea lui eÎmi
-mi spui. gravă.
ascunzi
ceva.
Întinde ambele mâini şi îşi răsfiră larg degetele.
— Tam, nu ştiu. Nu ştiu de ce nu ai simţit nimic atunci
când l-ai atins. Nici măcar nu ştiu ce este obiectul ăsta.
Privirea i se îndreaptă acum spre ceasul pe care încă îl mai
ocrotesc în braţele mele.
Eu clatin din cap.
— Acum nu mai este nimic. Doar l- ai auzit pe bărbat.
Puterea a dispărut, orice o fi însemnând asta.
— Stai, ce anume? Despre ce vorbeşti?
— Ştii tu, insist, şi apoi mă opresc, încruntându-mă. Nu-
ţi… ce îţi aminteşti?
— Mâna mea. Arzând. Iar apoi, tu ai atins ceasul şi după
aceea nimic.
Mă gândesc la liniştea din încăpere, după ce am luat
88
ceasul de pe perete.
— Ai încremenit, spun pe un ton mirat.
Aşa încât încerc să îi reproduc lui Gabriel conversaţia,
dacă poate fi numită aşa, pe cât de bine pot, încheind cu:
— Iar apoi a spus că puterea a dispărut, iar bărbatul s -a
nevăzut.
Pe parcursul monologului meu, Gabriel nu-şi ia ochii de la

ceas. Când că
— Poate închei,
asta el dă uşor
explică dedin cap,
ce îţi apoi
pot spune:
spune încă o dată că
este doar un ceas. Nu este ceea ce vrea profesorul tău. Nu-l
mai vrea.
Ne privim lung unul pe celălalt şi apoi privim amândoi spre
tabloul aflat deasupra capetelor noastre. Mă încrunt. Acum
numai două persoane mai sunt în încăperea pictată, un
bărbat şi o femeie. Ocupă încă aceleaşi poziţii, dar femeia e
îmbrăcată într-o rochie de un albastru intens, exact aceeaşi
nuanţă a cerului în amurg, şi este cu faţa întoarsă spre
peretele care acum este gol.


Se Gabriel,
lasă un bolborosesc
moment de eu. A dispărut.
tăcere densă şi apoi ne îndreptăm
amândoi spre bucătărie, fără să scoatem o vorbă. După ceva
căutări, descopăr o tigaie din cupru şi examinez conţinutul
unui frigider cu înfăţişare antică. De vreme ce mătuşa Rennie
şi unchiul Chester sunt plecaţi de numai cinci zile, decid că
vasul emailat cu ouă pe care îl găsesc în frigider trebuie să fie
rezonabil de sigur. Iar bucata de brânză de pe raftul de sus
are numai câteva pete de mucegai albastru-verzui, pe care
reuşesc să le rad cu un cuţit înainte să continui. În timp ce
Gabriel introduce feliile de pâine în prăjitorul care arată de
parcă n-ar mai fi fost curăţat de trei ani, eu rad brânza care
a mai rămas şi bat ouăle, o spumă galbenă. Curând răstorn
omletele groase pe farfuriile din porţelan delicat, de grosimea
cojii de ou, ale mătuşii Rennie.
— Aşadar, spun eu, întinzând restul de unt pe pâinea
prăjită, ce să fac cu ceasul ăsta?
89
Gabriel îşi îndeasă în gură nişte omletă şi mestecă mai
mult timp, suficient de mult cât să cred că evită să -mi
răspundă.
— Cine este tipul ăsta? mă întreabă el într-un final.
— E profesor la NYU. Numele lui este Alistair Callum. Deja
ţi-am spus toate astea.
— Spune-mi iar, zice Gabriel, aplecându-se peste masă

până ceam
care l- sunt obligată
făcut, căci să
nuîlam
privesc
găsitîncafea,
ochi. Suflu în ceaiul
şi îl gust. Încăpee
fierbinte.
— Bine. Ridic o mână şi încep să număr faptele pe degete.
A venit la magazin. A cumpărat o carte despre istoria locală.
Totul părea în regulă. Apoi m-a întrebat dacă n-aş putea să-i
găsesc un obiect, căci auzise că noi găsim adesea diverse
lucruri pentru oameni şi…
— De unde ştia de asta?
Ridic din umeri.
— Ţi-l aminteşti pe Angus Pinkerton? Are un magazin de
antichităţi – ştii tu, tipul despre care ziceam că arată ca un
iepure plouat?
— Tipul transpirat? Care zicea să nu atingem nimic,
niciodată. Anal Pinkerton?
Uitasem de porecla asta.
— I-a plăcut mereu de Rowena, cuget eu.
— Cui nu- i place? spune Gabriel, iar eu îi arunc o
căutătură urâtă.
Se apleacă peste farfurie, dar nu înainte ca eu să văd că
zâmbeşte.
— Eşti la fel ca toţi ceilalţi. Te laşi dus de un chip drăguţ
şi…
— Bine, bine, spune Gabriel cu blândeţe. Ştiu că Rowena
este o scorpie.
Sunt oarecum mulţumită, până ce adaugă:
— Mi-ai spus asta de vreo două sute de ori. Dar înapoi la
oile noastre. Profesorul ăsta al tău… ce a spus mai exact
90
despre ceas?
— A spus că e o amintire de familie… a fost pierdut la un
joc de cărţi, în 1887.
Învârt pe masă farfuria goală.
— Dar de ce…
Vocea mi se frânge. Nu ştiu cu care de ce să încep.
Gabriel bate uşor cu furculiţa pe marginea farfuriei, apoi
m ai tare, din
furculiţa până ce, fără să stau pe gânduri, mă întind şi îi iau
mână.
— Cred că trebuie să vorbeşti cu bunica ta despre toate
astea, zice el.
Eu oftez profund, împing farfuria la o parte şi îmi las capul
pe masa mare, de lemn. De ce, de ce, de ce am crezut
vreodată că a-l ajuta pe Alistair era o idee bună?
— Frate, mă simt de parcă aş putea dormi o săptămână,
spune Gabriel în timp ce se ridică şi strânge farfuriile de pe
masă. Ai găsit ce te-a rugat el. Nu e vina ta că nu este ce-şi
doreşte el cu adevărat.
Înconjoară
atunci când semasa şi observ
duce spre că ocoleşte cu grijă ceasul
bucătărie.
Oprindu-se în uşă, se uită la mine şi spune:
— Aşadar…
Tonul i s-a schimbat cu totul, făcându -mă să intru în
alertă.
— Poate că ar trebui să ieşim uneori. Ştii tu. La o cină, la
un film. Să facem ceva firesc.
Simţind că urechile îmi sunt în mod cert de un roz aprins,
studiez un nod deosebit de interesant din lemnul mesei.
— Credeam că ai o prietenă. Ştii tu, fata de la club. Cea
care…
— Callie? Suntem doar prieteni. E grozavă şi aşa mai
departe. Însă nu e genul meu.
Iau în considerare cele spuse, amintindu-mi de toţi tipii
care fluierau în seara aia la bar, de felul în care ea cântase.
Mie mi se păruse aproape perfectă.
91
— Deci, continuă Gabriel, cină?
— Nu ştiu. Adică, doar ce m-ai dus înapoi cu o sută de ani.
Cina ar fi probabil atât de… banală acum.
Se lasă un moment de tăcere şi într-un final îndrăznesc
să-l privesc. El ridică o sprânceană.
— Dacă tu şi cu mine ieşim la o întâlnire, ar fi oricum, dar
nu banal.

Stomacul
ouăle, îmi tresaltă
cel mai probabilpuţin, dar nupearecare
expirate, nimictocmai
de a face cu
le -am
consumat. Şi apoi, fără nicio legătură, imaginea lui Gabriel în
cerc, stând pe locul de onoare de lângă bunica, în timp ce
aprindea lumânările, îmi năvăleşte în gând. Felul în care a
intrat atât de degajat în casa familiei mele, în seara aceea,
atât de sigur de primirea călduroasă care avea să -i fie făcută.
— Familiei mele i-ar plăcea asta la nebunie, spun într -un
târziu.
Acum se încruntă.
— Tam! Nu putem să lăsăm deoparte familia pentru un
minut?
Îl privesc cu disperare. Cum? vreau să -l întreb. Spune-mi
cum! Liniştea se coboară şi se întinde între noi asemenea
unei benzi de cauciuc. Apoi pocneşte.
— Mare brânză, spune el cu o nuanţă de indiferenţă, deşi
are umerii încordaţi.
Se întoarce.
Peste scârţâitul şi clincănitul farfuriilor care sunt spălate,
mă zgâiesc la ceas. Îmi imaginez chipul lui Alistair atunci
când i-l voi da şi mă întreb dacă nu cumva celălalt Alistair va
licări îndărătul ochilor săi. Întind un deget şi ating rubinul
cifrei doisprezece. Cumva, ştiu că asta nu e ultima dată.
Luni seară, după ce mă trezesc citind pagina 143 din
manualul meu, Arta după 1945, timp de cincisprezece
minute în şir, închid cartea cu zgomot. Apoi privesc spre
partea de cameră aparţinând Agathei. Patul ei este o
92
învălmăşeală de haine, cărţi şi caiete, iar în mijlocul
dezordinii ea doarme pe o parte, ghemuită, mâna dreaptă
acoperindu-i fruntea de parcă ar fi o exclamaţie de neputinţă.
Deschid cartea şi o închid iar, cu zgomot. N -am noroc. Nici
măcar nu clipeşte. Oftând sonor, întind mâna după mobil şi,
ca măsură de precauţie, mă ascund în dulap. După ce dau
deoparte cu un şut nişte pantofi, mă îndes într-un colţ şi

închid uşa,
foşneşte dar braţul
lângă aproape că -mi
meu. Darsare
nu inim
esteadecât
din piept când
rochia de ceva
voal
pe care am cumpărat-o anul trecut şi pe care încă n -am
purtat-o. Agatha şi cu mine bântuiam prin East Village când
am dat peste un mic depozit. Cea mai mare parte din marfă
nu era decât gunoi, şi nu folosesc cuvântul în sens figurat,
dar în spate am descoperit un stand pe rotile, cu rochii din
1920 şi 1930. Nu ştiu cum se face, dar în acea zi am plecat
ducând cu mine rochia asta roz, datând de prin 1935, care
îmi venea perfect, dacă nu ţin cont de faptul că avea o pată
pe poale şi mirosea toată a naftalină. O, da, şi că mă costase
maiÎnmult decât îmi
întunericul dinputeam
dulap, permite.
tastele mobilului meu strălucesc,
iar eu formez numărul. Telefonul sună o dată, de două ori.
— Alo?
La telefon, vocea mamei este ezitantă, de parcă nu ar fi
sigură că vrea să spună ceea ce spune.
— Bună, mami, îi zic eu.
— Tamsin!
Acum, din vocea ei răzbate surprinderea. Dau la o parte o
pereche de pantaloni colanţi cu care m-am trezit în cap.
— Ăsta nu este obişnuitul tău…
— Alo? spune o voce în acelaşi timp – lent, metodic.
Scrâşnesc din dinţi.
— La telefon, Rowena, spun voioasă.
— Măi, măi, rosteşte Rowena tărăgănat. Cu ce ocazie? Eşti
la închisoare?
Sunt convinsă că aude cum îmi scrâşnesc molarii.
93
— Tamsin, ce se întâmplă? intervine mama.
Fără îndoială, cuvântul închisoare i-a stârnit agitaţia.
— Nimic. Voiam doar să…
— Tam, rosteşte peste mine Rowena, de fapt mă bucur că
ai sunat. Peste câteva zile vin în oraş şi…
— Poftim? Aici?
— Da. La New York, pronunţă Rowena lent şi cu grijă

fiecare
de una cuvânt.
singură.Acolo unde locuieşti. Bine? Bine, se aprobă ea
Iau telefonul de la ureche şi verific semnalul, plină de
speranţă. Fir-ar! Trei linii zdravene. Nicio şansă de
convorbire întreruptă.
— În orice caz, continuă Rowena, am stabilit câteva
întâlniri cu saloane pentru mirese şi aş vrea să vii şi tu.
— Saloane pentru mirese, repet eu.
— Da. Rowena vorbeşte iar foarte lent. Îţi aminteşti? Eu şi
James? Ne căsătorim. Tam, tam, ta, ta, tam, tam…
— Nu mă face nătângă, spun slab.
Ea oftează
— Ei, şi, în acelaşi timp, mama începe cu:
fetelor…
Chiar dacă noi două avem gusturi total diferite în materie
de îmbrăcăminte, cred că ar trebui să vii. În plus, de vreme
ce vei fi domnişoară de onoare…
— Aşteaptă, nimeni nu mi-a spus asta, zic speriată. N-ar
trebui să mă întrebi? Şi de când au vrăjitoarele domnişoare
de onoare?
— Ei bine, nu…, începe mama din nou.
— Da, mamă! Ba au, intervine Rowena şi, brusc, am
senzaţia că trag cu urechea.
Adevărul este că familia mea nu prea a avut parte de
nunţi. Cel puţin nu de felul celor de la TV. Există o
ceremonie de legare a mâinilor mirilor cu o panglică, dar care
se transformă rapid în aceeaşi petrecere de care avem parte
în majoritatea ocaziilor. Dansând, cântând, invocând cele
patru elemente, arzând flori pe un rug în pădure. Bând
94
dezgustătoarea băutură a unchiului Chester.
— Faceţi nuntă? întreb, fascinată întru totul.
Cine şi-ar fi închipuit că Rowena va avea vreodată de gând
să o rupă cu tradiţia?
— Încă se mai discută. În orice caz, îi trebuie o rochie
frumoasă, la fel şi ţie, zice mama repezit. Apoi îşi trage
răsuflarea. Ştii tu, mătuşa Linnie se pricepe tare bine să

coasă
— Tela maşină
sun mâineşi… dimineaţă, Tam, spune Rowena brusc
apoi închide.
— Aşadar, o ia mama de la capăt din nou, apoi face o
încercare de conversaţie normală: Cum merge şcoala?
— Bine, îi zic.
— Şi ce studiezi semestrul acesta?
— Istoria artei, engleză, ecuaţii…, ştii tu.
— Ecuaţii? întreabă mama nesigură, de parcă ar fi vreun
fel de boală.
— Algebră.
—din
cele A, păi,
urmă.bine. Asta sună foarte… interesant, spune ea în
Stomacul mi se strânge la auzul cuvântului interesant.
— De fapt, mă întrebam dacă aş putea vorbi cu bunica. E
prin zonă?
— Păi, n-a plecat să joace bingo, spune mama, i ar eu
clipesc apoi încep să râd.
Îmi trece prin minte imaginea bunicii cu ciorapi de nailon
şi pantofi eleganţi, strângând o poşetă la piept şi mijind ochii
la o tabelă de scor. Mi se pare aproape un sacrilegiu, aşa că
mă calmez.
— Dar…
Mama şovăie şi eu încerc să umplu golul. Poate că nu vrea
să vorbească acum cu tine. Sau e în distilerie, ocupată cu
prepararea unor filtre de dragoste pentru câteva femei idioate
din oraş care…
— S-ar putea să doarmă. În ultima vreme nu s -a… simţit
95
prea bine.
Sunt deodată mult prea conştientă de propriile -mi bătăi de
inimă.
— Cum adică nu se simte bine? Cum e…
— E bătrână, Tam, spune mama, de parcă ar fi vreo
informaţie nouă. Curând îi va sosi ceasul. Ea ştie asta.
— Mami… asta e o mare prostie, bine? Ce zici de un
doctor?
— Bunica ta e doctor.
— Nu zău? Scuză-mă, dar eu nu-mi amintesc exact unde a
absolvit Medicina.
Mama lasă să-i scape un oftat scurt şi furtunos care
trosneşte din firele telefonice până la timpanele mele.
— Ştii că bunica ta este pricepută la vindecare. Şi înainte
ca eu să-i dau replica, mama adaugă abrupt: Aşteaptă, stai
să văd dacă e trează, zice, şi pune receptorul jos cu un cling.
Îmi schimb poziţia şi mai împing nişte pantofi, înainte să
întredeschid uşa şi să arunc o privire prin cameră. Un sforăit
uşor venind
al firului dinspre
se aude un Agatha
foşnet şimă linişteşte.
o undă De la celălalt
de respiraţie, dupăcapăt
care
aud:
— Alo?
Vocea profundă a bunicii îmi inundă urechea. În aceeaşi
clipă, mă concentrez asupra hainelor. Tricouri la mâna a
doua şi ciorapi din plasă, preferabil purpurii, culoarea mea
preferată,
— Bună, spun printre toate astea. Iartă-mă că te deranjez.
Bunica tace.
— Dar am ceva ce trebuie să…
Mărturisesc? Nu, deja sună prea vinovat.
— Am ceva ce trebuie să-ţi spun.
Tăcere în continuare.
Respir adânc. Telefonul se înfierbântă la ureche, dar mi-
am pierdut căştile în urmă cu mai bine de o săptămână.
— Am cunoscut pe cineva la magazin, în seara petrecerii
96
de logodnă a Rowenei. A intrat un bărbat care căuta ceva.
— A, face bunica.
Este unul dintre cuvintele ei preferate. În funcţie de
inflexiune, înseamnă o mulţime de lucruri diferite. Ar putea
să însemne: Chiar mă întrebam când aveai de gând să-mi
spui; sau Continui să mă amuzi cu necazurile tale atât de
predictibile; sau Eu văd soluţia problemei tale, chiar dacă tu n-

o vezi.
În clipa de faţă, sper să însemne puţin din toate trei.
— În orice caz…
Se aude o bufnitură deasupra capului meu şi isprăvesc în
grabă.
— Nu i-am spus că nu pot. I-am spus că-l ajut să găsească
obiectul pe care îl căuta.
— Şi ai făcut-o?
— Am făcut-o, îi spun, şi în glas mi se strecoară mândria.
N-am avut nevoie de ajutorul tău sau al Rowenei. Bine, am
avut nevoie de ajutorul lui Gabriel, dar ajung şi la asta într -
un minut.
Însă înainte să pot să continui, bunica spune:
— Felicitări! Şi atunci, care e problema?
Ăăă… cum să-i răspund la asta? Să vedem. Am pretins că
sunt Rowena, am minţit că pot să găsesc ceva pentru un
străin, l-am găsit în 1899 şi aproape că era să mor în timpul
desfăşurării evenimentelor. Într-un târziu, şoptesc:
— Cred că totuşi ce am găsit pentru el nu este ce -şi
doreşte. Şi oricum, cred că nici nu trebuia să -l fi găsit.
— A, spune ea din nou, iar eu aştept parcă o oră până ca
ea să vorbească din nou. În acest caz, se pare că ai primit
una dintre cele mai importante lecţii de viaţă.
Cumva, această conversaţie nu merge în direcţia în care ar
trebui.
Dar înainte să apuc să spun ceva, ea oftează şi eu mi -o
imaginez cu telefonul lipit de ureche, cu faţa ridată de o
sfârşeală incontestabilă.
97
— Tamsin, indiferent de ce ar fi trebuit să faci, ai pornit pe
drumul ăsta. Acum consider că singurul lucru care-ţi mai
rămâne de făcut este să mergi până la capăt. Trebuie să
mergi până la capăt. Dacă n -o faci, nu văd altă cale pentru
tine. Sau pentru noi toţi, legat de treaba asta.
Şi, cumva, vocea ei e un amestec de tristeţe şi resemnare.
Respir, apoi spun pe un ton pe care îl consider destul de
calm:
— Ce tot spui?
Se poate ca ea să nu înţeleagă? Adaug:
— Nu sunt…
Nu sunt vrăjitoare, vreau eu să urlu.
Dar, aparent, asta e tot ceea ce voi căpăta, căci spune pe
un ton cu totul diferit:
— Acum, te rog să mă scuzi. Trebuie să înceapă Jeopardy!
Şi, cu un clic uşor, bunica a închis.

98
ZECE

— CE PĂRERE AI DE ASTA? mă întreabă Rowena, făcând


o piruetă în faţa mea.
Reflexia ei din oglinda triplă e un vârtej ameţitor de mătase
şi dantelă de culoarea fildeşului.
— E grozavă, îi răspund. Arăţi ca o adevărată mireasă.
Rowena se opreşte din învârtit, fustele aşezându -i-se lent.
Se zgâieşte la mine, cu ochii mijiţi.
— La fel ai spus şi despre ultima, şi despre penultima, şi
despre cea de dinaintea ei.
Ridic mâinile într-un gest de apărare prefăcut.
— Arăţi grozav în toate.
Ce pot să spun? Rowena – cu pletele ei blonde, cu tenul
deschis la culoare şi cu ochii verzi – a fost născută să valseze
în rochii lungi, albe, cu trenă.
— De ce nu e mami aici pentru chestia asta? Nu e ceva la
care ea ar trebui să-şi dea cu părerea?
Rowena pufneşte.
— Ea urăşte oraşul. Ştii prea bine.
E adevărat. Anul trecut, Rowena a fost cea care m-a adus
cu maşina la New Hyde Prep. Nu m-ar fi deranjat să iau
trenul, dar mama a insistat să mergem cu maşina. Ea a stat
în scaunul din dreapta şoferului, cu capul lipit de geam, cu
ochii fixaţi asupra pătrăţelelor de cer dintre clădirile înalte.
Când consilierul meu rezident mi-a înmânat o hartă a
metroului, mama a părut luată prin surprindere şi speriată şi
m-a sfătuit să nu călătoresc cu metroul după ora nouă seara.
Rowena şi cu mine am schimbat priviri complice, dându -ne
99
ochii peste cap, lucru care se întâmplă rar, dar am fost în
perfectă concordanţă. După ce Rowena a instalat -o din nou
pe mama în maşină, şi-a lipit, o clipă, obrazul rece de faţa
mea fierbinte şi transpirată. Apoi au plecat. Au stat exact
patruzeci şi două de minute.
— Şi nu se găseşte nimic în jurul lui Hedgerow. Numai
dacă nu cumva vreau să-mi caut rochia la vreo consignaţie.

Se înfioară
îmbrăca delicat,
în dantelă de parcă şi-ar imagina oroarea de a se
prăfuită.
— În consignaţii am găsit unele dintre cele mai grozave
articole din garderoba mea. Cum ar fi colierul ăsta. L-am
cumpărat săptămâna trecută cu numai douăzeci de dolari.
Ridic medalionul rotund care atârnă pe lănţişorul de argint
de la gâtul meu.
— Şi, priveşte! Se deschide şi înăuntru are un ceas.
Examinez cadranul ceasului din medalion. Delicatele sale
ace sunt blocate la ora douăsprezece.
Nu funcţionează, dar chiar şi-aşa, e drăguţ. Eu îi spun
giuvaierceas. Pricepi? E şi ceas, şi bijuterie?
Sora mea mă priveşte în oglindă.
— Încântător! spune ea şi apoi îşi face de lucru la un
volănaş crem de la corsetul rochiei. Ce părere ai, dacă scot
ăsta şi…
Din fericire, nu trebuie să mă gândesc, căci exact atunci
apare vânzătoarea şi nu mai conteneşte cu admiraţia
manifestată zgomotos, până ce Rowena radiază şi eu apuc să
mă uit pe furiş în exem plarul meu din Macbeth după care ar
trebui să scriu un eseu de cinci pagini pentru luni. După
părerea mea, cele trei vrăjitoare sunt supraevaluate. Poate că
ăsta va fi subiectul lucrării mele.
Când plecăm de la magazin, un vânt insistent învârtejeşte
de-a lungul trotuarului fluturaşi, şerveţele boţite şi câteva
capace murdare de la paharele de cafea. În aer pluteşte un
miros de tămâie care arde atât de intens, încât îi simt gustul
100
în gât.
Aruncând o privire în jur, identific sursa: o masă la colţ,
unde un bărbat îmbrăcat într-o robă multicoloră agită
pacheţele purpurii şi galbene şi strigă preţurile tuturor care
trec pe acolo.
— Doidolaridoidolaridoidolari.
Privesc la turnul ceasului filialei Jefferson a Bibliotecii

publiceîntotdeauna
părut din New York. Cu turla sa
că seamănă cu din
un cărămidă
castel, darroşie, -a
mi scă
se pare
odinioară a fost închisoare pentru femei, şi de-abia după
aceea a devenit filială de bibliotecă. Închide la ora şase.
Soarele apune deja, iar eu vreau să mă furişez spre cămin,
căci i-am promis Agathei că vom merge la film în campus.
Dar chiar acum, Rowena spune:
— Hai să luăm un cappuccino. Niciodată nu ai parte de
unul bun acasă.
— Ăăă… nu pot. Trebuie să ajung undeva.
— Chiar trebuie? mă întreabă Rowena, apoi adaugă
aproape cu nostalgie: Tam, nu prea te mai văd.
Eu clipesc:
— Vin acasă la fiecare două săptămâni.
— Mda, dar… îşi scoate o şuviţă care i s -a prins sub bareta
poşetei puse pe umăr şi îmi zâmbeşte prefăcut: Numai
pentru că trebuie să vii.
Mă gândesc s-o mint şi să-i spun că trebuie să fiu la cămin
până la şase. Dar apoi mă întreb dacă e posibil ca Rowena să
se simtă singură în Hedgerow, acum, că sunt plecată. În
secunda următoare, râd de mine însămi. Ea îl are pe James
şi o are pe Gwyneth (deşi cine ar vrea -o pe Gwyneth, zău
aşa?). E adevărat, nu are o versiune proprie a Agathei
(Gwyneth nu se pune), dar le are… cam pe toate celelalte.
Însă în momentul de faţă, e atât de dornică să stea jos şi
să bea o cafea cu mine, încât nu am inima s-o mint.
— Bine. Le Petit Café e după colţ, îi spun, sperând în sine
mea că se ridică la standardele Rowenei.
101
— Grozav! zice ea cu un zâmbet care mă bucură, indiferent
cât de tare aş vrea eu să nu fie aşa. Fac cinste, adaugă,
răsucindu-mă şi pe mine odată cu ea şi pornind în direcţia
pe care i-o arătasem eu.
După cum era de aşteptat, Le Petit Cofé este aglomerată la
ora asta. Într-un târziu, găsesc locuri la fereastră, mătur
firimiturile de pe suprafaţa zgâriată a mesei şi aştept ca sora

mea să şise
noastre întoarcă.
o farfurie Când vine, aduce graţios băuturile
de prăjituri.
— Tipul de la tejghea mi-a dat prăjituri gratis. A spus că
abia au fost scoase din cuptor.
Privirea îmi alunecă spre partea din faţă a încăperii.
Siluete. E blondul drăguţ cu care anul trecut crezusem că
flirtam cu succes. Încă nu-l văzusem trimestrul ăsta şi
ajunsesem la trista concluzie că fusese dat afară sau că
plecase. Dar nu, iată-l. Copleşind-o pe Rowena cu deserturi.
Muşc din pişcotul pe care mi l-a întins sora mea, apăsând pe
limbă o margine ascuţită a prăjiturii.

Te-—
ai Aşadar,
gândit ceTam,
ai deîncepe Rowena
gând să încet
faci după ce după s-a aşezat.
celiceul?
termini
Iau o înghiţitură din cafeaua mocca, rup colţul unui
pacheţel de zahăr nerafinat şi-l torn în ceaşcă.
— Vreau să spun, vei veni să locuieşti acasă sau…
— Nu, îi răspund, mai vehement decât ar fi trebuit.
Sprâncenele subţiri ale Rowenei se unesc.
— De ce nu? Mamei i-ar face plăcere.
— Şi ce să fac? Eu nu sunt ca tine, Rowena. Nu… mă simt
în apele mele acolo. Şi, în plus, vreau să merg la facultate.
Nu este niciun secret că mama şi bunica o pregătesc pe
Rowena să preia conducerea familiei într -o bună zi. Ea va fi
cea la care vor veni toţi atunci când va trebui să se ia o
decizie; ea va fi cea care va conduce ritualurile şi riturile în
fiecare primăvară şi anotimp de recoltat; şi ea va fi cea care
va diagnostica bărbaţii şi femeile din orăşel atunci când
aceştia vor veni după căderea întunericului, mergând cu paşi
102
mărunţi spre uşa din spate, căutând ajutor. E o afacere
bună, una sigură, din care te poţi susţine de una singură.
— Tam, spune ea blând acum. E casa ta. Întotdeauna vei
avea loc. James şi cu mine mereu vom…
Eu încremenesc. Deja e James şi cu mine asta şi James şi
cu mine aia. Eu şi cu James vrem să construim un website
pentru Greene Herbals în loc să folosim acele cataloage de

comandă demodate.
— Rowena, o întrerup eu, nu vrei niciodată mai mult de la
viaţă decât – îmi arunc mâinile în sus, în aer – familia
noastră şi casa şi…
— Şi ce? mă întreabă ea, pe un ton perplex.
Totul, aş vrea să spun, dar sigur că nu pot. Cine şi -ar dori
mult decât să fie Talentat aşa cum este ea, aşa cum sunt toţi,
mai puţin eu.
— Nimic, murmur.
Arunc o privire în jur prin cafeneaua aglomerată, sperând
din tot sufletul că va schimba subiectul, şi atunci îl văd pe
Alistair Callum citind – par să fie lucrări de-ale studenţilor –,
cu o cană albă lângă cot.
El ridică privirea, se întoarce încet şi îmi zâmbeşte.
Oh, nuuuuuuuuu!

103
UNSPREZECE

IMEDIAT, MĂ ASCUND după paharul meu înalt şi subţire


de mocca, o parte din mine ştiind că e inutil să mă ascund, şi
nu numai fiindcă un pahar înalt şi subţire nu poate asigura
cine ştie ce acoperire.
— Tam, spune sora mea, iar eu am senzaţia că mă strigă
de o bună bucată de vreme.
Alistair îşi împinge scaunul înapoi, adunându-şi hârtiile şi
aşezându-le ordonat în servietă.
— Îl… îl cunosc pe profesorul ăla.
Mă ridic brusc în picioare, astfel că îmi răstorn scaunul în
spate, unde o mamă gângureşte deasupra unui cărucior de
bebeluş. Îmi aruncă o căutătură urâtă.
— Îmi pare rău, îi spun, ridicând scaunul.
Întorcându-mă, mă aplec în afară în speranţa că -l blochez
pe Alistair înainte de a ajunge la masa noastră. Dar e prea
târziu.
— Rowena, îmi spune Alistair şi, cu toate că şi -aşa este
destul de înalt, am brusca senzaţie că atinge tavanul dacă îşi
întinde mâinile.
Cu coada ochiului o văd pe Rowena privind de la Alistair la
mine, înapoi la Alistair, cu buzele întredeschise de surpriză.
— Ne-am mai…, spune ea.
— Domnule profesor Callum, o întrerup eu, străduindu-mă
să adopt stilul formal. Se pare că dau tot timpul de
dumneavoastră. Nu mi-am dat seama că veniţi aici, adaug,
realizând prea târziu cât de idiot a sunat.
— Da, ei bine, uneori când stau la birou… e prea multă
104
linişte.
Nu-mi dau seama ce poate fi aşa de amuzant, dar desigur
că sora mea râde în hohote, cu râsul ei de uită -te-la-mine-şi-
te-vei-îndrăgosti-de-mine-pe-vecie, şi, ca un făcut, Alistair
chiar se uită la ea.
— Iar ea este sora mea, Rowena, spun, concentrându-mă
la modelul cravatei lui Alistair, romburi roşii pe fundal negru

până când mi se face uşor greaţă. Rowena, domnul profesor


Callum.
Alistair îşi trece servieta dintr-o mână în cealaltă, se uită la
mine prin ochelarii săi, apoi îşi înclină capul în direcţia
Rowenei. În acest moment, tot zumzetul şi trăncănitul din
cafenea par să fi dispărut, lăsând un ţiuit dogit în urechile
mele.
— Sunt încântat să te cunosc, Rowena, spune Alistair în
cele din urmă.
Numele ei i se ondulează pe limbă, apoi iese lent, trei
silabe atât de distincte, încât ridic capul pentru a mă zgâi la
ei. Rowena
Alistair face face o mişcare
un gest pentru pentru
a-i faceasemn
se ridica şi, să
că nu, desigur,
nu se
ridice, iar ea se conformează.
— Ce drăguţ să-l întâlnesc, în sfârşit, pe unul dintre
profesorii lui Tam, spune Rowena, de parcă eu i-aş fi ascuns
în mod deliberat pe toţi profesorii mei de ea.
— Dânsul nu este…
Dar Rowena deja îi spune lui Alistair:
— Vă rog, luaţi loc!
— A, nu, domnule profesor Callum, nu vrem să vă reţinem,
îi întrerup eu, dar el deja şi -a tras un scaun.
— Atât de formală, mă dojeneşte el. Şi când te gândeşti că
eram sigur că ne spuneam pe numele mic, domnişoară
Greene.
Şi îşi dezveleşte dinţii în ceea ce ar putea trece drept un
zâmbet. Înghiţind în sec, îmi trag şi eu scaunul, atentă să nu
mai dau peste nimeni de data asta. Mă aşez, studiind fulgii
105
de scorţişoară din paharul de mocca.
— Şi tu eşti elevă – aici Alistair se opreşte aşteptând o
confirmare din partea mea – la New Hyde Prep, parcă?
Rowena râde veselă şi văd doi tipi de la o masă învecinată
cum se uită la ea. Amestec cu linguriţa în resturile mâloase
de pe fundul paharului.
— A, nu, eu sunt mai mare decât Tamsin, spune ea,

aplecându -se uşor de


— Într-adevăr? parcă arAlistair
întreabă dezvăluipoliticos.
un secret.N -aş putea
spune care e mai mare.
— Mulţumesc, spun eu.
Alistair mă priveşte, amuzat de tonul meu.
— Eşti mult prea tânără pentru a-ţi face griji că ai putea
părea în vârstă, domnişoară Gr…, a, da, Tamsin.
El şi Rowena îşi zâmbesc, iar mie îmi vine să trag un şut în
scaunul lui.
— S-a întâmplat să fiu în oraş, iar Tamsin mă ajuta să-mi
cumpăr rochia de mireasă, îl informează de parcă ar fi
prieteni vechi.
Amestecând cu paiul, imprim cuburilor de gheaţă din
pahar o mişcare de rotaţie, suficient de tare încât acestea să
clincăne audibil.
— A, da? Când are loc fericitul eveniment?
În timp ce Rowena trăncăneşte întruna dând detalii şi
Alistair scoate exclamaţiile potrivite când şi când, eu îl
studiez pe ascuns. Pare obosit şi degetele îi tremură când şi
le strânge şi le îndoaie pe toarta cănii de ceai, la fel cum mi
se întâmplă şi mie când înghit o doză prea mare de cofeină.
— Dar mă tem că o plictisim pe Tam, îmi taie Rowena firul
gândurilor. Ea nu găseşte rochiile de mireasă la fel de
fascinante. Sau rochiile, în general.
Mă uit lung la ea. Gata cu camaraderia dintre surori, pe
care mi-a tot strecurat-o în discursul din ultimele două ore.
Alistair zâmbeşte politicos şi se întoarce spre mine.
— Aşadar, spune el, ai avut cât de cât succes cu…
106
proiectul?
Strâng paiul între degete.
— Da, dar mai bine aş veni mâine la birou şi…
— A, dar dacă l-ai găsit, de ce să nu…
— Ce e asta? se bagă Rowena, aplecându-se peste masă. E
o temă pentru acasă? întreabă ea şi mai oferă o mostră din
râsul ei delicat.

— Tocma
Încerc -am pe
să ioţicalc spus că nu
picior peesub
profesorul meu,înîi loc
masă, dar, zic.de asta,
sfârşesc prin a da un şut piciorului mesei.
— Nu i-ai spus surorii tale? mă întreabă acum Alistair pe
mine, iar eu renunţ la orice speranţă de a scăpa cu viaţă din
situaţia asta.
— Alistair m-a rugat să-i găsesc ceva, izbucnesc eu.
— Să-i găseşti… Ah! Rowena scoate un mic icnet de parcă
tocmai s-ar fi ars. Dar… Tam…
Mă zgâiesc la ea, dorindu-mi ca unul dintre darurile ei să
fie telepatia, astfel încât să pot urla în tăcere la ea şi să -i
spun să tacă.
— Cum să reuşeşti tu să…
Nu mai spune nimic, iar acum mă simt de parcă aş avea
chef să mă întind peste masă şi s-o pălmuiesc până ce
înfăţişarea de confuzie, îi dispare de pe chipul perfect.
— L-am găsit, şuşotesc spre ea.
N-aş putea spune că îi cade falca, dar face ochii mari, iar
eu încerc să memorez clipa, de vreme ce probabil că este
unica satisfacţie pe care o voi căpăta vreodată. Alistair mă
ţintuieşte cu privirea.
— L-ai găsit? mă întreabă el calm.
Degetele îi tremură din nou şi împinge cana la o parte.
Eu dau afirmativ din cap şi, brusc, nu mai am chef de
vorbă.
— Ce este? îl întreabă Rowena, jucându-se cu pacheţelele
de zahăr de pe masă, în timp ce adaugă: Desigur, dacă
preferi să nu…
107
— Nu, nu, e în regulă. La urma urmelor, sunteţi surori,
spune Alistair, şi ceva în legătură cu felul în care
accentuează cuvântul surori, similar felului în care i-a
pronunţat numele Rowenei, mă face brusc să mă îndrept de
spate. Vreau să spun că este afacerea familiei, nu-i aşa?
— Ţi-l aduc mâine. Ai ore de consultaţii?
Privesc cum trăsăturile chipului i se schimbă.

— Da, dar…
De ce nu acum? intervine Rowena.
De data asta, reuşesc să-i nimeresc gamba cu vârful
tenisului meu, dar ea nu prea reacţionează. Căminul tău e în
apropiere nu-i aşa?
— Nu. Şi nu este la cămin, îi spun printre dinţii încleştaţi.
— Atunci, unde e? întreabă Alistair, aplecându-se puţin în
faţă.
— Da, Tam, unde este? repetă şi Rowena. Apoi pune
lucrurile cap la cap. A, e acasă la unchiul Chester.
— Acasă la unchiul tău?
Alistair
evident strecoară
că Rowena în glas
dezvoltă doza perfectă de confuzie şi
răspunsul.
— Da, mătuşa şi unchiul locuiesc în oraş. Pe Washington
Square Park. Într-o minunată casă care este veche de peste o
sută de ani. Mereu am socotit că ar trebui să fie un muzeu în
toată regula.
— Zău?
Alistair se lasă pe spate în scaunul său, neluându -şi
privirea de pe chipul Rowenei.
— Poate ştii că sunt profesor de istoria artei. Obiectele
medievale constituie specialitatea mea, dar chiar îmi plac, în
egala măsură, şi arta şi artefactele din epoca victoriană.
— Minunat, spune Rowena. Arta medievală este aşa de
fascinantă!
Mă uit fix la ea. Nu mă pot abţine.
— Tu nici măcar nu ştii să scrii cuvântul medieval.
Se lasă un moment de tăcere, dar apoi Rowena zâmbeşte,
108
se apleacă înainte şi îşi pune mâna pe braţul lui Alistair.
— Iart-o pe sora mea. Părinţii noştri au crescut-o cum
trebuie, dar uneori nu se vede. Întinde mâna şi se uită la
ceas. Desigur, am pierdut trenul, spune ea senină. Iar acum
va trebui să-l aştept pe următorul, ceea ce înseamnă mai
mult de o oră. Am putea să-i arătăm domnului profesor
Callum casa şi să recuperam obiectul. Sunt convinsă, Tam,

l-ai făcut
că Sora mea să
îmiaştepte destul.
adresează acel zâmbet pe care eu îl consider
de tipul măr otrăvit.
Cum de-am ajuns aici? Plănuisem să-i duc ceasul lui
Alistair a doua zi, la birou. Şi să-i pun câteva întrebări. Nu
ştiu ce mă aşteptam să realizez sau de ce Alistair ar putea să
facă lumină în misterul meu legat de faptul că am putut să
pun mâna pe el iar Gabriel, nu. Dar cu Rowena alături în
călătorie nu va fi nicio iluminare în seara asta.

109
DOISPREZECE

— ŞI AICI ESTE COLECŢIA DE CĂLIMĂRI a mătuşii


Rennie. Ea se simte cu adevărat atrasă de aceste obiecte pe
care nimeni nu le înţelege cu adevărat.
Mă ţin după Rowena şi Alistair în timp ce ea ne conduce
prin casă, dintr-o cameră într-alta, arătând spre fiecare
comoară. E în elementul ei, fiind deosebit de fermecătoare.
Vocea i s-a rotunjit şi i s -a înmuiat până a ajuns de
moliciunea mierii. Ar putea foarte bine să discute despre
ingredientele din lichidul corector Wite- Out şi toată lumea i-
ar absorbi cuvintele de parcă ar fi picături de aur.
Dar nu şi Alistair. Face toate mişcările potrivite – dă din
cap aici, zâmbeşte dincolo – şi n-am nicio îndoială că Rowena
este pe deplin convinsă că el o găseşte irezistibilă. Dar
Alistair este foarte liniştit, o linişte care induce în eroare, o
linişte subţire ca o pojghiţă de gheaţă care s-ar putea sparge
oricând.
În timp ce ne îndreptăm spre vestibul, mă feresc deliberat
să privesc tabloul în care cândva se afla şi ceasul.
— Sunt sigură că vrei să vezi ce a găsit Tam pentru tine,
spune Rowena într-un final.
După cum şi eu aş vrea, aproape că o pot auzi pe Rowena
adăugând.
— Păi, spune Alistair uşor năucit, de parcă acest gând
tocmai i-ar fi trecut prin minte. A fost fascinant. Ce casă
veche minunată! Cât de norocoşi sunteţi să o aveţi!
Apoi se întoarce nerăbdător spre mine.
— Bine, îi spun, încercând să-mi menţin vocea calmă. Este
110
aici.
Îi conduc spre bucătărie. Ceasul e pe masă, acolo unde l -
am lăsat sâmbăta trecută. Alistair îşi ţine respiraţia în timp
se duce şi ia ceasul cu mâini tremurânde.
— Minunat, spune el şi atinge cu un deget limba ceasului
care indică ora. Pur şi simplu minunat. Privirea îi alunecă
peste cadran şi apoi vocea sa capătă un dinamism profund

când repetă:
— Ăsta Da, minunat!
e? întreabă Rowena, iar eu zâmbesc în sinea mea.
Aproape c-o pot auzi gândind: Ce e aşa de deosebit la
asta?
— Unde… cum l-ai găsit?
Alistair se întoarce spre mine, cu ochii strălucindu -i
ciudat, iar impulsul de a-i zâmbi îmi piere imediat.
— O, păi, nu-mi pot dezvălui sursele, spun, căznindu-mă
să adopt un ton nepăsător.
Un spasm uşor îi trece peste chip şi Alistair arată cu totul
altfel. Dar se întâmplă atât de repede, încât aproape că şi eu
am
dataîndoieli.
asta nuIar
măapoi
mai Alistair arată ca Alistair din nou. Dar de
păcăleşte.
Cine eşti tu? Şi ce vrei de fapt? Este evident că nu ceasul,
indiferent de cât de încântat te prefaci că eşti. Nu ştiu cât am
mai fi prelungit concursul de zgâit reciproc, dar Rowena îl
întrerupe cu un hohot de râs.
— Ei bine, trebuie să spun că e cu certitudine o piesă
deosebită. Sunt atât de bucuroasă că Tam a reuşit să -l
găsească pentru tine! Şi mă bucur că tu ne -ai putut găsi pe
noi. Nu toată lumea ştie calea cea bună pentru a întreba.
— Da, spune încetişor Alistair. Îmi dau seama cât de
norocos am fost. Se întoarce spre ea, îi zâmbeşte, şi apoi se
uită cât e ora. Cred că dacă nu te grăbeşti, trenul tău va
pleca fără tine.
— Da, desigur. Iar logodnicul meu se va întreba unde sunt.
Dau ochii peste cap. Rowena are o relaţie de dragoste cu
acest cuvânt. Ba chiar simulează un uşor accent ciudat
111
atunci când îl pronunţă.
— În cazul ăsta, vrei să luăm împreună un taxi? Te duci la
gara Grand Central, nu-i aşa? Sau poate plănuieşti să mergi
cu trenul subteran?
— Trenul subteran? Trei linii curbe îi apar Rowenei pe
frunte, dar dispar aidoma literelor scrise pe apă. A, vrei să
spui metrou. A, nu! Nu sunt prea mândră să recunosc că n-

am mai călătorit
încreţeşte niciodată
nasul ca un cuMasele
drăcuşor: metroul până acum.
nespălate, Îşi
se preface
ea că îi şopteşte lui Alistair.
— Ar trebui să încerci odată, îi spun eu cu voce tare. Nu
mirosim chiar aşa de rău.
Rowena de-abia îmi aruncă o privire.
— Desigur că putem lua împreună un taxi, spune ea plină
de graţie, iar apoi: Tam, vrei să te lăsăm undeva?
— Nu, merg pe jos, i-o retez eu.
Ieşim grăbiţi din casă în ploaia care a început să cadă.
— O, vai de mine, spune Alistair, nu am umbrela la mine.
— Cât
poşeta ei de englez eşti! îl necăjeşte Rowena şi vâră mâna în
supradimensionată.
— Nu e englez, murmur eu. E…
— Poftim, spune triumfătoare Rowena.
Scoate o umbrelă mică şi neagră şi acum încearcă să o
deschidă în timp ce ploaia începe să se înteţească.
— Desigur, e înţepenită. Nu pot…, adaugă ea.
— Lasă-mă pe mine, spune Alistair nerăbdător, de parcă
ar fi aşteptat toată viaţa lui să o servească. Îşi pune degetele
lungi peste ale ei şi amândoi se luptă cu umbrela timp de o
secundă înainte ca aceasta să se deschidă brusc.
— Oh!
Rowena scoate un mic ţipăt de neputinţă, care îmi sună în
urechi ca un clopot. Este primul sunet sincer pe care îl
scoate de când Alistair s-a aşezat la masa noastră. Îşi ridică
mâna cu un gest ciudat lipsit de graţie, apoi se opreşte să şi -
o examineze. De unde stau, pot să văd o mică zgârietură care
112
sângerează.
— O, îmi pare rău! spune Alistair, cu o voce blândă.
Mă trec fiori reci, dar asta nu are nimic de-a face cu ploaia.
În mâna lui apare o scânteie albastră, apoi apasă cu batista
pe mâna Rowenei, aceeaşi batistă pe care a apăsat-o pe
încheietura mâinii mele la librărie.
— E numai vina mea.

— Îţiîndepărtează
şi apoi mulţumesc, batista.
murmură ea, iar
E mai bineelacum.
îi tamponează mâna
—Rowena, spun eu, cu o voce aspră şi plină de
avertisment.
Dar când ea se întoarce spre mine, cuvintele îmi rămân în
gat. Acest disconfort psihic din mintea mea creşte, dar eu nu
pot articula nimic acum şi aici.
— Eu… nimic.
— Uite, în sfârşit un taxi, zice Alistair.
Face semn cu mâna şi taxiul întoarce printr-o băltoacă de
lângă trotuar şi opreşte lângă el. Pe gleznele mele sclipesc
picături de apă
— Tamsin, îţiîmprăştiate
mulţumescde taxi. tot.
pentru
Deschide portiera şi o invită pe sora mea să urce prima.
Rowena mă sărută pe ambii obraji, apoi se dă înapoi şi mă
priveşte.
— O să te sune mama, murmură ea. Va fi în mod deosebit
interesată să audă totul despre ceas şi despre cum l-ai găsit.
Şi eu la fel.
Dându-mi umbrela, ea coboară de pe trotuar, se îndreaptă
de spate şi se urcă în taxi. Alistair pune un picior în taxi şi e
pe punctul de a se urca după ea.
— Voi trece pe la tine pentru a discuta despre preţ, spun
cu tupeu când deja e cu spatele la mine.
El se întoarce şi îmi oferă un zâmbet strălucitor.
—O, de- abia aştept! Chiar avem câteva lucruri de
discutat.
Portiera se închide şi taxiul se îndepărtează, iar eu rămân
113
contemplând toate băltoacele de pe pavaj care conţin mici
lumi înceţoşate.

114
TREISPREZECE

— MAMA TA A ÎNROŞIT FIRUL DE TELEFON, spune


Aghata când deschid uşa cu cotul, având braţele pline de
cărţi.
Ea stă aşezată la biroul ei, părând că munceşte din greu,
cu un caiet deschis în faţă şi cu un marker galben în mână.
Doar că în cameră miroase a acetonă şi eu observ că unghiile
de la picioare ale Agathei, care erau roz fosforescent, sunt
acum de un albastru strălucitor.
— Pfff, răspund în timp ce arunc cărţile pe patul meu
nefăcut. Majoritatea nimeresc, dar două alunecă pe podea.
Spune-mi ceva ce nu ştiu, adaug.
De o săptămână evit telefoanele mamei.
— Lucrare? mă întreabă Agatha, văzând teancul.
— Trei, îi răspund, cufundându-mă în fotoliul din
polistiren expandat. Mă uit la frigiderul miniatural şi tresar
uşor. Ochii mei se holbează înapoi la mine.
— Agatha! strig, şi sar să dezlipesc schiţa ei de pe uşa
frigiderului.
— A, asta, zice ea, fluturând markerul spre mine. Îţi place?
Ţin schiţa la o lungime de braţ.
— Mi-ai făcut nasul strâmb.
Agatha se uită la mine, apoi examinează schiţa.
— O, da! Dar ce părere ai despre aia? mă întreabă, arătând
spre uşa dulapului, care este în mod necaracteristic închisă.
Îmi displace să mă gândesc la hainele, pantofii, curelele şi
poşetele clădite în spatele ei aşteptând să se rostogolească la
prima deschidere a uşii. Mă studiez în cea de-a doua schiţă
115
lipită pe uşă.
— În asta am ochii prea apropiaţi unul de altul.
Dezgustător! Aşa mă vezi tu pe mine?
— Bine, cusurgioaico, ce părere ai despre aia?
— Care anume?
Cea de pe oglindă. Lui Gabriel i-a plăcut cel mai mult.
— Ce? Unde? A venit aici?

răsucesc de parcă el ar putea ieşi î n orice moment de


Mă comodă.
după
— De ce nu m-a căutat pur şi simplu? îmi întreb imaginea
reflectată în oglindă.
Apoi observ că Agatha se zgâieşte la mine.
— Cred că tocmai de-asta a venit aici.
— A, da… Vreau să spun, de ce nu m-a sunat pe mobil?
— A zis că te-a sunat. Era închis.
Cotrobăi după mobil şi mă uit la ecranul lui negru.
— O, da! L-am închis când m-am dus la bibliotecă.
Îl redeschid şi mă uit cum se luminează ecranul. Trei
apeluri ratate. Gabriel. IAD. Şi altul de la IAD.
— Deci, ăăă… ce-a vrut Gabriel?
Probabil că e prea târziu să sune nepăsător, dar încerc.
Se aude cum Agatha rupe cu dinţii o pungă – bomboane
gumate Twizzlers.
— Pe tine, răspunde ea cu gura plină de plastic.
— Poftim?
Zâmbeşte în timp ce face o gaură în punga de bomboane.
— Glumeam. A spus că era prin zonă. Ceva de genul ăsta.
Voia să vadă ce mai faci. Mestecând în timp ce meditează,
adaugă: E tare drăguţ. Dacă nu-l vrei, pot să-l iau eu?
— Poftim?
Aşa am crezut că ai spus. Vrei un Twizzler? mă întreabă,
întinzându-mi punga.
— Mulţumesc, dar nu mă dau în vânt după plastic roşu.
Fluturând o sfoară roşie spre mine, îmi spune:
— Puritano!
116
După ce Agatha pleacă la grupul ei de studiu la algebră,
îndrept toate revistele din cameră, aliniindu-le perfect
marginile. Apoi scot lavetele Swiffer ale Agathei şi şterg de
praf birourile noastre, noptierele şi scrinul pe care îl
împărţim. Descâlcesc toate colierele din cutia de bijuterii,
aranjez inelele, brăţările pentru mână şi pe cele pentru

gleznă,
Cândapoi încep prind
cuvintele să treca prin cartoanele
se înceţoşa mele pent
în mintea ru SAT.
mea, ridic în
cele din urmă receptorul şi formez numărul de acasă, lăsând
să treacă aproape câte un minut între două cifre apăsate.
Mama îmi răspunde înainte ca primul apel să fi ajuns la
jumătatea lui.
— Alo! zice ea stăpână pe situaţie, iar eu aproape că scap
telefonul.
Apoi respir adânc, probabil pentru ultima dată, şi spun:
— Mami, bună – mi-a spus Agatha că ai sunat. Şi ştiu că
m-ai sunat şi pe mobil. Am fost atât de îngrozitor de ocupată

cu lucrările
uitat cumva săşi -testele
ţi spun şi chestia cu SAT -ul, şi, ei bine, am
că…
— O, Tamsin, murmură ea.
Îmi înfăşor firul telefonului pe deget din ce în ce mai strâns
până ce sângele nu-mi mai irigă vârful degetului.
— Îţi pot explica, spun amorţită. Nu ştiu ce ţi-a zis
Rowena, dar…
— Cum a fost la cumpărăturile pentru rochia de mireasă?
Firul de telefon sare de pe degetul meu.
— Ăăă… a fost OK. Ştii, Rowena a probat o grămadă de
rochii şi arăta ca o mireasă şi apoi…
Brusc, mă întreb dacă măcar asta are câtuşi de puţin
legătură cu Alistair. Sperând că mama e ocupată cu
spectacolul nunţii adaug la iuţeală:
— Vezi tu, la urma urmelor, poate că nici nu e convinsă de
povestea cu rochia albă. Vreau să spun, n-a cumpărat nimic.
— Insistă să se ducă iar în oraş săptămâna asta. Vineri.
117
Mama spune oraş, dar sună mai degrabă a bârlog de
nelegiuiri.
— O, păi…
Încep să număr alene cărţile din teancul de pe biroul meu.
Ajung la nouă când un gând îngrozitor îmi trece prin minte.
— Trebuie să mă duc la cumpărături cu ea? Iarăşi?
Se lasă o tăcere deprimantă şi grea la celălalt capăt al

firului. Mă zgâiesc
de rufe curate la partea
pe care tocmaide
le-cameră a Agathei,
am împăturit la teancul
şi le-am pus pe
patul ei.
— Mami? Ce se întâmplă?
— În ultima vreme, sora ta pare… dusă.
— Păi… înţelepciunea populară spune că oamenii
înnebunesc puţin înainte de a se căsători.
— Da, ştiu. Dar… în ultimele zile a fost… diferită.
— Cum diferită?
Mama îşi trage un pic nasul şi eu mă încrunt la telefon.
— Mami, nu cumva…

— Te rog…
Sigur, te rog
nicio să stai cu ochii pe ea la oraş, da?
problemă.
Închidem, dar am senzaţia clară că mama nu e liniştită. Şi
nici eu. De ce nu i-a spus Rowena mamei ce am făcut?

— După cum veţi vedea din următorul diapozitiv, la


Pollock s-a păstrat forma esenţială şi structura. Dar mărimea
pânzelor… diapozitivul de fapt nu dă adevărata mărime… dar
mărimea…
Mobilul lipit de şold bâzâie şi tresar, revenind la realitate.
Cu toate că sunt destul de sigură că vibraţia nu poate fi
auzită până în faţa clasei, domnul Dobbins se opreşte preţ de
o clipă pentru a-şi drege glasul. Procedează aşa de fiecare
dată când intră câte un student întârziat, când se şopteşte
prea tare sau când telefonul cuiva sună în liniştea
mormântală pe care el o solicită la orele sale. E mai uşor aş a,
să ne facă pe toţi să ne plictisim de moarte.
118
Aruncând o privire în jos, văd cuvântul IAD luminat pe
ecran. Mă încrunt, îmi închid telefonul şi încerc să fiu atentă.
— Cariera lui Pollock ca artist nu a debutat până ce…
Am vorbit ieri cu mama. Dacă mă sună iar, înseamnă că s -
a întâmplat ceva groaznic. Bunica! Îmi împing scaunul înapoi
şi desigur că acesta scârţâie pe podeaua acoperită cu
linoleum.

Lumina
Dobbins se revarsă
o strălucire din diascop, dându-i feţei domnului
cadaverică.
— Hm! spune el într-un târziu, după o pauză agonizantă,
în timp ce eu încerc să-mi adun cărţile şi caietele.
Un creion zornăie pe podea, la fel de tare ca o bombă, în
liniştea mormântală care s-a lăsat din nou. Îl urmăresc cu
privirea dispărând sub scaunul fetei uituce. Fir -ar! Era
preferatul meu, în pofida faptului că ştiu că e o prostie să ai
creioane preferate.
Reuşesc cumva să-mi târşâi picioarele spre uşă, şi, slavă
cerului, când mâna mea atinge mânerul lustruit, domnul
Dobbins şi-a informaţii
următoarele reluat prelegerea. Uşa
fascinante pese închide
care indiferentă
avea de gând să la
le
mai împărtăşească despre Pollock – fără îndoială, luate fix de
la pagina 188 din manual, de la capitolul Informaţii biografice
despre Jackson Pollock. Am parcurs secţiunea asta aseară,
când Agatha a băut o gură de vodcă pentru curaj şi s -a
apucat apoi să-şi taie parul. Când pătrunzătoarele urlete de
nefericire din partea ei de cameră deveniseră prea mult, a
trebuit să-i smulg foarfeca din mână, şi după aceea am cam
abandonat lectura.
Acum, pe jumătate ghemuită, termin de îndesat toate
cărţile în rucsacul meu şi mă opresc exact înainte de a ieşi
din clădire. Afară răpăie o ploaie uşoară, dar hotărâtă. Ca de
obicei, nu am umbrelă la mine. Aplecându -mă în cadrul uşii,
le privesc pe cele trei fete care ţâşnesc şi se opresc la trecerea
de pietoni, care acum este acoperită de un strat de apă
cenuşie. Ţipetele lor pătrund prin uşa cu panouri subţiri de
119
sticlă, iar una dintre fete, cu o nefericire acută întipărită pe
chip, ridică piciorul, expunându-şi şlapii cu paiete.
Cu coada ochiului văd mişcându-se ceva. Pe partea
cealaltă a străzii un bărbat şi o femeie s -au oprit în cadrul
uşii unei clădiri, adăpostindu-se sub o arcadă din piatră. O
privesc pe fată cum îşi înclină capul spre companionul ei. E l
se apleacă spre ea şi pare că -i şopteşte ceva la ureche. Timp

de eu
şi treinusecunde, rămân să
mă pot abţine amândoi încremeniţi
nu-i studiez ca pe oînpictură;
acest tablou
părul
auriu al fetei, chipul ei palid, întoarsă cu tot corpul spre el,
în timp ce el, înfăşurat într-o pelerină de ploaie de culoare
neagră, stă asemenea unei linii de cerneală neagră,
otrăvitoare, proiectată pe albul marmurei arcadei. Apoi el
întoarce capul, ochelarii săi sclipind scurt spre mine, în timp
ce iese în ploaie, îndepărtându-se cu paşi energici. Fata
priveşte lung după el, apoi se retrage în cadrul uşii, cu
umerii căzuţi, ducând o mână la gât. Pare gata să leşine.
Năpustindu-mă pe uşa şcolii, ţip:
— Rowena!

120
PAISPREZECE

BĂLTOACELE AU NĂVĂLIT PE TROTUAR, dar păşesc


printre ele. Ploaia se înteţeşte şi eu o pierd temporar din
vedere pe sora mea când un autobuz trece vâjâind, aruncând
un val de apă care îmi udă instantaneu jeanşii. În acele
câteva secunde benefice, mintea mea rumegă. Rowena şi
Alistair? Rowena şi Alistair? Cum? De ce? Când ajung pe
cealaltă parte a străzii, în mod miraculos ea încă e acolo.
— Rowena, repet eu, şi în cele din urmă se întoarce şi mă
priveşte lung.
— Oh, face ea vag.
— Oh?
E îmbrăcată cu aceeaşi rochie neagră cu care era
îmbrăcată şi în seara petrecerii ei de logodnă şi încălţată cu
pantofi cu tocuri care îmi închipui că îi sunt foarte folositori
la mersul prin băltoace. Este mai palidă ca de obicei, dar
ochii îi strălucesc şi trebuie să recunosc că, indiferent de
împrejurări, sora mea arată bine.
— Ce cauţi aici? o întreb eu răstit, încercând să mă
adăpostesc în cadrul uşii, în timp ce ploaia îmi cade pe
obrazul drept. Ce se întâmplă? Şi de ce erai cu Alistair? Cel
cu care te-am văzut era profesorul Callum, nu?
Inspir adânc şi încerc s-o las mai moale, străduindu-mă să
ignor faptul că sora mea mă priveşte de parcă nu m -ar mai fi
văzut niciodată în viaţa ei.
— A zis mama că o să vii din nou aici ca să mergi la
cumpărături, să-ţi iei rochie de nuntă. Dar a zis că vineri. E
de-abia miercuri, Rowena. Miercuri, insist eu, de parcă dacă
121
repet numele zilei sora mea o să iasă din starea de
buimăceală.
— Miercuri? repetă ea cu un fir de voce atât de diferit de
obişnuitele ei tonuri de miere caldă.
Deodată, simt furnicături în mâini şi picioare şi mă întorc,
dar trotuarul este pustiu, cu excepţia pârâiaşelor de ploaie
care se scurg prin crăpăturile din beton. Întorcându -mă din

nou
s-ar spre
uita sora
dupămea, observ
cineva. că şi ea îşi
E cuprinsă de înalţă gâtul,şideseparcă
un frison face
ghem în cadrul uşii – o fată prăbuşită.
— Tam, cum este el în realitate? mă întreabă ea, cu ochi
rugători, degetele ei agăţându-se de mâneca hainei mele.
Tocmai când vreau s-o întreb dacă se referă la Alistair,
privirea îmi este atrasă de ceva de la încheietura descoperită
a mâinii ei. Fără s-o întreb, o apuc de braţ şi îi ridic mâneca.
Trei linii întunecate, de-abia acoperite de o crustă, îi
marchează suprafaţa pielii, de altfel curată. Ceea ce e şi mai
rău este că ea nu opune rezistenţă şi nu pare să observe că
strânsoarea
mâinii ei s-a dureroasă
intensificat.a degetelor mele în jurul încheieturii
— Ce-i asta? o întreb aspru, scuturându-i uşor mâna,
privind cu atenţie sângele închegat.
Îmi simt gura uscată, de parcă tocmai aş fi înghiţit nisip, şi
adaug:
— Tu… tu trebuie… n-ar trebui să fii aici.
Degetele ei tresar sub ale mele şi, în cele din urmă,
Rowena reuşeşte să-şi retragă mâna.
— Vreau să fiu aici. Trebuie să fiu aici. Cu el. N-ai cum să
înţelegi.
Mă dau înapoi până ce muchia grinzii din piatră mă
înţeapă în umeri. Mă simt de parcă, pentru puţin timp,
bătăile inimii mi s-au oprit.

Ploaia îmi curge pe gât şi mi se infiltrează pe sub gulerul


ud al jachetei, dar nu-mi pasă. Ţin mobilul în mână,
122
ascultându-l cum sună la celălalt capăt al firului. Te rog, te
rog, ră…
— Alo?
— Am nevoie de tine.
— Îmi place, exclamă Gabriel, vocea lui plină umplându-mi
mintea, dar nu pot nici măcar să zâmbesc. Ştii, chiar mă
întrebam cât o să-ţi ia…

— Eşti
Un cu maşina,
bărbat înfofolit nu?
în pelerină de ploaie neagră se şterge de
mine şi îmi înăbuş un ţipăt, dar el nici măcar nu se uită la
mine. Nu Alistair, nu Alistair, nu Alistair.
— Ăăă… da. Ai nevoie să mergi la IKEA sau ceva de genul
ăsta?
Aş vrea eu.
— Am nevoie să mă duci acasă. Pe mine şi pe Rowena.
— Stai o secundă… ce…
— N-am timp să-ţi explic, îi şoptesc la telefon, iar apoi
vocea mi se face ţăndări. E ceva în neregulă cu ea.
— Spune-mi unde sunteţi.
Din pricina ploii, ne ia mai mult de o oră să ieşim din oraş.
Am mai degrabă senzaţia că au trecut trei ore.
— Tamsin, mă strigă Rowena de pe bancheta din spate.
Unde mergem?
Este pentru a treia oară când mă întreabă.
— Mergem acasă, Ro, îi repet. Mai ţii minte? Casa mare,
câmpul, grădina, caprele.
Gabriel se uită pieziş la mine, dar nu face niciun
comentariu. Eu mă foiesc în scaunul din dreapta şi la
picioarele mele se rostogoleşte o doză goală de cola.
— Nu vreau să merg acasă, spune ea, aşa cum era de
aşteptat, iar eu oftez, înfigându-mi adânc unghiile în coapsă.
— Da, ştiu. Doar pentru o vreme. Apoi ne întoarcem. E OK
Rowena?
Îmi întind gâtul, încercând să-i zâmbesc surorii mele. Dar
123
ea nu vrea să-mi întoarcă zâmbetul, nici măcar nu vrea să se
uite la mine. În schimb, îşi ţine faţa şi mâinile lipite de
geamul ud de ploaie, şi eu am o fulgerare mentală absurdă a
ceea ce probabil că pare ea să fie pentru ceilalţi şoferi şi
trecători de pe autostradă. Degetele ei se răsucesc neliniştite
pe sticlă, unghiile bătând în codul Morse un mesaj de
neputinţă.

— El
este nu un
doar vreafirişor
ca eu să
de merg,
voce, şopteşte
pierdut ea atât de
practic înslab, încât
zgomotul
roţilor ploii. Are nevoie de mine.
Într-un târziu, se întoarce spre mine cu un aer arţăgos şi
zice:
— Trebuie să mă întorc. Ştiu asta. Ştiu asta chiar aici, şi
se izbeşte în piept atât de tare, încât simt vibraţia în propriul
meu corp.
Îşi schimbă poziţia pe bancheta maşinii, dar imediat se
repede din nou în faţă, cu gura strânsă ca o linie.
— Ascultă, Rowena, o implor, nefiindu-mi foarte limpede
ce
timp. să-ir spun.
amDoa pentruTrebuie să mergem
puţin, puţin timp. acasă
Şi apoidoar pentru puţin
ne întoarcem. Îţi
promit. Fără să respir, îi şoptesc lui Gabriel: Poţi să mergi
puţin mai repede?
Gabriel se uită iar pieziş la mine şi îmi răspunde pe acelaşi
ton murmurat:
— Tocmai o forţez la o sută treizeci şi cinci. Asta-i tot ce
poate rahatul ăsta de maşină.
— El mă vrea înapoi! strigă brusc Rowena, bătând cu
palmele în tetiera scaunului lui Gabriel.
— Rahat! exclamă el, şi noi ne năpustim direct spre o
maşină aflată pe banda noastră, dar doar o atingem.
— Rowena, îi spun, apucând-o de mâini.
Ea se răsuceşte în timp ce vârful palid al limbii îi ţâşneşte
peste buza de sus. Ochii ei, care par numai pupile, se
întunecă.
— Ne vom întoarce. Dar e bine aşa. Zău, bâigui eu. E bine
124
să faci pe inabordabila. În felul ăsta, tip ii devin tot mai
intrigaţi. Nu-i aşa, Gabriel? Gabriel?
El se uită în oglinda retrovizoare, privind -o pe sora mea de
parcă ar fi un animal turbat.
— Ăăă… O, da. Ne… place chestia asta. Ne înfierbântă.
Dau din cap maniacal în timp ce sora mea mă fulgeră cu
privirea. Preţ de o clipă, chipul ei este lipsit de orice expresie,

apoi
— ea
Ceclatină
ştii tu, din
Tam?cap.
Ce ştii tu despre iubire?
Înghit, recunoscând în tăcere că aceste cuvinte sunt
Rowena pură, chiar dacă tonul – fără inflexiuni, lipsit de
orice emoţie – este cu totul greşit.
— Ştiu că asta nu e iubire, îi spun, şi toate pretenţiile de a
rămâne calmă dispar. Este ceva, dar sunt sigură că nu e
iubire. Îmi cuprind genunchii cu mâinile – altfel mă tem că
mă voi întinde s-o plesnesc pe sora mea până îşi vine în fire.
— Uşurel, Tam, murmură Gabriel, întinzând o mână, pe
care eu o accept, simţind strângerea alinătoare a degetelor lui
calde.
Dar următoarele cuvinte ale Rowenei îmi alungă
sentimentul:
— El mi-a zis că ai să -mi spui asta. Că nu veţi înţelege.
Niciunul dintre voi.
— O, zău? spun, cu o voce trădând ironie. Şi ce a mai…
— Trebuie să ne întoarcem, repetă Rowena, şi acum vocea
i s- a schimbat, revenind la dulceaţa -i familiară. El vrea ca eu
să mă întorc. La el.
O privesc lung, neajutorată.
Gabriel, susură sora mea ignorându-mă. Întoarce maşina!
La următoarea ieşire de pe autostradă, întorci şi o iei spre
New York.
— Tam, spune Gabriel rar, ca prin vis, poate că ar trebui
să întoarcem.
— Poftim? Nu! Eşti nebun? N-o asculta!
— Ba da, ascultă-mă pe mine, adaugă sora mea, cu vocea
125
ei dulce şi rugătoare. Asta trebuie să faci. Întoarce maşina!
— Bine, bine, este Gabriel de acord, vocea devenindu-i mai
veselă de parcă ar fi nespus de fericit să o îndatoreze pe sora
mea. Eu îi dau un pumn. Tare.
— Au! Ce naiba? Scutură scurt din cap, strângând volanul
mai tare, iar apoi îmi aruncă o privire. Tam, ce simt eu…
Rowena se lasă pe spate pe locul ei.

— Astaprin
vârtejuri este,maşină
Gabriel, toarce ea,
asemenea vocea ei făcând
caramelului volute
cald. Faci ce şie
bine, îl încurajează ea în timp ce el apasă pe maneta
semnalizatorului şi se îndreaptă spre banda potrivită.
Un camion ne claxonează asurzitor, farurile acestuia
măturând interiorul maşinii noastre.
— Nu ne omorî în timpul manevrei! i -o trântesc eu.
— No asculta! îi cere Rowena. Ea nu înţelege. Nimic.
Ignorând-o, mă întind peste Gabriel şi deschid geamul.
Ploaia pătrunde în interior, udându-ne pe amândoi.
— Scutură-te de asta, îi spun.
— Nu pot…
Degetele lui Are nevoie
strâng de ajutorul
şi mai meu, murmură
tare volanul, el.
dar ne îndreptam
spre ieşire prea repede. Tic, tic, tic. Sunetul semnalizatorului
pare să se audă nefiresc de tare.
— Tamsin, calmează-te! spune sora mea.
— Încetează să-i mai spui lui Gabriel ce să facă!
Vocea îi este onctuoasă, începând să reverbereze cald
înlăuntrul meu, asemenea undelor de la suprafaţa unui lac.
Ea nu şi-a mai exersat Talentul asupra mea de ani de zile,
dar îmi amintesc că aşa mă simţeam.
Apoi am cea mai ciudată senzaţie. Cercurile tot mai largi
ale vocii Rowenei par că se izbesc de un zid de piatră din
interiorul meu şi se sparg în urma impactului. Pur şi simplu,
amuţesc. Fără să am răgazul să mă gândesc, mă aplec şi îl
bat pe Gabriel pe umăr.
— Ajunge, îi spun liniştită.
Gabriel clipeşte şi se răsuceşte de parcă ar fi primit un şoc
126
electric.
— Ce a fost asta? şopteşte el.
În secunda următoare, apasă maneta semnalizatorului şi
trecem de ieşirea de pe autostradă.
— Nuuuuuuu! ţipă Rowena, lovind furioasă locul de lângă
ea.
Cred că n-am auzit niciodată ceva mai dulce.

O oră şi jumătate mai târziu, ne oprim brusc.


— Casă, dulce casă! spun, şi, pentru prima dată, chiar
vorbesc serios.
Rowena pare să doarmă pe bancheta din spate, deşi din
când în când un spasm îi schimonoseşte faţa, iar ea geme de
parcă ar fi prinsă de durere. Gabriel opreşte motorul, se lasă
puţin în faţă şi îşi pune capul pe volan. Îşi masează ceafa cu
o mână, degetele încercuind tatuajul cu luna albastră.
— Nu te bucuri că te-ai întors? îl întreb după câteva
secunde.

unElzâmbet,
îmi aruncă o privire,
sper, dar nu un-mi al gurii fiindu-
colţ răspunde. Şi inridicat să-i-
-apuc într
mulţumesc, căci se deschide uşa şi mama zboară pe alee,
părul ieşindu-i din coadă – sau ce era – în care s-a chinuit să
şi-l prindă. În secunda următoare dispare din raza mea
vizuală, iar apoi o zăresc pe bancheta din spate a maşinii.
— Bună, mami, o salut eu, vocea fiindu -mi oarecum
înăbuşită căci mă cuprinde într-o îmbrăţişare, atât cât
reuşeşte s-o facă de pe bancheta din spate.
Capul îmi este presat în umărul ei, iar gâtul îmi amorţeşte.
Pielea ei miroase a levănţică şi salvie, parfumul său ameţitor
devenind mai dens în jurul meu.
— Ăăă…, mami, poţi…
— O, Tamsin, spune ea, dându-mi drumul brusc din
îmbrăţişare.
Trag lacom aer în piept.
— Ai găsit-o. Le mulţumesc pământului şi stelelor de
127
deasupra noastră.
E atât de trasă la faţă şi cu pete din pricina plânsului încât
simt o durere năprasnică fiindcă nu am sunat-o de pe mobil
mai devreme decât o făcusem. Şi totuşi, am avut de -a face cu
o maniacă.
— În legătură cu asta, îi spun, trăgându-mă puţin înapoi.
Tocmai am făcut o serie de descoperiri interesante.

meaDarseprivirea
mişcă mamei este aţintită
şi deschide ochii. asupra Rowenei, căci
Ne examinează pe sora
toţi,
clipeşte de câteva ori, de parcă am fi apariţii dintr -un vis
greşit.
— Unde este el? murmură ea.
Îşi trece mâinile prin păr ca şi cum ar căuta acolo
răspunsul, iar eu trebuie să mă întorc. Înregistrez cu vederea
periferica mişcare, privesc pe geam şi-i văd pe tata şi pe
unchiul coborând pe alee.
— Unde este James, asta întrebi? Vine. Ajunge imediat.
Mama vorbeşte cu voce tare, extrem de precaută, genul
care o folosesc oamenii cu vorbitorii non-nativi şi cu copii.
— Ăăă…, mamă, încep eu. Ea nu…
— El mă vrea înapoi, se agită Rowena.
— Cu siguranţă că da, este mama de aco rd prea repede, cu
toţii te vrem, scumpo. N-ai fost tu însăţi în ultimele zile. Tu…
Micul şuvoi de cuvinte al mamei se opreşte. A găsit
semnele de pe încheietura mâinii Rowenei, iar acum îşi trece
cu blândeţe degetele peste ele, gura ei ezitând din pricina
greutăţii a ceea ce nu poate sau nu vrea să spună. Rowena
coboară împleticindu-se din maşină şi mama aproape că se
împiedică, în graba ei de a o urma. Eu şi cu Gabriel ne privim
reciproc.
— Ce ai simţit atunci? îl întreb în cele din urmă.
El pune mâna pe cheile care încă atârnă din contact şi le
trage afară fără să spună un cuvânt.
— Acolo, pe autostradă, atunci când…
— Ştiu când, spune el brusc. Am simţit că trebuia să fac
128
asta. Că trebuia neapărat să întorc maşina, altminteri
aveam… aveam să mor sau ceva asemănător.
Pufneşte, iar eu observ că strânge cheile în mână.
— Pur şi simplu, ştiam că trebuia să fac asta. Că era
lucrul corect pe care trebuia să -l fac. Şi apoi…
— Şi apoi ce? întreb eu în şoaptă.
— Apoi a încetat. Când m-ai atins tu. Când i-ai spus tu să

înceteze.
Acum el se uită lung la mine.
— Ce anume ai făcut?
— Nu ştiu.
— Nu ştii?
Trag cu lăcomie aer în piept în timp ce el mă priveşte cu
severitate, nevenindu-i să creadă.
— Jur că nu ştiu. Şi eu am simţit ceva, dar apoi… a
încetat. Am vrut să înceteze şi aşa s-a întâmplat.
Privesc fără ţintă pe geam. Rowena merge clătinându -se pe
alee cu braţele întinse de parcă ar vrea să atingă pe cineva,
în
ce timp ce mama
le privesc, se agită
mama în mâna
întinde sus şi să
în ojos pe lângă
apuce ea. În
pe sora meatimp
de
umăr, dar ea se scutură cu o mişcare de nerăbdare. Tata,
ţinând în sus o plantă scoasă din rădăcină, se ţine după ele.
Iar unchiul Morris pur şi simplu stă pe alee şi clatină din
cap.
— De ce nu fac ceva? şoptesc eu.
— Nu ştiu. Cred că nu pot.
Apoi, vocea lui izbucneşte nerăbdătoare:
— Dar poate poţi tu.
Clatin din cap şi spun automat:
— Eu nu o pot opri pe Rowena.
În liniştea din maşină, cuvintele mele se rostogolesc
aidoma unei monede şi, încet, ajung să se oprească. Mă uit la
Gabriel.
— Ea este… Chiar am oprit-o. Din a te convinge. Tu chiar
n-ai făcut nimic?
129
— N-am putut, îmi spune el simplu.
Apoi mă bate pe genunchi cu cheile ca pentru a -mi atrage
atenţia.
— Tam, tu nu înţelegi? Tu ai oprit-o pe Rowena. A vrut ca
eu să întorc maşina şi aş fi…
— Ea poate să facă asta, murmur uluită. Poate obliga pe
oricine să facă tot ce-i spune…

— Aparent
genunchi. Şi, nu,
mai mă
mult întrerupe Gabriel,
decât atât, lovindu
l -ai oprit -mă iar peste
pe bărbatul acela
să ne omoare în 1899.
— Aşa am făcut?
— Da, fraiero! Nu înţelegi? Voia să ne omoare. Cu ceasul…
— Îmi amintesc, îi spun. Şi nu mai ţipa. Sunt lângă tine.
Dar înlăuntrul meu se derulează ceva, şi mă simt de parcă
şi eu aş putea începe să ţip în orice clipă. Ceva de genul:
Luaţi aminte voi toţi cei care aţi spus că e mare păcat de mine.
Văd cu ochii minţii legendarul vârf de acoperiş şi cum mă
caţăr pe el pentru a face anunţul către toate chipurile uluite
de dedesubt.
— Dar tu ai atins ceasul. Şi nu ţi s -a întâmplat nimic.
Tam, de două ori e cam prea mare coincidenţa, spune
Gabriel, iar eu îl privesc uimită. Tu ai un Talent.
— Dar de ce? De ce acum? De ce n- am ştiut nimic de
treaba asta. De ce n-a ştiut mama sau bunica sau oricine
altcineva?
Mă opresc pentru a-l privi pe Gabriel, care, dintr- odată, nu
se mai uită la mine. În schimb, întinde mâna în faţă şi ia un
CD pus alandala, pe care îl introduce înapoi într -o casetă
crăpată, purpurie.
— Ce? Ce e?
Dar înainte să-mi poată răspunde, un SAAB bleumarin
vâjâie pe alee fără să -şi facă griji pentru gropi. Se opreşte
aruncând noroi pe Volvo-ul lui Gabriel. O secundă mai
târziu, James se dă jos din maşină.
— Povestea o să devină urâtă, murmur, şi cobor din
130
maşină.
Gabriel face acelaşi lucru. Ploaia s-a potolit,
transformându-se în burniţă, iar eu stau lângă James.
M-am gândit dintotdeauna la logodnicul surorii mele ca la
logodnicul surorii mele. Toată lumea ştia că într -o bună zi ei
vor fi un cuplu. Personal, cred că asta e din cauză că
amândoi sunt aroganţi şi încăpăţânaţi. Chiar şi când eram

copii, el nu
Talentului săupărea să fie
– el este copil.săBănuiesc
capabil absoarbă că e din şi
cuvintele pricina
să le
înmagazineze aşa cum un cactus depozitează apa. Poate citi
o carte o dată, şi câţiva ani mai târziu o poate reproduce
pagină cu pagină. Cred că toate acele cuvinte se aliniază pe
pereţii creierului său şi îi sufoca orice dorinţă de a vorbi cu
noi, muritorii de rând. Sau poate că noi i -am sufocat dorinţa
cu mult timp în urmă, atunci când am refuzat să ascultăm
mostre din vastele lui cunoştinţe, mai mult de două secunde,
înainte de a o lua la goană sau de a -l băga cu capul într-unul
dintre butoaiele aliniate în afara hambarului în care se
adună apaDoar
de ploaie. În de
apărarea mea, -am făcut asta
niciodată. am stat şase, ori de ncâte ori o făcea
cineva.
Cine ştie despre ce vorbeşte el cu Rowena sau dacă măcar
apucă să vorbească atunci când este cu ea? Dar în el chiar
arde acest foc lăuntric, cu o intensitate care pare să -i
servească drept contrast frumuseţii şi strălucirii surorii mele.
Cu toate astea, chi pul său este acum la fel de alb ca al
unui om care stă în viscol.
— Bună, Tam, spune el pe un ton plictisit, zgâindu-se la
alee.
Mama o ţine pe Rowena de umeri, iar tata a venit lângă el
de parcă ar vrea să-i blocheze orice cale de scăpare. Sora
mea se răsuceşte în mâinile mamei ca un prosop de
bucătărie agăţat pe frânghia de rufe, la uscat. Brusc, mă
întreb când a dormit Rowena ultima dată. Sau când a
mâncat.
131
— De când e aşa? întreb.
— De o săptămână, răspunde James cu o voce goală.
Speram că atunci când a sunat mama voastră… când a spus
că o aduci înapoi… că Ro are să fie… mai bine.
Ultimele cuvinte se pierd şi eu îmi las privirea în jos,
uitându-mă lung la o încâlceală de ierburi care înfloresc într -
o groapă mai adâncă. Gabriel fluieră printre dinţi.
Ei ce
— Că cred?
e sub un soi de – pe chipul lui James trece un fior de
durere – … de vrajă. De iubire.
Se întoarce spre mine atât de brusc, încât fac un pas
înapoi.
— Cine este bărbatul?
Înghit în sec. Nu ştiu dacă acum e momentul să -i spun lui
James că eu l-am introdus pe Alistair, chiar dacă fără voie, în
viaţa Rowenei. În vieţile noastre. Dar chiar atunci, Rowena se
eliberează de mama şi aleargă spre noi, cu braţele deschise,
cu părul în vânt. James face un pas în faţă ca pentru a o
prinde, dar ea se opreşte, părând să nu-i observe prezenţa,
însă îi spune:
— Am nevoie de chei.
— Ro, îi spune el cu blândeţe. Aşteaptă o clipă! Măcar…
— Cheile, repetă ea, făcând o mişcare de nerăbdare cu
mâna stângă spre SAAB.
Ochii îi sunt precum două cavităţi arse pe chip.
— Nu, îi spune James.
Vocea i se frânge, şi mă întreb dacă e prima dată când el îi
spune acest cuvânt.
— James, spune Rowena, iar vocea ei devine cremoasă şi
dulce. Dă-mi cheile acum! Am nevoie de ele şi tu vrei să mă
ajuţi.
Aplecându-se spre el, ea îi pune o mână pe braţ.
— Rowena!
El îi pronunţă numele într-o înşiruire grăbită de sunete cu
îngăduinţă şi iubire şi disperare maximă, toate amestecate în
132
această rostire. Şi, în acelaşi timp, el îşi duce mâna spre
buzunar şi aud un clinchet metalic, slab.
Nici măcar nu-mi trebuie şoapta aspră a lui Gabriel la
ureche:
— Tam!
— N-o mai asculta! îi spun lui James, şi fiindcă tot nu -mi
pot da seama ce se întâmplă, o apuc pe Rowena de braţ şi îi
zicLângă
pe un mine,
ton brutal:
îl simtNu-
pei James
mai spune să-ţi dea
tremurând cheile!
uşor; şi îşi scoate
mâna din buzunar de parcă l -ar frige. Când vede că nu are
nimic în mână, sora mea urlă. Apoi se întoarce şi mă
pălmuieşte cu putere.
— Hei! ţipă Gabriel, apoi trece pe lângă mine, ţintuindu -i
Rowenei braţele pe lângă corp.
Ea ţipă, şuviţele de păr blond căzându -i peste faţă şi
lipindu-i-se de gura larg deschisă. Cu coada ochiului, îi văd
pe părinţii noştri pornind spre noi. La jumătatea drumului,
mama clipeşte, iar în secunda următoare e lângă mine,
respirând
— Ce s-a deîntâmplat?
parcă tocmai ar fi ea.
icneşte alergat pe alee.
Ne adresează tuturor întrebarea, cercetând-o pe sora mea,
care încă se zbate în strânsoarea lui Gabriel. Îmi ating
obrazul care mă ustură, degetele mele dând peste ceva ce
pare a fi o zgârietură, produsă probabil de inelul surorii mele.
— Tamsin a oprit-o. Ca să nu mă convingă, spune James
cu o voce mirată. La un moment dat, ştiam că trebuia să -i
dau cheile apoi… în secunda următoare, am ştiut că nu
trebuia s-o fac. Senzaţia dispăruse.
— A făcut-o şi pentru mine. În maşină, venind încoace,
adaugă Gabriel. Altfel nu am fi acum aici.
Exact atunci, sora mea se smuceşte şi îl loveşte pe Gabriel
în bărbie.
— Au, fir-ar să fie! Are sânge pe buză atunci când adaugă
în şoaptă: Şi asta ar putea fi drăguţ.
Dar cred că sunt singura care îl aud. James face un pas în
133
faţă şi îşi întinde mâinile spre sora mea, care acum respiră
sacadat.
— Trădătorule, îl scuipă ea, întorcându-şi capul.
Se linişteşte complet şi poate că Gabriel se relaxează, căci
ea se repede deodată înainte şi se eliberează cu o mişcare
energică. Se îndepărtează de noi împleticindu-se, aproape
izbindu-se de tata, şi ne aruncă tuturor o căutătură urâtă.

Apoi dacă
ştiu se năpusteşte
sora meaasupra SAAB-să
plănuieşte ului, zgâriind
pună cumvaportiera. Nu
pe direct
contactul maşinii – mă îndoiesc că ea ar şti măcar –, dar
mama scoate un suspin disperare, apoi se întoarce şi face o
mişcare cu capul spre casă unde, pe verandă, s-a adunat un
grup de oameni.
Mama lui Gabriel, Lydia, se desprinde din grup şi vine
încet spre noi, aproape fără chef. Are cearcăne; pune o mână
pe umărul mamei, strângând-o uşor.
— A, nu, în niciun caz, murmură Gabriel, iar eu îi arunc o
privire.

Dar
— Am el onevoie
cercetează
ca tupesămama lui cu
-i distrag îngrijorare.
i atenţia, murmură Lydia
către James, iar el face un pas spre sălbatica femeie care este
sora mea, strângând din umeri şi lăsându-şi capul mai jos.
Într-un fel, îmi aminteşte nici mai mult, nici mai puţin de
un taur obosit care s-a resemnat şi nu-l mai atacă încă o
dată pe matador.
— Rowena, o cheamă el cu blândeţe. Te duc eu cu maşina
înapoi la oraş, se oferă el, iar ea se întoarce, privindu -l fără
nicio expresie, de parcă ar fi încercat să -şi amintească
numele lui. Te duc înapoi la… el. Vocea îi tremură puţin, dar
el îi dă înainte. Hai să plecăm acum, bine?
Şovăind, ea face un pas spre el.
— Mă duci tu cu maşina? repetă ea cu o voce spartă, iar el
dă din cap aprobator.
— Mulţumesc, şopteşte ea.
Mai iute ca gândul, mâinile Lydiei alunecă prin aer, ca
134
nişte păsări albe, neclare, şi o apucă pe sora mea de tâmple.
Chipul Rowenei se contorsionează preţ de o clipită, apoi ea
cade în braţele lui James, aflat în aşteptare.
Lydia ridică din umeri, trecându-şi o mână peste faţă,
— Camilla, o să doarmă o vreme, îi spu ne ea mamei.
Cheamă-mă când mai ai nevoie de mine, adaugă, şi păşeşte
cu grijă spre casă ţinându-şi mâinile încrucişate la piept.

James
clipă o prinde
îşi lipeşte faţamai
de abine în braţeunui
ei, aidoma pe Rowena
om care şi, pentru
trage lacomo
aer în piept. Apoi se îndreaptă de spate şi o ia spre casă,
ducând-o pe sora mea în braţe. Tocurile ei cui sunt pline de
noroiul de pe alee, iar cu fiecare pas săltat braţul drept i se
leagănă în aer de parcă n-ar avea oase. Nu cred că am văzut -
o vreodată pe sora mea atât de lipsită de graţie.
Mă uit la mama, la chipul ei scăldat în lacrimi, cum se
sprijină de umărul tatei.

135
CINCISPREZECE

ATUNCI CÂND GABRIEL MĂ GĂSEŞTE, stau aşezată pe


treapta de sus a scării, cu braţele încolăcite pe balustrada de
lemn. El urcă pe scări, ducând o farfurie plină şi o cană, şi,
în timp ce îşi ridică privirea spre mine, o fulgerare argintie
alunecă de pe farfurie aluneca şi cade zăngănind pe trepte, în
jos.
— La naiba… îmi pare rău, şopteşte Gabriel, aruncând o
privire spre uşa închisă a bibliotecii de la baza scărilor.
— Nu-i mare scofală, îi spun. Ei ştiu că sunt aici, afară.
Părinţii mei ne sechestraseră în bibliotecă de mai bine de o
oră.
— Cine e acolo, înăuntru? mă întreabă Gabriel, făcând un
semn cu bărbia, căci încă nu i-am luat farfuria din mâini,
Urmăresc direcţia arătată de el, aruncând o privire în
partea opusă, la uşa – închisă şi ea – a camerei Rowenei.
— Mama ta.
Gabriel dă din cap aprobator, se aşază lângă mine şi îmi
întinde farfuria. Miroase a pâine uşor arsă . Mi-a pregătit pe
grill un sandvici cu brânză, care se revarsă lipicioasă. A găsit
pe undeva o mână de morcovi pe care i -a tăiat felii de
mărimea unor monede. Încerc să-mi dau seama de ce o fi
crezut că îmi vor trebui cuţitul şi furculiţa, dar hotărăsc că
dacă l-aş întreba aş părea nerecunoscătoare.
— Nu e sushi sau tacos de peşte, şi nici pizza, dar m -am
străduit, îmi prezintă el oferta, iar eu iau farfuria din mâinile
lui, găsind alinătoare căldura ei, privindu -l pieziş.
— De unde ştii că îmi plac sushi, tacos de peşte şi pizza?
136
— Am nişte surse excelente.
— Agatha.
Timp de un minut, mă gândesc la colega mea de cameră.
Nici măcar nu i-am spus că plec din oraş. N-a fost timp, dar
chiar şi aşa, sunt sigură că deja e îngrijorată.
—Ar trebui s-o sun, spun, dar cumva nu- mi găsesc
energia să mă ridic şi s-o fac.

— Maifarfuria
împinge întâi arspre
trebui să mănânci, îmi spune Gabriel şi
mine.
Iau o jumătate de sandvici, privesc cum se scurge brânza
şi îl pun la loc.
— Deci mama ta a fost tare de folos zilele a stea, îi spun,
fugărind o felie de morcov prin farfurie, după care o duc la
gură.
— Aşa se pare, murmură Gabriel. Obişnuia să-mi facă asta
şi mie când nu voiam să mă duc la culcare.
— Când s-a oprit?
— Când aveam şaptesprezece ani, îmi răspunde, luând o
bucată de morcov de pe farfurie şi făcând -o să dispară între
degetele sale. Glumeam, adaugă, şi scoate morcovul de după
urechea mea.
Îi dau mâna la o parte.
— Termină, îi spun. Sau e o extensie a Talentului tău?
El clatină din cap.
— Nee. Doar nişte chestii pe care le-am învăţat. Trucuri cu
cărţi de joc, cu monede, chestii de felul ăsta. E mai uşor să
cerşeşti bani pe stradă dacă mai întâi îi distrezi pe oameni.
Ciugulesc un colţ din sandvici.
— Ai cerşit bani?
El ridică din umeri.
— Tata m-a alungat de-acasă pentru un timp.
Rosteşte aceste cuvinte cu uşurinţă, cu inima uşoară, dar
simt totuşi tremurul din voce. Mestec, înghit, aştept. Când
nu mai spune nimic, îl întreb:
— De ce?
137
Gabriel îşi studiază mâinile, răsucind întruna şnururile de
piele de la încheietura mâinii.
— Deoarece îi tot găseam lucrurile. Pe care el nu voia să le
găsesc. Sau să i le găsească mama.
— O, fac eu, cu gura plină.
Mă gândesc dacă să-l mai întreb, dar o fac oricum.
— Ce lucruri?

UnO,rânjet
— îi apare
numere de pe faţă. prezervative, bijuterii care nu
telefon,
erau pentru mama. Ultima chiar a declanşat o scenă.
— Ce s-a întâmplat? îl întreb printr-o ploaie de firimituri.
Cumva, prima jumătate a sandviciului a dispărut şi o
încep pe cea de-a doua, încercând să mănânc mai graţios.
Gabriel se scarpină la ceafă.
— Păi, s-a luat de mine. Dar m-aş fi descurcat. De fapt, a
fost o adevărată uşurare după toate celelalte. Vreau să spun,
deja mă dăduse afară, dar mă întorsesem s-o văd puţin pe
mama, iar el a venit acasă şi, în fine, mama i s-a pus în cale.
Fac
— Aochii mari şi pun sandviciul jos.
lovit-o?
Gabriel clatină din cap.
— Nu, mama i s-a pus în drum ca să-l adoarmă. Pentru un
timp. Asta a fost factorul decisiv, cred. Am împachetat, cât
timp el a zăcut pe podea. Părerea mea e că mama ştia că se
terminase. Dar nu cred că şi-o va ierta vreodată.
Inspiră adânc, ia jumătatea de sandvici şi muşcă din ea.
— Şi nici pe mine, spune, sau cel puţin aşa cred că spune,
dar chiar atunci, vorbind de lup, uşa de la camera Rowenei
se deschide şi iese Lydia.
Ne vede pe mine şi pe Gabriel pe trepte şi se îndreaptă spre
noi, fusta ei subţire legănându-se uşor în ritmul mişcării.
— Îmi trebuie…
— O pauză, spun eu repezit şi sar în picioare.
Feliile de morcov se rostogolesc pe trepte şi îl văd pe
Gabriel prinzând una din zbor. Sper că mama lui nu a auzit
138
nimic.
— Stau eu cu ea, spun, arătând spre uşa surorii mele.
Lydia ezită, se uită la Gabriel, apoi la mine, şi apoi la uşa
închisă a bibliotecii de la baza scărilor.
Încuviinţează din cap. Dau să trec de ea, dar mă prinde de
încheietura mâinii.
— Cheamă-mă dacă dă semne că se trezeşte. Nu ştiu cât

va Clatină
dura. Sedinpare
capcăspre
esteceva
din nevăzut
ce în ce mai puţin…
şi îmi eficient.
dă drumul.
— Poţi s-o faci iar? o întreb emoţionată. Adică, numai
pentru a fi în siguranţă?
Lydia mă priveşte insistent şi atunci îmi dau seama că
pare să privească lung spre ceva dincolo de mine. Aproape că
mă uit şi eu în spatele meu. Nu m -aş mira ca unchiul Morris
să fie invizibil în hol, trăgând cu urechea.
— E periculos. Dacă o fac prea mult.
— O, exclam eu şi prin gând îmi trece imaginea unui
bărbat zăcând întins pe podea.

euLydia îşi continuă


urmăresc drumul
cu privirea cumpeeaholul de la capătul
şi Gabriel scării,
dansează iar
ciudat
unul în jurul celuilalt. Am timp câteva secunde să mă
gândesc la ironia faptului că toată viaţa mea m -am simţit ca
o proscrisă în familie pentru că nu eram Talentată, în vreme
ce Gabriel trebuie să se fi simţit toată viaţa lui taman invers.
Mă întreb doar cât de mult trebuie să -l fi iubit Lydia pe
unchiul Phil. Apoi mă întreb de ce.
Îndreptându-mi umerii, păşesc în camera Rowenei.

O veioză mică aruncă o lumină slabă pe pielea surorii


mele, dar chiar şi-aşa se vede cât de palidă e în realitate.
Respiraţia îi este superficială şi inegală, deosebită de
respiraţia adâncă, de parcă ar fi fost în comă, de câteva ore,
şi eu mă opresc în uşă, vrând s -o chem înapoi pe Lydia. Dar
apoi Rowena pare să doarmă mai profund şi un zâmbet îi
trece peste chip. Părul îi este împrăştiat pe pernă, licăriri
139
aurii strălucind ici şi colo. Trei şuviţe sunt prinse în
pieptenele de pe noptieră şi eu le mângâi uşor, încercând să
mi-o imaginez pe mătuşa Lydia pieptănându-i părul surorii
mele. Răsucesc pieptenele. Probabil că e al lui James. După
ce a instalat-o pe Rowena în camera ei, mama l-a cuprins de
umeri, l-a întors în direcţia unui dormitor liber şi i -a spus să
doarmă. Se pare că nu mai dormise de două zile. Îi

prinsesem
se privirea
strecurase mamei
pe lângă atunci,
mine dar ea
intrând în clătinase
bibliotecădin cap şi
mimând
cuvintele mai târziu.
Sora mea se agită şi eu mă întorc, înghiţind cu zgomot.
Dacă trebuie, pot s-o opresc. Apoi mă gândesc mai bine, preţ
de un minut. Poate că sunt capabilă s-o opresc să-şi
folosească Talentul asupra mea, dar n-o pot împiedica fizic să
treacă de mine şi să fugă afară pe uşă. Pentru a se întoarce
la Alistair. Trebuie să vorbesc cu mama. Trebuie să vorbesc
cu…
Arunc o privire spre telefon şi ridic în linişte receptorul, cu
un ochi la sora mea, care s-a liniştit din nou. Formez
numărul, pe care îl ştiu pe de rost.
— Alo?
Vocea Agathei este politicoasă şi îmi dau seama că nu a
recunoscut numărul meu de-acasă.
— Eu sunt.
— Tam! Unde eşti? Unde ai fost? Te-am sunat pe mobil de
vreo cinci ori, şi mă tot direcţionează spre mesageria vocală.
Ce-ai păţit? Credeam că trebuia să…
— Îmi pare rău, zic eu la repezeală. Am… am avut o
urgenţă acasă.
— E totul în regulă?
Vocea Agathei este răbdătoare; o pot simţi aşteptând s -o
liniştesc şi îmi muşc buza de jos.
— Mda, acum e bine.
— Ce se…
Se opreşte, aşteptându-se să o întrerup, iar când n-o fac, îi
140
simt confuzia venind în valuri pe fir.
— Nici măcar n-ai semnat de ieşire. Hags o să fie în culmea
furiei.
— Ştiu.
Îmi frec fruntea. Putem scăpa nepedepsite pentru o
mulţime de lucruri la New Hyde Prep, dar până şi Hags are
limitele ei.

Ce să-ie…
— Uite, spun?
complicat. Adică, sunt bine cu toţii, îi spun
aruncând o privire spre Rowena, care se răsuceşte brusc şi
scânceşte. În cea mai mare parte, adaug.
— Tam… eşti… ciudată. Eşti sigură…
— Da, da. Jur. Oricum, am vrut doar să ştii că nu vin în
seara asta. Şi nici în restul săptămânii. Şi nici în week-end.
— Dar cum rămâne cu petrecerea Cynthiei, de vineri? Am
crezut că tu…
— Îmi pare rău, şoptesc. Am să încerc, dar…
— Bine, spune Agatha, dar îmi dau seama că nimic nu e
bine.
— Ăăă… deci, cum a fost ziua ta?
— În regulă, îmi răspunde, dar acum e prea politicoasă,
aşa cum a fost când a răspuns la telefon, iar eu închid ochii
strâns până ce văd ace de lumină arzând şi dizolvându-se.
Rowena se mişcă iar, zgâriind perna cu degetele. Sunetul
unghiilor ei pe faţa de pernă din bumbac îmi aminteşte de
şoarecii din pereţi.
— Trebuie să închid, îi şoptesc. Îmi pare rău, Agatha.
— Pentru ce îţi pare rău?
Dar clatin din cap, căci ce pot să -i spun?
— Îmi pare rău că nu te-am sunat mai devreme.
Închidem, şi eu mi-o închipui stând în dormitorul nostru,
privind lung pe geam, uşor încurcată. Mă aşez pe marginea
patului Rowenei şi mă uit la ea. Trezeşte-te! Trezeşte-te şi
spune-mi ce se întâmplă. Şi ca şi când m-ar auzi, deschide
ochii.
141
— Tu, spune ea pe un ton plat.
— Bună, Rowena, îi zic eu.
Ochii ei sunt mai întunecaţi decât i -am văzut eu vreodată,
şi sticloşi. Acum, că e trează, îmi doresc într -un fel să nu fie.
Nervoasă, arunc o privire spre uşă. Cât de lungă trebuie să
fie pauza de care nevoie Lydia?
— Ăăă… vrei să mai dormi?

se — Nu,
facă şopteşte
singură ea, apoi închide ochii de parcă ar vrea să
mincinoasă.
Rămânem tăcute câteva momente, respirând amândouă
sacadat. Apoi faţa ei se încreţeşte de durere. Cu ochii închişi
în continuare, oftează.
— Tu m-ai oprit. În toţi aceşti ani, m -am întrebat când ai
să-ţi dai seama.
Deschide brusc ochii şi tot aerul din cameră pare să fie
aspirat.
— Ce vrei să spui? o întreb în şoaptă.
Dar ea tace. Pleoapele îi flutură şi i se închid, şi pare să fi
adormit iar.
— Rowena, o strig cu asprime. Ce tot spui tu acolo?
O împung în umăr.
Ţinându-şi ochii închişi, îmi spune cu o voce subţire ca de
spin:
— În tot acest timp, ei ne-au spus nouă să nu… niciodată
ei nu…
— Niciodată ce? Ce niciodată?
O ciupesc tare de partea de sus a braţului, suficient de
tare cât să-i las urme roz de degete mânioase. Dar ea nici
măcar nu se mişcă.
— Las-o să doarmă, se aude o voce joasă din spatele meu,
iar eu mă întorc şi dau nas în nas cu Lydia, care stă în prag.
Mă priveşte cu fermitate şi în ochi îi licăreşte
compasiunea. Compasiune sau altceva, nu sunt sigură.
Înghit.
— Ce-a vrut să spună?
142
Nici măcar nu o întreb dacă a auzit sau nu conversaţia.
Lydia vine spre mine, cu paşi tăcuţi, punându -şi mâinile
pe umerii mei şi întorcându-mă spre uşă.
— Du-te să vorbeşti cu mama ta.
— Cine a zis…
— Ea este singura care îţi poate răspunde, Tamsin. Apoi,
preţ de o clipă, strânsoarea degetelor ei se înteţeşte: Încearcă

n-o judeci
să Dar prea
când ies dinaspru.
camera Rowenei, nu mă duc imediat s-o
caut pe mama. Intenţionez. Am toate intenţiile să merg spre
uşa bibliotecii şi să mă confrunt cu ea şi cu tata şi cu oricine
altcineva se întâmplă să fie acolo. Chiar şi când mă trezesc
umblând fără ţintă prin holul pustiu şi urcând o mică scară
în spirală care duce spre aripa casei care îi aparţine bunicii,
încă mai plănuiesc ce să le spun părinţilor.
În camera de zi a bunicii e rece şi, aruncând o privire spre
ferestre, văd că una dintre ele a fost lăsată deschisă.
Perdelele flutură asemenea pânzelor unei corăbii şi,

traversând încăperea
materialul mi şi întinzând
se înfăşoară mâna
pe mâini spreunui
aidoma cadrul ferestrei,
giulgiu. Mă
scutur pentru a mă elibera şi trântesc fereastra mai tare
decât ar trebui. Din stucatură îmi cade pe umăr o bucăţică
de vopsea. Dând-o deoparte, mă întorc şi mă uit lung la uşa
închisă a dormitorului. N-am intrat niciodată în dormitorul
bunicii fără să fiu invitată. Apoi îmi amintesc că n -am făcut o
mulţime de alte lucruri până astăzi. Cu acest gând în minte,
intru pe uşă.
Nu ştiu la ce m-am aşteptat. Să o surprind pe bunica
murmurând nişte vrăji sau incantaţii către luna nouă care se
strecoară pe geam sau consultând vreun tom străvechi?
Însă ceea ce văd mă tulbură mai mult decât ar fi făcut -o
oricare dintre cele două.
Doarme. Adânc. Pe pat, înfăşurată în cuverturi până la
mijloc, cu mâinile una peste alta pe piept şi cu părul alb şi
lung pe pernă, împletit în coadă. Preţ de o secundă,
143
asemănarea dintre ea şi Rowena este atât de mare, încât mă
trezesc mijindu-mi ochii în semiîntunericul din încăpere. Dar
nu, este bunica.
Pe masa de lângă patul ei se află – împrăştiate, ca de obicei
– petale proaspete de flori şi o sticluţă cafenie cu un lujer
palid şi fin ca o pânză de păianjen, de nu ştiu ce soi, tăiat în
sticlă. Arată ca acele sticluţe pe care mama şi bunica le

înmânează
Încercândfemeilor caretoate
să pricep vin laastea,
uşa din
amspate
parteîndetoiul nopţii.de
o durere
cap mocnită, de cap care îmi pulsează în tâmple. Mâna mea
bâjbâie în căutarea mânerului uşii, când mama apare pe
neaşteptate aproape de umărul meu. De fapt, cam prea
aproape.
— Îmi pare rău, Tam, murmură ea.
— E în regulă, mormăi eu. Oricum nu prea îmi foloseşte
piciorul ăsta.
Ar fi trebuit să mă aleg cu o privire exasperată – una pe
care mama este destul de fericită să mi -o arunce scurt de
fiecare dată
duce spre când vorbesc
bunica, lăsându-–,seînîn schimb,
genunchiealângă
se întoarce şi se
pat. Mâinile
ei trec peste cuverturi până ce se aliniază cu ale bunicii şi
apoi trebuie să-mi feresc privirea. Nu vreau s-o văd pe mama
plângând.
— De când e aşa?
— De când Rowena… Rowena a pus-o sub un fel de vrajă.
Ochii mei ţâşnesc iar spre sticluţa de pe masă.
— Ea a băut asta? Aşteaptă, de unde ştii că Rowena a
făcut-o?
Mama îşi ridică încet capul pentru a mă privi… şi văd că
are ochii umflaţi.
— Chiar ea mi-a spus-o. Sora ta a stat aici şi mi-a spus cu
un zâmbet pe faţă şi cu o lumină în ochi că… Mama face o
pauză şi netezeşte cuvertura peste forma trupului bunicii.
Mi-a spus că el i-a cerut s-o facă.
— Dar… Mă apropii de pat şi privesc lung la chipul palid al
144
bunicii. Nu poţi s-o trezeşti?
— Am încercat. Tot ce am putut. Tot ce am ştiut. Nimic.
Nimic. Nu pot rupe o vrajă a bunicii tale.
Degetele mamei se strâng pe cuvertură înainte ca ea să
înceapă din nou s-o netezească obsesiv.
— Asta e vraja ei?
— Da, răspunde mama şi, în pofida faptului că există un

dram duioşie.
mare de amărăciune în vocea
Vezi? Probabil că i-ei, ridică
a luat braţul
sânge bunicii cu
de-aici.
Nu vreau să mă uit, dar o fac. În buricul degetului mare al
bunicii există o înţepătură roşie.
— Şi apoi l-a amestecat cu rădăcină de valeriană şi cu
nodul vrăjitoarei şi probabil că l-a băut. Toate astea numai
fiindcă Rowena a stat aici şi a silit-o.
Pentru o clipă, mama îşi lipeşte faţa de cuvertură şi apoi
îşi tamponează ochii cu marginea dantelată a acesteia.
Eu mă încrunt, mă uit lung la pat, apoi îmi revizuiesc
impresia anterioară. Bunica pare ţeapănă, aproape de parcă
ar fi împietrită.
acum Rowena. Nu pare să doarmă în acelaşi fel cum doarme
— De aceea şi-a folosit Lydia puterea asupra lui Ro, spun
eu, luându-mi ochii de la semnul însângerat.
— N-am ştiut ce altceva să încerc, recunoaşte mama. Dacă
o ţin aici, ea o să încerce să plece pur şi simplu, iar acum
mai e şi asta. Dacă o las să plece, atunci o să fie cu acel…
bărbat, spune mama dispreţuitor.
— Alistair Callum, îngaim eu.
— Da, acceptă mama obosită. Rowena mi-a spus cum îl
cheamă.
O amintire fulgerătoare, cu batista lui albastră, îmi
licăreşte în minte şi iniţialele numelui său ies limpede în
evidenta, trei litere arzânde, cusute cu fir alb pe fondul
albastru. AEK. Apoi îmi amintesc numele scris pe plăcuţa de
pe uşa biroului
— Nu cred că e numele lui adevărat, spun eu calm.
145
— De unde ştii asta? vrea mama să ştie, mâinile ei
netezind cuvertura până când nu mai rămâne nici măcar o
cută. Îl cunoşti?
Mă aşez lângă mama. În cameră e linişte, cu excepţia
suspinelor ocazionale ale mamei, care plânge iar. Dincolo de
fereastră, o lună în creştere străluceşte în toată splendoarea
formei ei de semilună.

să — Astă-vară
găsească un aceas
venit într-O
vechi. o seară la librărie.
amintire A cerut
de familie. A spusajutor
că a
fost pierdut. În 1887.
Acum nu se mai aude niciun sunet în cameră. De parcă
mama şi-ar ţine respiraţia.
— De ce? întreabă ea în cele din urmă, vocea trădându-i
supărarea. De ce nu ne-ai spus?
Deodată mă simt cuprinsă de furie.
— De ce nu mi-ai spus că am un Talent? Tu trebuie să fi
ştiut.
Pe obrajii mamei apar două pete întunecate. Într -o

fracţiune
— Tatăldetău
secundă, e însăpicioare.
ar trebui ştie şi el, bâiguie ea, evitându-mi
privirea.
— Stai o clipă!
Şi brusc îmi dau seama că e pe punctul de a ieşi din
cameră.
Fără să stau pe gânduri, în mintea mea mă las dusă de val
spre ea şi ţip în tăcere :
— Stop!
Mă clatin pe picioare şi ne privim reciproc. Şi, încă o dată,
cuvintele de altădată ale bunicii îmi revin în minte. Fiica ta
va fi una dintre cele mai puternice vrăjitoare pe care le -am
avut vreodată în familia noastră.
— Tamsin, spune mama într-un târziu, şi-şi duce o mână
la gât.
Îmi pare rău, vreau să spun, şi, de asemenea: A durut?
În schimb, cuvintele pe care le rostesc sunt ca nişte
146
pietricele perfecte aruncate pe suprafaţa unui lac: plate şi
grele.
— De ce m-ai minţit, în toţi aceşti ani?

Când mama şi cu mine intrăm în bibliotecă, un foc mic,


palid scoate fum în şemineu, păzit pe ambele părţi de
suporturile de porţelan. Înghit. Rowena obişnuia să facă

aceste
eu suporturi
râdeam să cânte
până îmi cu lacrimile.
dădeau scâncete şi lătrături ruginite, iar
Tata stă lângă peretele cu ferestre care dau spre câmpurile
ce duc la serele lui. Când intrăm în cameră, el se întoarce,
trece prin spatele masivului birou de nuc, care este plin de
hârtii şi cărţi şi tocuri şi călimări cu cerneală pe care mama
încă adora să le folosească, şi se întâlneşte cu ea la
jumătatea distanţei. Ea îşi dă capul pe spate şi se uită la el.
— Tamsin tocmai… m-a împiedicat să-mi folosesc Talentul.
Tata capătă acea expresie care înseamnă că probabil îşi
doreşte să fi avut ceva din darul mamei de a se putea
transporta instantaneu
— Ea trebuie înapoi
să ştie, în grădina
bombăne el lui.
în cele din urmă,
adresându-i-se direct mamei. Orice făcea Althea, ea nu
simţea nevoia să ne ilumineze şi pe noi, dar acum spun să -i
zici.
Menţionarea prenumelui bunicii mă opreşte. Mama îşi
apasă palmele pe tâmple, se masează preţ de un minut, apoi
se duce spre un fotoliu mic, roz, de lângă foc, şi se cufundă
în el. La final, fără să se uite la mine, spune:
— Tamsin, tu ai cu adevărat un Talent. Mai mult decât
unul se pare.
Mă reazem de perete deoarece am senzaţia că picioarele
mele s-au prefăcut în gelatină.
— Nimeni nu- şi poate folosi Talentul asupra ta. Pur şi
simplu, nu merge. De asemenea, tu poţi împiedica pe oricine
să-şi folosească puterea, chiar dacă nu încearcă s -o
folosească asupra ta.
147
— Aşa cum am împiedicat-o azi pe Rowena. Să -l convingă
pe Gabriel.
— Da. Şi de a-l obliga pe James.
— Aşadar, în acest caz… orice e în neregulă cu Rowena, eu
pot împiedica.
Dar nu pot împiedica triumful să mi se reverse din glas.
Însă mama clatină din cap.

se — Asta e altceva.
întâmplă ţie sau Tu poţi împiedica
altcuiva. un lucru,
Şi, aşa cum în timp
am spus, ce ţi
puterea
nici măcar nu funcţionează asupra ta. Asta include şi vrăjile.
Dar când vine vorba de altcineva – şi aici mama clatină iar
din cap –, nu poţi desface ceea ce e deja făcut.
— Cum? şoptesc eu. Cum de ştii deja toate astea despre
mine? Când eu n-am ştiut nimic?
— Când aveai patru sau cinci ani, începe mama, te -am
găsit în distilerie. Cumva, te căţăraseşi pe rafturi şi găsiseşi
un coş plin de frunze de căpşuni puse la uscat, apoi ţi -ai
croit drum spre sucul de căpşuni pe care tocmai îl fierbeam.
Nu
— Cuîmitoate
amintesc nimic
astea, nu din
era ce îmi spune.
numai suc de căpşuni. Era o
vrajă foarte puternică de dormit. Menită să îl lase lat pe un
adult timp de patru zile. Pentru ceea ce plătise Cathy
Monroe.
— Cine e Cathy Monroe?
Mama face un gest cu mâna.
— Locuia pe Hancock Street împreună cu soţul ei. Cu
soţul ei extrem de violent. Ea a vrut să aibă un avans de trei
zile atunci când avea să-l părăsească.
— Băutură pe care ai făcut-o pentru ea.
Mama dă afirmativ din cap.
— Pe care tu ai băut-o.
— Şi?
— Şi nimic. Ai rămas trează. Am făcut alta şi Cathy
Monroe a avut avansul de trei zile.
— M-ai văzut tu bând-o?
148
Mama îşi îngăduie un mic zâmbet.
— Nu. Nu prima doză. Pe cea de -a doua, a treia şi a patra
da. Tatăl tău a băut cu tine cea de -a doua doză şi a adormit
în timp ce le beai pe cea de-a treia şi a patra.
I-am aruncat o privire tatei, care potriveşte cu un vătrai
buştenii în şemineu.
— Bine, dar cum de ai ştiut că puteam şi să…

— Bunica ta n-a reuşit niciodată să-ţi citească gândurile.


Niciodată?
Mă gândesc la toate momentele în care îmi goleam mintea
de gânduri în caz că ar fi încercat ceva.
— Dar când Jerom şi-a rupt glezna? Atunci am simţit -o
făcând-o.
— Ai simţit-o încercând, mă corectează mama. Şi te-ai
simţit ameţită imediat după aceea?
Mă gândesc la ziua când am zburat pe spatele vărului meu
şi îmi amintesc de năuceala care m-a cuprins după ce am
căzut. Am presupus mereu că a fost un reflex întârziat al
şocului
aterizării.deÎncuviinţez
a plonja din
prin aer sau de la impactul dur al
cap.
— Când începem prima dată să ne folosim Talentele,
suntem adesea luaţi prin surprindere. Unii dintre noi
ameţesc; alţii capătă dureri de cap îngrozitoare.
— Sunt aşa de încântată acum că fac parte din clubul noi
şi eu! comentez eu.
— Cu cât îţi foloseşti mai mult Talentul, cu atât mai mult
efectele se diminuează şi dispar în cele din urmă, spune
mama, ignorându-mi comentariul.
Îşi apasă degetele pe frunte atât de tare, încât pare că
încearcă să-şi facă găuri în piele.
— Mai e şi altceva, adaugă mama, de parcă s -ar întreba
cât de mult să dezvăluie. Bunica ta crede că tu poţi imita
Talentele celorlalţi.
— Poftim?
— Dacă îşi foloseşte Talentul cineva împotriva ta pentru a-
149
ţi face rău, nu va funcţiona. Dar în cazul în care continuă, tu
ţi-l poţi însuşi.
— Cum de ştie ea asta?
Mama clatină din cap.
— Asta nu ştiu. A spus că te -a văzut făcând-o.
Mă uit lung la mama.
— Când? Nu se poate ca eu să fi… n -am făcut asta

niciodată.
Ating lănţişorul cu medalion, răsucindu-l între degete.
— De ce… de ce ai ţinut secretul ăsta faţă de mine în toţi
aceşti ani? De ce m-ai lăsat să cred că eram… o imensă
dezamăgire pentru voi toţi? Şi de ce Rowena a ajuns să ştie,
şi eu nu?
— Rowena îi va succede bunicii într-o zi şi trebuie să ştie
anumite lucruri, răspunde mama.
Dar eu de-abia mai ascult, căci acelaşi val care mă furnică
mă cuprinde asemenea unei senzaţii de rece la ceafă, şi mă
răsucesc, privind în cel mai îndepărtat colţ al încăperii, unde
nu ajung nici umbrele aruncate de lumina focului din
şemineu. Fără să mă gândesc, întind mâna prin puterea
minţii şi Unchiul Morris apare în raza mea vizuală. Îşi fereşte
privirea de mine şi ridică uşor din umeri.
— Morris! strigă mama.
— Mi-am uitat ochelarii, spune el nepăsător în timp ce
străbate camera cu paşi mari, dând un adevărat spectacol
din căutatul lor pe o măsuţă laterală. Nu, nu cred că sunt
pe-aici. Lamele încep să-i strălucească, dar el rămâne la locul
lui. Sprâncenele i se ridică, dar eu nu mă înduplec.
— Tamsin, spune tata, dar ignor avertismentul din vocea
lui.
— Dacă vrei să pleci, atunci pleacă normal, spun eu, deşi o
parte din mine fuge odată cu unchiul Morris.
Nu e vina lui. Îşi mângâie bărbuţa şi apoi, mişcându -se
mai repede decât l-am văzut făcând-o în ultima vreme, se
grăbeşte spre uşă. O deschide, iese, iar eu rămân cu privirea
150
din ochii lui. Rănită şi uluită.
— De-asta nu mi-ai spus? Ai crezut că voi împiedica mereu
oamenii să fie… ei înşişi?
— Nu, spune mama liniştită. Nu, nu ţi-am spus deoarece
bunica ne-a rugat să nu-ţi spunem. Deoarece ea a spus că în
pofida faptului că nu ştia exact de ce, într -o zi vei avea nevoie
de ceea ce am putea noi să -ţi dăm.

— Ea… ea enasta?
Şi ce est -a putut să spună niciodată. Tot ceea ce ştia
era că într-o zi va trebui să faci o alegere şi că să te creştem
aşa cum am făcut-o avea să te ajute atunci când ar fi sosit
timpul.
— Cine? vreau eu să ştiu. Cine mai ştie despre mine?
— Nimeni. Numai bunica, tata şi cu mine.
Mama îşi dă după ureche o şuviţă de păr.
— Şi, desigur, Rowena.
— Rowena, repet eu.
Desigur. Rowena cea perfectă, care într-o bună zi va prelua

afacerea familiei. Cu
această revărsare toate căamare.
de gânduri am ştiut
Întrasta, nu -mi al
-un colţişor
pot opri
minţii
mele, am adăpostit toată ziua această speranţă caraghioasă,
nebunească, că acum, când am cu adevărat o putere, poate
voi fi la urma urmelor afurisitul de far călăuzitor pe care l -a
prezis bunica – indiferent ce înseamnă asta. Că măcar o dată
Rowena nu se va declara atât de Talentată, atât de specială.
Că poate voi fi cea care să -şi conducă familia în…
Clatin din cap pentru a-mi alunga gândurile.
— Nu pot să cred că ai putut să faci asta atâta vreme, îmi
acuz mama.
Un bubuit de tunet, puternic şi grav, zguduie ferestrele, iar
expresia tatei, de obicei atât de blajină şi inofensivă, mai
mult ca o ploaie călduţă de primăvară, s -a transformat acum
în ceva mai aprig.
— Dacă tu eşti cel care face asta, atunci încetează! i-o
trântesc eu. Sau o opresc eu pentru tine.
151
Ambii mei părinţi se holbează la mine de parcă aş fi un
copil transformat, dar nu-mi mai pasă. Tata deschide gura,
dar eu mă reped:
— Cine este această persoană? Alistair Callum?
Mama oftează.
— Cu mult timp în urmă, începe ea, întrerupând orice
avea tata de gând să spună, cu mult timp în urmă a existat

unCumva
război. am senzaţia că nu sunt pe cale să ascult un curs
despre Războiul de Secesiune.
— O luptă adevărată între familia noastră şi o altă familie
mult mai puternică. Această familie credea în lucruri… în
care familia noastră nu credea.
Se opreşte de parcă ar contempla acele lucruri, apoi
continuă grăbită.
— Le-am capturat puterea şi am izbutit s -o izolăm într-un
obiect. Nu este clar cum anume, spune e a, anticipând,
evident următoarea mea întrebare. Istoria noastră ne spune
că patru
pentru membri
a face ai familiei onoastre
să funcţioneze au acţionat
vrajă puternică şi eiîmpreună
au făcut
un mare sacrificiu pentru a înfăptui asta.
Se opreşte, îşi împreunează palmele şi recită:
— Unul stătea pentru Nord, iar unul pentru Sud; unul
stătea pentru Est, iar unul pentru Vest. Nordul a convocat
Aerul, iar Sudul a transportat Apa; Estul a chemat Focul, iar
Vestul a purtat Pământul. Şi toate au fost legate laolaltă.
O privesc lung.
— Aaa… asta nu-mi spune nimic, îi zic în cele din urmă şi,
înainte de a continua, sunt răsplătită cu o privire
reprobatoare din partea mamei.
— În orice caz, asta e ceea ce noi numim Domani – acolo
unde rămân toate puterile acelei familii. Oricine este legat de
aceasta familie prin linia de sânge a fost şi este afectat de
această vrajă. Şi, desigur, am ascuns acest Domani cu foarte
mare grijă.
152
— De ce nu l-aţi distrus pur şi simplu?
Tata îşi drege vocea.
— Tu nu te duci la şcoală?
Asta pare a fi o întrebare deosebit de ciudată pentru a fi
pusă acum. Dar el continuă.
— Orele de ştiinţe?
Acum începe să aibă o noimă. Tatei îi plac ştiinţele.
Einstein, Newton,elMendel
ori este posibil, – cu toţii
pomeneşte sunt eroii
de ştiinţe lui. Ori de câte
în conversaţie. Nu
contează că nimeni n-are chef de asta.
— Ţii minte legea conform căreia materia nu poate fi nici
creată, şi nici distrusă? Ei bine, aplic-o aici.
— Numai transformată, adaugă mama blând.
— Poate fi transformată înapoi?
Mama inspiră adânc.
— Vrei să spui, ei pot s-o captureze înapoi şi să o
trezească?
Dau afirmativ din cap şi focul pocneşte şi şuieră în timp ce
mama răspunde:
— Da, însă cuvântul se pierde în cotloanele ascunse ale
încăperii. Noi credem că deja a fost trezită. Cumva.
Acest cumva trece prin mine răsunând asemenea unui
dangăt rece de clopot. Şi atunci aud din nou vorbele
bărbatului în redingotă.
Tu chiar nu ştii ce ai făcut, nu-i aşa?

153
ŞAISPREZECE

— CEASUL! Ceasul pe care el a vrut să i -l găsesc. Acela era


Domani, nu?
Mama îşi pune mâna pe braţul tatei, în timp ce mă
priveşte şi îi explică răspicat:
— Tamsin l- a întâlnit înainte. El a venit la magazin în
timpul verii şi a rugat-o să-l ajute. E profesor. Sau cel puţin
aşa pretinde, încheie ea.
— La şcoala ta? mă întreabă tata speriat.
— Nu, la şcoala Rowenei, răspund sarcastic. Apoi îmi
muşc buza. Iartă-mă! De fapt, la NYU.
— Dar eu nu… De ce te-a rugat pe tine să-l ajuţi? mă
întreabă Tata.
— Mulţumesc, îi spun.
— Tamsin! spune tata aspru. Nu asta am vrut să spun,
deloc. Ce am vrut să spun este: de ce să fi venit la librărie şi
să se aştepte ca tu să-l ajuţi, dacă ştia cât de cât ceva despre
familia asta?
— Ceea ce tu nu ştii este că există o vrajă de protecţie
aruncată asupra acestei familii. Nu se întinde foarte departe,
adaugă mama foarte slab. Nu mai departe de graniţele
acestui oraş.
Mă gândesc la asta o secundă. Asta explică profunda
neplăcere a mamei faţă de tot ce nu este din Hedgerow.
— Şi, desigur, vraja nu va funcţiona în niciun caz şi
asupra ta. De aceea el a putut să se apropie de tine în
librărie.
Îmi strâng degetele de la picioare.
154
— Am pretins că sunt Rowena.
— Poftim? mă întreabă mama şi tata în acelaşi timp, ambii
privindu-mă lung.
— El a crezut că sunt Rowena, iar eu… am lăsat-o aşa.
Mai târziu a descoperit că nu sunt.
M-am decis să nu le spun cât de târziu s-a întâmplat asta.
— Cum i l-ai găsit? mă întreabă mama. Ceasul? Cum?

— L-amRennie.
a mătuşii văzut. Într -o pictură.
Şi apoi eu… În casa unchiului Chester şi
— Tu poţi Călători? spune mama cu răsuflarea tăiată.
Focul muşcă dintr-un buştean, pocnind puternic.
— Ce e asta? întreb pe un ton neutru.
— Timp de generaţii întregi, nimeni din familia asta nu a
avut abilitatea de a Călători. Ca să nu mai pomenesc de
faptul că nu este permis, spune mama, cu toate că asta nu
răspunde câtuşi de puţin la întrebarea mea.
Ridic din umeri. Nu intenţionez să-l dau de gol pe Gabriel.
— De unde să ştiu eu asta? Văd că nimeni de pe -aici nu-
miTunetul
spune şirăsună
mie câte
iar,ceva.
şi eu mă uit la tata, după care adaug:
— Adică, poate dacă mi-aţi fi explicat despre Călătorie…
— Călătoria, începe tata cu o voce greoaie, e un Talent
străvechi care se pare că s -a pierdut în decursul anilor. De
generaţii nimeni n-a mai fost Înzestrat cu el. Apoi, hirsut
cum e, întoarce capul şi mă priveşte fix: Nimeni de care să
ştim noi.
Încerc să nu mă dau de gol.
— Şi e rău?
Mama oftează.
— Hai să spunem că nu e bine. Timpul este…
— Delicat, completează tata, iar ea dă din cap afirmativ.
— Da. Pentru a o spune blând. Timpul este frag il, chiar
aşa. Dacă atingi fie şi un singur lucru, tulburi trecutul, şi
atunci pe viitor ai putea avea consecinţe care sunt…
— Sumbre.
155
Tata pare să reconsidere cuvântul şi adaugă:
— Dezastruoase.
— Oh, fac eu, cu un firişor de glas.
— Când s-a întâmplat asta? mă întreabă mama în cele din
urmă. Înainte ca Rowena să… se îmbolnăvească?
Încuviinţez dând din cap şi această mişcare minoră pare
să-i confirme mamei cele mai rele temeri, căci îşi duce iute

mâinile
— Ce la
sefaţă.
petrece? stărui eu în tăcerea lăsată.
— Credem că o parte din puterea Domaniului a scăpat
atunci când tu ai Călătorit înapoi la el. Acolo, ai… ai atins
ceva?
Tata păşeşte spre fereastră, legănându-şi braţele pe lângă
corp, cu palmele uşor strânse, de parcă n-ar vrea nimic
altceva decât să smulgă această situaţie din rădăcini.
— Sigur că a atins. Ea e singura care ar fi putut să o facă.
Îl păzea cineva? Un bărbat sau o femeie?
— Un bărbat.
Măde
sfere hotărăsc
foc. să omit partea în care el arunca în mine cu
— Cine era? întreb.
— Păstrătorul, spune mama. Domani se schimbă destul de
des, la fel şi Păstrătorul său. Nimeni nu ştie cine îi este
Păstrătorul. Este o modalitate de a proteja Domaniul.
— El a spus asta! Bărbatul în redingotă. El era Păstrătorul.
A spus că puterea a dispărut, spun eu surescitată.
Tata dă din cap de parcă asta ar confirma acum cele mai
grozave ipoteze ale lui.
— Sunt sigur că a spus-o. Din fericire, ce i-ai dat acestui
profesor nu mai era în mod sigur Domani.
— Deci este în regulă? întreb plină de speranţă, cu toate că
ştiu că nu se poate să fie în regulă.
Nu cu ambii mei părinţi arătând atât de livizi la faţă.
— Simplul fapt că l-ai atins înseamnă că o parte din
puterea lui a scăpat. Suficient cât să…
156
— Suficient cât să-i dea lui Alistair ceea ce îi trebuia
pentru a o subjuga pe Rowena, termin eu amorţită.
Cumva, din fericire, există un scaun destul de aproape de
mine în care să mă prăbuşesc, căci nu ştiu dacă picioarele
îmi mai pot susţine greutatea. Rowena, mă gândesc, iar
mintea mi se rostogoleşte înapoi la seara când A listair a
urcat în taxi după ea şi au pornit. Asta a fost ultima dată

când
Mamasorase
mea era…încet,
ridică sora mea.
se duce spre birou şi deschide o
carte groasă, legată în piele maro.
— Ai mai văzut cartea asta până acum?
Am senzaţia că mă mişc printr-o apă sălcie, densă, în clipa
în care mă ridic în picioare şi mă duc alături de mama. Cu
un deget urmăresc conturul ornamentelor şi frunzelor din
piele care împodobesc cotorul cărţii. Mama pare să-şi ţină
respiraţia. Eu clatin din cap.
— Cartea este foar te valoroasă. Conţine istoria familiei
noastre, şi de asemenea, o privire asupra viitorului aşa cum
s-ar putea întâmpla.
Căldura focului din şemineu începe să radieze spre
gleznele şi tălpile mele goale, asemenea unui avertisment
ascuns: Întoarce-te, Întoarce-te! Ezit. Atât de mult timp mi-am
tot spus că nu vreau să am nimic de-a face cu Talentele
familiei mele şi cu toate complicaţiile ei, încât se pare că m -
am convins pe mine însămi. Încă o secundă de şovăială şi
apoi mă apropii cu încă un pas privind lung pagina.
Şiruri după şiruri de cuvinte dense şi negre acoperă ceea
ce pare a fi un pergament foarte vechi. Dar de fiecare dată
când încerc să citesc ceva, cuvintele se îndepărtează de mine.
Fără să gândesc, cobor degetele pe pagină de parcă aş vrea
să ţintuiesc locului cuvintele. Dar ele alunecă toate în cotorul
cărţii, aidoma apei care se infiltrează într-o crăpătură.
Mama dă paginile până ce ajunge la una goală. Cu o
tremurătoare, mă întreabă:
— Vezi ceva? Orice?
157
Pagina rămâne goală.
— Nu e nimic de văzut, spun eu.
Tata oftează.
— A meritat încercarea, Camilla.
Ochii mamei par suspect de umezi şi o secundă mai târziu
şi-i şterge cu mâneca.
— Am crezut că ai spus… că sunt imună la vrăji.

— AiciExist
mama. nu ăeste nicio vrajă.
o simplă Ei încuiere
vrajă de bine, baa da, se pentru
cărţii corectează
a o
ţine la distanţă de ochii curioşi. E ceva de genul unui rit de
trecere pentru toţi care încearcă să descuie această carte şi…
Vocea îi şovăie atunci când îmi întâlneşte privirea dură.
— N-aveam de unde să ştiu, spun sec.
— Acesta este un Talent. De a citi viitorul.
— Aşa cum le citeşti tu viitorul acelor femei în ceştile de
ceai şi toate acele…
— Nu viitorul lor. Nimic de felul ăsta. Viitorul nostru.
Viitorul acestei familii. Am crezut că poate, de vreme ce ai şi
alte Talente,
Îmi aruncăcum ar fi Călătoritul…
o căutătură dură, cercetătoare, dar eu refuz să
permit chipului meu să se schimbe măcar un pic, măcar cu o
particulă, până ce ea îşi întoarce din nou privirile asupra
cărţii.
— Am crezut că ai putea să -l ai pe acesta.
— Deci, cine poate citi viitorul?
Dar deja ştiu răspunsul.
— Bunica ta, îmi confirmă mama. E nevoie de o cantitate
enorma de Talent pentru a putea descifra viitorul. Şi totuşi,
adesea este frustrant, de vreme ce viitorul se poate
schimba… uite-aşa!
Mama pocneşte din degete, făcându-mă să tresar uşor.
— Totuşi, cine poate citi această carte e cel care conduce
familia noastră. Aşa a fost dintotdeauna.
— Prin urmare, orice citeşte bunica aici îi influenţează
deciziile?
158
Când mama încuviinţează, nu mă pot abţine să nu întreb:
— Aşadar, ea a citit ceva ce a făcut -o să vrea să mă mintă
în toţi aceşti ani?
Mă uit iar la carte, până ce pagina se unduieşte într -o
strălucire albă.
— Bunica ta nu minte, spune mama pe un ton sever.
— Scuteşte-mă, mami, murmur eu. Cu toţii m -aţi minţit.

NuÎntre
contează
noi sedacă
lasăaţi făcut-ostânjenitoare,
o tăcere prin omisiune.
urmată apoi de un
bubuit de tunet, atât de puternic, că ne face şi pe mine şi pe
mama să sărim cât acolo. Tata vine spre noi.
— Şi tu ai minţit! exclamă el, arătând spre mine cu
degetul. Dacă ne-ai fi spus mai din timp ce ai făcut pentru
acest bărbat, atunci poate că sora ta n -ar fi…
— Ba am făcut-o! strig eu.
Drept răspuns, flăcările din şemineu se înteţesc în tăcere,
iar eu mă uit fix la ele, fiind distrasă pe moment de pulsul pe
care mi-l simt în palme. Apoi fac un efort să continui.
I-am spus bunicii că el a venit la magazin într -o seară şi
m-—a rugat să-i găsesc ceva şi că aşa am făcut. Chiar am găsit
obiectul.
Amândoi părinţii se uită lung la mine, dar mama este cea
care îşi revine prima.
— I-ai spus bunicii? şopteşte mama. Când?
Apoi faţa ei pare să se lungească şi să devină tot mai
palida în întunericul din cameră.
— Când ai sunat acasă.
Aprob dând din cap.
— Nu i-am spus chiar tot. Dar i- am spus că am găsit ceva
ce cred că n-ar fi trebuit să găsesc, mă opresc eu, gândindu-
mă la cuvintele bunicii. Iar ea mi -a spus că de vreme ce am
început acest lucru, trebuie să-l duc la bun sfârşit. Că nu
vede o altă cale pentru mine. Sau pentru vreunul dintre noi.
Clatin din cap.
— Nu ştiu ce voia să spună. Am crezut că era…
159
Ridic din umeri şi nu mai continui.
— Dar dacă ea ştia cine era, de ce să -i fi spus lui Tamsin
să ducă la bun sfârşit acest lucru? întreabă mama.
Întrebarea ei nu pare să-mi fie mie adresată, aşa că mă uit
la tata, dar şi el arată la fel de pierdut. În cele din urmă,
spune:
— Deoarece Althea trebuie să fi anticipat ceva mai rău

dacă Tamsin
— Cine el?l-ar
estenu fi ajutat.
şoptesc eu.
— El este unul dintre membrii familiei Knight5. Ăsta era
numele lor. Familia Knight, spune tata aspru, deoarece
mama pare incapabilă să răspundă.
Ea priveşte lung la carte, mijind din când în când ochii, de
parcă ar zăbovi ceva dincolo de limitele viziunii ei.
— Oh!
Cuvântul Knight îmi evocă imagini cu armuri strălucitoare
şi scuturi lucioase împodobite cu auriu şi verde. Luând parte
la turniruri şi…
— Ei n-au fost nicicând mulţumiţi de ceea ce noi aveam.
— Noi?
— O, da! La un moment dat n- a existat nicio diferenţă
între noi. Între niciunii dintre noi. Eram cu toţii Talentaţi. Am
venit în această nouă ţară căutând un loc în care să o luăm
de la început. În celelalte ţări fuseserăm persecutaţi. Ai
învăţat despre vânătorile de vrăjitoare la şcoală? continuă
tata, cu mâinile împreunate la spate.
Tata chiar ar fi trebuit să se facă profesor la vreun colegiu.
Dau afirmativ din cap.
— Ăştia am fost noi?
— Păi, unii dintre noi. Istoria se mai înşală uneori. Dar da,
am fost persecutaţi până ce am venit aici.
— Dar şi aici au existat vânători de vrăjitoare. Îmi
amintesc că am studiat procesele vrăjitoarelor din Salem şi…

5 Cavaler (lb.engl.) (n.tr.).


160
Şi apoi Leah Connelly şi Melanie Nightingale m -au încolţit
în baia fetelor în timpul pauzei, au dat drumul la robinete,
încercând să-mi vâre cu forţa capul sub jetul de apă din
chiuvetă să vadă dacă nu mă înec ca o veritabilă vrăjitoare.
Plănuiau să-mi aplice şi testul cu acul, până ce i-am despicat
buza lui Melanie.
— Da, e mama de acord, ridicându-şi capul şi frecându-se

la ochi. Dar printre


amestecăm până atunci,
ceilalţi,reuşiserăm
cum să nusăieşim
învăţăm cum să ne
în evidenţă în
societate.
— Zău? întreb eu. Ăăă… am uitat cumva cum s -o facem
acum? Căci nu suntem atât de pricepuţi să ne amestecăm
printre ceilalţi şi să nu ieşim în evidenţă.
Tata scoate iar un sunet ca un bubuit, dar de data asta
pare mai mult un hohot de râs. Mama ridică din umeri.
— O, da! Sunt alte vremuri acum. Oricum, atunci, unii
dintre noi au ales să -şi folosească Talentele pentru a vindeca,
iar alţii au ales să-şi folosească Talentele în agricultură.
Alegeri paşnice.
ei au reluat Cuce
ceea excepţia celorîndin
iniţiaseră familiaţinuturi.
vechile Knight. În
Autimp,
fost
nevoiţi să exploreze continuu teritoriile mai adânci şi mai
întunecate ale Talentelor lor, forţându -şi limitele până ce
Talentele li s-au transformat. Pervertit.
Vocea mamei se pierde rostind ultimele cuvinte şi, preţ de
o secundă, îşi apasă iar ochii cu mâinile.
— Unele dintre… explorările lor au implicat oameni. Au
descoperit modalităţi prin care să-şi prelungească durata
vieţii lor naturale, prin secarea forţei vitale din oameni.
— Cum? întreb în şoaptă, dar mama clatină din cap.
— N-am ştiut niciodată. Au folosit vrăji ale căror srcini noi
nu le-am putut înţelege vreodată. Vrăji care includ sângele
victimelor lor.
În minte îmi înfloreşte brusc umbrela Rowenei şi revăd
zgârietura lungă de pe mâna ei. Şi pe Alistair tamponându -i
sângele cu batista lui. Tata îşi drege glasul şi spune:
161
— La început au fost mulţumiţi să se folosească de
oamenii lipsiţi de Talente. Dar odată ce au deprins asta, au
început să treacă la oamenii cu Talente. Acum, în loc să -şi
prelungească durata propriei lor vieţi, ei îşi extind şi puterile.
Începe să se plimbe din nou prin încăpere, apoi se opreşte: Ai
studiat paraziţii la şcoală?
Îmi amintesc brusc de o lecţie scurtă despre balene şi

diferiţii
— Ăăă… lor oaspeţi
mda? care se ţin scai de ele.
— Ei bine, spune tata, făcând-o iar pe profesorul,
gândeşte-te la un parazit şi la cum acesta îi suge tot sângele
gazdei sale. Uneori, fără ca gazda să ştie.
— Sau ştie, dar când deja este prea târziu, intervine
mama.
— Rowena, şoptesc. Încheietura ei, mă reped eu. El… îi ia
sângele?
— Da. Făcând parte din familia Knight, acest bărbat
cunoaşte vraja. Poate că n-o fi fost el capabil să o folosească
în toţi aceşti
momentul ani, când
potrivit dar se va fi parte
o mare pregătit
din şiputerea
va fi aşteptat
Domani
avea să scape.
Mama întoarce iar paginile cărţii, cu mâini tremurânde, de
parcă ar spera ca răspunsurile să apară brusc.
— El este acum în sângele ei, asemenea unei febre. Sau a
unei dependenţe. Una care este foarte, foarte greu de rupt.
— Nu puteţi… pur şi simplu să-l omorâţi?
Tata mă priveşte cu gravitate.
— Ne-am gândit la asta. I -aş lua bucuros viaţa oricărei
persoane în cazul ăsta.
Mama îşi pune mâna pe braţul lui.
— Deşi, aşa cum ştii, viaţa este sacră, spune ea. Dar mai
există un alt aspect al acestei vrăji. Există un efect de
oglindă. Orice îi faci celui care a aruncat vraja se reflectă
înapoi asupra celui vrăjit, şopteşte mama de parcă ar recita
un text. Întreit.
162
— Ce-ar fi dacă în cazul acesta eu aş… Călători? Înapoi în
timpul când… când…
— Nu, spune mama răstit.
Ocoleşte biroul şi mă prinde de braţe.
— Nu poţi Călători iar. Înţelegi?
— Nu, îi spun, încercând să mă desprind din strânsoarea
ei, dar degetele ei se înfig prea tare în mine.

—–Deja
tale avem parte
nu pricepi? de consecinţele
mă repede mama. teribile ale Călătoriei
— Dar de ce să nu pot să mă duc înapoi şi să repar?
Mama mă zgâlţâie suficient cât să mă facă să -mi clănţăne
dinţii.
— Au, mami…
— Nu poţi pur şi simplu să repari, cum spui tu voioasă,
deoarece Timpul, după cum ţi-am spus, este extrem de
delicat. Odată ce tragi de un fir, denaturezi şi altceva din
structură.
— Bine, dar…
— Promite-mi că nu vei face asta! Promite-mi!
Ochii mamei sunt puncte înguste de lumină care îmi
sfredelesc craniul.
— Bine, bine.
În cele din urmă, îmi dă drumul şi face un pas înapoi, iar
sângele reîncepe să-mi curgă prin braţe.
— Spune-i, zice tata blând din spatele ei, iar ea se face
palidă. Spune-i de ce.
— Rowena poate… şi ea poate citi viitorul.
— Sigur că poate, mormăi eu.
Şi zău că nu sunt surprinsă. Rowena este cea mai
puternică din familia noastră, după bunica. Dintotdeauna
am ştiut asta, am acceptat asta. Până azi. Dar brusc îmi
redirecţionez atenţia către mama, care spune:
— Iar ea a… a citit o parte din el. Înainte să o prind.
Înainte să o opresc.
Simt cum devin foarte liniştită.
163
— Şi ţi-a spus ce a citit? întreb în şoaptă.
— A citit… a citit unde ai Călătorit şi de ce nu te -ai întors.
Din cine ştie ce motiv, n-ai putut.
Îmi strâng buzele de parcă asta le-ar putea opri
tremuratul. Nu funcţionează.
— Te rog, Tamsin, spune mama, apoi vocea i se frânge. Nu
vreau să vă pierd pe tine şi pe sora ta.

164
ŞAPTESPREZECE

ÎL GĂSESC PE GABRIEL în salonul de la parter, jucând


cărţi cu verii mei Jerom şi Silda şi cu mătuşa Beatrice. Tac şi
dau din umeri ca răspuns la ridicatul lui din sprâncene.
Împarte cărţile pe măsuţa din lemn de nuc, iar acestea sunt
fie schimbate de către jucători, fie puse într -un teanc ce pare
a fi o grămadă de cărţi aruncate. Din când în când, Gabriel
repartizează alte câteva cărţi din pachetul care se află în
mijlocul mesei lângă trei sticle de bere şi un păhărel de
cristal plin cu ceea ce pare a fi sherry. Nu încape nicio
îndoială cui îi aparţine acesta. Cu o mişcare rapidă, mătuşa
Beatrice dă pe gât conţinutul, apoi bate cu paharul de masă,
în stil staccato, până ce, dându-şi ochii peste cap, Silda se
ridică pentru a aduce o carafa de pe servantă.
— Poftim, mătuşă Beatrice, spune ea, şi îi mai toarnă
puţin lichid chihlimbariu în pahar. Dar gata, asta -i tot. Nu
mai primeşti.
Cumva, cred că i-a mai spus asta până acum. Aparent,
mătuşa Beatrice nu e prea tulburată, căci îi urează Sildei:
— Hai să trăieşti!
Râde pe înfundate şi îşi azvârle cărţile pe masă cu faţa în
sus.
Toată lumea mormăie, în timp ce Beatrice adună o pereche
de cercei, o pereche de butoni şi mai multe bancnote
mototolite.
— N-avem jetoane pentru poker, explică Gabriel în timp ce
vin şi mă opresc în spatele lui.
Ridic ceea ce sper să fie bere şi iau o înghiţitură zdravănă.
165
— E totul în regulă? mă întreabă el.
Ridic din umeri.
— Nu chiar. Dar joacă, îl îndemn în şoaptă, în timp ce
Jerom împarte cărţile, degetele lui fiind mai mult o
înceţoşare. Gabriel se lasă pe speteaza scaunului.
— Tam, vrei să joci? mă întreabă Silda, trăgându-şi deja
scaunul pentru a-mi face loc.

— Nu,
trebui mulţumesc.
să ştiţi că JeromApoi adaug
a făcut dejarânjind: Darsăpoate
două cărţi că Aş
dispară. ar
zice că sunt aşi.
— Poftim? zice vărul meu, mâinile îngheţându-i pe masă în
timp ce îi dă o carte mătuşii Beatrice. Asta e o mare
minciună, insistă el, căscându-şi ochii albaştri.
Silda se uită la el, cu gura strânsă ca un butonaş.
— Iar ai trişat, Jerom?
— N-am trişat niciodată, insistă fratele ei, dându-şi ochii
peste cap, spre tavan, de parcă acolo ar sta corectitudinea.
— A, da? Păi, asta ce-i? întreabă Gabriel, întinzând mâna
sub talpa lui Jerom şi trăgând de acolo micul dreptunghi de
carton.
Regina de pică pare să ne facă tuturor cu ochiul.
— Jerom! strigă Silda.
— Vai de mine! spune mătuşa Beatrice. Îşi examinează cu
mare atenţie cărţile. Este oare asta cea care… Nu, nu e ce am
pierdut.
Oftează, soarbe cea mai mare parte din sherry, apoi începe
să-şi clatine paharul într-un arc în picaj pe deasupra
capetelor tuturor. Picături de lichid cad pe masă şi pe cărţi,
şi încep cu toţii să vorbească simultan.
— Mătuşă Beatrice!
— Cine face cărţile? Oricine, dar nu Jerom.
— Păi, nu-i uimitor de convenabil cum lui Gabriel i-au
intrat toate cărţile taman la ţanc?
— Hei! Pur şi simplu am avut noroc!
Mă întind peste umărul lui Gabriel, înşfac pachetul de
166
cărţi şi le răsfir.
— Cine le- a prefăcut pe toate în aşi? întreb în timp ce
lovesc uşor patru aşi, apoi încă vreo cinci strecuraţi în
pachet. N-oi fi eu campioană la poker, dar sunt cât s e poate
de sigură că în orice pachet de cărţi sunt numai patru aşi.
— Silda, spune Jerom pe un dezaprobator. Tu? Nu pot să
cred, încheie el, clătinând din cap.

O, mai
— Mi- taci, Jerom!
ar prinde bine De parcă
încă tu n-ai fi sau
o picătură trişatdouă,
tot timpul.
spune
mătuşa Beatrice, tuşind delicat. Şi poate că împarte Tamsin
cărţile. Oricum, ea poate împiedica toate prostiile astea. Nu
ştiţi ce poate ea să facă?
Peste masă se lasă un mic îngheţ.
— E adevărat, Tam? întreabă Silda într -un final, vocea
fiindu-i greu de interpretat.
Îmi aruncă o privire în timp ce învârte între degete un
capac de la sticla de bere. Preţ de o secundă, acesta
străluceşte ca un diamant, apoi ca un safir, apoi ca un rubin,
înainte ca eadesă -l arunce brusc înapoi pe masă, din no u un
simplu disc aluminiu.
— E adevărat că ne poţi împiedica… să ne folosim
Talentele?
Deschid gura. Silda şi cu mine ne-am înţeles mereu destul
de bine. Poate fiindcă e sora lui Gwyneth, aşa încât am fost
unite în mod natural de faptul că amândouă am f ost
blestemate să avem surori mai mari perfecte, care aparent nu
pot face nimic greşit. Unele dintre cele mai dragi amintiri ale
mele sunt cele când le furam diferite lucruri lui Gwyneth şi
Rowenei – o pereche de cercei din cristal sau o pereche de
pantofi cu toc înalt – şi apoi o priveam pe Silda
transformându-le iute în pietricele sau tenişi plini de noroi,
în timp ce surorile noastre urlau prin casă şi ne făceau
hoaţe. Dar când propriul meu Talent n -a apărut, Silda şi cu
mine ne-am lăsat duse de val suficient ca eu să îi pot evita şi
pe ea, ca şi pe toţi ceilalţi, în timpul reuniunilor de familie.
167
Acum inspir adânc şi aştept până ce ea se uită din nou la
mine, şi dau din cap aprobator.
— Aşa se pare.
Arunc o privire în jurul mesei tăcute. Mătuşa Beatrice îmi
susţine privirea, iar eu tresar când ea cască brusc gura,
lacrimile formând o peliculă pe genele ei negre. Înghit şi spun
iute:

— Deci,şigata
E valabil cu păcălelile!
pentru Având în vedere că m -am prins.
tine, Gabriel.
Îl lovesc uşor peste ceafa cu pachetul de cărţi, iar el îmi
zâmbeşte înainte de a-mi lua cărţile din mână. Dar este
singurul care o face. Observ că Jerom şi Silda îşi trag
deodată scaunele mai aproape unul de celălalt.
— Bine, spune Jerom. Ce zici de gin? Sau treisprezece
cărţi. M-am săturat de poker.
Cuvintele lui sunt vesele şi optimiste, dar eu nu mă pot
abţine să nu simt acest fior îngrozitor care mă străbate.
Totuşi la ce te aşteptai? Mâna lui Gabriel îmi cuprinde
încheietura mâinii strângând -o cald, dar eu mă scutur să mă
eliberez pe cât de discret posibil.
— O, îmi place ginul, chicoteşte mătuşa Beatrice, starea ei
veselă de spirit părând restaurată de asocierea de cuvinte
legată de alcool. Şi sherry-ul, spune ea ţintit spre Silda, care
o ignoră însă.
Recunoscătoare pentru diversiunea creată, trag paharul
dintre degetele mătuşii, care nu opune rezistenţă, şi mă duc
spre servantă, unde torn puţin sherry. Îmi simt lacrimile
venind la ochi şi inspir adânc.
Când îi înapoiez paharul mătuşii Beatrice, ea ridică
privirea spre mine, ochii ei fiind strălucitori şi înrouraţi.
— Te cunosc, dragă, spune ea, cu mâinile încremenite la
jumătatea mişcării. Tu îi poţi opri pe oameni, nu-i aşa? Pe
mine m-ai oprit, şopteşte ea.
Ia paharul de la mine, îl dă pe gât dintr -o singură
înghiţitură, şi îşi apasă colţul gurii cu limba.
168
— Şi apoi l-am pierdut. Am pierdut tot.
Vocea i se subţiază devenind ascuţită ca de obicei.
— L-am pierdut şi n-am mai putut să-l mai găsesc.
Niciodată.
— Mătuşă Beatrice, spune Silda, făcând o mişcare spre
mine pentru a-i lua paharul bătrânei. Chiar cred că ai băut
destul.

— Ba
Mă nu! spun
reped eu pe un
la servantă, ton abrupt.
înşfac sticla şiMai
torniapână
puţin!
ce lichidul
se revarsă peste marginea paharului mătuşii Beatrice.
— Tamsin! strigă Silda, şocată.
— Serios, Tam. Nu e amuzant când se îmbată, mormăie
Jerom.
Dar mătuşa Beatrice înghite fără o plăcere evidentă, cu
ochii din nou trişti.
— Când a fost asta, mătuşă Beatrice? o întreb, aplecându -
mă în aşa fel încât ea să fie nevoită să mă privească.
Gura îi tremură, pare să se destindă timp de câteva
secunde, apoi
capul peste se îndreaptă de spate, aproape lovindu-mă cu
faţă.
— În 1939. O, ce petreceri obişnuiam să dăm!
Bate din palme o dată, apoi încă o dată, de parcă ar
încânta-o clinchetul brăţărilor ei din cristal.
— Aici?
Schimb o privire cu Gabriel, care îşi lasă jos cărţile şi
ascultă cu atenţie.
— Nu, nu aici, desigur. N-am venit aici decât mai târziu.
Mult mai târziu. După ce Roberto al meu a murit…
Buzele i se destind.
— Acasă la unchiul Chester şi la mătuşa Renn ie, spun eu
rar.
— Casa mea, spune mătuşa Beatrice mândră. Atunci era
casa mea. Încă mai este, adaugă cu un tremur în glas, iar eu
mă tem că va deveni melancolică. Dar apoi ne trimite un
zâmbet radiant şi ne spune: în oraşul New York. Era
169
minunat. Iar eu eram atât de tânără pe -atunci! Atât de
puternică, şopteşte ea.
Îşi întinde mâinile subţiri ca nişte gheare de pasăre şi se
uită la ele.
— O mişcare şi aş putea să vă încremenesc. Dar nu pe tine
draga mea. N-aş putea. Pe tine, da, spune, arătând cu capul
spre Gabriel.

Gabrielpiept
propriul ridică din sprâncene
de parcă ar întreba:şiPearată
mine?cu un deget spre
— Păi, mătuşă Beatrice, ăsta e un caraghioslâc, o trânteşte
Silda, apoi îmi spune mie: Bate câmpii. Crede că eşti
altcineva.
— O cunosc, insistă mătuşa Beatrice. Ştiu cine e. Tamsin,
de ce ai făcut-o? mă întreabă blând, iar vocea ei e plină de o
asemenea tristeţe, încât înghit şi clatin din cap.
— Îmi pare rău, şoptesc, iar Silda îşi trage scaunul în
spate şi se ridică în picioare.
— Ajunge! Gata! spune tăios, dar mâinile îi sunt blânde
când o ridică
— Hai să tepeducem
mătuşalaBeatrice
culcare.deJerom?
pe scaunul ei. de ajutor
O mână
aici. Jerom îşi azvârle cărţile, aruncându -i o privire lui
Gabriel.
— Data viitoare n-ai să mai fii atât de norocos, îi spune,
înainte de a ocoli masa pentru a ajunge la mătuşa Beatrice.
— Cum spui tu, îi dă Gabriel replica vesel, în timp ce
adună cărţile într-un teanc ordonat.
— Sunt bine, spune mătuşa Beatrice, fluturând din gene
spre Jerom, dar el se apleacă, o ridică în braţe şi se îndreaptă
spre uşă urmat de Silda.
O clipă, Silda se uită înapoi, la mine.
— Tam, nu pune la inimă nimic din ce spune ea, bine?
Este…, ei bine, ştii şi tu cum este.
Şi, ridicând din umeri, închide uşa în urma lor. De -abia
atunci îmi dau seama cât de frig este în cameră. Ploaia de
mai devreme pare să se infiltrat în pereţi, aducând un aer
170
umed, muced. Tremurând, mă duc spre şemineu, pun în
vatră nişte lemne din coş şi le stropesc cu gaz, după care
scapăr un chibrit lung. Focul scoate fum şi sfârâie înainte de
a cuprinde lemnele şi de a începe să se înteţească. Mă aşez
pe vine, în timp ce un scaun scârţâie în spatele meu, iar
Gabriel vine şi se ghemuieşte lângă mine. Încă mai ţine
pachetul de cărţi, de data asta cu faţa în sus, şi le amestecă

întruna, înprodus
zgomotul mod automat. Pocnetul
de buştenii cărţilor este
care alunecă şi sesubliniat
aşază maide
bine în vatră. Pe mâinile lui Gabriel joacă un fel de umbre
care îndulcesc trăsăturile plate ale valetului de pică, ale
regelui de cupă, ale reginei de caro, în timp ce aceştia se
rotesc sub privirea mea într-un talmeş-balmeş nesfârşit.
— Ai ştiut? îl întreb în şoaptă, în cele din urmă. Că aveam
un talent?
— De unde să ştiu? spune Gabriel. Nici tu n-ai ştiut până
azi.
— Părinţii mei au ştiut, îi spun posacă. Şi bunica. Şi
Rowena. În totTalentele
că pot imita acest timp. Dar cumva,
altora, Şi mi -au să
ei… Ah!încearcă
dacă aceştia spus
le
folosească asupra mea de suficient de multe ori.
— De câte ori?
— Nu ştiu.
— Tam, spune Gabriel încet. Bărbatul ăla din 1899. N-a
încercat el să arunce foc în tine de trei ori? Crezi că…
Ne privim lung unul pe celălalt. Respir sacadat şi îmi
studiez palmele. Încă mi se par obişnuite. Ridic încet o mână
şi ţintesc spre şemineu. O răbufnire de sânge pâlpâi e sub
pielea mea apoi o sferă de flăcări ţâşneşte din palmă,
explodând cu un sfârâit slab în şemineu. Focul propriu-zis pe
care l-am făcut în şemineu străluceşte drept răspuns înainte
de a reveni la lumina sa slabă. Tremurând, îmi privesc
palma. Pielea este nevătămată şi rece la atingere, dar mâna
întreagă îmi vibrează de parcă ar fi un clopot care tocmai a
fost lovit.
171
— De asta ne- au spus… rosteşte Gabriel blând, vocea
pierzându-i-se.
Îmi înclin iute capul spre el.
— Ţi-au spus? Ce ţi-au spus?
Îmi susţine din nou privirea, iar asta mă alină. Dar
cuvintele care urmează mă neliniştesc.
— Chiar înainte să plec, îmi amintesc că mama ta ne -a

adunat
ne- pe mulţi
a spus că tu dintre noi –nu
probabil… în cea mai mare
vei avea parte,
niciun puşti
fel de – şi
Talent.
Aşa încât trebuia să fim foarte precauţi atunci când aveam să
ne folosim Talentele în faţa ta. Şi că niciodată, dar absolut
niciodată nu trebuia să ne folosim Talentele asupra ta. N -am
crezut că o să dea cineva atenţie acestui lucru. Dar apoi a
intrat bunica ta şi ne-a privit în felul ăla. Cunoşti privirea aia
a ei, nu? Şi a fost de parcă Rowena o luase drept misiunea ei
personală de a se asigura că o să respectăm această lege.
— Pun pariu.
Din palma mea ţâşneşte din nou foc, care se năpusteşte în
şemineu. Un buştean
jerbă de scântei zboarăcrapă în atacul
pe coş. violent
Vreau să al căldurii
ard altceva, dar şimă
o
abţin.
— Dar de ce să fi făcut asta?
Gabriel răsfiră cărţile.
— Poate se temeau că vei ajunge să fii… prea puternică.
Clipesc întruna, dar nu suficient de repede încât să pot
opri lacrimile să-mi curgă din ochi.
— Hei, spune Gabriel pe un ton blând.
Mă prinde de bărbie cu două degete şi îmi întoarce faţa
până ce chipurile noastre sunt la numai câţiva centimetri
distanţă.
— De ce nu mi-ai spus asta până acum?
Îmi şterg obrajii cu palmele.
— Vreau să spun, tu n-ai fi vrut să ştii? Dacă ai fi fost în
locul meu?
— Mda.
172
Priveşte în jos la pachetul de cărţi, apoi îl pune deoparte.
— Probabil că ţi-aş fi spus. Dacă aş fi rămas. Sau dacă am
fi rămas prieteni. Îmi pare rău, Tam, şopteşte el.
Întinde mâna şi mă mângâie cu un deget pe pomeţi,
ştergându-mi lacrimile. Mâna lui alunecă în jos şi îmi
trasează conturul gurii, apoi se apleacă mai în faţă. Închid
ochii.

— Ce naiba?ochii,
Deschizând exclamă Gabriel.
îl văd sărind. Mă întorc. O fulgerare de
alb zboară la fereastră, apoi se izbeşte de sticlă cu un trosnet
slab. Mă ridic împleticindu-mă, deschid iute fereastra şi
privesc în sus. O funie răsucită din cearşafuri atârnă de la
fereastra de deasupra.
— Rahat, spun, iar Gabriel mă împinge cu cotul din cale
apucând funia.
Ne întoarcem unul spre celălalt.
— Rowena! strig eu.
— Mama mea, spune el în acelaşi timp.
Ne întoarcem
Semiluna şi din
aruncă nou privim
suficientă lungpentru
lumină pe fereastră.
ca noi să putem
vedea că aleea lungă este pustie, cu excepţia găurilor şi a
pietrişului şi a întunericului lugubru.
Rowena a dispărut.

173
OPTSPREZECE

— NU! REPETĂ MAMA pentru a treia oară, având faţa albă


în strălucirea puternică a luminii din bucătărie. Nu t e vei
apropia de bărbatul ăsta! Niciodată!
— Dar el vrea…
— Nu-mi pasă ce vrea, Tamsin. Este extrem de primejdios.
Extrem de primejdios, repetă mama, de parcă ar vrea să se
asigure că o aud cu adevărat.
Înnoadă un prosop de vase până ce imprimeul cu
trandafiri şi lalele se deformează sub mâinile ei, apoi îl
răsuceşte, atârnându-l de un cuier din lemn de deasupra
plitei.
— Tatăl tău şi cu mine vom avea de-a face cu el.
— Ce aveţi de gând să faceţi? o întreb.
— Vom vorbi cu el.
Eu pufnesc.
— Mda, asta o să meargă.
— Îmi pare rău, Camilla, repetă mătuşa Lydia pentru a
treia oară din scaunul ei de lângă masa de bucătărie.
Lângă ea e o cană de ceai, dar nu cred că a luat nicio
sorbitură. Are ochii roşii şi umflaţi.
— Nu e vina ta, răspunde mama automat, de asemen ea
pentru a treia oară, ochii ei rătăcind neobosiţi pe pereţii
bucătăriei. Nu se poate face nimic.
Se pare că Rowena se trezise în urmă cu o oră, se
prefăcuse că doarme până ce Lydia se întorsese cu spatele,
apoi îşi folosise puterea de convingere. A convins-o pe Lydia
să rămână tăcută şi să nu se mişte, exceptând momentul
174
când a rugat-o să o ajute să înnoade cearşafurile.
— N-am putut să fac nimic, ci doar să privesc în timp ce ea
lega cearşafurile laolaltă. Şi în tot timpul am crezut pur şi
simplu că era lucrul cel mai firesc din lume să fac ceea ce îmi
spun ea. Orice mi-ar fi spus. Aş fi sărit eu însămi pe
fereastră, dacă mi-ar fi cerut s-o fac.
Lydia întinde mâinile în faţă, de parcă le-ar întreba în

tăcere
— N-cum poates -fio atât
de aucăputut
am ştiut trădeze.
de… puternică.
Vocea i se frânge uşor, iar Gabriel, care stă lângă mama
lui, împinge cana cu ceai mai aproape de ea.
— Este, spune mama pe un ton aspru.
—De-asta ai nevoie de ajutorul meu! insist eu,
împingându-mi scaunul în spate.
Picioarele acestuia scârţâie pe podeaua de gresie, iar
mama închide ochii preţ de o fracţiune de secundă.
— Nu!
— Serios, mătuşă Camilla, spune Gabriel. Tamsin chiar o
poate
— Nuopri…
vreau s-o ştiu aproape de acest bărbat!
— Ce se întâmplă? întreb în cele din urmă. De ce te temi?
Ce ţi-a spus Ro că ar fi citit?
Mama clatină din cap.
— Nu suficient cât să fie clar. Dar tot ce ştiu este că acea…
creatură… tu…
Apoi scoate un sunet strangulat. După un minut, îmi dau
seama că mama încearcă să nu plângă.
— Eu mor? întreb pe un ton lipsit de intonaţie, iar Gabriel
ridică fruntea, uitându-se lung la mama, apoi la mine.
Ea face o mişcare crispată din cap, care ar putea fi una de
încuviinţare.
— Ei bine, spun, deoarece nu sunt sigură ce anume ar
trebui să fac când tocmai mi se dau asemenea veşti bune.
Dar ai spus că nimic nu e bătut în cuie, nu?
— Ba da, spune mama expirând. Da, asta aşa e. Viitorul e
175
scris pe apă, spune ea ferm, ca şi când şi -ar reaminti ea
însăşi de un adevăr important. De aceea, tu vei sta departe,
departe, cât mai departe de acest bărbat. E clar?
Unchiul Morris se materializează în bucătărie şi noi toţi
tresărim, cu excepţia mamei, care pare să-şi fi regăsit calmul.
Se ridică iute în picioare şi îşi dă părul pe după urechi, o
mişcare inutilă de vreme ce iarăşi iese în toată splendoarea

onduleurilor
— Aşteptaţisale
-măca de tirbuşon.
aici! spune ea. Orice se petrece… dacă nu
ne întoarcem… vreau să ardeţi cartea.
— Poftim?
— Dacă nu ne întoarcem…
— Ba vă întoarceţi!
— Dacă nu ne întoarcem, ardeţi-o. Prefer să fie arsă decât
să cadă în mâini nepotrivite.
— Rowena a citit-o?
— Nu de când… de când am oprit -o. Aşa că nu ştiu cât de
mult ştie. Există unele lucruri pe care nu le ştie. Cel puţin de
asta
sine. sunt sigură,
Dar pro babil adaugă mama,
că i-a spus dejavorbind aproape
lui. El ştie… ca pentru
ce puteţi face
voi.
Apoi ea îşi lipeşte buzele de fruntea mea şi dispare din faţa
noastră. Alergând la fereastră, ajung la timp să o văd
materializându-se pe alee, lângă maşina noastră maro care
rareori era scoasă din hambar.
Tata e deja la volan şi scoate o mână pe fereastră,
fluturând-o în direcţia casei, de parcă ar şti că îl urmărim cu
toţii din diversele locuri în care ne aflăm. Îmi lipesc mâna de
geam, buricele degetelor mele ajungând deasupra
crăpăturilor fine din sticlă care ştiu că sunt acolo de ani de
zile. Îmi înăbuş nevoia imperioasă de a striga după ei, ştiind
că oricum nu mă vor asculta.
Tata întoarce maşina, cauciucurile afundându-se ici şi colo
în gropi, iar apoi autoturismul se îndepărtează pufăind,
luminile de poziţii din spate clipind în întuneric.
176
— Acum ce facem? întreabă Gabriel, întins pe patul meu,
privindu-mă cum fumez încă o ţigară până la filtru.
Arunc mucul printr-o gaură din sita de la geam,
imaginându-mi chipul îngrozit al tatei dacă l -ar fi putut
vedea aterizând în straturile lui preţioase de flori de
dedesubt. Apoi mă întreb dacă îl voi mai vedea vreodată,

îngrozit
Acestasau nu.
este genul de gând care în ultima jumătate de oră
m-a împins să fumez ţigară după ţigară.
— Nu ştiu, îi spun, începând să mărşăluiesc prin cameră.
Mărşăluitul şi fumatul în acelaşi timp mă ameţesc, aşa
încât încerc să le fac pe rând.
— De când au plecat?
— De când m-ai întrebat ultima dată? Două ore şi şase
minute.
Ia o gură de apă din paharul pe care îl ţine în mână şi din
gâtul lui se aude un sunet tremurat, scurt.

Gabriel tot-mi
Aşa căa dă voieo să
spus ţi-o spun
mulţime de pe- aia dreaptă.
lucruri în seara asta, de
când i-am zis tot ce am aflat în bibliotecă de la părinţi.
— După cum se presupune, am dat totul peste cap
Călătorind înapoi în 1899 pentru a lua ceasul.
— Poate nu chiar tot, dar suficient. Cred că s -a scurs
destulă putere cât să-i permită lui Alistair să se folosească de
Rowena, indiferent despre ce e vorba.
Din degete mi se răsuceşte o şuviţă de flacără. Marginea
cearşafului începe să ardă.
— Rahat, spune Gabriel şi aruncă restul de apă din pahar
peste flacără.
Cu un sfârâit, apa stinge focul, dar mirosul de material
textil ars umple aerul.
— Piro, vrei te rog să nu mai faci asta?
— Îmi pare rău. Dar nu mai am nouă ani, ca să învăţ cum
să controlez asta.
177
Gabriel nu comentează. În schimb, îşi pune paharul gol pe
scrinul meu, apoi mă întreabă:
— Deci de ce nu putem pur şi simplu să Călătorim înapoi
exact înainte de acest moment, în loc să ne ducem după
ceas!
Dau din cap, dar continui să merg.
— Deoarece din puţinul pe care mi l -au explicat despre

Călătorit,
fel de fiecare
de fir din dată ciudăţenie
întreaga… când o facem, tulburăm nu
de structură. ştiuo ce
Orice fi
însemnând asta. Şi unde mai pui că nu putem merge înapoi
într-un timp unde să ne întâlnim iar cu noi înşine. Se pare
că nu este posibil să ne întoarcem într -un timp în care noi
deja existăm – teoria fiind că materia nu este nici creată, nici
distrusă, ci numai transformată. Aşadar, nu putem să ne
mai adăugăm ceva, obţinând astfel dublurile noastre.
Aparent, asta ar fi foarte, foarte rău.
— Nu ştiu, spune Gabriel meditativ. Două de -alde tine? ar
putea fi niţel pervers.

MăTe
— rog!
opresc şi îi arunc o căutătură urâtă.
— Asta e tot ce-ţi trece prin minte într-o moment ca ăsta?
Gabriel îşi suflecă o mânecă, apoi îmi zâmbeşte.
— Sunt bărbat. Ăsta e lucrul la care mă gândesc mereu.
Dar, oh! Unele lucruri ar trebui să le ţin numai pentru mine,
nu?
— Da!
Îmi reiau marşul şi Gabriel îşi reia tăcerea, gândindu -se la
ce s-o fi gândind, până ce spune:
— Dar ce zici de mătuşa Beatrice? Vreau să spun, în mod
clar tu ai Călătorit atunci. Amândoi am făcut -o, de vreme ce
ea mă cunoaşte şi pe mine, se pare. De ce am făcut asta?
— Mă tot gândesc şi eu, spun, rar. Deoarece ea a fost unul
dintre Păstrători. Gabriel, ea trebuie să fi fost.
Mă aşez pe pat.
— Şi noi am încercat să luăm ceasul de la ea?
178
— Nu cred că mai e ceas, meditez eu. Se schimbă de
fiecare dată când se schimbă Păstrătorul. Aşa mi -au spus
părinţii. Şi nimeni nu ajunge să cunoască identitatea
Păstrătorului. Asta îl face să fie sigur.
— Aşadar, probabil că am încercat să-l luăm de la ea.
Gabriel îşi îndoaie braţul cu tristeţe.
— Am încercat din nou? De ce am fost atât de stupizi?

Nu—ştiu
Probabil căfăcut
ce ne-a la vremea aceeaasta.
să credem am crezut că e o idee bună.
— Sau ce ne va face să credem asta, spune Gabriel după o
clipă.
— Cine ştie? Poate că acum n-o vom face. Conform celor
spuse de mama, viitorul este scris pe apă.
— Mă îndoiesc, intervine Gabriel. Nu în legătură cu viitorul
scris pe apă. Toată lumea ştie asta.
— Eu n-am ştiut…
— Tamsin… nu eşti chiar aşa de neştiutoare. Vreau să
spun, trebuie să fi participat la unele ritualuri de pe aici. La
destule
Fluturcât
dinsămână
cunoşti
de elementele corespunzătoare.
parcă i-aş alunga vorbele.
— Bine, dar…
— Oricum, am vrut să spun că mă îndoiesc că noi încă nu
mai avem de gând s-o facem. Deoarece ea deja îşi aminteşte
— Ahh! Asta face să mi se învârtă capul, îi spun,
prăbuşindu-mă peste căpătâiul patului.
Trasez cu degetul conturul scrijeliturii pe care am făcut-o
pe stâlpul patului când aveam zece ani. ROWENA E
NASOALĂ. Litere scobite subţire, provocatoare. Brusc, cred
că s-ar putea să încep să plâng.
— Ei, haide, spune Gabriel, ridicându-se şi întinzându-şi
mâna. Hai să mergem la plimbare. Măcar poţi fuma încă o
ţigară la aer curat.
Îl las să mă tragă în picioare.
Şi apoi mobilul meu începe să bâzâie pe noptieră ca o
albină supradimensionată. Îl iau şi oftez.
179
— E Agatha.
Apăs butonul difuzorului, apoi ţin telefonul departe de
ureche. Zgomotul se revarsă – voci aspre, gălăgioase şi o
chitară bas. Gabriel îşi îndoaie mâna iar, începând să -şi
mişte degetele pe nişte corzi din aer, din câte-mi pot da
seama. Băieţii sunt atât de ciudaţi uneori!
— Alo? Agatha? De-abia te aud, ţip înapoi, ca răspuns la

bâzâitul
— Tam? minuscul din urechea
E mai bine aşa? mea.
— Da, puţin.
Îmi întorc ochii spre Gabriel, care îşi îndeasă mâinile în
buzunare şi începe să examineze lucrurile împrăştiate pe
scrinul meu.
— Tam, sunt la taverna Lion ’s Head. O ştii, cea de pe
Mercer Street? Cea în care nu intrăm niciodată?
— Îhî. Dă-mi voie să ghicesc – ai cunoscut un tip?
Păi, măcar seara cuiva decurge bine. Şi dacă ea m -a sunat
să-mi spună despre asta, atunci probabil că nu
experimentează
noastre anterioare.nicio ciudăţenie reziduală a conversaţiei
— Nu. A fost atât de amuzant!
Vocea Agathei şerpuieşte în şi din telefon.
— Eşti beată?
Chicoteşte în felul ei bine-cunoscut – două accente înalte
şi un gâlgâit. Zâmbesc numai auzindu-l.
— Un copil. Îţi dai seama?
Apoi se năpusteşte fără să mai aştepte răspunsul meu.
— Oricum, n-aveam de gând să ies în seara asta, dar apoi
a fost atât de amuzant! Sora ta a sunat la camera noastră şi
eu am răspuns şi mi-a spus că era în oraş şi m -a întrebat
dacă am chef să ies să mă întâlnesc cu ea, să bem ceva.
Brusc, am senzaţia că în cameră nu este destul aer.
— Nu! icnesc, iar Gabriel se întoarce, aruncându-mi acea
privire care spune: ce s-a întâmplat?
— E atât de drăguţă, Tam! Ştiu că voi nu vă înţelegeţi
180
mereu, dar ea este tare, tare dulce. Vreau să spun, la început
m-am cam simţit aiurea şi m -am purtat în stilul am atâta de
învăţat, dar apoi ea a fost aşa de dulce… pur şi simplu, cred
că ea doar…
— Te-a convins? completez eu mohorâtă.
— Mda! Oricum, am decis să ies numai pentru una mică
iar apoi am tot vorbit şi…

— Ce aichicoteşte
Agatha băut? Agatha, ce ai băut?
din nou.
— Bere. Iar sora ta a plătit toate rândurile. Am băut, cred,
vreo trei beri, dar ea nu m-a lăsat să plătesc nimic. A fost aşa
de drăguţ din partea ei!
— O, Agatha!
Vocea mi se frânge.
Gabriel traversează încăperea şi întreabă pe un ton scăzut:
— Ce se întâmplă?
Clatin din cap, prea amorţită. Urmează o izbucnire de
electricitate statică pe fir, iar vocea Agathei revine.
— Dulce cu adevărat şi…
— Rowena e cu tine acum? o întrerup.
Urmează o pauză în care aud ceva neinteligibil şi apoi
muzica pare să crească în intensitate.
— Ăăă… nu. S-a dus la baie, cred. Nu ştiu. Asta a fost cu
ceva timp în urmă.
Vocea îi este impregnată de o uşoară confuzie.
— M-am tăiat la braţ, îmi spune ea pe un cu totul alt ton.
— E grav? Poate că ar trebui să mergi la spital?
— Nu, e OK, e OK, spune ea. A trebuit să mă tai la braţ –
acum mi-am amintit. Sora ta…
Vocea Agathei îmi pătrunde în minte asemenea mişcărilor
unui fierăstrău în timp ce ea bâiguie întruna despre cum a
ajutat-o sora mea să se taie la braţ în baie şi cum sângele
cursese din tăietura fină de pe pielea ei în fiola pe care
Rowena se întâmpla să o aibă la ea. Închid ochii, încercând
în van să-mi alung imaginea onestei Agatha, roşie la faţă şi
181
probabil chicotind încă, sprijinindu-se de sora mea sau de
vreun perete jegos din baie, în timp ce Rowena îi extrăgea
sângele, picătură cu picătură, de parcă ar fi jumulit penele
unei găini.
— Agatha, mă reped eu, ar trebui să te duci acasă chiar
acum. Şi să încui uşa, bine?
Dar ea nu pare să-mi fi auzit ultimele cuvinte.

el —
te Aşteaptă… Rahat,
aşteaptă. Cine chiar
e el? sunt beată.
Prietenul tău? Amăspus să -ţi zic
întreabă ea că
şi
chicoteşte din nou.
— Du-te acasă, Ag, serios! Ajung şi eu în curând, bine?
— Bine, Tam. Eşti cea mai tare. Şi, hei, poate că luăm
prânzul împreună mâine. Tu, eu şi Rowena.
— Mda, spun voioasă. Ar fi grozav!
Din fericire, Agatha e prea departe pentru a înregistra
sarcasmul. Mai spune ceva şi apelul se întrerupe.
— Lasă-mă să ghicesc, spune Gabriel. Alte veşti proaste?

182
NOUĂSPREZECE

O SINGURĂ LUMINĂ străluceşte printr-o fereastră mică


din Learner Hall atunci când Gabriel trage maşina lângă
trotuar, strecurând-o între un camion staţionat în zona de
parcare interzisă şi un tomberon.
— Mai exact, cum plănuieşti să intri? mă întreabă Gabriel
în timp ce o femeie îmbrăcată în zdrenţe şi în saci menajeri
împinge un cărucior supraîncărcat, prin dreapta maşinii.
Un sac de plastic foşneşte pe stradă, iar femeia se opreşte
privind lung după el ca şi când l -ar urmări cu privirea pe
unul dintre preaiubiţii ei copii plecând pentru totdeauna.
Apoi pleacă lent mai departe, scuturând din cap în ritmul
scârţâitului roţii stricate a căruciorului.
— Nu intrăm.
— Supraveghem? întreabă Gabriel, mişcându-şi degetele
neliniştite pe volan.
— Nu. Respir, întorcându-mă puţin pe scaunul meu
pentru a-l privi drept în faţă: Eu intru. Tu trebuie să mă
aştepţi aici.
— Ba nu, nici gând, spune el, iar vocea lui este atât de
calmă şi autoritară, încât clipesc.
— Te rog, Gabriel, e singura…
— Ba nu, Tam.
Se răsuceşte în scaun, genunchiul lui izbindu -se de-al
meu.
— Ai auzit-o pe mama ta. N- ar fi trebuit nici măcar să
venim aici în seara asta, dar… nu… tu nu ai să dai singură
ochii cu el. Dacă mori?
183
Cuvintele sunt rigide şi simple şi chiar au acest gen de
efect de a face să-ţi stea inima în loc, ceea ce încerc eu din
răsputeri să ignor.
— N-am să mor.
— O, nu zău? Ultima dată când am verificat, în pofida
tuturor Talentelor tale, nu puteai citi viitorul. Sau am fost
greşit informat?

nu,—ascultă
Taci din gură!
-mă! Nu, n-apăsându
îi spun, ai fost. Dar
-migândeşte -te la asta.
palma peste gura Ba
lui
deschisă.
După o secundă, el scapă de mâna mea, dar rămâne tăcut.
— Tipul mă vrea vie. Vrea să -i găsesc acel… obiect. Ceasul
nu mai este acel ceas. Domani. Dintr-un anume motiv, lui
ăsta îi trebuie.
— Pentru a-şi recăpăta puterile familiei, propune Gabriel
pe o voce egală, de parcă ar crede că sunt proastă. De ce
anume vrei să-l ajuţi, nu ştiu.
— N-am de gând să-l ajut, îi spun frustrată acum,
deoarece
încropit lanu înţeleg de
repezeală, ce are
care el nu
maipricepe imediat
multe găuri planul
decât meu
o bucată
de şvaiţer.
Privesc în gol pe geamul maşinii. O umbră mică, aproape
greu de distins de pietrele din pavajul negru, se grăbeşte
traversând strada şi dispărând în canalizare.
— Bine. Care este planul tău?
— Intenţionez să intru acolo şi am de gând să stau de
vorbă cu el.
— Ai de gând să stai de vorbă cu el? Ast a-i tot? Ăsta-i
plan?
Duc mâinile la medalion şi apăs pe micuţa ascunzătoare.
Aceasta se deschide cu un declic slab. O închid, o deschid, o
închid iar. Sunt oarecum conştientă de faptul că i -am pus
cam aceeaşi întrebare mamei mai devreme în această seară,
chiar înainte să plece. Şi că ea încă nu s -a întors din câte
ştiu…
184
Zgomotul motorului maşinii trezindu-se la viaţă îmi face
reveria ţăndări.
— Ce faci? Gabriel apasă maneta de semnalizare. Opreşte -
te! îi spun, prinzându-l de încheietura mâinii.
— Mă poţi împiedica să-mi folosesc Talentul. Dar sunt
aproape sigur că nu mă poţi împiedica să -ţi conduc fundul
acasă cu maşina.

— Gabriel!
El Aşteaptă
eliberează manetao clipă, te rog!
de semnalizare, dar nu opreşte
motorul maşinii. De asemenea, un ticăit liniştit, care
aminteşte sunetul unui ceas, umple interiorul maşinii.
— Este… un tip periculos. Un motiv în plus să nu intri
acolo de una singură şi…
— Se pare că îi are în vedere pe toţi care fac parte din viaţa
mea. Mai întâi Rowena, acum Agatha. Nu pot îngădui c a tu
să fii cea de-a treia victimă.
Gabriel pufneşte.
— Sunt aproape sigur că-s mai tare decât el.
Îi dau un pumn în umăr, probabil mai tare decât s -ar fi
cuvenit.
— N-ai vrea să nu te mai comporţi ca un băiat în povestea
asta? Nu poţi fi mai tare decât el, căci el nu e… normal, zău.
E malefic. N-ar trebui să-ţi explic aşa ceva tocmai ţie. Iau o
gură ger. Te rog! Nu vreau să ştie că eşti… important pentru
mine. Nu se poate să ştie aşa ceva.
Motorul mormăie şi tresare sub noi, iar eu privesc lung la
ledul semnalizatorului care clipeşte verde pe afişajul de pe
bord. Apoi, fără avertisment, Gabriel se întoarce spre mine,
mă prinde de ceafă cu o mână şi mă trage spre el. Mă sărută
apăsat, scurt, pe gură.
— Zece minute, îmi spune, iar vocea îi este răguşită. Ai
zece minute şi apoi vin după tine. Şi te conduc măcar până
în hol.

Ajungând într-un punct mort din faţa întunecatelor uşi


185
masive, mă uit cercetător prin sticla mânjită. Un paznic este
prăbuşit peste pupitrul de la intrare, cu capul atârnându-i pe
braţele strânse.
— Ea e înăuntru, nu? întreb pentru a cincia oară şi, spre
cinstea lui, Gabriel nu scoate asta în evidenţă.
— N-a plecat, spune el liniştit.
De parcă vorbele lui o cheamă, Rowena apare în raza

noastră -vizuală.
făcându mi semn Estecusingură.
mâna Bat
de în geam,
parcă amiarjuca
ea zâmbeşte,
un joc.
Traversează încăperea şi se apleacă peste paznic, buzele
rotunjindu-i-se aproape de urechea lui. El îşi întoarce capul
în somn şi, cu toate că nu deschide deloc ochii, bâjbâie la
centură, apucă un inel strălucitor de chei, alege una şi i -o
înmânează ei. Sora mea zâmbeşte iar şi îi spune altceva,
moment în care el îşi sprijină capul pe braţe şi pare să -şi
piardă iar cunoştinţa. Ea se iveşte voioasă în faţa noastră,
descuie uşile masive şi le dă în lături.
— Ai reuşit să ajungi, spune ea, de parcă ar fi gazda unei
petreceri
toate că spectaculoase.
nu şi pe tine,Alistair va fiRowena
adaugă încântatîncruntându
să te vadă. -se,
Cu
fermecătoare totuşi. A zis că numai ea, îi spune linguşitoare
lui Gabriel, ridicând un deget spre mine.
— Încetează, îi zic scurt. El nu vine cu mine, aşa că nu-ţi
irosi timpul.
— Bine!
Rowena pufăie pe o voce cu totul diferită. Mă aplec mai
aproape pentru a o examina pe sora mea. În pofida relativei
ei bune dispoziţii, ea pare şi mai palidă decât înainte, iar
albul ochilor săi a căpătat o tentă gălbuie. E îmbrăcată tot cu
rochia neagră, numai că acum e împodobită cu o dâră de
noroi pe partea dreaptă, iar din poalele zdrenţuite lipseşte o
bucată.
— Arăţi ca dracu’, Ro, îi zic pe un ton prozaic. Iar asta
spune multe.
— Sunt îndrăgostită, îmi răspunde ea repezit, ducându -şi
186
palmele la obraji.
— Cum rămâne cu James?
Dacă e norocos, e încă în comă, în tot acest coşmar,
ascuns într-unul dintre multele dormitoare ale casei noastre.
Privesc în felul meu la foaierul clădirii Lerner Hall. O lumină
fluorescentă bâzâie şi vibrează deasupra capului paznicului
care doarme. Cu această excepţie, clădirea este tăcută şi

întunecată.
Rowena şovăie, cu buzele întredeschise. Apoi, ceva în
interiorul ei pare să înţepenească şi ea face o piruetă,
deplasându-se cu paşi săltaţi, asemenea unui balon tras de o
sfoară.
— El aşteaptă, este tot ce spune.
Pun mâna pe braţul lui Gabriel – pare deosebit de nefericit.
— Zece minute, îmi reaminteşte el subliniind, iar eu dau
afirmativ din cap.
— Zece minute, repet eu şi, preţ de o secundă, mă întreb
dacă are de gând să mă sărute iar.
-l sărut eu. Dar el n-o face, şi nici eu.
În Sau dacăo ar
schimb trebui
urmez pe să
sora mea, simţind furnicături în ceafă.
Pare că s-au scurs ani de când am mai trecut pe holul
ăsta, în prima săptămână de şcoală, atât de hotărâtă să le
arăt celor din familia mea că la urma urmelor nu sunt
inutilă, atât de plină de speranţă că voi găsi ceea ce voia
Alistair. Sau ce spusese el că voia
Ne apropiem prea repede de biroul lui. Sora mea ridică un
lemn alb şi mai mult mângâie uşa decât bate în ea. Îmi dau
ochii peste cap – numai spre beneficiul meu, ştiu, dar să fiu
meschină îmi dă un pic de curaj. De care acum am nevoie
mai mult ca oricând.
Rowena deschide uşa şi intrăm în birou. Alistair stă la
biroul lui. Prin contrast cu sora mea, pielea lui străluceşte de
sănătate iar ochelarii îi sclipesc de parcă tocmai şi i -a
lustruit. O tavă simplă de aramă, pe care sunt două pahare
de cristal şi o carafă de cristal faţetat care conţine un lichid
187
închis la culoare, cafeniu-roşcat, aşteaptă în apropierea unui
cot ascuţit înveşmântat într-un costum negru. Ochii mei
evaluează rapid tava, scrutează pereţii, apoi se întorc la
chipul lui, care etalează o expresie de răbdare.
— Tamsin, spune el curtenitor, iar eu încerc să nu mă
înfior vizibil la exaltarea tăcută din glasul său.
Mă gândesc la ultima dată când am fost aici şi la cât de

bine
— aDomnule
jucat rolul profesorului
doctor nerăbdător.
Callum, îi răspund pe u n ton calm. Sau
ar trebui să spun domnule doctor Knight?
El îşi dezveleşte dinţii într-un râs tăcut. Apoi, se întoarce
spre sora mea, care s-a tot foit pe lângă el, şi îi spune cu o
voce joasă şi lipsită de inflexiuni:
— Aşteaptă afară.
Faţa i se lasă de parcă toate trăsăturile i-ar dispărea de pe
chip. Dar nu protestează. Înainte de a se îndrepta spre uşă
îşi trece mâna peste braţul lui Alistair, atingându-i uşor
degetele cu ale ei. Alistair nu bagă în seamă niciunul dintre
gesturile
— Vrei ei
săde despărţire
stai jos? şi ni ci plecarea ei.
— Nu, mulţumesc, îi răspund cât de degajat se poate. Şi
nu-mi mai oferi nici ceai şi nici apă, îi spun arătând spre
carafă. N-am chef de ospitalitatea ta.
Nu mă prea pricep la sport, dar îmi imaginez că atacul este
cea mai bună apărare.
— Asta? întreabă Alistair cu un chicotit, arătând spre
carafă. Mă îndoiesc foarte tare că ai vrea să bei din asta. Eşti
prea… orientată spre etică. Şi totuşi, asta a fost mereu
problema cu familia ta.
Îşi încrucişează braţele pe birou şi se uită la mine.
— Serios, ştii cât de nesăbuită este şi a fost familia ta în
decursul anilor? Ştii cât de mici şi-au făcut vieţile şi
Talentele? Ce risipă! O pierdere clară.
— Unde sunt părinţii mei? îl întreb, iar buzele-mi sunt
amorţite.
188
Nu că m-aş aştepta să-mi spună adevărul, dar cel puţin
poate îmi dau seama dacă minte. Dar el flutură din mână
nepăsător şi spune:
— N-am fost interesat de ceea ce aveau de oferit.
Nu-mi pot închipui despre ce era vorba, dar nu vreau să-i
dau satisfacţie întrebându-l. El se apleacă peste birou,
fixându-mă cu ochii lui ca gheaţa, iar eu mă gândesc la un

cocor mareinteresat
— Sunt şi negru.de ceea ce poţi tu să faci pentru mine.
— Şi ce anume este acest lucru?
Alistair zâmbeşte.
— Tu îmi poţi aduce ce vreau.
— Cred că deja am făcut-o. Ţi-am adus ceasul, îi spun, iar
obligaţia mea s-a încheiat.
El atinge uşor marginea unui pahar de cristal. Un clinchet
de reverberaţie umple spaţiul dintre noi.
— Poate că reuşesc să te conving să încerci iar.
— Şi dacă nu vreau?
Pe fruntea lui îşi fac apariţia nişte linii aspre.
— Nu vrei? repetă el calm. Apoi ridică puţin tonul şi
spune: Rowena, te rog, intră!
Uşa se deschide brusc şi sora mea se strecoară înapoi în
birou. Mă întreb dacă în tot acest timp a stat cu urechea
lipită de uşă. Şi apoi mă întreb dacă măcar a înţeles ce a
auzit. Trece pe lângă mine atingându -mă şi se duce lângă el,
iar eu nu mă pot abţine să nu remarc expresia de voioşie de
pe chipul ei.
— Am nevoie de ajutorul tău, îi spune Alistair cu o
blândeţe îngrozitoare, apoi deschide un sertar şi se aude cum
clincăne ceva timp de câteva secunde, după care îi oferă
surorii mele un cuţit cu mâner de os.
— Nu! spun eu, dar niciunul nu catadicseşte să se uite la
mine.
În schimb, Rowena întinde braţul, cu faţa antebraţului în
jos şi, fără o fracţiune de ezitare, îşi înfige partea curbă a
189
lamei cuţitului în piele, de parcă ar tăia o felie de carne.
— Opreşte-te! strig şi mă reped spre ea, înşfăcând cuţitul
din mâna ei.
Strâng şi mai tare mânerul neted şi, preţ de o secundă
paralizantă, privindu-l adânc pe Alistair în ochi, mă imaginez
implantând cuţitul drept în inima lui.
— Fă-o, şi n-o să -ţi placă deloc ce o să i se-ntâmple surorii

tale îmi şuieră


Deodată, îmiel.
amintesc avertismentul mamei despre efectul
în oglindă al vrăjii asupra Rowenei şi arunc cuţitul în colţul
încăperii, unde alunecă pe podea şi, la un moment dat, se
opreşte. Întorcându-mă spre Rowena, aproape că vomit când
o văd storcându-şi braţul cu calm, privind cum sângele se
îngroaşă şi picură din semnele proaspete de pe braţul ei într-
o ceaşcă de porţelan pe care Alistair i -a oferit-o cu atâta spirit
de prevedere.
— Ro, şoptesc eu, şi, cocoloşindu-mi tricoul, încerc să-i
opresc sângerarea.
— Nu,
decât ar Tamsin, îmi spuneRowena
fi fost adevărata ea cu blândeţe,
dacă i -aşmult mai în
fi stat blândă
cale.
Trebuie să i-l dau lui, îmi explică ea cinstit. Numai aşa poate
trăi.
— Îţi mulţumesc, draga mea. Deocamdată, ajunge.
Alistair întinde mâna după ceaşcă. Dar eu întind rapid
braţul înşfac ceaşca, aruncând-o în peretele din spatele meu.
Ceaşca se izbeşte de rama unei picturi medievale înfăţişând o
scenă de vânătoare şi se sparge. Conţinutul curge pe pictură
– o dâră roşie, lipicioasă. Sunt încântată să văd că am reuşit
să sparg şi sticla tabloului. Mă întorc spre Alistair, zâmbind.
— Vai! Se pare că sparg tot timpul căni la tine-n birou.
Alistair îşi strânge buzele într-o linie subţire ca un ac, dar
sora mea e cea care vorbeşte prima.
— Tamsin, mă strigă ea. De ce ai făcut asta?
Se ghemuieşte în colţul încăperii şi începe să adune
cioburile de porţelan, murdărindu-şi instantaneu degetele cu
190
sângele stacojiu.
— Lasă-le, îi spune Alistair, iar vocea îi este aproape la fel
de ascuţită ca lama cuţitului şi aparent taie la fel de adânc,
căci sora mea priveşte în sus, expresia ei de groază fiind prea
greu de îndurat. Poţi să pleci, îi spune el pe acel ton glacial,
iar sora mea îşi lasă capul în jos, se ridică în picioare şi, încă
strângând cu tandreţe la piept cioburile ceştii, se strecoară

afară dinşiîncăpere.
— Tu cu mine semănăm mai mult decât crezi, spune
Alistair într-un târziu, cu o voce grijulie, cu ochii fixaţi
asupra mea.
Pufnesc. Nu mă pot abţine.
— Nu pricepi nimic, îi spun, dând cu piciorul într -un ciob
de porţelan. Acesta se loveşte de plintă. Dincolo de faptul că
amândoi am minţit în legătură cu numele noastre, adaug eu.
Dar ignoră ce-am spus.
— Amândoi am face orice pentru familiile noastre.
Îmi ridic ochii, îl privesc lung, apoi deschid gura. Niciun
sunet.
— ŞiNu am cuvinte
amândoi să neg
am fost asta.de ceea ce ni se cuvine în
privaţi
mod firesc. Prin făcătura familiei tale.
— Nu e adevărat, spun imediat.
El ridică dintr-o sprânceană.
— Nu este? Oare nu familia ta ţi -a ascuns adevărul despre
Talentele tale? Se apleacă peste birou, ochii lui ţintuindu-mă
de perete şi adaugă: În toţi aceşti ani?
Mă forţez să-i spun:
— Au avut motivele lor.
— Uimitor! Cum îi aperi tu taman pe oamenii care ţi-au
negat dreptul din naştere.
Clatină din cap, de parcă aş fi un specimen deosebit de
greu clasificat.
— N-am asemenea scrupule. Ce este asta? reuşesc în cele
urmă să îngaim. Explicaţiile unui nebun înainte să mă
omoare?
191
— Un nebun?
Acum, el pare amuzat.
— O, nu, Tamsin. Nu sunt nebun. Obiectez. Nu sunt decât
metodic. Trebuia să fiu. Când tot ce ai este doar un nume cu
care să te descurci în toţi aceşti ani, înveţi să fii… exact.
Un sunet îmi bâzâie în urechi.
— Un nume? întreb prosteşte, şi apoi se face lumină în

minteaaia.
seara mea. Numele
O căutai pe Rowenei. De ce?
Rowena. De asta ai venit la librărie în
Alistair zâmbeşte.
— Da, Rowena Greene. Este numele care a fost promis
drept salvarea noastră. Când familia ta a omorât-o pe a mea,
unica noastră speranţă a fost o privire în viitor, o privire în
cartea pe care bunica ta, întreaga ta familie, o consideră o
comoară.
— Şi ai văzut numele Rowenei?
Respir. Alistair ridică din umeri.
— Sigur că nu. Asta a fost acum mai bine de o sută de ani.
Ruda meaŞtiam
de secole. a văzut, iartrebuie
că ea acesta să
este
fienumele
cheia. pe care îl reţinem
— Ce insinuezi spunând că familia mea a omorât-o pe ta?
Noi n-am omorât pe nimeni.
— Eşti chiar atât de sigură de asta?
— Voi aţi fost cei care aţi omorât oameni. De-asta va
împiedicat. Aşa…
Îmi înghit restul cuvintelor. Aşa mi-a spus mama sună
teribil de copilăresc în acest context.
— Asta cre zi? Că noi omoram oameni şi prin urmare
familia Greene a sărit şi a salvat situaţia? Minciuni, spune el
cu însufleţire. Familiei tale nu i-a păsat de nimic, de nimic în
legătura cu cei pe care îi consideram ai noştri, atâta timp cât
nu era vreunul dintre ai lor. Dar oricum ar fi, spune el,
ridicând vocea, nu face greşeli vorbind despre omoruri.
Mă uit lung la el, la felul în care deschide gura şi apoi
buzele i se arcuiesc când mârâie.
192
— Ai idee cum e să creşti ştiind că ai fost menit să fii
altceva, ceva cu totul diferit de mizeria ordinară pe care o vezi
pe străzi în jurul tău, ceva dincolo de viaţa asta obişnuită de
muritor? Să ştii că ar trebui să ai un Talent, să ştii din
adâncul inimii, şi totuşi să nu-l ai din pricina a ceva ce s-a
petrecut acum mai bine de o sută de ani?
Se uită fix la mine, strângându-şi şi desfăcându-şi mâinile

de —peAtunci
sugativacând
de peprivezi
birou. Apoi inspirăde
pe cineva adânc şi spune
Talentul calm:
său, de
dreptul de a avea un Talent, ucizi o parte din acea persoană.
Din câte mi-a spus sora ta, cred că tu ai putea să înţelegi
asta. Gândeşte-te Tamsin! Gândeşte-te cât de diferită ar fi
putut fi viaţa ta!
Închid ochii, mintea mea rumegând şi rostogolind scenele
aidoma unui râu umflat de ploaie: Rowena şi Gwyneth
râzând, cu buzele lor roşii şi umede; Gabriel şi scrisorile lui
rămase fără răspuns; Silda îndepărtându-se treptat de mine;
anii timpurii de scoală, atunci când oamenii mă priveau de
parcă
diferităaş
de fiei.fost
Cumciudată,
ar fi fostcând
dacăde faptdin
nimic nutoate
eramastea
cu nimic
nu s -
ar fi întâmplat? Cum ar fi fost ca eu să ştiu exact, de la a
opta mea aniversare, ce puteam să fac? Nu există nicio parte
din mine care să mai fie aceeaşi. Apoi deschid ochii. Alistair
mă priveşte, cu satisfacţia întipărită pe chipul său. Ne privim
lung unul pe celălalt preţ de o bătaie de inimă înainte ca eu
să mă uit spre uşă, întrebându -mă dacă sora mea mai
sângerează.
— Ce primesc în schimb? Dacă te ajut?
— Viaţa surorii tale, îmi răspunde el, lăsându -se pe spate
în scaunul lui şi atingând iar marginea cupei de cristal.
— Şi pe a Agathei, îi spun, încercând să împiedic greaţa,
însoţită de transpiraţii reci şi de tremurături, să se
acumuleze în voce mea.
Ochii îi zboară din nou spre carafa, iar acum se citeşte în
ei o foame atât de posesivă, încât îmi feresc privirea.
193
— Poate.
— Poate? repet eu ca un ecou. Ce vrea să însemne asta?
— Poate că depinde de tine. Dacă reuşeşti să găseşti ce
vreau şi mi-l aduci destul de repede, poate că nu va fi prea
târziu pentru Agatha cea minunată şi plină de viaţă.
Am senzaţia că am gura plină de câlţi, dar fac un efort şi
spun:

Ce vrei de la Agatha? Ea n-are niciun fel de Talent – ea


e…—normală…
— Agatha îmi este de folos… să mă întreţin.
— Aşa cum este şi Rowena? îl întreb.
El îşi apleacă meditativ capul – o parodie îngrozitoare a
unui profesor care cugetă la întrebarea pusă de un student
— Într-un mod diferit.
— Şi ce li se va întâmpla? Dacă îţi aduc ce vrei? Le vei
elibera?
— Ce a mai rămas din ele de eliberat, adaugă el calin, dar
de data asta nu-mi pot reprima înfiorarea de pe chip.

Tamsin,
avea timp, timpul curge în defavoarea
să fii convinsă că mai suntlor. Şi când
şi alţii nu vor mai
pe listă.
Îşi împreunează mâinile, se uită la ceas şi îmi zâmbeşte
— Cred că tânărul care te aşteaptă afară devine
nerăbdător.
— Cât timp am pentru a-ţi aduce ceea ce vrei? Şi de ce nu
ţi-l iei şi singur, dacă eşti atât de puternic?
Pe chip îi trece umbra unei încruntări, iar eu consider că
dacă n-am făcut mare lucru în timpul acestei întrevederi,
măcar cu asta m-am ales.
— Se pare că e nevoie de cineva cu Talentul tău special.
Iar în liniştea care s-a lăsat, aproape că-mi vine să râd din
pricina tristului fapt că mi-am dorit atât de tare să fiu
Talentată, iar acum aş da orice să nu fiu.
Dar orice râs, fie el isteric sau altcumva, se risipeşte la
sunetul unui ceas care bate ora. Întorcându -mă, localizez
sursa acelui sunet: ceasul care a fost cândva Domani se află
194
în colţul biroului său.
— Un suvenir, murmură Alistair. Şi se dovedeşte a fi şi
folositor, adaugă el, iar eu întorc capul exact la timp pentru
a-l vedea destupând carafa şi turnându-şi în pahar o parte
din lichidul închis la culoare.
Ridică paharul, făcându-l să strălucească în lumină.
— Pentru… succesul tău, spune el cu o politeţe oribilă şi

soarbe tot conţinutul


Îi privesc muşchii dintr -o singură
gâtului înghiţitură.
încordându -se, iar apoi el îmi
zâmbeşte, buzele strălucindu-i umede.
Agatha!
Mă răsucesc pe călcâie şi ies în fugă din birou, aproape
ciocnindu-mă de sora mea, care este ghemuită la uşă, cu
ochii închişi. Râsul lui Alistair mă însoţeşte pe culoar.

195
DOUĂZECI

— EŞTI SIGURĂ CĂ VREI să faci asta? mă întreabă Gabriel


din nou prin uşa întredeschisă care uneşte dressingul
mătuşii Rennie cu al unchiului Chester.
—Am de ales? mor măi nefericită, strecurându-mă în
rochia pe care am luat-o din dulap, din camera mea de la
cămin.
Gabriel şi cu mine am mers acolo cu maşina după ce am
reuşit să-i explic, bâlbâindu-mă aproape incoerent, ce îmi
spusese Alistair. Agatha dormea şi, poate că fusese numai
imaginaţia mea, dar somnul ei părea diferit de obişnuitul său
somn comatos. În timp ce mergeam prin cameră, adunând
tot ce credeam că îmi trebuie, ea s -a foit întruna în pat, s -a
întors şi a murmurat. O dată chiar a ţipat.
— Nu, te rog!
M-am întrebat dacă s-o trezesc, şi am hotărât că nu. În
schimb, am rămas în picioare un minut, în timp ce Gabriel
aştepta afară, şi mi-am lipit mâna de fruntea ei. Dar ea s-a
răsucit cu spatele la mine şi atunci i -am văzut tăieturile de
pe braţ care de-abia prinseseră crustă. A trebuit să fug,
înainte s-o iau razna din nou. Acum încerc să găsesc alinare
în materialul mătăsos al rochiei, dar chiar şi asta îmi
aminteşte prea tare de Agatha şi de scâncetul ei de extaz
atunci când am ieşit din cabina de probă a acelu i magazin de
pe East Village cu haine la mâna a doua. Ea m -a convins să-
mi cumpăr rochia, cu toate că nu mi-o prea puteam permite
şi cu toate că nu aveam deloc unde să port rochie de seară
din anii ’30, lungă până în pământ, de culoare roz. În ultima
196
lună crezusem prosteşte că aveam s-o port la nunta Rowenei.
— Poate că totuşi o s-o port, îmi şoptesc în barbă în timp
ce răsucesc rochia şi o aşez cum trebuie.
— Cum merge treaba?
— Bine, icnesc. Nu prea pot să respir, dar în afară de asta,
e regulă.
— Respiratul este supraevaluat, mă informează Gabriel.

Am aflat asta exact acum, cu cravata blestemată pe care -o


port…
Traversez camera pentru a ajunge în faţa uriaşei oglinzi a
mătuşii Rennie. Rochia e în stilul anilor 1930, dar coafura
mă trădează. Caut prin grămada mea de agrafe de păr şi aleg
câteva cu cristale. Şi ce dacă sunt de la magazinele Claire’s?
Câţi oameni îmi vor examina agrafele de păr de -aproape? Şi,
oricum, cât timp vom adăsta în 1939? Numai cât va fi
necesar, se pare, să-i ruinez viaţa mătuşii Beatrice şi apoi să
plec. Şi înainte să mă confrunt cu acest gând incomod,
Gabriel intră pe uşa de alături. Îi surprind imaginea în
oglindă în timp ce
ceva asemănător încerc
unei să-mi
coafuri dinrăsucesc
anii ’30. buclele brunete în
— Arăţi grozav, exclam în timp ce jumătate din păr îmi iese
din cocul pe care tocmai încercam să -l prind. Oftez: Mă dau
bătută.
Gabriel, îmbrăcat într-unul dintre costumele unchiului
Chester, înaintează spre mine.
— Te dai bătută? Cedezi în faţa farmecelor mele de
netăgăduit, renunţând la opoziţia ta prostească? Ştiam eu că
până la urmă vei ceda. Fetele cedează mereu.
Scot limba la reflexia lui din oglindă. Ridicând în sus
colecţia mea de agrafe de păr, spun:
— Mă dau bătută în ceea ce priveşte părul meu,
prostuţule!
El întinde mâna.
— Dă-mi-le mie! spune, şi se apucă de treabă.
— Au! mă plâng eu atunci când el mă împunge cu o agrafă
197
în pielea capului.
Dar nu doare cu adevărat. Am făcut aşa pentru că stă atât
de aproape de mine.
— Îmi pare rău, spune el, şi -i simt respiraţia pe gâtul gol.
— E în regulă, îi replic printre dinţii încleştaţi, sperând că
nu va remarca faptul că mi s-a făcut pielea de găină.
— Poftim! Ce părere ai?

Face o Cumva,
oglindă. jumătateadereuşit
pas înapoi
acolo şiunde
eu mă
euprivesc din nou
am eşuat în
să -mi
răsucesc părul şi să prind cocul la ceafă. Bucla care îmi tot
scăpa a fost acum prinsă după ureche.
— Nu-i rău, zic eu.
— Vezi tu, dacă treaba cu muzicianul nu funcţionează,
poţi fi mereu…
În spatele meu, Gabriel face o mişcare de înjunghiere în
inimă, iar eu rânjesc spre el în oglindă.
— Ruj, spun precipitată.
— Nee, nu-ţi trebuie. De ce se dau totuşi fetele cu ruj?
— Eprintre
1939. lucrurile
Nu se poate -mi dau cu ruj, îi spun, şi
să nule-
caut pe care am adus, alegând tubul
Agathei de Rev Me Up Red by L’Oréal.
Dar mâinile îmi tremură şi, drept rezultat, sfârşesc prin a -
mi da cu ruj şi pe incisivi.
— Bine, spun în cele din urmă. Gata, cred.
Gabriel scoate o poză din voluminosul buzunar interior al
jachetei şi o studiază. În pod am găsit un album de fotografii
vechi, acoperit cu un strat de murdărie şi mucegai.
— Ai mereu nevoie de ceva de genul ăsta? îl întreb. Cum ar
fi un tablou sau poza asta? Ştii tu, să te ajute să…
Călătoreşti?
Gabriel mai studiază fotografia un minut.
— Cred că ajută. N-am reuşit niciodată să o fac fără un soi
de… ghid ca ăsta sau ca tabloul. Te concentrezi?
Dau afirmativ din cap, privind lung la fotografia fetei cu
pălărie cu boruri largi. Aceasta are faţa înclinată, ridicată în
198
sus, şi un zâmbet larg. Într-o mână ţine o ţigaretă montată
într-un portţigaret lung, iar în cealaltă mână ceva ce pare a fi
un pahar demodat de şampanie. Priveşte undeva dincolo de
marginile pozei. Pe partea inferioară a fotografiei scrie, cu
litere subţiri: Beatrice, 1939. Degetele lui Gabriel se strâng în
jurul degetelor mele şi, deodată, ne răsucim prin spaţiu, iar
eu simt cum rochia îmi alunecă şi îmi flutură în jurul

picioarelor.
stă la locul Am răgazul
lui şi să mă întreb
apoi muzica distrată
îmi urlă dacă iar
în ureche, părul
eu îmi

izbesc cu umărul de ceva tare ca piatra.
— Au! ţip, dezlipindu-mă de un perete de cărămidă.
Clipesc şi îi dau drumul mâinii lui Gabriel.
— Iartă-mă, spune el sfios. Doar ţi -am spus că nu ajung
întotdeauna fix în locul care trebuie.
— Unde suntem?
Ochii mi se adaptează la întuneric şi desluşesc şiruri după
şiruri de sticle şi borcane conţinând ceea ce par a fi nişte
ierburi uscate sau nişte uleiuri. Adulmecând pricepută aerul,
recunosc un miros
— Distileria, cunoscut,
îi spun, făcândde un
pământ.
pas înainte, ca pentru a
mă felicita pentru că am ghicit, când ceva rece şi cu pene mă
plesneşte peste faţă.
Ridic mâna şi dau la o parte un buchet de levănţică
atârnat acolo, simţind florile mătăsoase sub degete. În
capătul opus al încăperii se zăreşte o geană de lumină şi eu
mă gândesc la configuraţia casei mătuşii Rennie. Distileria
dă într-o grădină şi, judecând după muzica de dincolo de
această uşă, acolo are loc petrecerea.
— Cred…
— Linişte! îmi şuieră Gabriel. Vine cineva.
Mă răsucesc spre locul unde ştiu că ar trebui să se afle cea
de-a doua uşă, cea care duce la bucătărie şi, evident, exact
dincolo de ea se aud paşi greoi, târşâiţi. Mergem speriaţi în
colţul cel mai îndepărtat colt al încăperii, exact când uşa se
deschide larg. Abia reuşesc să desluşesc conturul siluetei
199
unei femei masive, cu părul strâns perfect într -un coc care
pare cimentat la ceafă. Ea cotrobăie printre rafturi,
mormăind:
— Mai mult sirop de miere, Bertha. Mai mult sirop pentru
punci, Bertha. Oaspeţilor le e sete. Nu tândăli, Bertha,
Bertha, Bertha! Şi, în tot timpul ăsta, oasele mele tânjesc
după un scaun.

Merge
mâna cu tavan.
spre paşi apăsaţi spre centrul
Cu o secundă încăperii
înainte de a şi întinde
apăsa pe
întrerupător, înţeleg ce vrea să facă. Mă aplec spre Gabriel, îi
trag faţa spre a mea, proptindu-mi artistic mâinile pe obrajii
lui, pentru a ascunde cât de mult cu putinţă. Exact când
buzele lui se zdrobesc de ale mele, raze strălucitoare de
lumină năvălesc peste pleoapele mele închise.
— Oh! o aud pe Bertha icnind. Vă cer iertare! se bâlbâie
ea.
Un tropăit de ghete greoaie, o uşă trântită, şi dusă a fost.
— Îmi pare rău, murmur, trăgându -mă înapoi din braţele
lui—Gabriel.
Nu măĂsta a fost cam spune
deranjează, siropos.el,
Nuiar
e celvocea
mai bun.
lui e cam
nesigură. Apoi îşi îndreaptă cravata şi îşi netezeşte partea din
faţă a jachetei. Roşeşti, îmi zice.
— Mda… păi, acum eşti şi tu dat cu ruj.
Întind mâna şi-l şterg cât pot de bine, încercând să nu -mi
las degetele să întârzie pe curbura buzei sale inferioare.
— Mersi. Gata?
— Nu, îi spun, dar el mă strânge de mână şi deschide
oricum uşa spre grădină.
Ieşim într-o mulţime de oameni. Toţi par să bea şi să
fumeze, femeile ţin portţigarete din fildeş şi aur, în timp ce
bărbaţii pufăie pipe sau ţigări groase de foi de culoarea
caramelei. O învârtejire de culoare îmi atrage privirea. O
femeie care poartă o pălărie cu pene, de culoarea bronzului,
se întreţine cu admiratorii, ochii ei alungiţi fiind machiaţi cu
fard de pleoape purpuriu, şi gura fiindu -i ca o tăietură
200
stacojie. Torţele înfipte în pământ asigură o lumină
pâlpâitoare, iar acordurile vesele ale unui cvartet de jazz
întrerupe din când în când suişurile şi coborâşurile
conversaţiilor. În mijlocul grădinii a fost instalat un imens
cort alb pentru dans, iar diferite cupluri intră şi ies î n lumina
amurgului.
— O vezi? mă întreabă Gabriel pe un ton scăzut, în timp ce

unOchii
chelner se opreşte
bărbatului în faţa
sunt noastră,
fixaţi asupraţinând o tavă.aflat între
unui punct
umărul meu şi al lui Gabriel şi, după ce luăm două pahare
de şampanie în formă de clopot, el se îndepărtează fără să se
uite măcar o dată la noi. Încep să respir uşurată.
— Nu încă, îi spun, sorbindu-mi şampania.
— Ai grijă cu asta, mă avertizează Gabriel, privirea lui
trecând dincolo de mine.
Mă întorc şi descopăr un trio de fete, îmbrăcate toate în
roz, uitându-se la noi – mai degrabă la Gabriel – cu ceea ce
pare a fi admiraţie. Exact la timp surprind o părere de
zâmbet în timp
— Ai grijă cu ce şi elîi lespun,
asta, priveşte cercetător.
şi, după ce îmi petrec braţul pe
al lui, pătrundem în mulţime cât putem de nepăsători.
Imit stilul chelnerului şi nu stabilesc niciun contact vizual
cu nimeni în special. Dar suntem oricum descoperiţi.
— Scumpo, aud glasul ca un tors al unei femei, chiar în
urechea mea, şi aproape că îmi vărs paharul. Te -am căutat
peste tot. Când ai ajuns?
— Ăăă… acum câteva minute.
Dau din cap şi încerc să plec, dar mâna ei este bine prinsă
de braţul meu. E minionă şi cu trăsături ascuţite, iar părul
roşu i se revarsă în valuri lucioase în jurul capului.
— Sigur că aşa e. Cât de tipic pentru tine! exclamă ea, de
parcă m-ar implora să fac ceva foarte isteţ.
Şalul din pene negre, pus în jurul umerilor, pare să fie o
fiinţă vie, care respiră. Mă holbez la ea, fascinată, când ea se
apleacă spre mine şi îmi spune şoptind tare, ca pe scenă:
201
— Şi cine este acest bărbat frumos care e cu tine?
Fără să aştepte să-i răspund, îi face cu ochiul lui Gabriel şi
se bagă între noi. Capătul şalului se ondulează în aer şi apoi
i se înfăşoară pe şolduri.
Deschid gura, dar chiar atunci o voce viguroasă bubuie în
dreapta mea.
— Melora! De fiecare dată când întorc capul dispari. Zău,

ce Un
înseamnă
bărbatasta?
masiv, bine făcut, apare clătinându -se şi îi
cârpeşte femeii pe umăr o palmă cărnoasă în ceea ce se
presupune a fi o mângâiere, dar care mai degrabă seamănă
cu o lovitură soră cu moartea. Şalul Melorei pare să tremure
sub atacul lui.
— O, Charles! spune Melora, şi, chiar şi aşa, ea zâmbeşte.
Îmi dau seama că se străduieşte din răsputeri să nu ţipe. A
trebuit să o salut pe verişoara…
Îmi aruncă o privire.
— …Agatha, spun voioasă.
Bărbatul
clatină mă studiază preţ de o secundă, apoi clipeşte şi
din cap.
— Atât de multe verişoare, tună el, şi mă sărută pe ambii
obraji.
Ignorându-l complet pe Gabriel, se întoarce spre Melora şi
îi spune:
— Acum, chiar trebuie să vii cu mine. Vreau să vorbesc
ceva cu tine.
Trăsăturile chipului Melorei se acoperă de silă, dar ea îi
permite bărbatului să o conducă, el continuând să -şi ţină
mâna pe umărul ei. Dar în secunda următoare, şalul ei
pluteşte ca stârnit de o briză rătăcitoare şi se încolăceşte în
jurul braţului bărbatului. Cu un ţipăt surprinzător de
piţigăiat, el îşi smuceşte braţul şi îl scutură o dată, de două
ori.
— Afurisita, m-a muşcat! exclamă el.
— Ba nu, mieluşelule, gângureşte Melora, legănându-i
202
braţul. Absolut deloc.
Apoi se uită pieziş la mine şi îmi face cu ochiul înainte să
dispară amândoi în întuneric.
—Tocmai i-a zis mieluşelule? mă întreabă Gabriel şi
intrăm din nou în mulţime. Pe-aici, adaugă el, cotind la
stânga şi aplecându-ne să intrăm în cort, scrutând ringul de
dans din pătrate de lemn lustruit care pare să fi fost îmbinat

special
— Nupentru
m- ar seara asta. dacă
surprinde Eşti rudă
s-arcu ei? că e bunica lui
dovedi
Gwyneth. Ea avea această înfăţişare obraznică de năpârcă.
Frânturi de conversaţie se rotesc înspre mine în timp ce ne
croim drum printre grupurile de oameni.
— Îţi spun, au avut dreptate ca în final să înceapă să tragă
în Roosevelt. De când cu New Deal6…
— Scumpule, mi-ai promis. Ştii că vărul Lindel e omul lui
Roosevelt. De ce trebuie să-l provoci mereu?
— Dar eu…
Gabriel mă trage deoparte. O siluetă cu o faţă albă,
pictată, vine spre şinoi unduindu -se, transformând şaluri de
mătase în păsări apoi la loc în şaluri. Clipesc, încercând
să-mi dau seama dacă e Talentat sau doar un artist angajat
pentru petrecere, când Gabriel spune calm:
— Acolo!
Ne oprim lângă zidul grădinii, în umbra unei magnolii
imense. O femeie îmbrăcată într-o rochie ca de sirenă,
neagră, cu o etolă argintie de blană, îşi dă capul pe spate,
râzând, cu dinţii ei mari, albi, dezveliţi. La încheieturile
mâinilor îi strălucesc diamante asemenea unor stele
căzătoare.
— Ea este, spune Gabriel, dar descopăr că privesc lung la
o fată care pare să fie de vârsta mea, îmbrăcată complet în
alb.

6 Noua Orientare (politică, economică şi socială a preşedintelui Roosevelt,


1933-1936), iniţiată ca răspuns la Marea Criză Economică din anii 1930
(n.tr.).
203
Stă aproape de mătuşa Beatrice, iar la prima vedere par a
fi amândouă adâncite în conversaţie, dar apoi ochii ei se
îndreaptă spre mulţime, examinând-o asemenea unor
reflectoare peste apa întunecată. Brusc, ea îşi răsuceşte
capul în direcţia mea şi îmi susţine privirea timp de o clipă –
de parcă m-ar recunoaşte –, după care se întoarce înapoi la
mătuşa Beatrice. Simt un bubuit adânc în piept, de parcă mi
s-ar fimomentul
apoi oprit inimadispare.
şi de abia ar fi repornit
O briză adie în cu un tresărit,
grădină, dar
vălurind
rochii şi şaluri. O perdea de petale de magnolii roz îmi
învăluie viziunea. Când privesc iar, un bărbat înalt, robust, îi
aprinde ţigareta mătuşii Beatrice.
— Poţi… Simţi Domaniul? întreb plină de speranţă.
Gabriel clatină din cap, nespunând nimic imediat. Îşi
îmbină sprâncenele, îşi frământă degetele, apoi se uită la
mine, după care spune cu o notă de frustrare:
— Nu ştiu ce caut. Ac? Car cu fân? Evident, nu ceasul. Ce!
Ce este? întreabă el calm, mai mult pe sine decât pe mine.
Neatent,
duce la nas.întinde mâna şi scoate o floare din părul meu şi o
— Timp, spune el după un minut. Există un ticăit în capul
meu.
Probabil că par alarmată, căci îmi zâmbeşte.
— Nu asemenea unei bombe.
Asta e mai rău decât acul în trei care cu fân, spun ursuză
după un minut în care nu pare să se întâmple nimic. De ce
am crezut că putem s-o facem?
— Pentru că am mai făcut-o. Deocamdată, nu ştim cum,
îmi răspunde Gabriel, iar eu îi zâmbesc, strângându -l de
mână.
În acest moment, orchestra cântă o melodie lentă,
maiestuoasă.
— Hai să dansăm. Dansul mă face mereu să gândesc mai
bine.
Îi arunc o privire plină de îndoială.
204
— Zău? Şi asta chiar e o idee bună?
— Să nu-mi strici cheful, îmi zice Gabriel răbdător. Port
costum. Tu eşti îmbrăcată cu cea mai drăguţă rochie
posibilă. Suntem în 1939 şi cine ştie ce se va întâmpla în
continuare. Hai, Tamsin! E cea mai bună idee pe care o am
acum.
Şi, zicând acestea, mă conduce de sub umbra copacului pe

ringul
de de dans
cupluri luminat
înlănţuit e. de torţe, unde ne alăturăm mulţimii
— Nu ştiu să dansez, murmur eu.
— Acesta e un vals, îmi spune Gabriel, exact în felul în
care ar spune asta e o portocală.
— Tot nu ştiu să dansez.
— Eu ştiu, spune Gabriel şi mă trage spre el.
Cu un braţ mă prinde de talie şi începe să mă învârtă pe
ring, atât de repede, încât nu am timp să mă gândesc la
faptul că nu ştiu ce să fac mai departe. Chipurile apar şi
dispar în întuneric peste umărul lui Gabriel, în timp ce
zburăm
până ceprin aerul
devine o cu parfum
parte din de flori. Muzica
picioarele mele tot
şi creşte,
deodatălent,
ne
mişcăm în paşi sincronizaţi. Exact când simt că asta ar
putea şi ar trebui să continue la nesfârşit, muzica se opreşte
şi rochia mi se înfăşoară în jurul picioarelor. Suspin uşor şi
părul mi se desface.
— Ah, iubire tânără, fredonează un bariton în stânga mea
şi îl văd stând lângă noi pe bărbatul care i -a aprins ţigareta
mătuşii Beatrice.
Radiază uitându-se spre noi, apoi se întoarce spre
partenera sa, care, îmi dau seama, este mătuşa Beatrice, şi îi
şopteşte ceva la ureche. Ea îşi înclină capul spre el, ridicând
o mână împodobită cu bijuterii pentru a-l mângâia pe faţă,
un zâmbet îmbobocindu-i pe buze. Unchiul Roberto, mă
gândesc brusc.
Mă ridic pe vârfuri. Soţul lui Beatrice, mimez spre Gabriel.
În timp ce privim, unchiul Roberto bagă o mână în
205
buzunarul vestei sale gri şi scoate un ceas de buzunar de
aur. Lanţul care atârnă din buzunar sclipeşte uşor.
Strânsoarea mâinii lui Gabriel devine mai puternică. Mă
gândesc deodată la prima seară când a venit Gabriel acasă,
atunci când am stat în sufragerie cu mătuşa Beatrice. N-a
pierdut nimic din ce aş putea eu să găsesc. Am încercat şi mai
devreme. Era ceva cu un ceas de buzunar.

— Preasă
trebuie bine,
le draga
spunmea, spune bărbatul,
bucătarilor să maidaramâne
în acestvcaz
reo
cincisprezece minute. Fără îndoială că vor fi foarte supăraţi
pe mine. Îi sărută mâna. Desigur, voi suporta o mie de
căutături urâte ale lor pentru un zâmbet de-al tău.
În timp ce el traversează ringul de dans, mătuşa Beatrice
îşi duce trei degete la buze şi-i aruncă o bezea bărbatului,
care se retrage înainte ca ea să se îndrepte prin mulţime în
direcţia opusă.
— Crezi că…
— Există numai o cale să aflăm, spune Gabriel, şi îl
urmăm pe unchiul Roberto.

206
DOUĂZECI ŞI UNU

— IERTAŢI-MĂ, DOMNULE, îl strigă Gabriel pe unchiul


Roberto când ajunge pe aleea din pietriş, relativ pustie, care
duce spre bucătărie.
Unchiul Roberto se întoarce şi ne zâmbeşte fericit.
— A, tinerii. Vă distraţi în seara asta?
— O, da, scutur eu din cap. Dumneavoastră şi mătuşa
Beatrice daţi întotdeauna cele mai grozave petreceri.
Asta ar putea să fie cam groasă, dar când ne apropiem de
unchiul Roberto, îmi dau seama cu uşurare că e mai mult
decât puţin băut. Faţa îi străluceşte de transpiraţie, iar ochii
îi sunt plini de bunăvoinţă.
— Deci sunteţi rude cu Beatrice. Cu certitudine mi-aş fi
amintit dacă aţi fi fost rude cu mine, adaugă el chicotind,
făcându-i cu ochiul lui Gabriel, ceea ce în mod evident este
menit să comunice ceva în limbaj masculin.
Îi dau un ghiont în coaste lui Gabriel, iar el râde cu
întârziere.
— Domnule, ne întrebam dacă am putea vedea…, încep
eu, dar Gabriel mă întrerupe.
— Ne întrebam dacă aţi vrea să vedeţi un truc cu cărţi de
joc pe care n-o să vă vină să-l credeţi.
În mâna lui Gabriel apare deodată un pachet de cărţi de
joc. Mă zgâiesc la el. Nu asta am plănuit. Ca să spun
adevărul, n-am plănuit mare lucru. Aveam de gând să-l
întrebăm pe unchiul Roberto despre ceasul lui de buzunar şi
speram că se va întâmpla ceva cât de cât providenţial. Din
câte se pare, Gabriel nu s-a gândit prea mult la acest plan.
207
— O, acum!
Unchiul Roberto ne oferă încă un chicotit, însoţit de un
clătinat din cap.
— Mă tem că musafirii se vor întreba când are de gând să
apară supeul lor, iar eu trebuie să vorbesc cu bucătarii. Însă
nevasta mea este tare pasionată de trucurile cu cărţi de joc.
Poate că ar trebui…

— L-am încercat
dumneavoastră. deja Beatrice,
Şi pe mătuşa pe mulţi dintre
spune musafirii
Gabriel calm.
Apoi, o notă de mândrie îi pătrunde în voce.
— Niciunul dintre ei, nici măcar soţia dumneavoastră, nu
s-a prins. Dar dânsa a zis că s -ar putea ca dumneavoastră să
vă prindeţi. A spus că nimeni n-a reuşit să vă păcălească.
Mârâi în sinea mea. Asta e în mod hotărât prea groasă.
Unchiul Roberto ne priveşte cu ceea ce sunt sigură că este
suspiciune.
— Încă o dată, ce fel de rude ziceaţi că sunteţi cu soţia
mea? întreabă el blând.
Mie mi se usucă gura, dar Gabriel spune, râzând
nepăsător:
— O, ştiţi cum e cu familiile astea. Oamenii apar din senin,
din iarbă verde, tot timpul. Mai a les la petreceri. Tata,
odihnească-se în pace, era la fel ca dumneavoastră.
Şi aici el dă o anumită greutate cuvântului
dumneavoastră.
— Era bun prieten şi cu unchiul Charles. Atât de mulţi
verişori era gluma lor preferată.
Gabriel bate repede pachetul de cărţi cu un aer nonşalant,
încrezător. Cu ochii pe cascada de cărţi, adaugă:
— Toată lumea se întreabă cum de reuşiţi să suportaţi
familia asta.
Unchiul Roberto scoate un muget de râs care aproape că
mă face să-mi sar din piele.
— Asta e al naibii de adevărat. Tatăl tău era…
— Un autodidact, completează Gabriel. Dumnezeu să-l
208
odihnească!
— Eh, acum, se apropie unchiul Roberto cu un pas. Nu
ştiam că voi credeţi în Dumnezeu. Vreau să spun, Beatrice
mi-a explicat tot. Cum practicaţi magia albă, ca să spun aşa.
Îmi înghit zâmbetul când aud cum expediază chestiunea în
termenii ăştia. Bunica şi mama ar fi râs în hohote.
— Păi, tata a avut câteva lucruri de spus când a sosit

timpul
ton pentru
sincer ca unprima împărtăşanie,
băiat de altar. îi spune Gabriel pe un
Încerc să nu mă holbez la el. Devotamentul religios nu
figura în puţinul pe care mi-l aminteam despre unchiul Phil,
tatăl lui Gabriel. Numai dacă nu cumva făcea parte din
Biserica Sporturilor Plictisitoare. În acest caz, îmi amintesc
de o mulţime de Dumnezeii mă-tii şi Mulţumesc, Iisuse strigate
de multe ori în timpul meciurilor de fotbal şi baseball, care se
vedeau cu întreruperi pe televizorul şubred, instalat de
mama într-o anexă. Acolo îl puteai găsi pe unchiul Phil
ascuns – dacă voiai să faci un asemenea lucru. Cei mai mulţi
dintre noi nu voiau.
— Bun bărbat, mormăie unchiul Roberto. S-ar putea să
am câteva lucruri de spus despre asta, dacă eu şi cu Beatrice
vreodată… ei bine… asta nu e o discuţie potrivită pentru o
petrecere, nu-i aşa?
Apoi alungă orice gând, păşeşte în faţă şi îşi pune o mână
pe umărul lui Gabriel.
— Hai să-ţi vedem trucul! Dar e un truc adevărat, da? Nu e
vreun…
Înghite, iar eu simt o undă de compasiune pentru unchiul
Roberto. Se pare că există ceva adevărat în ceea ce a spus
Gabriel despre cine ştie cum tolerează el familia.
—Nimic din toate astea. Oricum, nu e Talentul meu,
spune Gabriel, sincer în cele din urmă, cărţile pocnind în
mâna lui, iar deodată mişcarea degetelor sale e prea rapidă
pentru a putea fi urmărită.
După câteva secunde de amestecat şi rearanjat, el le
209
întinde sub formă de evantai în faţa unchiului Roberto.
— Mai întâi alegeţi o carte, oricare.
Unchiul Roberto se conformează, apoi ţine cartea în mână,
aşteptând.
— Şi vă puteţi uita la ea, dar, vă rog, nu ne -o arătaţi mie
sau asistentei mele.
Unchiul Roberto încuviinţează din cap, alungându-şi

precaut
spre de pe faţă orice expresie, în timp ce aruncă o privire
carte.
— Acum băgaţi-o în buzunarul stâng, îl instruieşte
Gabriel. Bun, excelent. Acum alegeţi alta, pe oricare doriţi.
Şi, vă rog, uitaţi-vă la ea, dar, iarăşi, n-o arătaţi nimănui…
Perfect. Acum înmânaţi-o asistentei mele, cu faţa în jos, în
aşa fel încât eu să n -o văd. Perfect. Ea o va băga în
buzunarul dumneavoastră drept.
Fac un pas în faţă, inima bătându-mi să-mi iasă din piept
Sperând că unchiul Roberto nu va observa că îmi tremură
degetele, întind mâna să iau cea de-a doua carte. Simt
plasticul
fac un pas lucios
spreşiunchiul
rece subRoberto,
degetelesimt
mele,mirosul
şi, în timp ce mai
dulceag de
alcool şi de after-shave care vine dinspre el.
— Îmi pare rău, domnule, murmur, în timp ce degetele îmi
alunecă pe pieptul lui.
— Ai făcut trucul ăsta şi cu doamnele? întreabă unchiul
Roberto cu un alt hohot de râs.
— De aceea o am pe minunata mea asistentă. Ca nimeni
să nu se poată plânge, spune Gabriel, vocea lui mărinimoasă
şi uşoară netrădând niciuna dintre emoţiile pe care ştiu sigur
că le are.
— Bine, Ta… ăăă, Agatha. Acum pune cartea în buzunarul
din dreapta. Acum!
Gabriel reuşeşte să mă convingă şi, brusc, pe măsură ce
îmi dau seama că nu are unde să ajungă cu trucul său,
unchiul Roberto ia cartea de la mine şi o pune singur în
buzunar, zâmbindu-mi amabil.
210
— Cred că asistenta ta are nevoie de puţină practică,
spune el calm, şi apoi se întoarce având pe chip un aer de
expectativă. Iar acum ce urmează, tinere?
— Iar acum…
Gabriel pronunţă cuvintele şi se opreşte pentru un aşa -zis
moment de tensiune dramatică, dar eu ştiu că e felul lui de a
trage de timp.

— Iar
priviţi acum,
din nou. vă rog să luaţi prima carte din buzunar şi să o
În timp ce unchiul Roberto bâjbâie prin buzunar căutând
cartea, Gabriel îmi aruncă o privire care spune în mod cert
Ce naiba e cu tine? iar eu îi răspund cu o privire care sper că
spune limpede Îmi pare rău!
— Acum ce urmează? întreabă unchiul Roberto, ţinând
cartea ridicată şi privindu-ne pe amândoi. Se leagănă puţin
pe călcâie, zâmbind fericit.
— Este aceeaşi carte? îl întreabă Gabriel.
— Da, este.

de —
el.Sunteţi sigur? îl întreabă Gabriel, venind mai aproape
— Sunt, îi răspunde unchiul Roberto, părând pentru
prima dată nerăbdător. Uite…
— Dar cea de-a doua carte? Vă rog, permiteţi-mi, îi spune
Gabriel, şi, înainte ca unchiul Roberto să poată reacţiona,
Gabriel păşeşte uşor, vâră mâna în buzunarul unchiului
Roberto şi scoate cartea.
Aceasta cade pe pământ, cu faţa în sus. Regina de cupă
îmi face cu ochiul.
— Asta nu e cumva prima carte a dumneavoastră? îl
întreabă Gabriel fudul.
— Nu, cu siguranţă nu e, afirmă unchiul Roberto rânjind.
Crede că a ghicit trucul.
— Consider că nu doar asistenta ta are nevoie de puţină
practică.
— Poate că aşa e, recunoaşte Gabriel cu un zâmbet
211
dezarmant, apoi adaugă: Dar nu sunt chiar atât de sigur.
Daţi-mi voie să văd ce alte cărţi mai aveţi pe aici.
— O, nu! spune unchiul Roberto, în mod evident dispus să
ne mai acorde încă o secundă.
— Gabriel, nu! îi cer eu cu un nod în gât în timp ce el se
apleacă în faţă şi scoate din buzunar ceasul unchiului
Roberto.

Îl ţine de un
o secundă, lanţ, fără ca
minut, undegetele se-iîntâmplă
eon, nusă atingă cadranul. Preţ
nimic, dar de
apoi
unchiul Roberto se dă înapoi, încruntându-se.
— Ascultă aici, ce înseamnă toate astea?
Nu e ăsta, gândesc eu cu moralul în scădere, dar chiar
atunci Gabriel imprimă ceasului o mişcare scurtă, iute,
făcându-l să iasă de pe lanţ şi să se rotească în aer, cadranul
strălucind şi sclipind. Iute ca fulgerul, Gabriel întinde mâna
dreaptă şi-l prinde înainte să o facă unchiul Roberto.
— Tamsin, icneşte Gabriel. Ăsta este…
— Idiotule, mormăi eu.
Panglici
mişcări argintii
fluide, ies şerpuind
sinuoase din lui
pe mâna ceas, după-secare
răsucindu
Gabriel, cu
ţâşnesc pe braţ.
— Rece, murmură el. Atât de rece!
— Ce se… eu… de ce ai… fă ceva, zbiară unchiul Roberto,
şi, şocată, îmi dau seama că nu vorbeşte cu mine.
Mă întorc, şi mătuşa Beatrice păşeşte uşor, ieşind din
întuneric, întorcând capul şi examinându-l liniştită pe
Gabriel.
— Fă ceva, îi spune iar unchiul Roberto soţiei sale, iar ea îi
zâmbeşte, un zâmbet blând, unul pe care un profesor i l -ar
oferi unui elev, care nu este cel mai bun şi mai isteţ, dar care
i-a cucerit oricum inima.
— Fac ceva, dragă. Ceea ce se presupune că trebuie să fac.
Dar tu nu ar trebui să vezi asta.
Şi, cu o uşoară mângâiere a degetelor, îi atinge cu tandreţe
fruntea soţului. Pe neaşteptate, unchiul Roberto încetează să
212
se mai mişte. Rămâne cu ochii larg deschişi, dar fără să
clipească. Merg împleticindu-mă spre Gabriel, dar, cumva,
mătuşa Beatrice îmi blochează calea şi mă apucă de
încheieturi cu o singură mână. Mă ţine atât de strâns, încât
palmele şi degetele încep să mă furnice în mod neplăcut.
— Gabriel! strig eu. Dă-i drumul! Dă-i drumul acum!
Aparent, cu un mare efort, Gabriel îşi întoarce palma cu

faţa
—înUnsus, darbun
lucru că ns--a
ceasul lipit mâna
a fost de degetele sale.
stângă, spune pe un ton
meditativ mătuşa Beatrice, în timp ce îşi îndreaptă atenţia
din nou spre Gabriel. Altminteri, până acum ar fi fost mort.
Şi totuşi, va mai dura încă un minut în felul acesta pentru a -
i ajunge la inimă.
— Poftim? strig, plângând cu faţa întoarsă de la chipul de
culoarea pietrei al lui Gabriel. Opreşte asta! îi spun feroce
mătuşii Beatrice, încercând să-i desfac degetele de pe
încheieturile mele. Acum! Sau vei regreta!
Ea îmi zâmbeşte – un zâmbet foarte diferit de cel pe care
tocmai i-l oferise soţului ei –, iar pe mine mă trec fiori
încercând să pun egal între această femeie, tăioasă ca o
spadă, şi ţăcănita de mătuşă-mea. Îşi ridică mâna liberă şi
îmi atinge fruntea cu degetele cu o forţă considerabil mai
mare decât cea cu care l -a atins pe unchiul Roberto. Och ii îi
scânteiază de o mânie rece şi justificată. Simt cum înlăuntrul
meu se rostogoleşte binecunoscuta ameţeală, dar apoi
dispare. Răsucindu-mi încheieturile în strânsoarea ei,
reuşesc în cele din urmă să -mi desfac palmele una de
cealaltă. Din mâna mea dreaptă erup flăcări care cad
sfârâind în iarba de la picioarele ei.
— Oh! strigă ea, scuturându-şi frenetic poalele rochiei.
Profitând de neatenţia ei, mă smulg din strânsoare, fac un
pas înainte şi înşfac ceasul din mâna lui Gabriel.
Instantaneu panglicile argintii gravate în pielea lui încep să
sclipească şi să pălească, dar el rămâne nemişcat. Îmi
amintesc deodată cum Gabriel, focul, ba chiar timpul însuşi
213
păreau să se fi oprit atunci când am atins ceasul în 1899.
— Ce-ai făcut? şopteşte mătuşa Beatrice holbându-se la
mine.
Buzele îi tremură, iar ochii îi ţâşnesc de la mine la Gabriel
şi din nou la mine. Privesc lung ceasul din mâna mea, apoi îl
deschid. Un scris palid a apărut pe capac, dar oricât aş
încerca, nu-l pot citi. Exact când cred că am prins ici şi acolo

câte unse
literele cuvânt, acesta
comportă dispare.
la fel precumTresărind,
cele de peîmi dau din
ceasul seama că
1899.
Şi cele din cartea familiei. Au trecut zece secunde.
— Ce scrie aici? şoptesc aspru.
— Nu ştiu, răspunde imediat mătuşa Beatrice.
Cu toate că ştiu cumva că nu minte, îi spun oricum:
— Cum adică nu ştii? Tu eşti Păstrătorul, nu-i aşa?
Ea se înfioară, dând din cap aprobator.
— Dar, cu toate astea, nu ştiu să citesc. Nu am acest
Talent.
— De când eşti Păstrător?
Trec inci de secunde.
— Dedouăzeci
trei ani. şi c
Închide ochii pentru o fracţiune de secundă.
— Iar acum îl voi pierde, adaugă.
— De ce?
— Odată ce se deschide o breşă, puterea pleacă în altă
parte.
— La cine?
— Nu ştiu. Păstrătorii nu ştiu niciodată cine va fi
următorul Păstrător. Domani îi alege.
Au trecut treizeci… treizeci şi cinci de secunde.
— De ce unchiul Roberto putea să-l atingă fără să… fără
ca acele chestii şerpeşti să -l atace?
— Deoarece soţul meu nu are niciun Talent. El este un om
obişnuit.
Iar felul în care pronunţă obişnuit sună minunat. Îmi
înghit nodul din gât.
214
—De vreme ce nu are niciun Talent, Domani nu-l
recunoaşte, mai spune ea.
— Aşadar, acest scris nu i-ar apărea dacă… atunci când…
el îl atinge?
Mătuşa Beatrice clatină din cap.
— Dar dacă eu citesc acest scris, ce se va întâmpla? Dacă
aş citi cu voce tare?

Mătuşa
— Ce seBeatrice se albeşte
va întâmpla? Dacăla
aşfaţă
citi şi
cuclatină iar din
voce tare? Aş cap.
putea fi
capabilă să-l distrug? Aş putea să distrug Domaniul?
— Nu, şopteşte mătuşa Beatrice. Vei putea să te întorci în
vremea când nu exista.
— În vremea când nu exista… în vremea războiului dintre
familii? Asta vrei să spui?
Mătuşa Beatrice dă din cap afirmativ, privindu -mă
temătoare. Minutarul ceasului ajunge la cifra XII. Ea este
scuturată de un fior, pleoapele fluturându-i nebuneşte. Apoi
deschide ochii şi mă priveşte prin întunericul lichid.
— Cinedin
Clatin eşti? Te şi
cap cunosc?
îi dau ceasul fără să spun nimic. Ea îl
deschide, apoi îl închide la loc.
— L-am pierdut, spune ea, şi se simte o asemenea
monotonie şi sfârşeală în glasul ei, încât nu pot vorbi, chiar
şi dacă aş şti ce să spun.
Rămânem tăcute preţ de o clipă, în timp ce briza leagănă
copacii de deasupra noastră, iar apoi ea spune pe un ton mai
ferm:
— Tu de ce ai putut să atingi Domaniul? Fără să păţeşti
nimic? Nimeni altcineva decât Păstrătorul nu îl poate atinge
fără să i se întâmple ceva rău.
Vocea i se scufundă brusc şi ea ridică o mână tremurândă,
spunând:
— Eşti cumva…
— Nu prea cred, îi răspund eu. N -ar trebui să ştiu?
— O, ba da, spune ea pe un ton reverenţios. Ai şti.
215
Pare să privească dincolo de mine.
— Ai simţi legătura cu fiecare părticică a sufletului tău.
Este cea mai înaltă onoare.
Mâinile îi cad înapoi pe lângă corp, şi vine mai aproape de
mine.
— Şi de ce Talentul meu n-a funcţionat asupra ta? De ce
n-ai încremenit?

Şi, iute
frunte, ca un
uitându -se şarpe, întinde
fix la mine, mâna şi mă bate uşor pe
în aşteptare.
Eu clipesc şi fac un pas înapoi. De data asta, am simţit
doar un vag impuls în interiorul meu.
— Încearcă din nou, îi spun mirându -mă, şi, deşi nu sunt
foarte sigură de ce, mătuşa Beatrice se supune şi îmi atinge
iar fruntea, de data asta privindu-mă în adâncul ochilor.
Nimic. Nici măcar o undă. Întind mâna şi îi ating fruntea.
Cu toate că ştiu ce urmează să se întâmple, sunt în
continuare şocată când se întâmplă cu adevărat. E ca şi
cum, deşi se transformă într-o coloană de piatră, ochii ei
rămân
jumătatelarg deschişi,
deschisă într-ofără să clipească,
expresie de surpriză având gura pe
sau de teamă.
— Mătuşă Beatrice, şoptesc eu. Opreşte-te acum! Ajunge!
Undeva se deschide o uşă scârţâind, iar eu întorc capul
spre casă. Mai multe siluete cu bonete albe merg înainte şi
înapoi dincolo de ferestrele imense, cărând tăvi şi platouri.
Mai devreme sau mai târziu, va veni cineva pe aleea aceasta
şi ştiu că este ceva teribil de greşit. Disperată, mă uit la
Gabriel, la unchiul Roberto şi la mătuşa Beatrice, cu toţii
nemişcaţi de parcă am juca un joc de-a nemişcarea.
— Bine, ăăă…, spun eu, ridicând speriată vocea. Ajunge!
Pe aleea cu pietriş scrâşnesc uşor nişte paşi, iar eu mă
răsucesc să descopăr numai umbrele care se adună dincolo
de cercurile mici ale luminilor torţelor. Exact când mă întreb
dacă doar mi-am imaginat sunetul, în faţa mea apare o fată.
E fata în alb care mai devreme, în grădină, stătea lângă
mătuşa Beatrice.
216
— Nu ştiu ce să fac, îi spun eu nefericită, unul dintre
tocurile pantofilor intrându-mi în pământul moale şi umed al
grădinii. Nu ştiu ce se întâmplă.
Fata aruncă o privire de jur -împrejurul grădinii, ochii ei
zăbovind asupra unchiului Roberto, apoi asupra lui Gabriel,
iar la urmă, asupra mătuşii Beatrice.
— Ai încremenit-o, precizează ea, iar în glasul ei se simte o

vagă
Mănuanţă de admiraţie.
examinează un minut, apoi îşi închide complet ochiul
drept în timp ce celălalt îi rămâne larg deschis, ţintuindu -mă
locului.
— Ah, face ea delicat.

217
DOUĂZECI ŞI DOI

ULUITĂ, MĂ UIT LUNG la bunica mea. Sigur că da, sigur


da, cântă creierul meu. Ea este sora mătuşii Beatrice, de ce n -
ar fi prezentă aici? Ochii mei îi cercetează înfăţişarea,
încercând să descopere chipul stafidit al bunicii în ochii
imenşi ai acestei fete şi pe faţa ei senină, cu pielea netedă.
— Bunico! îi spun calm, apoi o iau de la capăt. Păi, tehnic
vorbind, presupun că încă nu eşti bunica mea, nu-i aşa?
Sunt eu… Sunt Tamsin. Ştiu că nu prea are noimă acum,
dar…
Luna iese de după un mănunchi de nori, şi lumina ei
argintie învăluie copacii care ne înconjoară. Bunica vine spre
mine poalele rochiei ei albe şi fine atingând uşor ia rba
adumbrită. Oprindu-se în faţa mea, întinde o mână şi
urmăreşte conturul rotunjit al obrazului meu.
— Tamsin, murmură ea. Te-am urmărit cu privirea.
Vocea îi este profundă şi limpede, exact aceeaşi pe care mi -
o amintesc, şi numai simplul fapt că o aud descuie ceva în
mine. Vreau să cad în genunchi, să -mi îngrop faţa în rochia
ei şi să plâng. Dar mai întâi trebuie să o întreb ceva.
— De ce… de ce m-ai lăsat să trăiesc atâţia ani crezând că
nu am nimic? Absolut nimic. De ce…
Bunica ridică mâna, iar eu tac. Când vorbeşte, vocea îi
este mai blândă decât i-a fost vreodată.
— Crede-mă, ce am făcut… Se opreşte, clătinând din cap:
Ceea ce voi face nu va fi niciodată făcut cu uşurinţă. Dacă ai
ajuns aici, asta îmi confirmă ce am bănuit dintotdeauna.
— Ce anume?
218
— Că familia Knight se ridică iarăşi.
Faptul că ea îmi confirmă temerile părinţilor mei creşte în
spirală înlăuntrul meu şi mă cutremur, lăsându -mi ochii să
cutreiere grădina, aşteptându-mă într-un fel ca Alistair să
apară din întuneric.
— Am crezut că deja i-am înfrânt. Când tu… sau oricine
altcineva… a format Domaniul. N-a fost destul?

Dându
parcă -şi capul
ar citi pedupă
în stele, spate,care
bunica studiază o clipă cerul, de
recită:
— Unul stătea pentru Nord, iar unul stătea pentru Sud;
unul stătea pentru Est, iar unul stătea pentru Vest. Şi unul
stătea pentru Centru. Nordul a convocat Aerul, iar Sudul a
cărat apa; Estul a chemat Focul, iar Vestul a purtat Vântul.
Iar Centrul a oferit sânge. Şi toate erau legate laolaltă.
— Stai o clipă, intervin eu.
Şi mama murmura această incantaţie, dar nu menţionă
nimic despre vreun Centru. Şi, cu certitudine, nu pomenea
nimic despre sânge. Aer, apă, foc, pământ, da, dar nu şi
sânge.
Înghit dezgustată. Poate că asta voia să spună cu
sacrificiul. Bunica pare să se facă mai mică, de parcă ar fi
deodată obosită şi, preţ de o clipă, seamănă cu bunica pe
care o ştiu, nu cu fata din faţa mea.
— Ea nu ştie, şopteşte în cele din urmă. Foarte puţini
dintre noi ştiu ce a făcut familia noastră. Am luat o viaţă. O
soluţie îngrozitoare pentru a rezolva o problemă îngrozitoare.
Se opreşte, apoi adaugă: Dar n-a rezolvat-o. De fapt, cred că
asta a fost parte din dezlegarea ei.
Am o senzaţie de scufundare, de schimbare, în timp ce
vocea lui Alistair revine mârâind în mintea mea: Nu face
greşeli vorbind despre omoruri. Privesc lung în pământ,
stârnind pietrişul cu talpa unuia dintre pantofii mei
strălucitori.
— Vezi tu, eu am declanşat toate astea. Pretinzând că sunt
Rowena. El a crezut că sunt Rowena, iar eu l -am lăsat să
219
creadă asta. A fost… un fel de accident.
— Tamsin, nimic nu e accidental. Chiar dacă în acel
moment pare să fie.
Oftează şi face un pas mai aproape.
— Mă laşi să-ţi arăt ce am văzut? Mă laşi?
Încuviinţez, înghiţind puternic, în timp ce ea ridică mâinile
şi le apasă pe tâmplele mele.

— Închide
Pe ochii, îmi
neaşteptate, mă cere,
aflu iar
pe eu mă conformez.
o vastă câmpie verde şi îmi
trebuie doar o secundă să-mi dau seama că este câmpia din
spatele casei noastre. Mâna mea dreaptă e unită cu a
Rowenei, cea stângă cu a lui Gabriel. Gwyneth şi Jerom şi
Silda stau în faţa mea şi ne legănam cu toţii într -un cerc
larg. Capătul câmpiei se tot estompează şi licăreşte în lumina
care pare să danseze cu noi, strălucind caldă şi aurie pe
feţele noastre.
Prinde-mă! – strigă sora mea, vocea ei răsunând pură şi
dulce în aerul moale, iar apoi alergăm şi iar alergăm cu toţii
prin iarba
ochiul- înaltă.
boului Margaretedegetele
îmi mângâie sălbaticerăsfirate
şi flori atunci
purpurii de
când
întind mâinile către sora mea care zboară mereu cu un pas
înaintea mea. Ajungem la liziera pădurii şi, deodată, Rowena
a dispărut, iar lumina păleşte, păleşte, păleşte până ce se
face întuneric. Rowena! – o strig eu, zăbovind la marginea
pădurii. Trunchiuri de copaci masive, răsucite, se avântă
spre cerul incolor, iar eu încremenesc în timp ce dau să
păşesc, incapabilă să mă mai mişc. Ceilalţi au dispărut. Sunt
singură.
Rowena! – o strig iar, şi sunt răsplătită cu o licărire a
părului ei auriu în timp ce trece printre copacii din faţa mea,
umbrele înghiţindu-i silueta suplă. Brusc, merg din nou, apoi
alerg, dar inima îmi bate: prea târziu, prea târziu, prea târziu,
un insistent ritm de staccato care începe să zdrăngăne din ce
în ce mai tare în mintea mea. Aflată înaintea mea, Rowena se
opreşte în miez de noapte, mâinile căzându-i pe lângă corp.
220
Chiar lângă ea, o siluetă înaltă, întunecată, stă aşteptând
liniştită.
Rowena! – ţip eu şi, cu o agonizantă lentoare, ca într-un
vis, ea se întoarce. Din păr îi picură încet culoarea, iar apoi
prind să-i cadă şuviţe, panglici de cenuşă, care plutesc duse
de briză şi dispar. Chipul i se face din ce în ce mai palid,
subţiindu-se până ajunge de grosimea unei lame de cuţit, în

timp ce
mână ochii,cafixaţi
subţire asupra
un pai, mea,degetelor
vârfurile i se întunecă. Întinde-se
ei înceţoşându o
până la nimicnicie. Tamsin! Gura ei rosteşte numele meu
înainte ca trăsăturile să i se micşoreze până ce îşi pierd
definitiv formele. Trupul îi păleşte aidoma unui fuior de fum,
iar ea dispare.
Apoi stau în curtea din spatele casei, zgâindu-mă la casa
familiei – sau la ceea ce a mai rămas din ea. O tăcere
dezolantă pare să cuprindă grinzile din lemn uzat, iar un
vânt rece şuieră prin golurile ferestrelor. La picioarele mele
sunt împrăştiate peste pământul negru tulpini de liliac care
se veştejesc şi se înnegresc. Altarul zace frânt în două bucăţi
zdrenţuite, de parcă ar fi fost lovit de trăsnet. Toată lumea a
dispărut.
Apăsarea rece a mâinilor bunicii dispare dintr -odată, iar
eu deschid gura, gâfâind de parcă tocmai aş fi ieşit la
suprafaţa unui lac întunecat. Sunetul respiraţiei mele
sacadate umple grădina.
— Ce trebuie să fac?
— Nu ştiu, răspunde bunica, şi, pentru prima dată în viaţa
mea, şi poate şi în a ei, ea pare speriată.
O privesc lung preţ de o secundă.
— Poftim? Cuvântul mi-a ţâşnit din gură înainte de a mă
putea controla. Cum adică nu ştii? Tu ar trebui să ştii tot.
— Chiar şi dacă aş putea citi viitorul, complet şi precis –
lucru pe care nimeni din familia noastră n-a fost niciodată
capabil să-l facă –, nu ţi-aş putea spune ce să faci. Se
schimbă atât de uşor, atât de iute, depinzând de tot ce facem
221
acum. În fiecare secundă pe care o stai aici, se schimbă ceva
în viitor. Ceva mic, neimportant, poate… Sau poate nu chiar
atât de neimportant. Tu ar trebui să ştii deja asta.
Bunica se întoarce, porneşte prin grădină, mergând printre
siluetele-statui ale lui Gabriel, unchiului Roberto şi mătuşii
Beatrice. Se opreşte lângă mătuşa mea şi atinge ceasul de
buzunar care îi atârnă printre degetele uşor îndoite.

— pot
Asta Tot să
ce ştiu
văd. este că ai de făcut o alegere teribilă în faţa ta.
În depărtare, orchestra începe un alt vals, muzica
înălţându-se lent şi dulce.
O alegere teribilă?
— El o are şi pe Agatha, spun în cele din urmă.
Bunica se încruntă.
— Cine e Agatha? E cineva din familia noastră?
— Nu, răspund eu.
Din fericire.
— Este o prietenă de la şcoală, adaug. Colega mea de
cameră. Este…
— Lipsită de Talent?
— Mda, dar…
Dar ea vorbeşte peste mine:
— Când te întorci, vei regăsi Domaniul.
— Dar cum… Vreau să spun, mătuşa Beatrice este… era…
Îi arunc o privire sălbatică, de parcă ea are de gând să
confirme aceste informaţii. Dar ochii îi rămân nemişcaţi, fără
să clipească, gura ei trădând în continuare mirarea.
— Presupunând că încă sunt în viaţă, spune bunica pe un
ton lent, eu sunt Păstrătorul.
— Tu? icnesc eu.
Ea dă o dată din cap.
— Din acest moment, am devenit Păstrătorul.
— În cazul ăsta… unde este acum Domaniul?
— La Grand Central Station.
Închid ochii şi invoc îmbulzeala şi zarva din gară, un
222
aglomerat centru de interes. De atâtea ori am trecut grăbită
pe acolo, întotdeauna în întârziere pentru a prinde un tren
spre nord, cu ceasul măsurând ultimele câteva secunde pe
care le mai aveam! Târziu. Deschid ochii larg.
— Ceasul?
— Cum de ţi-ai dat seama? mă întreabă bunica.
— Întotdeauna e ceva care are de-a face cu timpul, nu-i

aşa?
în îmi amintesc
1939, eu. era
este – adică, În 1899, era un
– un ceas de ceas de perete,
buzunar. Deci, iar aici,
trebuie
să fie un ceas din vremea mea. Dar acum există un alt lucru
care nu-mi dă pace: Cum adică presupunând că vei mai fi în
viaţă? vreau eu să ştiu.
La această întrebare, zâmbeşte.
— Tamsin. Oricât de greu poate fi pentru mine să-mi
închipui aşa ceva acum, voi îmbătrâni.
Curioasă, aruncă o privire spre mâinile ei, de parcă ar
încerca să-şi imagineze bulbucările venelor proeminente şi
petele de bătrâneţe care vor răsări pe pielea ei acum netedă,
perfect întinsă.
— Când? o întreb nefericită. Când vei…
Ea izbucneşte în râs, faţa luminându -i-se pe loc, iar eu
sunt brusc izbită de cât de frumoasă este bunica mea în
realitate.
— Îmi ceri să-ţi prezic data exactă a propriei mele morţi?
— Nu… îmi pare rău, şoptesc, dar ea continuă să -mi
zâmbească.
Degetele ei ajung într-o clipă să-mi mângâie din nou
obrajii.
— Trebuie să-ţi salvezi sora. Dacă n-o faci, dacă o ia înapoi
cu el, înapoi acolo unde a început totul, atunci el va fi de
neoprit. Atunci, totul se sfârşeşte, dacă o ia pe ea.
— Aşadar, încep eu, iar nodul din gât pare mai degrabă un
bolovan. Încerc iar. Deci ceea ce ai spus despre mine, cum că
aş fi una dintre cele mai puternice printre vrăjitori şi
vrăjitoare… asta e în totalitate adevărat? Şi totuşi, pe lângă
223
Rowena, eu nu sunt… nu voi fi niciodată ca ea… nu voi fi
nicicând…
Îmi curm şirul vorbelor, dându-mi seama că măcar o dată
mi-aş dori ca bunica să-mi poată citi gândurile. Ne
contemplăm una pe cealaltă în înserarea blândă care se lasă,
şi undeva deasupra noastră ciripeşte melodios o pasăre.
Clipesc, apoi mai clipesc o dată, încercând să -mi împiedic

ochii
— Aisă propri
mi se umple
ul tău de
rollacrimi.
de jucat. Tu eşti un far călăuzitor
pentru noi toţi, spune într -un târziu bunica, vocea ei fiind
neaşteptat de blândă.
Îmi dau ochii peste cap.
— Apropo, ai spus chestia asta cu farul, când m -am
născut. Poate că n-ar fi trebuit s-o faci, deoarece cumva a
pus o mare presiune asupra mea.
În sinea mea, mă minunez de faptul că pot vorbi în felul
ăsta cu bunica, într -un fel în care n-am făcut-o niciodată în
viaţa reală. Poate e din pricina a tot ce s-a întâmplat. Poate e
fiindcă pe undeva
trânteşte momentîneaapropierea
nu prea seamănă
casei şi cu bunica.
bunica faceOun
uşăpas
se
înapoi.
— Şi în lumea ta timpul trece. Trebuie să pleci, acum.
Aprob, dând din cap, apoi mă întorc brusc spre cele trei
siluete nemişcate din spatele nostru.
— Dar cum rămâne cu mătuşa Beatrice? Ce i -am făcut?
Gabriel… va fi… bine? Cum să…
— Ştii tu cum, îmi spune calm bunica şi, auzind -o, încep
să-mi pierd eu puţin stăpânirea de sine.
— De fapt, nu ştiu ce să fac. Vreau să spun, e drăguţ din
partea ta că ai deodată atât de multă încredere în mine, în
special după toţi anii ăştia… ăăă… înaintea acestor ani care
stau să vină. Clatin din cap iritată, apoi continui: Dar nu ştiu
ce i-am făcut mătuşii Beatrice. Vreau să spun, am ciocănit
uşor pe fruntea ei, uite-aşa, vezi?
Fac doi paşi spre mătuşa Beatrice şi îi ating din nou
224
fruntea.
— Oh! face mătuşa Beatrice, clipind spre mine şi dându -se
înapoi băţoasă, de parcă s-ar fi trezit dintr-un somn lung. Tu!
Ridică o mână – ori pentru a mă lovi, ori pentru a se apăra
de mine, nu sunt sigură care dintre cele două –, iar bunica îi
spune:
— Beatrice, nu! Ea nu e una dintre ei.

Mătuşa Beatrice se holbează la sora ei, apoi din nou la


mine.
— Dar a încercat să…
— Ştiu, e de acord bunica.
Îşi încrucişează mâinile şi timp de o secundă închide un
ochi.
— Isprăveşte, Althea! Gura lui Beatrice se strânge de
supărare, iar apoi ea izbucneşte: Vreau să ştiu ce e…
Mă uit la furioasa mea mătuşă şi apoi la bunica mea
senină, după care alerg la Gabriel. Îl ating uşor pe cap şi
aştept să clipească.
— Am
chipul să-ţi spun
îi rămâne o mulţime
imobil. de lucruri,
Nu funcţionează! îi şoptesc.
ţip eu. De ce? Dar
— Se pare că nu poţi desface ceea ce a făcut deja altcineva,
spune bunica într-un târziu, căzând parcă pe gânduri. Ceea
ce înseamnă că numai Beatrice îl poate elibera.
—Ei bine, nu- l voi elibera, spune mătuşa Beatrice,
răzbunarea răzbătându-i din voce. Nu până ce nu -mi spune
cineva exact ce se întâmplă. Chiar acum. Îşi încrucişează
braţele piept şi ne aruncă priviri urâte amândurora: Sau o să
rămână aşa pe vecie!
— De fapt, intervine cu o voce seacă bunica, dispare după
o săptămână sau două. După cum am avut norocul să
descopăr.
— Nu se poate să mai fii supărată pentru asta! insistă
mătuşa Beatrice.
— Ea nu are prea mult timp, adaugă bunica.
— Ei bine, eu am! spune mătuşa Beatrice.
225
Leagănă ceasul de buzunar pe deget asemenea unui
pendul. Îi arunc mătuşii o căutătură urâtă.
— Cândva, îmi plăcea de tine, mormăi eu.
— Ce-a fost asta?
— Nimic! Apoi, strâng din dinţi, înaintând spre mătuşa
mea. Mătuşă Beatrice, dacă nu-l eliberezi, jur că-ţi vei
petrece următoarea săptămână ca statuie în grădina ta

stupidă!
Mătuşa mea se îndreaptă de spate, ceea ce ar fi
impresionant dacă nu ar fi considerabil mai scundă decât
mine.
— Bine! pufăie ea călcând apăsat, ducându-se spre Gabriel
şi ciocănindu-l în cap.
Cu un fior lung, Gabriel revine la viaţă, privind în jur cu
sălbăticie, înainte de a mă zări pe mine. Alerg pe iarbă,
împiedicându-mă în tocurile înalte, şi mă izbesc de el.
— Pfff! face el în părul meu. Avertizează -mă când ai de
gând să mai faci aşa, bine?
Dar lui
pielea măcaldă.
cuprinde cu braţele, iar eu respir cu nasul lipit de
— Mă bucur că eşti bine, îi şoptesc.
— Şi eu. Ăăă… ce s-a întâmplat?
— Îţi explic mai târziu, îi şoptesc drept răspuns. Şi de ce ai
atins din nou obiectul ăla stupid? N -ai învăţat nimic din
secolul precedent?
— Păi, tu nu prea făceai nimic, Tam. Stăteam acolo ca doi
idioţi, iar tipul ăla era pe punctul de a…
— O, sst! îi spun, punându-mi degetele pe gura lui.
El tace, dar am impresia că -mi zâmbeşte.
— Putem să ne certăm mai târziu în legătură cu asta.
Acum trebuie să plecăm de-aici.
Mă desprind fără chef din îmbrăţişarea lui şi mă dau
înapoi. Peste capul meu, Gabriel se uită lung la mătuşa
Beatrice, care recită ceea ce pare a fi un monolog, şopocăind
la urechea bunicii mele. Îl scutesc de o privire pe sărmanul
226
unchi Roberto, care e în continuare nemişcat, cu o mână
deasupra inimii, de parcă ar vrea să împiedice să -i fie luat
ceasul de buzunar.
— Aşteaptă o secundă, îi spun lui Gabriel, apoi mă duc
spre cele două femei. Mulţumesc, îi spun încet bunicii mele,
iar ea îmi zâmbeşte.
Mătuşa Beatrice cască gura la mine, dar eu o ignor şi mă

întorc. Mă îmboldeşte
— Aşadar, de ce mun-ai ultim
numitgând, aşa că
Tamsin? o revin.
întreb. Mereu ai
promis că îmi vei spune mai târziu. Deşi, din punct de vedere
tehnic, este mai devreme.
Zâmbetul bunicii licăreşte, apoi devine mai larg.
— Aşa mi-ai spus în seara asta că te cheamă. Aşa că pur
simplu am presupus că ăsta voiai să fie numele tău.

227
DOUĂZECI ŞI TREI

PRIN PERDELE SE CERNE o lumină palidă, filtrându -se


pe covorul auriu. Rochia mea roz este încurcată în braţele
jachetei de la costumul lui Gabriel şi, preţ de o secundă, îmi
imaginez hainele noastre ridicându-se şi valsând împreună
aşa cum am făcut-o noi aseară.
Aseară, adică în urmă cu şaptezeci şi ceva de ani.
Ne-am împleticit înapoi în prezent cu puţin înainte de
miezul nopţii, am găsit o cameră de oaspeţi unde
aşternuturile păreau relativ curate, şi ne -am prăbuşit pe pat.
După ce l-am pus la curent cu ce s-a întâmplat în timp ce
era încremenit, o vreme ne-am uitat amândoi lung la tavan.
În cele din urmă, Gabriel a tras păturile albe peste
genunchii noştri, eliberând un nor de praf în timpul ăsta.
După ce am terminat de strănutat şi de tuşit, m-am întors,
m-am cuibărit în braţele lui şi am adormit. Mai bine zis, el a
adormit. Eu am rămas trează cea mai mare parte a nopţii,
privind fix în întunericul perforat din când în când de
luminile maşinilor în trecere.

— Tamsin, îmi spune Gabriel în timp ce stăm la masa


mătuşii Rennie, mâncând pizza cumpărată de el.
Sau cel puţin el mănâncă. Eu sunt prea ocupată să -mi fac
pizza fâşii şi fâşiile dumicaţi.
— Nu o să faci nimic prostesc, nu-i aşa? mă întreabă.
— Vrei să spui, intenţionat?
Cu vârfurile degetelor încep să adun dumicaţii într-o
movilă în centrul farfuriei. Dar el nici măcar nu zâmbeşte, ci
228
numai se întinde peste masă, ridicându -mi bărbia cu
degetele, până ce privirile ni se întâlnesc.
— Nu ştiu, şoptesc.
Toată noaptea l-am privit dormind, stând cu mâinile
împreunate pentru a nu fi tentată să-i mângâi faţa şi
eventual să-l trezesc.
— Am să încerc să nu fac, îi spun, străduindu -mă să am
unMobilul
ton vesel.
îmi sună, cuvântul IAD pâlpâind pe ecran cu litere
negre, clare. Înghit, încercând să-mi domolesc accesul
neaşteptat de durere din gât. Dimineaţă, atunci când l -am
rugat pe Gabriel să-mi localizeze părinţii, el a închis ochii
preţ de vreo secundă şi apoi mi -a spus:
— Sunt acasă.
Am fost cuprinsă de un sentiment de uşurare. Dar acum
nu am energia necesară s-o mint pe mama în legătură cu
motivul pentru care m-am întors în oraş. Când în cele din
urmă telefonul amuţeşte, Gabriel îmi spune:
— Indiferent
Telefonul de ceearestul
spulberă ce gândeşti, tu…pe care avea de gând
cuvintelor
să mi le spună. Tresar, lovind farfuria cu cotul. Mă uit urât la
telefonul galben care târâie imperios pe peretele bucătăriei.
Se pare că mama nu se dezice. Cu picioare ţepene, intru în
bucătărie.
— Alo?
— Tamsin.
Limpede ca un cristal, vocea lui mi se infiltrează în cap.
— Domnule Knight, spun eu.
Urmează un chicotit grav.
— Presupun că ai ceva pentru mine?
— Poate, răspund echivoc, în timp ce Gabriel îşi împinge
scaunul în spate cu un hârşâit prea sonor, care, după
părerea mea, nu este necesar.
O pauză de efect, după care Alistair spune:
— Tamsin, nu te juca. Rezultatele nu-ţi vor fi pe plac.
229
Înghit.
— Ce face sora mea?
El îmi ignoră întrebarea.
— Când?
— Diseară, spun rar, cu ochii fixaţi pe tapetul ridicol de
vesel al bucătăriei.
Cireşe roşii şi căpşuni roz dansează în rânduri haotice.

Unsprezece
— Unde? patruzeci şi cinci.
— Hai să ne întâlnim la Grand Central Station. La ghişeul
de informaţii.
Întind mâna pentru a atinge o cireaşă. Dispare, scăpându -
mi printre degete. În dialogul nostru intervine un moment de
tăcere şi atunci îl aud pe Alistair inspirând.
— Foarte bine, spune el, vocea debordându-i de satisfacţie.
— Dă-mi-o pe sora mea, spun încet.
— Chiar crezi că ţi -ar face bine? mă întreabă aproape
blând, apoi tonul de apel îmi bâzâie în urechi.
Trântesc
câteva receptorul
ori. Încep de de
să-l bat pământ,
cireşe iar apoi îl mai
şi căpşuni, vagtrântesc de
conştientă
că Gabriel încearcă să mi-l smulgă din mână. Într-un târziu,
mă strânge de încheietura mâinii până ce dau drumul
receptorului, lăsându-l să se spargă de podeaua acoperită cu
gresie.
— Sunt bine, spun în umărul lui Gabriel, cuvintele fiind
înăbuşite de cămaşa lui.
Îmi cuprinde ceafa cu palmele.
— Mda, spune el, părând cât se poate de neconvins.

Noaptea, la douăsprezece fără un sfert, Grand Central


Station este un loc foarte diferit de cel din timpul zilei. Doar
câţiva oameni traversează grăbiţi marea sală de marmură,
îndreptându-se spre peroane sau urmând semnele care
marchează accesul spre metrou. Casele de bilete sunt închise
cu excepţia uneia, unde o femeie care pare adormită ne
230
aruncă o privire lungă înainte să se întoarcă la revista ei.
Privesc în sus şi zăbovesc o clipă pe frumoasele constelaţii de
aur care atârnă din tavanul albastru, boltit.
Apoi privesc în jos la ceasul din bronz cu patru cadrane
care prezidează Sala Principală, feţele lui impunătoare fiind
aidoma unor ochi care nu clipesc şi care privesc întruna în
toate direcţiile. După cum era de aşteptat, ghişeul de

informaţii
o este închis
fată aşteaptă acolo, în timpul nopţii.
îmbrăcată Dar, curuptă
cu o rochie toate şiacestea,
uzată,
părul căzându-i pe umeri asemenea unei şoapte. Pe măsură
ce mă apropii de ea, nu mă pot abţine să nu mă cutremur.
— Ro! o strig uşor, întinzând mâinile spre ea.
Are cearcăne gălbui-vineţii, iar buzele îi sunt uscate şi
crăpate, chiar dacă ea încearcă să zâmbească.
— Tamsin, oftează ea, iar atunci Alistair iese de după
cealaltă parte a ghişeului.
Spre deosebire de sora mea, pielea lui străluceşte de
sănătate, pelerina neagră de ploaie stându-i întinsă la umeri.
Într -o mână ţine o valijoară.
Trece cu privirea sa rece peste Gabriel, ca apoi să se
oprească asupra mea.
— Ei? întreabă el, iar sora mea se întoarce, întinzând spre
el o mână tremurândă.
El i-o dă la o parte, de parcă n-ar fi nimic altceva decât o
insectă pe care a dibuit-o pe mânecă.
— De unde ştiu că-i vei da drumul?
El zâmbeşte.
— Odată ce am Domaniul, nu mai am nevoie de ea.
Mă uit lung la sora mea, dorindu-mi să înţeleagă ce se
întâmplă, însă ea pur şi simplu fredonează ceva, jucându -se
cu un fir ieşit din mânecă. Atunci observ că e desculţă,
picioarele fiindu-i murdare de noroi. Îmi reprim o undă de
furie.
— Sau pe Agatha?
Un zâmbet îi apare pe chip.
231
— Micuţa ta prietenă delicioasă?
Iau în calcul să vomit chiar aici şi chiar acum, dar Gabriel
mă strânge de mână.
— Uşurel…, murmură el.
— Ea mi-a fost de folos, spune Alistair, pocnind din degete.
Dar va trăi. Apoi mă priveşte şi mai concentrat. Dacă -mi dai
ce vreau. Acum!

ar — Bine,să
trebui îi spun,
ştii uninspirând
lucru. Tupentru
şi cu -mi stăpâni
amine vocea. Dar
nu semănăm. Cu
Talent sau fără Talent. Tu nu faci asta pentru familia ta,
indiferent de ce crezi. O faci pentru tine. Şi asta e diferenţa
dintre noi doi.
Preţ de o secundă, Alistair se uită lung la mine, cu chipul
lipsit de orice expresie, imposibil de citit.
— Cât de înduioşător! spune el în cele din urmă. Acum, nu
vrei să trecem la treabă?
Dau afirmativ din cap. Nu am destulă energie să mă
târguiesc.
— În spatele
Alistair tău, îi spun.
se întoarce uşurel şi studiază ceasul de deasupra
capetelor noastre.
— Desigur, spune el calm. Am trecut de-atâtea ori pe-aici!
Iar el s-a aflat tot timpul în acest loc. Apoi se roteşte elegant
şi, cu o voce îngreţoşător de veselă, întreabă: Eşti gata, draga
mea?
Rowena îşi ridică privirea de la firul ieşit din mânecă şi îi
oferă un zâmbet pustiu.
— Deschide-l! îmi spune, în timp ce o prinde de braţ pe
sora mea, încheieturile degetelor bombându -i-se ca nişte
noduri albe, dure.
Sora mea se uită în sus la el, apoi scoate un râset ascuţit.
— Jucăm un joc? îl întreabă ea.
Eu înghit cu greu, întorcându-mă cu spatele la ceas.
— Ajută-mă, îi şoptesc lui Gabriel.
— Eşti sigură că asta este…
232
— Da, îi spun, deşi dinţii îmi clănţăne.
El face palmele căuş şi, înainte să se răzgândească, mă urc
pe scara improvizată şi mă salt pe tejghea. Ceasul e exact la
nivelul mâinii mele.
— Dă-te înapoi, îi spun lui Gabriel, neavând habar ce
urmează să se întâmple. Doar nu vrei să încremeneşti iar!
— Hei! se aude un strigăt speriat din partea unui vânzător

de —bilete.
GrăbeşCoboară -acolo!
destropşeşte
te-te! se Alistair.
Nu e timp să-mi regândesc strategia. Mă întind şi ating
ceasul cu buricele degetelor. Un fulger de lumină izbucneşte
din centrul bombat al acestuia. Fixându-mi cu fermitate în
minte imaginea bunicii, din 1939, tânără şi sănătoasă, las ca
puterea ei să mă învăluie.
În dosul pleoapelor mi se derulează imagini, aproape prea
rapid pentru a le putea urmări. Patru oameni stând într -un
pătrat, cu braţele ridicate. O masă tulburătoare de întuneric
pluteşte deasupra capetelor lor, apoi o mână de foc se înfige
într-o a cincia persoană legată în lanţuri. Apoi imaginile se
derulează cu o viteză ameţitoare şi se înceţoşează în alb,
albul paginilor din cartea familiei mele, pagini care sunt mai
albe decât un câmp proaspăt nins. Tamsin, îmi răsună în
minte vocea bunicii. Nu-l lăsa s-o ia! Dacă o ia pe sora ta, el
va fi de neoprit!
Totuşi, cum? mă plâng în tăcere. Timpul. Numai timpul şi o
mare distanţă pot rupe această vrajă. Deschid ochii. O privire
rapidă în spate şi mă asigur că Gabriel e încă în viaţă.
Privirile ni se întâlnesc, iar el mimează: Eşti bine? Dau din
cap că da, apoi mă întorc spre sora mea.
— Ro? spun eu, iar ea ridică încet capul, cu acea privire
fără ţintă, care-mi dă fiori.
— Bravo, spune Alistair, iar vocea lui e cristal pur. Ţine
gura întredeschisă de parcă ar gâfâi. Acum, Rowena! Acum!
Şi văd cu oroare cum sora mea îşi întoarce faţa şi profilul
ei e încă perfect, şi priveşte lung ceasul, care sclipeşte cu o
233
lumina extrem de rece. Cu un scris ce curge, de jur-
împrejurul cadranului ceasului apar litere. Litere înalte,
aurii, care se mişcă şerpuit şi dispar ori de câte ori mă holbez
la ele, făcându-le imposibil de citit.
Dar Rowena nu întâmpină o asemenea dificultate.
Vocea ei răsună de parcă ar sta la altarul familiei, cântând
mulţumiri stelelor şi elementelor.

— Foc înîn Vest.


Pământ Est şiPe Apă
toatepentru Sud;
acestea, Aer pentru
Sângele le va Nord şi
lega. Şi
totuşi, numai Timpul poate păstra ceea ce Sângele a unit.
Preţ de o secundă de vis, nu se întâmplă nimic. Şi apoi, cu
un soi de sunet huruitor, acele ceasului încep să se rotească
invers, din ce în ce mai repede, până ce ajung să se mişte cu
o viteză ameţitoare.
Fulgere despică tavanul albastru boltit, trimiţând săgeţi în
jos, iar acestea se izbesc de ceas. Trosnet. Un alt fulger
izbucneşte în flăcări peste constelaţiile de aur şi apoi încep
să cadă bucăţi de tencuială şi de piatră. O secundă mai
târziu începe -mi-se instantaneu de
piele. În faţa săochilor
plouă,mei,
hainele lipindu
ceasul începe să crească până
atinge dimensiuni monstruoase, înconjurat de un foc alb
care pare de nestins, în pofida ploii.
— Tamsin! sâsâie Gabriel la urechea mea, apoi o ia la
goană înainte.
Podeaua de sub picioarele mele are tangaj şi face valuri, iar
în plăcile de marmură încep să apară fisuri uriaşe, lăsând la
vedere un burdihan de piatră care se mişcă. Foc, Apă,
Pământ, recit în sinea mea. Aer? La ţanc, vântul începe să
bată, rafale după rafale, urlând prin Sala Principală de parcă
ar fi o mie de voci topite laolaltă într-un cântec
nepământean. Întunericul se infiltrează prin hol, întuneric
îndulcit numai de fulgerele ocazionale şi de ceasul care
continuă să lumineze cu acel foc rece, alb. Căzând în
genunchi, închid ochii şi îmi doresc cu toată tăria ca asta să
se termine.
234
Nu se întâmplă nimic. Asta nu e ceva ce aş putea opri pur
şi simplu. Talentul ăsta nu îl are nimeni, îmi dau eu brusc
seama. În schimb, asta este puterea celor patru elemente,
sursa tuturor Talentelor noastre, ceva dincolo de controlul
oricărei persoane. Deschid ochii şi mă uit lung la ceas.
Se deschide.
Un cadran a devenit acum o uşă care se deschide. În tot

acest timp,
deşirând acele continuă
momentele şi anii. să se învârtă, să se învârtă,
La trei metri de uşă, trei siluete par blocate într -un dans
ciudat, braţele şi picioarele fiind distorsionate de lumina
orbitoare a ceasului. Alistair o trage pe sora mea spre uşă, în
timp ce Gabriel a prins-o de braţul celălalt. Rowena se
răsuceşte între ei precum o păpuşă de cârpe. Gura lui
Alistair se mişcă, pare că -i spune ceva surorii mele, chiar
când strânsoarea lui Gabriel slăbeşte uşor.
— Nu! ţip eu, încercând să mă ridic în picioare în timp ce
podeaua huruie iarăşi.
Sărind
sora mea. peste
O altăcrăpăturile
porţiune dedin marmură,
tavan întind braţele
se prăvăleşte, spre-
spărgându
se la trei centimetri în stânga mea, valul de dărâmături
rănindu-mă la picior.
— Dă-mi drumul, plânge Rowena, iar eu cred că vorbeşte
cu Gabriel, dar din fericire vocea ei se pierde în urletul
vântului.
Alistair o trage iar spre uşa ceasului şi spre întunericul
desăvârşit care aşteaptă dincolo.
— Rowena! strig iar.
Ochii lui Alistair – aşchii de gheaţă – se întâlnesc cu ai
mei, apoi el o smuceşte cu putere de braţ pe sora mea, atât
de tare încât cred că îi va smulge braţul din umăr. Ridic
mâna, vizualizând cometa de foc care îl va lovi în faţă.
Sângele începe să-mi clocotească în vene. Dar atunci,
cuvintele mamei îmi revin şerpuitoare în minte: Orice îi faci
celui care a aruncat vraja se reflectă înapoi asupra celui vrăjit.
235
Întreit. Podeaua mă aruncă în faţă. Mă rostogolesc într -o
parte, ridic palma şi ţintesc cât de grijuliu pot. Nu vreau să
fac asta, nu vreau, nu vreau.
— Îmi pare rău, Ro, şoptesc.
O undă de foc se împrăştie înspre braţul Rowenei, cel de
care o ţine Alistair strângând-o cu putere. Sora mea deschide
ochii mari de durere. Ţipând, se răsuceşte îndărăt,

îndepărtându
strânsoare. -se de îi Alistair,
Gabriel dă puţin iar el îila dă
drumul drumul
mână, cât sădin
o
poată apuca de talie şi să o tragă înapoi. În timp ce se
rostogolesc spre podea, pe tavan tremură din nou fulgere. O
bucată mare de piatră albastră se roteşte în aer şi îl loveşte
pe Gabriel drept în cap. El încearcă să se ridice, dar chiar şi
de-aici pot să-i văd rana întunecată, sângerândă. Alistair îmi
aruncă o privire fulgerătoare, având gura strânsă de furie, în
timp ce ploaia curge pârâiaşe pe faţa lui.
— Rowena! strigă el spre sora mea, iar ea îşi ridică
privirea, lacrimile brăzdându-i obrajii, ţinându-şi braţul ars
în Ca
poală. Rowena, pesora
o marionetă, uşă! mea
Acum!se ridică în picioare, călcând
peste trupul lui Gabriel. El se rostogoleşte pe o parte şi
încearcă să o prindă de mână, dar ea se eschivează.
Ochii îi sunt lipsiţi de orice expresie şi de viaţă, faţa ei fiind
albă ca varul. Înghit, amintindu-mi viziunile bunicii despre
trupul Rowenei, a cărui imagine se şterge până dispare.
Fac un pas în faţă, cu degetele întinse, intenţionând să o
încremenesc pe sora mea. Dacă e încremenită, atunci ea va fi
o povară şi, cu puţin noroc, Alistair nu va putea să o care pe
uşă. Dar braţul îmi este prins la jumătatea distanţei, de către
Alistair. Îmi răsuceşte braţul la spate, în timp ce sora mea
trece în fugă pe lângă mine.
— N-ai s-o iei atât de uşor, se stropşeşte el la urechea mea,
vorbele lui acoperind zgomotul vântului şi ploii.
Mă zbat disperată, privind-o pe sora mea, care ajunge la
uşă. Cu mâinile întinse în faţă, ea face un pas, apoi încă
236
unul.
— Nici tu, îi şoptesc.
Apoi ridic mâna liberă, cu palma în sus, şi trimit un şuvoi
de flăcări care aterizează la picioarele ei. Ea ţipă şi cade pe
spate în timp ce focul aleargă în jurul ceasului. Lumina lui
de un portocaliu strălucitor pâlpâie scurt, înainte de a fi
supusă de focul alb şi rece care blochează uşa.

Podeaua
marm se mişcă iar,
ură asemenea şi noi
unei fisuride
pânze încep să se întindă
păianjen. Sora peste
mea
alunecă, dând din mâini, apoi cade printr-o crăpătură cât se
poate de largă.
Exact în acelaşi moment, acele ceasornicului încetează să
se mai învârtă invers. Uşa ceasului începe să se închidă
încet. O alegere teribilă, mi se învolburează în minte vocea
bunicii mele, asemenea unei brize rătăcitoare. Ai de făcut o
alegere teribilă.
Cu un mârâit, Alistair mă aruncă la podea. Repezindu-se
înainte, se opreşte la marginea prăpastiei, se apleacă şi
întinde
când sorao mână. Mă mâna
mea ridică rostogolesc în genunchi
dreaptă, încercând exact atunci
să se prindă
de degetele lui Alistair. Arunc încă o pală de foc spre ei. Ea îşi
trage mâna înapoi la timp. Capul surorii mele dispare, de
parcă trupul ei ar fi alunecat şi mai jos.
— Rowena! strig eu, ridicându-mă.
Crăpăturile din podea se lărgesc sub tălpile mele, şi sar la
timp. Merg împleticindu-mă, neluându-mi privirea de la
mâna stângă a Rowenei, dorindu-mi ca ea să mai reziste
puţin. Uşa ceasului care se închide aruncă o umbră pe faţa
lui Alistair. Răsucindu-se, el priveşte înapoi peste umăr. Uşa
este acum deschisă mai puţin de jumătate. Apoi, Alistair se
uită iar la sora mea.
Se pare că nu sunt singura care se află în faţa unei alegeri
teribile.
Răcnind, Alistair se ridică în picioare şi, fără să se uite
înapoi, se aruncă prin deschizătura uşii. Înaintând, eu mă
237
ghemuiesc pe marginea abisului. Degetele surorii mele strâng
marginea podelei, gura ei fiind o linie albă de durere şi
groază. Picioarele ei sunt proptite de -o parte şi de alta a
crăpăturii, dar abisul se lărgeşte. Piciorul ei drept caută
sprijin, dar nu găseşte decât aer, iar degetele îi alunecă încă
puţin.
Arunc o privire peste umăr. Încă vreo cincizeci de

centimetri
mele şi uşa se zdrobitoare
se năpusteşte va închide. asupra
Iar acum, enormitatea alegerii
mea.
Poate că aş reuşi să opresc toate astea înainte să se
întâmple cu adevărat.
Să o salvez pe Rowena sau să-l urmez pe Alistair în
vremurile de dinainte de războiul dintre familiile noastre.
Rowena suspină iar, un sunet aspru, frânt, iar eu mă
întorc spre ea.
— Rezistă, Ro, îi strig eu, dar nu cred că mă poate auzi.
Îşi dă ochii peste cap şi -mi dau seama că sora mea e gata
să leşine. Aşezându-mă pe burtă, întind mâinile, o apuc de
coate şi trag.
îmi dau seamaDarcă greutatea ei mă
alunec încet, dartrage în jos şi,
inexorabil, pe îngrozită,
podeaua
lucioasă de marmură.
Apoi Gabriel se ghemuieşte lângă mine, sângele curgându-i
în continuare pe faţă. O prinde pe sora mea de braţe şi,
trăgând o dată, o smuceşte în sus din abis.
Cu un bubuit, uşa ceasului se închide. Închid şi eu ochii
în tăcere, urechile răsunându-mi din pricina absenţei subite
a tuturor zgomotelor. Chiar când cred că asta ar putea
continua la nesfârşit, aud şi simt un ticăit constant deasupra
inimii mele.
Deschizând ochii, privesc la tavanul albastru, boltit, întreg,
la constelaţiile întregi care strălucesc luminos. Mă răsucesc
într-un unghi de nouăzeci de grade, aruncând o privire în
jur. Podeaua e netedă şi nepătată, iar marmura străluceşte.
În sfârşit, mă întorc şi mă uit la ceas. S -a micşorat până la
dimensiunile fireşti.
238
Lângă mine, Gabriel geme, ridicându-se în capul oaselor.
Sângele i s-a închegat pe faţă, iar un ochi îi este atât de
umflat, că nu-l mai poate deschide, dar mă ia de mână şi mi -
o strânge într-o încercare de alinare. Înghit, mă întorc spre
sora mea şi îi mângâi uşor faţa. Flutură din pleoape o dată,
apoi se uită la mine.
— Tamsin, şopteşte ea.

Are braţul
încâlcit ars şirău,
de la praf de laiar părulChipul
ploaie. îi este în neorânduială,
îi este în continuare
palid, iar zgârieturi lungi îi marchează o parte a gâtului şi a
umărului, dar ochii îi sunt deodată limpezi şi concentraţi. Nu
cred că a fost vreodată mai frumoasă.
— Ro? Eşti… eşti tu?
Ridică dintr-o sprânceană, elegant şi fără vreun efort, o
înfăţişare pe care obişnuiam să o exersez ore în şir în oglindă
atunci când eram mică. Tot nu reuşesc s-o fac aşa cum poate
ea.
— Cine altcineva să fiu? mă întreabă ea.
Apoi încearcă să se ridice, face o grimasă şi pare să se
răzgândească.
— Ce s-a întâmplat? mă întreabă.
O urmă familiară de nelinişte răzbate din vocea ei şi ştiu
că întrebarea ce s-a întâmplat? e la trei secunde distanţă de a
se transforma în ce ai făcut?
Bună întrebare!
De parcă ar răspunde, ticăitul de deasupra inimii mele
creşte şi mai mult în intensitate, până ce se sincronizează
perfect cu propriile-mi bătăi ale inimii.
Bâjbâind pe sub gulerul cămăşii mele, trag de lănţişorul cu
medalion şi apăs pe încuietoarea micuţă. Două lucruri devin
evidente, cu o tentă de limpezime ca de cristal. Cesuleţul
meu funcţionează. Iar eu am devenit Păstrătorul.

— Bună, mami! spun când intru pe uşa bucătăriei.


Mama scapă ceainicul, pe care probabil că abia l-a umplut,
239
şi ţipă. Ceainicul se izbeşte de podea, capacul sărindu -i. Apa
se revarsă şi se adună la picioarele noastre.
Îmi doresc să o fi pregătit cumva.
— Rowena, suspină ea. Tamsin! Oh, fetelor, v-aţi întors
acasă!
Şi eu şi Rowena suntem împinse una în cealaltă, în
încercarea mamei de a ne cuprinde pe amândouă în braţe,

timp în care
mamei, necapul
întorc tot strigă
şi îinumele. Pe jumătate
văd pe tata, orbită
pe Lydia şi pedeJames
părul
dând buzna pe uşă. Tata vine spre mine, Rowena reuşeşte să
se elibereze, zbătându-se pentru a se arunca în braţele lui
James, iar Lydia se apropie de Gabriel cu un zâmbet care
începe să-i mai lumineze cearcănele de sub ochi, pricinuite
de oboseală.
— Cum aţi făcut-o? continuă mama să strige, iar eu o aud
pe Rowena murmurând spre James:
— Da, eu sunt. Chiar eu, eu!
Vorbim cu toţii în acelaşi timp. Lydia îl tamponează pe
Gabriel -şi cu
tandreţepedegetele
cap cu un prosop
prin părulde lui.
bucătărie
Mamaud, trecândusă
continuă ne
îmbrăţişeze ba pe mine, ba pe Rowena, iar tata mă ţine
strâns de umăr, în timp ce îşi şterge ochii cu manşeta
cămăşii. Şi apoi Silda, Jerom şi Gwyneth se adună în cadrul
uşii de la bucătărie, făcând ca tumultul să sporească în
intensitate. Într-un târziu, reuşesc să mă eliberez din
îmbrăţişarea mamei, suficient timp cât să întreb:
— Bunica este…
Mama scutură ferm din cap, dându-şi părul la o parte de
pe faţă.
— Încă… doarme. Îi aruncă o privire Rowenei: Eu nu pot…
— Poftim? întreabă Rowena cu asprime. Ce nu este în
ordine cu bunica?
Ea îşi duce o mână la gât. Dar înainte să înceapă cineva să
vorbească, uşa de la bucătărie se deschide pentru a treia
oară şi mătuşa Beatrice merge nesigură spre mijlocul
240
bucătăriei, urmată de bunica.
— Priviţi cine s-a trezit, anunţă mătuşa Beatrice şi apoi
alunecă pe apa vărsată din ceainic, se clatină, după care îşi
regăseşte echilibrul.
În cele din urmă, mama îmi dă drumul şi, păşind în faţă,
întreabă:
— Mamă? Ce s-a întâmplat? Cum…

Se bunica,
spre uită consternată
de parcă la mătuşa
astfel Beatrice,
ar vrea apoi întinde
să se asigure mâna
că este cu
adevărat prezentă.
— Eu am scos-o din starea de încremenire! spune fericită
mătuşa Beatrice, privind de la un chip şocat la altul.
— Se pare, începe bunica mea, cu vocea ei profundă şi
dulce, în pofida faptului că a dormit o săptămână, că
Beatrice m-a încremenit.
Ea îi aruncă mătuşii Beatrice o privire pe jumătate
amuzată, pe jumătate iritată.
— Dar noi am crezut cu toţii că nu -ţi mai puteai folosi
puterile! -
Beatrice. strigă mama, fixând o cu privirea pe mătuşa
— Niciodată n-am spus asta! Sau am spus-o? cugetă
mătuşa Beatrice, scărpinându-se în bărbie. Credeam că mi
le-am pierdut, murmură ea, privind insistent spre fereastră,
cu privirea pierdută. Nu le-am mai… folosit de mult timp.
— De ce ai…? începe Silda, apoi scoate un mic ţipăt căci
unchiul Morris îşi face apariţia, ridicând un pahar de vin
roşu.
Cu mâna liberă o bate uşurel pe spate pe Silda.
— Îmi pare rău, draga mea. Nu întotdeauna văd încotro
mă îndrept. Păi, se pare că asta n -o să iasă, mormăie el,
privind lung la pata de pe mâneca lui, de un roşu aprins,
care se tot întinde.
— De ce ai încremenit-o? o întreabă Rowena.
— Păi, spune indignată Beatrice, întorcând capul cu o
mişcare iute, asta chiar că e o întrebare pe care ar fi mai bine
241
să ţi-o adresez ţie, domnişoară Rowena. Dacă ai mai fi
obligat-o să bea din acea poţiune, cu certitudine că ar fi
murit. Pe tine nu te puteam împiedica, dar o puteam opri pe
ea.
Beatrice face câţiva paşi în faţă, brăţările zornăindu -i
vesel.
— O, erai atât de supărată pe mine!

pe Ea scoateluiun
umărul ţipăt vesel, în timp ce Rowena îşi pune capul
James.
— Dar înainte de a spune ceva sau de a mă obliga să fac
ceva, am fugit şi m-am ascuns. Toată după-amiaza am stat
ascunsă în dulapul meu!
Înainte să reacţioneze cineva la auzul cuvintelor ei, mătuşa
Beatrice îşi înalţă capul, cu părul ei alb şi moale.
— Hmm… dacă te-aş fi putut încremeni în timp ce eram
pusă pe treabă… oare de ce nu am încercat asta? Se
încruntă uşor: Presupun că l-am pierdut din nou, murmură
ea, târşâindu-şi picioarele. O, asta e! adaugă ea, veselia
revenindu-i pe deplin, la vederea paharului cu vin din mâna
unchiului Morris.
Şi îşi împreunează palmele, executând o piruetă. Poalele
rochiei i se târăsc prin apa împrăştiată pe podea. O prind cu
o mână de braţ pentru a o sprijini, iar ea îmi aruncă o privire
cercetătoare.
— O! Te cunosc. Îmi amintesc ce poţi face! spune ea.
— Scuze pentru asta! murmur eu.
— Ce se întâmplă aici? vrea mama să ştie, iar din cealaltă
parte a încăperii, Gabriel mă priveşte şi îmi face semn cu
ochiul lui teafăr.
Mă întorc în direcţia bunicii şi fac un pas în faţă. Ea îmi
atinge faţa cu degetele ei noduroase. Apoi îmi zâmbeşte şi,
pentru o secundă, revăd adolescenta care era în 1939.
— Le-am spus tuturor că eşti un far călăuzitor, şopteşte
ea.

242
EPILOG

O LUNĂ DE UN ALB SPECTRAL călătoreşte pe cerul senin


şi mii de stele clipesc şi strălucesc deasupra cercului larg în
care ne-am aşezat. Altarul este încărcat de mere roşii şi de
ultimele flori albe şi purpurii de ochiul -boului. În timp ce
fumul rugului se învârtejeşte în aerul rece al toamnei,
licuricii flutură din aripi prin faţa tuturor.
— Vă salut, zice bunica, iar vocea ei răsună distinct.
Fericirea ne-a ieşit în cale în seara asta, ca în fiecare seară.
— Fericirea ne-a ieşit în cale, repet şi eu în cor cu toată
familia.
— Astă-seară e Samhain, cea mai importantă noapte
magică a anului, continuă ea. În seara asta îi vom ghida pe
cei doi membri ai familiei noastre prin Ritualurile de Iniţiere.
Se opreşte, îşi trage răsuflarea, apoi zâmbeşte.
— Tamsin şi Gabriel, astă-seară vă rugăm să aprindeţi voi
cele patru lumânări.
Rowena, care stă alături de mine, îşi desprinde degetele
dintre ale mele şi mă împinge uşurel, căci se pare că
picioarele nu mă mai ascultă. Fac un pas pe iarbă, apoi încă
unul, în timp ce Gabriel se deplasează spre mine din partea
opusă a cercului. Ne întâlnim în faţa altarului, iar mama vine
şi ea în faţă, înmânându-mi lumânarea pe care a aprins-o în
rug. Însă îmi tremură atât de tare mâna, încât se pare că nu
voi putea atinge prima dintre cele opt lumânări din ceară de
albine care reprezintă cele patru puncte cardinale şi cele
patru elemente. Dar apoi Gabriel mă prinde de mână şi eu îi
privesc faţa, uitându-mă la noua cicatrice în formă de
243
semilună acoperită pe jumătate de păr.
— Bună, şopteşte el.
— Bună şi ţie.
Şi, împreună, atingem cu lumânarea fieca re fitil. Privesc
lung la flăcăruile care au răsărit, conştientă de faptul că
Gabriel încă mă ţine de mână.
— Am reuşit, îi spun eu.

în — Ştiu.
cele dinElurmă
se apropie cu un
ai să ieşi pas. Aşadar,
în oraş astacuînseamnă
să iei cina că
mine? Sau
încă te îngrijorează faptul că o întâlnire ar fi banală?
Îi zâmbesc, în timp ce flacăra lumânării pâlpâie sălbatic
între noi.
— Nu.
El ridică din sprânceană, aşteptând o secundă.
— Intenţionezi să-mi împărtăşeşti şi mie la care întrebare
mi-ai răspuns?
Deodată, sunt perfect conştientă că familia s -a strâns în
cerc în jurul nostru.

— Putem
O, cumsăsăvorbim mai el
nu, spune târziu despre asta? îi şoptesc.
rânjind.
Flutur din gene spre el, după care mă întorc la locul meu,
lângă Rowena.
După ceremonie mă opresc un moment la marginea
grădinii, urmărindu-i cu privirea pe toţi, cum intră şi ies,
luminaţi de foc. Unchiul Chester cântă o melodie lentă la
vioară, în timp ce mătuşa Rennie îl acompaniază cu flautul ei
argintiu. Muzica se înalţă peste grădină aidoma un ei brize.
Mama îi zâmbeşte tatei şi, din când în când, îi aruncă o
privire Rowenei, care dansează cu James. Sora mea şi -a pus
mâinile pe umerii lui. Preţ de o fracţiune de secundă,
antebraţele i se dezvelesc, dar cicatricele sunt aproape
invizibile în lumina asta slabă.
Îl privesc pe unchiul Morris făcându -şi apariţia şi apoi
dispărând, în timp ce Silda pipăie spaţiile goale pe care el
tocmai le ocupase. Un mic grup de copii s-a adunat în jurul
244
mătuşii Beatrice, iar ea se apleacă pe rând în faţa fiecăruia,
lovindu-le uşor frunţile. Ei încremenesc ca nişte statui până
ce ea le loveşte din nou frunţile şi, râzând, ei sunt eliberaţi.
Gwyneth şi Lydia, aflate în apropiere, urmăresc jocul, de
parcă ar decide când anume e cel mai nimerit să -i pună
punct.
În sfârşit, privirea îmi aterizează pe Gabriel. Stă în picioare

în capătul cel
încuviinţând maiîi spune
tot ce îndepărtat al Trece
acesta. grădinii, lângă de
un pachet Jerom,
cărţi
de joc dintr-o mână într-alta. Exact atunci, ridică ochii şi mă
vede uitându-mă la el. Punând cărţile de joc în mâna lui
Jerom, porneşte în direcţia mea. Eu trag aer în piept,
rezistând tentaţiei de a-mi trece mâna prin păr. Ştiu că
oricum e o masă năvalnică de bucle.
— Iată-te, spune el, venind lângă mine. La mulţi ani!
— Mulţumesc. Ştii că în mod normal urăsc ziua mea de
naştere, dar asta nu e chiar atât de rea.
În timp ce ne privim în tăcere unul pe celălalt, aburii
respiraţiilor noastre se
tatuajul cu semiluna adună deîntre
albastră noi.şi Eu
pe gât îi examinez
experimentez o
copleşitoare dorinţă de a-i trasa conturul cu degetul.
Chiar atunci, unchiul Chester începe să cânte o melodie
ritmată, arcuşul lui făcând lupinguri pe strune. Flautul
mătuşii Rennie îi ţine isonul, iar muzica ţâşneşte,
învăluindu-ne. Gabriel mă prinde de mână.
— Vino să dansezi cu mine!
Înainte să apuc să-i răspund, el mă trage spre spaţiul de
dans, în timp ce în jurul nostru oamenii încep să se grupeze
în perechi.
— Ăsta nu e vals, murmur eu.
El mă împinge spre lumina focului şi se uită la mine,
zâmbindu-mi pişicher.
— A, da? în cazul ăsta, înseamnă că n-ai să mă calci pe
picioare, nu-i aşa?
Eu râd, îl iau de mână şi îl las să mă rotească în dans.
245
Ritmul muzicii creşte în spirală, iar Gabriel mă roteşte în cerc
până ce îmi pierd suflul, până ce mâinile noastre unite par să
fie unicul lucru palpabil care mă mai ţine pe Pământ.

Mai târziu, când festivităţile au atins punctul culminant,


mă strecor înapoi în casă. Capul îmi bubuie, în pofida
faptului că, de data asta, nu m -am atins de nici măcar o

picătură
de-atâteadin vinul primite,
felicitări de casă de
al unchiului Chester;
simt că o să îmi faţa
-mi crape răsună
din
pricina atâtor zâmbete. Unica alinare e să fac pe cât de des
posibil schimb de priviri cu Gabriel, aflat în partea opusă a
grădinii. Îmi masez tâmplele şi mă gândesc să o sun pe
Agatha numai pentru a o auzi povestindu-mi despre
petrecerea de Halloween pe care am ratat-o la şcoală. Închid
ochii strâns, clipesc, apoi mai clipesc o dată. În bibliotecă se
vede o lumină. Înaintez precaută, îmi lipesc urechea de uşa
din stejar masiv şi apoi ciocănesc o dată.
— Intră! spune bunica, şi, deschizând uşa, o văd aşezată
la —
biroul masiv,
De ce părând
nu eşti afară mai
să temică şi mai
bucuri de…obosită ca oricând.
— Aş putea să te întreb acelaşi lucru, îmi spune ea pe un
ton sec.
Ne privim preţ de o clipă, apoi îmi feresc privirea.
— Bănuiesc că nu sunt obişnuită cu toate astea, îi
răspund într-un târziu.
— A, face ea calmă şi se uită spre birou.
Înfiorată, îmi dau seama că ea citeşte din cartea pe care
mi-a arătat-o mama. Îmi muşc buza de sus cam un minut,
apoi o întreb:
— Ce vezi?
La început nu-mi răspunde, iar eu simt o undă subită de
mânie la gândul că tot nu mi se va permite să ştiu anumite
lucruri. Dar pe urmă ea îşi ridică privirea, frecându -şi puntea
nasului cu degete tremurânde.
— Nimic, răspunde în şoaptă.
246
— Păi, asta e de bine, nu? Nu se întâmplă nimic, linişte pe
frontul de vest şi toate cele…
Tresar uşor atunci când Hector sare pe fereastra deschisă
şi se opreşte pe marginea pervazului, cu coada răsucită sub
forma unui semn se întrebare. Ţine între lăbuţe un şoricel
cafeniu. Mergând agale peste un raft de cărţi, Hector păşeşte
pe birou şi depune şoricelul lângă mouse -ul aflat lângă mâna

bunicii. cApoi
galbeni sefante.
a nişte aşazăBunica
pe coadă
ia înşicăuşul
o priveşte
palmeicuşoricelul
ochii lui
şi
îi dă drumul pe cealaltă parte a biroului, părând să nu
observe când Hector sare pe podea pentru a -şi hărţui din nou
prada. În schimb, se uită drept în ochii mei şi îmi spune:
— Nu pot să văd nimic legat de viitorul nostru. Nimic, ca şi
cum n-ar mai exista un viitor pentru noi.
Am senzaţia că plămânii mei au încetat deodată să mai
funcţioneze.
— Paginile sunt goale aşa cum n-au mai fost niciodată
până acum. Aşadar, continuă bunica, m -am dus înapoi. La
istoria noastră trecută, înainte ca Domaniul să fi fost creat.
Îşi trece degetele peste pagină, iar eu mă apropii. Ca de
obicei, cuvintele se rearanjează de unele singure într -o limbă
de neînţeles şi se grăbesc pe pagină, dar apoi bunica rosteşte
un cuvânt de poruncă şi, în cele din urmă, literele se aliniază
în mod clar.

În 1887, în ultimele zile ale lui octombrie, exact înainte de


Samhain, un străin a sosit în oraşul New York, vrând să
cunoască mai mult decât i-ar fi fost lui cu putinţă. A fost
văzut vizitând-o pe La Spider, conducătoarea familiei
Knight.
— Alistair, şoptesc eu. Pipăi medalionul de la gât, găsind
alinare în ticăitul său constant. Încă nu a reuşit, spun pe un
ton insistent.
— Nu, n-a reuşit, îmi confirmă bunica. Şi s -ar putea nici
247
să nu reuşească. Cu siguranţă, tu i-ai năruit speranţele
atunci când l-ai împiedicat să o ia pe sora ta. Ea ar fi
constituit o armă extrem de puternică. Apoi oftează,
închizând cartea cu un uşor zgomot: În puterea lui Domani
s-a creat o breşă. Serioasă. Familia Kn ight nu mai e cea care
a fost cândva, e adevărat. Însă evenimentele din ultima lună
de la Grand Central Station au trimis o chemare, o

reverberaţie,
Încăierareacăreia ei vor încerca
neaşteptată să-i răspundă.
şi chiţcăitul slab venind dintr -un
colţ al încăperii confirmă recapturarea şoricelului.
— Cât timp am? întreb în şoaptă.
Îmi zâmbeşte, îşi împinge scaunul în spate şi se ridică.
Întinde palma şi mă prinde de mână, conducându-mă la
fereastră.
— Ai puţin timp. Timp suficient să… te bucuri de asta.
Privim împreună la focul care arde strălucind, la toată
lumea care dansează în jurul acestuia. Chiar atunci, un
buştean crapă şi sute de scântei zboară în aer, apoi ard
luminos asemenea stelelor căzătoare pe cerul nopţii.

248
249
Rămâi veşnic vrăjitoare…

Carolyn MacCullough s-a născut şi a crescut într-un


orăşel liniştit din Connecticut, dar a visat dintotdeauna
să călătorească în locuri exotice. În cele din urmă,
dorinţa i s-a împlinit – a fost în Scoţia, Sicilia, Islanda.
Publicarea primului său roman, Falling Through
Darkness, în anul 2002, i-a transformat viaţa într-o
poveste magică, după cum mărturiseşte însăşi autoarea.
A mai publicat Stealing Henry şi Drawing the Ocean,
precum şi romanele Once a Witch (Când eşti vrăjitoare…)
şi Always a Witch (Rămâi veşnic vrăjitoare…).
În prezent, scriitoarea locuieşte la New York, unde scrie
şi ţine cursuri de scriere creativă.

250
Carolyn Maccullough

Rămâi veşnic
vrăjitoare…

Traducere din limba Ion


Carmen engleză şi note

251
GRUPUL EDITORIAL CORINT

252
Redactor: Ecaterina Horenian
Tehnoredactare computerizată: Olimpia Bolozan, Mihaela Ciufu

Carolyn MacCullough
ALWAYS A WITCH
Copyright © 2011 by Carolyn MacCullough
All rights reserved.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


MacCullough, Carolyn
Rămâi veşnic vrăjitoare… /Carolyn MacCullough;
trad.: Carmen Ion. - Bucureşti: Corint, 2014
ISBN 978-973-135-843-7
253
I. Ion, Carmen (trad.)

254
Pentru Frankie şi Ella

255
MULŢUMIRI

Mii de mulţumiri familiei şi prietenilor, care m -au suportat pe


parcursul scrierii cărţii. Recunoştinţa mea Alyssei Eisner Henkin,
care m-a călăuzit cu entuziasm în acest proiect în cadrul căruia am
avut norocul de a fi sprijinită nu de unul, ci de doi editori minunaţi.
Mulţumiri, aşadar, lui Jennifer Wingertzahn, cea care m-a ajutat să
pun lucrurile în mişcare, şi lui Daniel Nayeri, care a continuat
neabătut ceea ce a început ea.

256
PROLOG
M-am născut în noaptea de Samhain. Unii i -ar spune
„Halloween”. Într-o familie de vrăjitoare în care cu toţii avem
Talente. Unii le-ar spune „puteri magice”.
Toți în afară de mine.
Eu am fost singura aparent lipsită de orice Talent. Niciun har care
să mă distingă sau să-mi asigure un loc în cercul de rude adunate în
jurul altarului închinat celor patru elemente. Doar cuvintele
profetice rostite de bunica mea către mama în primele ore ale
existenţei mele: Fiica ta va fi una dintre cele mai puternice vrăjitoare pe
care le-am avut vreodată în familia noastră. Va fi ca un far călăuzitor
pentru noi toţi.
După care, din motive nedesluşite încă, bunica a petrecut
următorii şaptesprezece ani străduindu-se să sădească în mine, cu
orice ocazie, îndoiala cu privire la această profeţie. A fost nevoie de
întoarcerea unui vechi duşman al familiei, de două călătorii în timp
şi de o vrajă de iubire foarte periculoasă, care aproape că a costat -o
viaţa pe sora mea, ca să înţeleg trei lucruri. Primul, că pot opri pe
oricine încearcă să-şi exercite Talentul asupra mea. Al doilea, că îmi
pot însuşi Talentul altcuiva dacă încearcă să -l folosească împotriva
mea de trei ori. Şi, în fine, că aveam în faţa mea o alegere. O alegere
de natură să explice acea ciudată lucrătură a minţii care a
determinat-o pe bunica să mă crească în totala negare a Talentului
meu. O alegere la care se fac aluzii vagi în cartea familiei. O alegere
care vacare
Sau împlini profeţia
îmi va făcută
distruge de bunica
familia pentruacum mulţi ani.
totdeauna.
O alegere atât de înfiorătoare, dacă e să mă gândesc în
perspectivă, încât aş prefera să nu mă confrunt cu ea niciodată.

257
UNU
— Arăt groaznic, spun, holbându-mă la oglinda din cabina de
probă.
Rochia în care m-am chinuit să intru îmi atârnă până la glezne ca
un cort diform. Bun, recunosc, stă cam fix pe mine în partea de sus,
după care se prăvăleşte brusc în cortul ăla diform. În plus, e gri la
culoare. Nu argintie, nu opalescent-ceţoasă, aşa cum promitea
eticheta. Ci gri. Gri ca cimentul.
Agatha, prietena mea cea mai bună, îşi uneşte sprâncenele pe
deasupra ochelarilor ei de un verde strălucitor în timp ce mă
examinează din toate unghiurile.
— Da, arăţi groaznic. Perfect groaznic, mă aprobă.
Scot limba la ea. Agatha are tendinţa să abuzeze de cuvântul
perfect.
— Hm, presupun că asta şi-a şi dorit Rowena, murmur,
luptându-mă din greu să găsesc fermoarul; spoturile de lumină de
deasupra capului din cabina de probă înghesuită par dintr-odată
fierbinţi şi orbitoare.
— Stai să te ajut, spune Agatha, desfăcând fermoarul cu degetele
ei îndemânatice.
Scot un oftat de uşurare şi mă vâr înapoi în blugi şi în tricoul cu
imprimeu floral, apoi îmi trag botinele cu franjuri pe care le-am
cumpărat săptămâna trecută din magazinul meu preferat cu
produse la mâna a doua. Nu am putut rezista tentaţiei, chiar dacă
gleznele -mi zvâcnească la cinci minute după ce le încalţ.
— De încep
ce nu să
poţi să porţi rochia ta roz? întreabă Agatha a nu ştiu
câta oară în timp ce aşază detestabilul cort gri înapoi pe umeraş.
Cu câteva săptămâni înainte, când venise în oraş, Rowena
decretase rochia drept „eterică” şi îmi lăsase trei mesaje pe mobil să
mă prezint „imediat” la magazin. Îmi lăsase mesaje pentru că nu -i
258
răspunsesem la telefon: afişarea identităţii apelantului e una din
invenţiile cele mai grozave de pe lume.
— Pentru că Rowena vrea argintiu. Şi dacă Rowena îşi pune ceva
în cap, nu se lasă.
— O adevărată Bridezilla7, nu?
— Dă sensuri noi acestui nume, mormăi eu şi îmi fixez din nou

agrafele– roz
oricum în meu
părul păr; cârlionţat
e inutil, ştiu, în circa
sfidează orice trei minutefăcut
accesoriu vorcacădea
să îl
strângă.
— Păcat de rochia roz, zice Agatha când ieşim din cabina de
probă. E aşa de drăguţă şi nu ai apucat s-o porţi niciodată.
— Mda, răspund fără să-mi schimb expresia feţei, deşi simt în
sinea mea acel junghi atât de familiar.
O, cât de mult aş vrea să -i pot mărturisi Agathei că am purtat
rochia! Am purtat-o în Călătoria în timp, în anul 1939, pe care o
făcusem împreună cu Gabriel la petrecerea din grădina casei
familiei mele din Washington Square Park, New York City. Dar
dacă îi povesteam asta, ar fi trebuit să -i explic cine sunt. Ce sunt cu
adevărat. Şi, pe bune, nici eu nu ştiu cine sau ce sunt. Mai toată
viaţa mea mă considerasem o persoană obişnuită. Oaia neagră a
unei familii complet neobişnuite. Abia când plecasem de acasă, din
Hedgerow, ca să studiez în Manhattan şi să stau cu Agatha într -o
cameră de cămin, ajunsesem să nu îmi mai pese atât de tare de
treaba asta. Pentru prima oară în viaţa mea eram înconjurată de
oameni care habar n-aveau că o cantitate mică de pudră de

mătrăgună amestecată cu un strop de vin îl poate face pe un bărbat


7 Bridezillas — reality show american difuzat începând cu 2004 şi având drept
subiect vieţile agitate ale unor tinere logodite care se pregătesc de nuntă.
Denumirea bridezillas provine din combinarea substantivului bride („mireasă”) cu
Godzilla, faimosul monstru (n. tr.).
259
să îşi dorească să te sărute. După cum aceeaşi mixtură, dar în
cantităţi mai mari, îl poate face pe acelaşi bărbat să vrea să te ucidă.
Mă simţeam bine printre oameni care credeau că sunt la fel ca ei.
Era ceva normal. Eu mă simţeam normală. Simţeam că nu sunt cu
nimic diferită de ei.
Dar acum senzaţia aceea pierise. Şi nu mă pot hotărî dacă sunt

bucuroasă
Mă holbezsaucâteva
tristă din cauza
clipe asta. întrebându-mă cum aş putea
la Agatha,
să-i spun că ai mei nu sunt nici pe departe nişte hipioţi cu vederi de
stânga şi obsedaţi de ecologie şi produse organice, aşa cum îşi
închipuie ea. Şi că în schimb am o familie de vrăjitoare care îşi
practică activ Talentele, dar reuşesc s-o facă relativ discret. Mama şi
bunica mea oferă vrăji de dragoste, de somn, de noroc, fericire şi de
sănătate localnicilor care vin să bată la uşa din spate a casei noastre
după căderea nopţii, ca să nu fie zăriţi de vecini. Tata controlează
starea vremii. Sora mea este în stare să oblige pe oricine să îi facă pe
plac vrăjindu-l cu sunetul vocii ei. Sora bunicii poate împietri pe
cineva doar atingându-i fruntea. Prietenul meu poate găsi orice
lucru sau persoană. În plus, mai am un şir întreg de oameni în jurul
meu, cărora am fost învăţată să le spun „unchi” şi „mătuşă” şi care
au cu toţii câte un Talent sau altul.
Dacă m-aş apuca să-i povestesc aceste lucruri Agathei, ar crede c-
am înnebunit. Dacă i-aş arăta că sunt capabilă să arunc foc din
mâini sau să îngheţ oamenii ca pe nişte statui, ar zice că sunt un
monstru.

Sau, maieste
Agatha i-ar dintre
rău,unul fi frică primii
de mine.
şi relativ puţinii oameni care m -au
făcut să mă simt normală. Atunci când venisem întâia oară în
Manhattan la şcoală, pe vremea când eram convinsă că nu am
niciun Talent, nu mă deranjase să omit anumite lucruri cu privire la
familia mea. Nu mă deranjase să estompez niţel linia care separă
260
adevărul de minciună. Dar acum, când am descoperit că am şi eu
Talente, totul a devenit cu mult mai dificil.
— Aşadar, ce ai de gând să faci? întreabă Agatha, întrerupând
gândurile care mi se învălmăşesc în cap.
— Poftim? clipesc spre ea, până ce flutură rochia în aer. A! Nu
vreau s-o cumpăr!

ureVânzătoarea,
chea, pare căcare
m-a pândit în faţa
auzit. Ia cabinei
rochia din de probă,Agathei
mâinile trăgândşicuo
mângâie, de parcă s-ar teme ca rochia să nu se simtă jignită. Mişcă
din nasul ei lung şi roz, ceea ce îmi confirmă prima impresie, aceea
că seamănă cu un iepure.
— Ei bine, zice tipa cu un aer înţepat. Sora ta a spus că asta e
rochia pe care o vrea. Mi-a cerut în mod expres să o pun deoparte
pentru tine, chiar dacă nu asta e politica noastră. Oricum, nu pentru
mai mult de douăzeci şi patru de ore, şi de atunci au trecut trei
săptămâni, spune şi clipeşte mărunt, ca şi cum s-ar întreba brusc de
ce încălcase protocolul.
Mă lupt din greu să nu-mi dau ochii peste cap. E clar, Rowena a
mai făcut o victimă. Oamenii par dispuşi să se arunce în faţa
autobuzelor de dragul ei. Ăsta e Talentul Rowenei şi aşa ma i
departe. Nu că ar abuza vreodată de el. O, nu, nici vorbă!
— Ştii, la urma urmei ea e mireasa. E ziua ei cea mare, spune
vânzătoarea.
— Nu zău? replic eu cu dulceaţă în glas. De trei luni încoace nu
ne lasă nicio clipă să uităm asta.
—convinsă
sunt Şi totuşi, că
zice
îţi vânzătoarea
stă minunat.fluturând
Poate dacărochia pe cu
te-ai da submai
nasul meu,
mult ruj
pe buze şi<
Clopoţelul de la intrarea în magazin sună încetişor. Îmi ridic
privirea şi-l văd pe Gabriel. OK, recunosc, sunt penibilă, dar inima
mi se zbate uneori în piept atunci când îl privesc. Ca acum, când
261
lumina după-amiezii îi mângâie pomeţii. Ca atunci când îmi aruncă
un zâmbet – zâmbetul acela al lui care mă face să mă simt în
siguranţă şi în acelaşi timp nu foarte sigură pe mine. Ca atunci când
privirea lui îmi spune Ştiu cine eşti tu, Tamsin Greene. Ştiu exact cine
eşti.
Din fericire, există cineva care chiar ştie.

faţaÎi lui
zâmbesc
atât câtlasărândul meucap
clatin din şi spre
reuşesc să-mi smulg privirea de pe
vânzătoare.
— O să-i spun că rochia nu mi-a venit bine.
— Păi da, chiar crăpa pe ea, îmi sare Agatha în ajutor, arătând
spre pieptul meu.
— Zău? zice Gabriel cu o nuanţă de interes strecurată în voce. Şi
asta e de rău?
Agatha dă din cap în semn că „da”.
— S-o fi văzut cum<
Îmi dreg glasul zgomotos.
— OK, mersi, cred că acum e cazul să<
În clipa aceea uşa se deschide şi o femeie cu o expresie disperată
intră trecând razant pe lângă Gabriel. Leagănă din mers o poşetuţă
prinsă într-un şnur cu ciucuri şi îl văd pe Gabriel cum face un pas în
spate ca să nu fie pocnit în maxilar.
— Aveţi rochia nouă Dolce Vita pe mov? Îmi trebuie neapărat pe
mov. Am căutat peste tot!
Pe faţa vânzătoarei se iveşte instantaneu o expresie de mâhnire.
— Nu, şopteşte ea şi privirea îi alunecă spre un pu nct situat
deasupra capului
prea dureros femeii,
în astfel de ca şi cum ar
momente vrea săÎmi
dificile. evite
parecontactul
rău. Nuvizual,
ţinem
decât Dolce Baci.
— Oh! scoate femeia un mic ţipăt înăbuşit. Nu am găsit -o nicăieri
şi îmi trebuie neapărat<
— Încearcă la Lily Lucile, pe Spring Street, intervine Gabriel. Au
262
linia Dolce Vita. O să găseşti acolo rochia. O au pe mov.
Pentru o clipă se aşterne tăcerea şi toţi ochii se întorc spre
Gabriel. El îşi răsuceşte mâinile cu palmele în sus şi ridică din
umeri.
— Nu mă întrebaţi de unde ştiu, murmură. După care adaugă: Te
aştept afară, Tam, şi se face nevăzut.

Se lasă înserarea când roţile din faţă ale maşinii lui Gabriel intră
în toate gropile arhicunoscute de pe aleea ce duce la casa părinţilor
mei. Aceasta este scăldată în lumină şi în aer pluteşte un fir subţire
de fum de la focul care ştiu că a fost deja aprins în spate. O şleahtă
mică din mai tinerii mei verişori se fugăreşte prin pajiştea pudrată
cu zăpadă, către pădurea întunecată ce se întinde dincolo de casă.
— Ce peisaj pastoral, zice Gabriel rânjind pieziş către mine.
— Mda, asta până te uiţi mai de aproape, îi întorc rânjetul şi mă
aplec spre el; centura de siguranţă mă apasă pe şold şi bâjbâi s -o
desfac, după care mă decid să nu mă mai obosesc.
În clipa aceea aerul se despică în două.
— Mamă, ţi-am zis că vreau bujori, nu bucheţele de flori.
Bucheţelele sunt ridicole iarna. Cine a mai auzit de mirese cu
bucheţele?
Gabriel se răsuceşte spre mine.
— Mă înşel sau asta e vocea suavă a Rowenei?
Mă foiesc pe scaun şi în momentul următor o văd pe sora mea
cum apare din curte ca o vijelie şi se repede spre casă. Uşa verandei
se deschide
apoi încă unaşi spre
mama păşeşte
tata, afară.
care vine peAruncă
urmele oRowenei
privire spre
cu unsora mea,
bucheţel
de flori galbene atârnându-i în mână.
— Mamă! ţipă iarăşi Rowena. Trebuie să -i explici tatei un lucru
foarte important, zice arătând cu braţul în spate, ca şi cum mama nu
ar fi lămurită la cine se referă. Trebuie să-i spui că mă mărit peste
263
trei zile. Trei zile şi< Mamă!
Rânjesc. Uşa verandei rămâne închisă, dar mama s-a făcut pur şi
simplu nevăzută la jumătatea vorbei. Fără îndoială că a dispărut
undeva prin casă cu viteza fulgerului, aşa cum face de obicei.
Rowena se opreşte şi văd cum părul blond -deschis i-a scăpat de
data aceasta din conciul perfect. Se răsuceşte pe călcâie şi se uită la

tata, careşiridică
dorindu- din umeri
probabil în acelşimoment
începe să
săseaibă
retragă încet către
şi el Talentul sera lui,
mamei de
deplasare cu viteză superluminică. Rowena se răsuceşte din nou şi
privirea îi cade acum pe maşina lui Gabriel.
— Tamsin! strigă poruncitor, venind către noi pe alee.
Mă fac mică în scaun şi încep să trag de un fir ieşit din tapiserie.
— Vrei un sfat? întrebă Gabriel, urmărind-o pe Rowena cum se
apropie. Nu-i spune că n-ai cumpărat rochia.

*
Intrăm în bucătărie, cu bagajele în mâini, şi mama, care stă în faţa
bufetului, tresare şi îşi ridică ochii spre noi.
— Tamsin, zice cu o voce vibrând de uşurare. Şi Gabriel, adaugă,
oferindu-ne amândurora un zâmbet înainte de a se întoarce la
mormanul de argintărie ce sclipeşte pe masa de lucru din bucătărie.
Aţi venit. Examinează două cuţite pentru unt, apoi îşi înalţă brusc
capul ca un animal hăituit şi se uită peste umerii noştri: Unde e
Rowena? şopteşte ea.
— Am împietrit-o, îi răspund şi-mi las să cadă rucsacul, după
care îmi statuie
superbă întind braţele spre tavan, ca să mă dezmorţesc. Arată ca o
de grădină.
Gabriel pufneşte şi-şi bagă capul în frigider. Cuţitele cad din
mâinile mamei înapoi peste mormanul de argintărie.
— Ai împietrit-o? zice şi o notă de speranţă răzbate din vocea ei.
După care se controlează: Cum adică ai împietrit-o? Doar nu poţi s-
264
o împietreşti aşa, pur şi simplu, pe sora ta oricând ai tu chef.
Ridic din umeri:
— O să-şi revină. Într-o săptămână-două. Avem ceva de
mâncare? întreb şi îl împing pe Gabriel cu şoldul; ne înghiontim
unul pe celălalt în faţa frigiderului în timp ce aerul rece se ridică în
valuri spre noi.

Mama
— scoate un zgomot ca de ceainic care dă în clocot.
Tamsin<
— Linişteşte-te, mamă. Am glumit, zic eu, făcând un pas în spate
şi punând capăt războiului frigiderului. Rowena îi freacă ridichea
mătuşii Linnie. Ceva cu feţele de masă care nu sunt nuanţa potrivită
de crem şi cum că mătuşa Linnie trebuie să le vopsească din nou.
Dacă nu vrea să vină sfârşitul lumii.
— Toată mâncarea asta e pentru nuntă? întreabă Gabriel, iar eu
arunc o privire peste umărul lui spre şirurile de prăjitu rele
îngheţate.
Mâna lui stă în cumpănă deasupra unei prăjituri cu o floricică de
ciocolată în vârf şi îi înţeleg ezitarea. Nu e înţelept să mănânci ceva
din frigiderul nostru fără a cere lămuriri înainte, pentru că nu ştii
niciodată ce reţetă (a se citi „vrăjitorie”) au născocit bunica şi mama
pentru a prepara mâncarea. Dar cum eu sunt imună la vrăji, mă
gândesc că nimic rău nu mi se poate întâmpla, aşa că fur prăjiturică
de sub mâna lui Gabriel şi muşc din ea.
— Mmm, spun, lingând îngheţata rămasă în colţurile gurii.
Delicioasă. Chiar dacă e „probabil” otrăvită. Hai să te văd dacă
îndrăzneşti.
Gabriel îşi mijeşte ochii la mine, apoi ia restul de prăjitură dintre
degetele mele şi îl înfulecă dintr -o înghiţitură.
— Unele sunt, zice mama, inspectând o furculiţă. Şi nu mai
trântiţi uşa aia, ne admonestează distrată. O să se rupă din nou şi m-
am săturat să-l tot văd pe Chester reparând frigiderul. Ultima dată
265
când a făcut-o, de câte ori deschideam uşa, cânta „Sunt un ceainic
mic”. Mă scotea din sărite.
Gabriel râde şi trage în acelaşi timp aer în piept. Se îneacă însă cu
firimiturile de prăjitură. Mama se întoarce spre el alarmată.
— Ce prăjitură aţi mâncat? strigă ea.
— Pe cea cu floricica de ciocolată, răspund eu. Va supravieţui?

întreb,violet.
zahăr servindu -mă
Asta cu o altă
e bună? zic şiprăjitura, una
o îndes în acoperită cu glazură de
gură.
Mama îşi închide o clipă ochii.
— Da.
— Da, voi supravieţui sau da, prăjitura a doua e bună? spune
Gabriel. Fii mai precisă, te rog.
— Da la ambele întrebări, răspunde mama. Îşi deschide ochii şi se
uită la noi, apoi adaugă pe un ton mai degajat: Ai primit nişte
cataloage prin poştă, Tamsin. Şi o scrisoare din California.
Dintr-odată prăjitura din gura mea pare prea uscată şi mă lupt
din greu s-o înghit. Gabriel ridică dintr-o sprânceană.
— O scrisoare groasă sau subţire? întreb într-un târziu.
— O scrisoare ca oricare alta, răspunde mama neatentă. De ce mă
întrebi?
— Pentru că am aplicat la Stanford pentru admitere înainte de
terminarea liceului şi scrisoarea poate fi una de acceptare sau de
respingere, îi explic eu, în timp ce îmi scutur de blugi mâinile
lipicioase de la prăjitură.
Mama se întoarce spre mine cu cele trei furculiţe ţinute sus în
mână:
— Stanford? Ce-i asta?
— Stanford e o universitate din California, o lămureşte Gabriel cu
amabilitate, apoi face un pas în spate sub uitătura încruntată a
mamei.
— Ştiu şi eu ce este. Ce nu ştiu este de ce. Credeam că te-ai decis să
266
te înscrii la Universitatea din New York. Şi că vrei să stai în New
York. Ce să cauţi tocmai în California?
Oftez. Majoritatea mamelor ar fi încântate dacă odraslele lor ar
intra la Stanford. Nu şi a mea. Nimic nu i -ar face mai mare plăcere
decât să rămân aici, în Hedgerow, şi să locuiesc cu ea în casa noastră
pentru tot restul vieţii, aşa cum au făcut -o generaţii întregi din

familia
— Am Greene
fost oînaintea
dată în mea.
California, se aude o voce şi unchiul Morris
se materializează brusc; mama scoate un ţipăt şi toate cele trei
furculiţe îi cad din mână pe podea. Au nişte podgorii minunate, îi
spune unchiul Morris lui Gabriel, care se străduieşte din răsputeri
să nu pufnească în râs. Unchiul Morris îşi mângâie barba şi se uită
pe fereastră: Am făcut un tur într -o mică podgorie şi am gustat
dintr-un Cabernet excelent. În anul acela strugurii se făcuseră mai
dulci ca mierea şi<
— Taci din gură, Morris! îl repede mama, apoi se întoarce spre
mine. De ce vrei să pleci din New York? Şi aşa e rău că stai în New
York City cea mai mare parte a anului. Încă nu m-am obişnuit cu
asta, şi acum vrei să pleci atât de departe. Şi tu de ce o laşi? îl ia la
rost pe Gabriel.
— Uau! spune Gabriel, ridicându-şi braţele în semn de capitulare.
— Nu-mi spune el ce să fac, şi în plus<
— Nu asta am vrut să spun, mă întrerupe mama. Ce nevoie ai să
mergi la facultate, acum că ai< acum că toată lumea a<
— Acum că toată lumea nu mă mai minte că n -am Talent? spun
eu Se
pelasă
un ton tăios.
tăcerea.
Unchiul Morris îşi drege glasul.
— Să ştii că nu toată lumea te-a minţit, Tamsin. Din câte ştiu eu,
numai mama, tata şi bunica ta ştiau că ai Talent.
— Şi Rowena, îl completez eu veselă. Nu uita de ea. Pentru că s -
267
ar supăra rău dacă ai omite-o.
— Mulţumesc, Morris, zice mama cu amărăciune în glas, trântind
furculiţele înapoi pe masă. Mulţumesc că mi-ai fost de mare ajutor,
ca de fiecare dată.
Unchiul Morris clipeşte şi privirea lui mâhnită alunecă spre uşă.
Contururile încep să i se estompeze, dar Gabriel se apropie şi îl bate

pe —
umăr.
Hei, unchiule Morris, ce zici de o partidă de pocher? Simt că
sunt în mână şi nu mi-ar prinde rău nişte mărunţiş.
Faţa unchiului Morris se luminează.
— Sigur. Am o sticlă pusă la păstrare tocmai pentru o asemenea
ocazie.
— Ce fel de ocazie? mormăi, dar nimeni nu mă bagă în seamă.
Gabriel mă sărută pe obraz:
— Ne vedem mai târziu, îmi şopteşte la ureche, după care o ia
înaintea unchiului Morris şi ies amândoi din bucătărie.
Mama continuă, preţ de câteva clipe, să sorteze argintăria în
tăcere.
— Îmi pare rău, n-am vrut, zice într-un final pe un ton băţos.
Nu prea ştiu la ce se referă, dar dau din cap aprobator.
— E în regulă.
— Am crezut că vei fi fericită< să locuieşti aici, în Hedgerow, cu
noi< după ce termini şcoala.
— Zău aşa, mamă! Doar nu sunt prima persoană din familia
noastră care merge la colegiu. Sau sunt? întreb după o pauză.
— Nu.mărunt
clipeşte Sigur şi
căîşinu. Atâta
apasă doar
dosu că m -am gândit că vei dori să<
l palmei peste ochi.
Of! Cred că toate pregătirile astea de nuntă au dat -o peste cap.
Deschid cu zgomot uşa frigiderului şi mă holbez la şirurile de
prăjituri.
— Mamă, adevărul e că deocamdată nu ştiu ce-mi doresc.
268
Jumătate din timp uit de Talentul meu şi mă comport ca orice
persoană< normală, iar restul timpului bântui prin şcoală şi mă
gândesc la secretul meu. Trebuie doar< să mă decid.
— Să decizi ce? răsună o voce joasă din pragul uşii.
Eu şi mama ne întoarcem şi o vedem pe bunica rezemată de
perete. Pielea îi străluceşte aproape translucid în lumina becurilor

din bucătărie,
niciodată. iar oasele
E bolnavă feţei par
de câteva luni să iasă în
şi până evidenţă
acum se paremai clar ca
că nimeni
nu a reuşit să-i dea de capăt bolii.
— Mamă! se repede mama spre ea. Ar trebui să stai în pat şi să te
odihneşti. Hai să<
Bunica ridică o mână şi mama tace. Ochii ei întunecaţi se fixează
asupra mea şi un licăr îi străbate chipul. Tristeţe? Neplăcere? Nu-mi
dau seama.
— Să decizi ce, Tamsin? repetă ea cu o voce la fel de puternică şi
limpede ca întotdeauna, în ciuda înfăţişării fragile.
Să decid cine sunt cu adevărat.
Numai că nu pot rosti vorbele acestea cu voce tare, aşa că mă
zgâiesc neputincioasă la bunica. Talentul ei este acela de a citi
gândurile oamenilor, deşi, din câte ştiu, pe mine nu l -a exersat de
ani buni, de când şi-a dat seama ce Talent am. Dar cumva ştie ceea
ce nu vreau să rostesc, căci închide un ochi, aşa cum numai ea ştie
să o facă, şi zice încetişor:
— A!

269
DOI
— Asta e rochia pe care am reţinut-o eu la magazin pentru tine?
se adresează Rowena camerei în clipa când păşesc peste prag ţinând
în braţe rochia roz pe care Agatha o consideră perfectă pentru nunta
surorii mele. Când te-am rugat să îmi arăţi rochia pe care o să o
porţi la nunta mea m-am referit la rochia pe care am ales-o pentru
tine şi am cerut să fie pusă deoparte la Eidon. Cea pe care ţi -am zis
să o cumperi. Rochia asta e roz. Roz! Cea aleasă de mine e argintie.
— Gri, mormăi eu.
Rowena îşi îngustează ochii şi coboară de pe podiumul pe care a
stat până acum. Dă cu piciorul, îndepărtând poalele voluminoase
ale rochiei de mireasă, şi se îndreaptă spre mine.
— Ce-ai spus?
Mă foiesc niţel încurcată şi flutur în aer o mânecă a rochiei.
— De ce nu pot să o port pe asta? Oricum, nimeni nu va av ea
ochi pentru mine, zic, încercând să-i gâdil vanitatea.
— Nu, nu poţi să o porţi, zice ea şi buza i se încreţeşte în sus când
se uită la rochia boţită din braţele mele. Şi oricum, de unde ai luat
chestia asta?
Probabil că ar fi mai înţelept să nu îi spun că de la un magazin cu
produse la mâna a doua. Rowena urăşte buticurile de genul acesta
şi deja examinează acum rochia de parcă ar fi infestată cu purici.
— Şi ce s-a întâmplat cu rochia pe care te-am trimis să o iei?
— N-am cumpărat-o, răspund cu voce mică, deşi probabil că
Rowena a ghicit deja.
— Cum adică n-ai cumpărat-o? mă întreabă, întinzându-şi braţele
în faţă.
Mătuşa Linnie scoate un cloncănit, presupun că de la acele cu
gămălie pe care şi le-a prins între buze, şi schimbă o privire cu
mama, care ne priveşte, albă la faţă, de undeva din spatele camerei.
270
Mă mut de pe un picior pe celălalt:
— Păi<
— Un singur lucru ţi-am cerut să faci pentru mine, Tamsin. Un
singur lucru şi nu l-ai făcut. Vocea surorii mele începe să se înalţe:
Asta e nunta mea. Nunta mea. Ziua mea specială. Şi tu o faci praf.
De ce? Fiindcă eşti Tamsin Greene şi te crezi mai presus de orice
reguli.
— Nu, nu mă cred deloc aşa, protestez jignită.
— Rowena! intervine mama, frângându-și mâinile în care ţine
voalul. Nu e<
— Mamă, nu-i mai lua apărarea. Nu acum.
Clipesc. Când mi-a luat mama vreodată apărarea în faţa
Rowenei?
— Îmi< îmi stătea îngrozitor în ea, bălmăjesc, apoi dau să mă
retrag, căci uitătura pe care mi-o aruncă sora mea îmi zice că nu mi -
am ales bine replica defensivă. Şi oricum nu era pe măsură<
— Şi ce dacă? sâsâie Rowena. Am fi putut s-o ajustăm. Mătuşa
Linnie ar fi aranjat-o. Aici eu sunt mireasa.
— Nu mai spune, răspund, turnând gaz pe foc.
— Bun, atunci o să te întorci în oraş ca să o cumperi<
— Foarte bine, zic exact în clipa când mama rosteşte „Nu”.
Cuvântul se abate ca o secure, retezând restul propoziţiei
Rowenei. Tăcerea este spartă doar de mătuşa Linnie, care
fredonează în timp ce înfige ultimul ac în linia taliei rochiei.
— Bunica voastră a cerut ca nimeni să nu mai plece de aici.
— Cum?
Mama întrebăm
ridică Rowena şi cu mine într-un glas.
din umeri:
— Vrea ca nimeni să nu mai plece de aici în următoarele câteva
zile.
— Dar de ce? întreb.
Mama îşi masează tâmpla dreaptă, ca şi cum ar vrea să alunge o
271
durere ivită brusc. Ridurile dintre sprâncene i se adâncesc în ceea ce
pare să fi devenit în ultima vreme o încreţitură permanentă.
— N-a vrut să-mi spună de ce. E legat de ceva ce a văzut.
Nişte scântei rătăcite se împrăştie din mâinile mătuşii Linnie, care
scoate o mică exclamaţie, ferindu-se de ele.
—Of! Pentru numele celor patru elemente, zice Rowena,

îndepărtându-şi poalele rochiei foşnitoare şi examinându -le apoi cu


atenţie.
Mătuşa Linnie îşi frânge mâinile, tulburată, însă rochia amplă de
mătase ivorie pare neatinsă. Sora mea îmi aruncă o privire
încruntată, apoi tropăie spre uşa camerei ei şi strigă în jos pe scări:
— Silda! Silda, vino încoace. Se răsuceşte iar spre mine,
învârtejindu-şi rochia, şi îmi şuieră: O să porţi o rochie asemenea
celorlalte domnişoare de onoare. O să faci cum îţi spun eu.
Schimb o privire cu mama.
— Ăăă<, Ro, spun eu dubitativ. Cred că faci din ţânţar<
— Ce-i? întreabă Silda, verişoara noastră, care intră gâfâind pe
uşă. Îşi dă părul pal cu fir subţire pe după urechi şi se holbează mai
întâi la mine, apoi la mama şi la sfârşit la mătuşa Linnie, ale cărei
mâini aruncă şi acum scântei: Ce s-a întâmplat? întreabă din nou, de
data aceasta pe tonul pe care toată lumea pare să -l fi adoptat în
ultima vreme atunci când are de-a face cu Rowena – ge n „nu am de
gând să fac mişcări bruşte sau să încerc să stabilesc un contact
vizual”.
Dintr-odată mă simt recunoscătoare pentru cele trei examene
finale care m-au ţinut până acum la şcoală, departe de casă.
— Asta s-a întâmplat, răspunde Rowena şi arată cu degetul spre
mine şi rochia mea ofensatoare. Asta crede Tamsin că va purta peste
trei zile. La nunta mea, subliniază în caz că vreuna din noi nu a
înţeles la ce eveniment anume se referă. Cu toate că toate celelalte
domnişoare de onoare vor purta rochii argintii.
272
— Gri ca cimentul, mârâi eu, şi în clipa când Rowena se întoarce
ca să se încrunte la mine, un zâmbet se strecoară pe chipul Sildei,
însă atât de iute, încât nu-mi dau seama dacă a fost ceva real sau
doar în închipuirea mea.
— Cum Tamsin e aşa de încăpăţânată şi cum mama nu
îndrăzneşte să o trimită înapoi în oraş ca să cumpere rochia aleasă

de —
mine<
Dar<
— Vreau să îţi cer o favoare, continuă Rowena fără să ia în seamă
protestele mamei. Vreau să schimbi culoarea rochiei lui Tamsin. Să
o faci argintie, ca a celorlalte domnişoare de onoare.
O tăcere apăsătoare se aşterne peste cameră. Silda are puterea de
a schimba înfăţişarea de suprafaţă a oricărui obiect. Poate
transforma pantofii în pietre, pietricelele în diamante. Nu ştiu dacă
e capabilă să modifice şi o ditamai rochia, dar scot un oftat. Dacă va
reuşi, atunci poate că vom evita până la urmă dezastrul pe care,
trebuie să recunosc, eu sunt aceea care l-a stârnit.
Ridic din umeri, fac un pas în faţă şi despăturesc poalele rochiei
mele.
Şi-au păstrat nuanţa de roz.
— Tamsin, ţipă Rowena şi eu tresar. Termină. Ştiu ce faci şi vreau
să termini în clipa asta.
— Ce? Ce fac? Nu fac nimic, bâigui eu. Scuze, Silda< e prea mult
pentru tine? N-ai putea să<?
— Las-o în pace să schimbe culoarea rochiei, mă repede Rowena,
făcând un pas
Obrajii ei auînainte.
căpătat nuanţe cărămizii. Mă holbez la ea preţ de
câteva clipe, până ce realizez ce e în capul ei.
— Dar eu nu<
— Tamsin nu încearcă să mă oprească, spune Silda pe un ton
blând, iar eu mă întorc ca să mă uit la ea. Oricât de incredibil ar
273
părea, obrajii ei sunt chiar mai roşii decât ai Rowenei, numai că
privirea pe care mi-o aruncă este hotărâtă: Nu am încercat să
schimb culoarea rochiei lui Tamsin, pentru că nu vreau ca ea să
încerce să mă oprească.
Câteva secunde ne zgâim toate la Silda. Sunt prima care îşi
revine.

să-—
ţi Desigur, comentez
fur Talentul. eu cu amărăciune.
Adevărul e că, dacă Îţicineva
închipui că voi să
încearcă dori
-şi
folosească Talentul asupra mea de trei ori, eu mi-l pot însuşi, numai
că nu aş face asta niciodată cu membrii familiei.
Înghit apoi în sec. Pentru că la fel de adevărat este că am făcut
deja asta cu două dintre rudele mele. Prima oară cu mătuşa Beatrice,
în 1939, iar a doua oară în 1899, cu un strămoş de-al nostru care
arunca foc. Totuşi nu se cheamă că le-am furat Talentul.
Silda se uită acum în jos, dar tonul cu care mi se adresează este
aprig:
— Nu e corect, Tamsin. Nu e deloc corect că poţi să faci aşa ceva.
— Dar n-am de gând s-o fac, replic eu. N-am nevoie de prostia
asta de Talent al tău, adaug cu un glas rece. La ce mi-ar folosi?
— Tamsin Greene, zice mama cu reproş în timp ce Silda îşi înalţă
ochii şi se holbează la mine.
Îi înfrunt privirea. Verişoara mea şi cu mine fuseserăm prietene
sau măcar ne purtaserăm întotdeauna prieteneşte una cu cealaltă.
— Nu era cazul să faci o asemenea remarcă, zice Silda pe un ton
îngheţat.
— I-Îmi
întorc. auzi.pare
Şi eu
rău,aşRowena,
putea spune acelaşi -lucru
zic sfredelind i -o
în privinţapeta,Silda
o în continuare
cu privirea. Se pare că până la urmă voi purta roz la nunta ta.
— Cum? Dar e nunta mea, ţipă Rowena, iar Silda şi cu mine
tresărim. După care sora mea răsuflă adânc şi încet şi i se adresează
Sildei cu o voce înmuiată în miere: Vei schimba rochia acum. O vei
274
schimba în aceeaşi nuanţă ca a celorlalte rochii şi îţi va face plăcere
să o faci.
Silda clipeşte încetişor şi se răsuceşte spre mine, cu braţul întins
înainte.
— Rowena, exclamă mama.
— Aşa, o încurajează Rowena pe Silda, fără să o ia în seamă pe

mama.
— Of,Acum vei<odată! zic eu impacientată şi îmi împing mintea
terminaţi
în faţă, aşa cum m-am deprins să fac.
Dintr-odată aerul din cameră pare îngheţat, ca şi cum am fi afară,
în plină iarnă, şi Silda clipeşte din nou, apoi face un pas în spate,
palidă la faţă. Ochii îi alunecă spre Rowena.
— Ai încercat să mă sileşti, o acuză ea pe sora mea. Iar apoi,
întorcându-se spre mine, adaugă şoptit: Iar tu ai oprit-o.
— Nu te obosi să-mi mulţumeşti, mormăi, trecând pe lângă ea şi
ieşind din cameră.

Întunericul se revarsă peste holul din Grand Central Station, un


întuneric îndulcit doar de scânteierea ocazională a câte unui fulger
şi de ceasul de perete cu patru laturi ce luceşte emanând un foc alb
şi rece. În faţa ochilor mei, ceasul începe să se unduiască şi să se
umfle până la de cinci ori dimensiunea sa normală.
Gata! Încerc să mă trezesc din coşmar, dar nu pot. Trebuie să-l
urmăresc.
Una din laturile ceasului s-a transformat acum într-o uşă ce se

deschide -se. Şi în tot acest timp arătătoarele continuă să


se învârtă,balansându
să se învârtă înapoi, trimiţându-mă la momente, la ani
din trecut.
La zece paşi de uşă, trei siluete par să se contopească într -un soi
de dans ciudat, cu braţele şi picioarele deformate de luciul orbitor al
ceasului. Alistair o trage pe sora mea spre uşă şi spre bezna absolută
275
care o aşteaptă dincolo de ea, iar Gabriel a prins -o de celălalt braţ.
Prinsă între cei doi, Rowena se smuceşte ca o păpuşă de cârpă.
— Rowena! ţip eu.
Alistair mă sfredeleşte cu ochii lui ca nişte ţurţuri.
— Nu va fi niciodată liberă. Niciunul din voi nu va fi liber, şuieră
el, iar vorbele îi sunt purtate mai departe de vânt şi de ploaie.

Măfaţa
spre trezesc tresărind
Rowenei, şi mă
care ridic înşişezut,
licăreşte apoi iar mâinile
păleşte în îmi zvâcnesc
umbrele de
dinaintea ivirii zorilor din camera mea. Abia atunci mă las să cad
înapoi pe perne, clipind mărunt. Mă holbez în sus la tavan preţ de
ceva vreme, pe urmă mă întorc pe o parte ca să mă uit pe geam.
Pajiştea şi pădurea zac învăluite în ultima răsuflare a nopţii, în ac ea
tăcere perfectă de dinainte de răsăritul soarelui.
Nu va fi niciodată liberă. Niciunul din voi nu va fi liber.
Ultima parte a enunţului e ceva nou, trag eu concluzia după o
secundă. De obicei, visul se termină cu imaginea Rowenei ieşind pe
uşă. Numai că acum vorbele lui Alistair mă trimit cu gândul la
implicaţii cu mult mai grave. Niciunul din voi nu va fi liber.
Îmi frec încheieturile degetelor de ochi, în încercarea de a -mi
alunga din minte ultima imagine, cu trupul Rowenei mistuit de
flăcări. Este a treia oară în luna asta când am acelaşi vis. Dacă va
continua tot aşa, mă voi gândi serios dacă nu cumva e cazul să -i cer
mamei să-mi dea şi mie din licorile acelea de adormit pe care le
împarte rezidenţilor din Hedgerow care vin să-i cerşească aşa ceva
la uşa din spatele casei noastre.

aş Îmi
aveatrag cearşaful
visele până sub
astea numai cândbărbie
sunt şiacasă,
îndesmmai tare perna. Dacă
-aş putea prevala de
ele drept scuză perfectă pentru a nu mai călca pe aici, numai că
acela de dinaintea acestuia s-a întâmplat când eram la şcoală. Îl
visasem pe Alistair cum îi răsucea mâna la spate Rowenei, trăgând-
o prin ceasul deschis, iar ea dispărea treptat într -un nor de fum.
276
Pentru ca în clipa următoare s-o văd pe Agatha, cu părul pus pe
bigudiuri, stând aplecată peste mine şi fluturând mopul (pe care de
altfel nu îl folosim niciodată) în aerul de deasupra capetelor noastre.
Mai târziu, după ce ne trecuse râsul, îmi explicase că o trezise din
somn ţipătul meu şi crezuse că intrase cineva prin efracţie în
dormitorul nostru de cămin. Habar n-am dacă înșfăcase mopul cu

gândul în
altceva a-l freca
de minte. pe intrus
Biata cu Nu
Agatha! el până
suntîlnici
răpunea sau dacă
pe departe avusese
o colegă de
cameră uşor de suportat.
Oftez şi mă uit din nou pe fereastră. Chiciura s-a depus şi
sclipeşte pe pajişte. Peste trei zile va fi solstiţiul de iarnă; şi nunta
Rowenei.
Nu va fi niciodată liberă. Niciunul din voi nu va fi liber.
— Mrrr, se aude din colţul camerei un mic sunet nemulţumit.
Mă salt iarăşi în şezut şi Hector, motanul bunicii, sare pe pat.
— Pisică proastă, mârâi în barbă. Inima îmi bate la fel de iute ca
atunci când m-am trezit din somn: N-a fost decât un vis, îmi spun
cu voce tare, mângâind capul lui Hector puţin prea energic, până ce
îşi repede laba spre mâna mea. Din fericire, nu a scos ghearele: Doar
un vis, îmi repet.
Hector cască o dată şi mă priveşte apoi cu ochii lui galbeni pe
jumătate închişi.
— Mda, ştiu. Nici eu nu cred ce am spus. Cu cele două degete
arătătoare îmi trasez mici cercuri pe frunte, apoi mă ridic din pat:
Lapte, anunţ eu. O cană cu lapte fierbinte mă va face să adorm la
loc. Sau celconvinge
voi putea puţin aşa
săam
steaauzit. Şi poate că Gabriel nu s-a culcat şi îl
cu mine.
Zâmbesc la gândul acesta şi-mi caut papucii pufoşi în formă de
iepuraş, pe care Agatha mi i -a făcut, în avans, cadou de Crăciun.
Ştiu, sunt ridicoli, cu nasurile lor roz turtite şi ochii bulbucaţi, însă
în clipa asta chiar am nevoie de ceva ridicol.
277
Crăp uşa şi scot capul afară. Întreaga casă pare cufundată în
linişte şi nemişcare şi<
— Mrrr.
Tresar din nou. Din câte se pare, Hector cunoaşte semnificaţia
cuvântului „lapte”, din moment ce s-a strecurat afară din pat şi se
învârte acum în jurul gleznelor mele, până ce aproape că mă

împiedic
— Bine,debine.
el. Îţi dau şi ţie, cu toate că e miezul nopţii, îi şoptesc,
perfect conştientă că mă adresez unui motan.
Cobor şi scările scot un scârţâit în locul pe care îl ştiu de mult.
După ce aruncă o privire în spate, Hector se năpusteşte în bucătărie
înaintea mea. Dau să-l urmez, apoi mă opresc şi întorc capul. O
lumină e aprinsă în salonaşul din partea laterală a casei şi de acolo
răzbate un murmur greu de distins. Ultima oară când îl văzusem pe
Gabriel, părea prins într-o partidă de pocher ce ameninţa să dureze
toată noaptea cu Jerom, care, cu ochii roşii şi o privire posacă,
insista să-şi pună ca miză butonii cămăşii. Unchiul Morris, pe de
altă parte, pierduse aparent tot ce avea, aşa că se mulţumise să
adoarmă aplecat peste masă. E un mister pentru mine de ce unii
oameni se încăpăţânează să joace cărţi cu Gabriel. Nici măcar eu nu
m-aş aventura la aşa ceva, cu toate că dispun de Talentul de a-l
împiedica să „găsească” de fiecare dată toţi cei patru aşi.
Mă apropii pe furiş de salonaş. Vocile care se aud nu par să le
aparţină lui Gabriel sau lui Jerom.
— Nu, nu aşa îmi amintesc eu că s-a întâmplat, spune un glas
certăreţ,
aşa a fost,peMorris?
care îl recunosc ca fiind
Şi când am al mătuşii
zis noi asta? E Beatrice.
adevărat,Eşti sigurîmi
în 1939 că
amintesc că am văzut o fată care semăna foarte tare cu ea, dar cred
că era<
— Eşti sigură că era în 1939? o întrerupe unchiul Morris.
— Bineînţeles, se grăbeşte să răspundă mătuşa Beatrice.
278
Niciodată nu uit datele! Asta e o minciună sfruntată, drept care mă
aştept să-l văd pe unchiul Morris izbucnind în râs.
Numai că nu o face.
În schimb zice:
— Fireşte că nu uiţi. Hai, dragă, mai serveşte un pic de sherry şi
povesteşte-mi<

Mă apropii şicuprinzând
întredeschisă, mai mult, păşind pe vârfuri,
din ochi întreagaşi scenă.
mă zgâiesc prin este
Salonul uşa
luminat doar de o lampă subţire cu abajur roşu şi de focul care
mocneşte în şemineu. Uşile glisante care dau în grădina din spatele
casei sunt deschise şi aerul rece năvăleşte în încăpere, făcându-mi
pielea de găină.
Unchiul Morris, îmbrăcat în arhicunoscutul lui costum mototolit,
stă aşezat foarte aproape de mătuşa Beatrice, pe canapeaua de două
locuri. Îl văd cum se ridică în picioare şi îşi înfăşoară cu dexteritate
două degete în jurul gâtului unei sticle de sherry desfăcute. Umple
din nou paharul mătuşii Beatrice, dar înainte de a i -l întinde se
întoarce cu spatele la ea şi scoate ceva din buzunarul hainei. O
sticluţă pe care o deschide iute şi o deşartă pe gât. Mătuşa Beatrice
pufăie nerăbdătoare.
Încruntată, mă concentrez asupra feţei unchiului meu. Felul în
care se mişcă el, cu o graţie leneşă, aproape felină, este atât de diferit
de modul în care se fâţâie de obicei fără rost de colo -colo, încât nu
pot decât să mă întreb dacă asta nu are cumva de-a face cu licoarea
din care tocmai a băut. Mă holbez la scena care se derulează în faţa

ochilor mei şi vocea şuierătoare a lui Alistair îmi revine în minte.


Niciunul din voi nu va fi liber.
— Poftim, toarce unchiul Morris, aplecându-se deasupra mătuşii.
Dau uşa de perete şi strig:
— Nu, mătuşă Beatrice. Nu cumva să bei din paharul ăla.
Unchiul Morris şi mătuşa Beatrice îşi smucesc capetele spre mine.
279
Paharul alunecă din mâna deschisă a unchiului Morris şi cade pe
podea, iar lichidul se împrăştie într-un arc strălucitor.
— Tamsin, rosteşte scurt mătuşa Beatrice, şi din felul în care îşi
mişcă buzele îmi dau seama că nu ştie ce să mai spună.
N-am însă ochi pentru ea, toată atenţia mea se îndreaptă către
unchiul Morris, care sare în picioare şi rânjeşte la mine, un rânjet

larg,
— cât se poate
Tamsin, îmide atipicelpentru
repetă unchiul
numele ca unMorris.
ecou. Numele ăsta ţi se
potriveşte mult mai bine decât<
Îmi împing mintea înainte şi o izbesc de forţa care nu este unchiul
Morris, îmbrâncind-o cu toată puterea. Dintr -odată, o lumină
tremurătoare, împleticită, se revarsă din pieptul unchiului Morris şi
se remodelează într-un bărbat înalt cu o coamă de păr leonină.
Poartă haine închise la culoare, o ţinută formală dintr-o altă epocă,
şi în timp ce mă holbez la el, cu gura uşor deschisă, îşi scoate pălăria
în faţa mea:
— E o plăcere să te revăd, murmură el. Deşi mi -aş fi dorit să-ţi fi
găsit un moment mai potrivit. Mătuşa ta tocmai îmi povestea nişte
lucruri fascinante despre voi toţi.
— Oh! bâiguie mătuşa Beatrice şi se lasă să cadă d e pe canapea
pe podea; cu degetele înnodate îşi strânge gulerul halatului verde în
jurul gâtului.
— Stai acolo, mătuşă, o avertizez eu, după care mă zgâiesc la
trupul bietului unchi Morris. Ce i-ai făcut? sâsâi.
Bărbatul se uită în jos, la unchiul meu, şi rânjeşte din nou:
— Cui?corpul
împinge Lui? A,
cu îşi va reveni.
piciorul; Poate
unchiul Morris i-a plăcut
chiar tuşeşte experienţa,
uşor, dar ochii şiîi
rămân închişi.
— Ei bine, ţie nu îţi va face nicio plăcere asta, ripostez şi ridic o
mână cu palma în sus, apoi arunc o rafală de foc în direcţia lui.
Sau cel puţin asta încerc. Dar nu se întâmplă nimic. Din pielea
280
mea nu iese nici măcar o scânteie:
Bărbatul ridică din sprâncene.
— Impresionant, susură el. Cu adevărat impresionant. Şi acum,
că mi-ai confirmat ceea ce bănuiam, am să plec.
Şocată, întind cealaltă mână şi încerc din nou. Cu ochii minţii văd
o flacără din cea mai pură izbindu-se de pieptul lui. Dar iarăşi, nu se

întâmplă nimic.
— Mătuşă Beatrice, ţip eu. Împietreşte-l.
Mă reped înainte şi mătuşa, care a îngenuncheat acum lângă
unchiul Morris, îşi saltă capul, îmi aruncă o privire întrebătoare,
după care încearcă să se ridice. Dar picioarele i se încurcă în poalele
halatului şi se împleticeşte căzând pe o parte şi scoţând un mic
scâncet.
Bărbatul plescăie din limbă şi clatină din cap, cu o expresie de
mâhnire prefăcută întipărită pe chip:
— Asta să fie legendara familie Greene? Cum oare de ne -aţi
învins? se întreabă, ridicându-şi braţele în aer, ca şi cum ar căuta
răspunsul acolo, undeva sus.
Nu-mi mai pierd vremea cu discuţii şi îmi împing mâna în faţă,
spre fruntea lui, cu intenţia de a -l îngheţa. Se fereşte însă cu
uşurinţă, îmi dă mâna la o parte, apoi îmi prinde ambele braţe. Mă
trage către el şi ne holbăm unul la celălalt, iar feţele noastr e sunt la
doar câţiva centimetri distanţă. Şi chiar în acest moment, atât de
nepotrivit, nu mă pot împiedica să nu observ că are ochii cei mai
neobişnuiţi pe care i-am văzut vreodată, de un gri pal, brăzdaţi de
firişoare argintii bine definite, care se rostogolesc dinspre pupile
către afară.
Nu te mai holba în ochii lui, idioato!
Totuşi nu-mi pot dezlipi privirea de faţa sa, iar el pare să -şi fi dat
seama, căci îşi încreţeşte buzele pline într-un zâmbet încântat.
— A fost o mare plăcere, murmură ca şi cum am fi singuri în
281
încăpere. Păcat că nu am apucat să ne cunoaştem mai bine. Tace,
apoi pare să se răzgândească: Ştii ceva, cred că am totuşi puţin timp
la dispoziţie. Şi oricum, cine ţi-ar putea rezista? După care, înainte
să apuc să reacţionez, se apleacă şi mă sărută apăsat pe gură.
Mă smucesc dar, dintr-odată, toată lumea pare să se fi redus la
senzaţia buzelor lui peste buzele mele. Gândul vag că niciodată nu

mai sărutasem
înainte ca un valun de bărbat cu mustaţă
o limpezime rece să mi
mi se reverse
strecoară în minte,
în corp. Este
reacţia obişnuită pe care o am atunci când cineva încearcă să-şi
folosească Talentul asupra mea.
În clipa următoare, bărbatul mă eliberează, iar eu fac un pas
împleticit în spate. Îşi netezeşte colţurile mustăţii, apoi zice pe un
ton lejer: „Ce zici, rămâne pe altă dată?”, de parcă ar cere returnarea
costului unui bilet la un spectacol anulat din cauza condiţiilor
atmosferice nefavorabile.
— A, încă ceva, nu fi supărată pe iubitul tău. S -a opus din
răsputeri, să ştii. N-aş vrea să stârnesc o ceartă între îndrăgostiţi.
Preţ de o clipă, mă holbez la el cu mintea golită de orice gânduri.
Gabriel? Ce i-a făcut lui Gabriel? Furioasă, dau din nou să mă reped la
el, dar se fereşte.
Şi apoi dispare în aer.
Vântul continuă să şuiere prin uşile din sticlă rămase deschise şi
mi se învârtejeşte prin păr.
— O, Doamne! se smiorcăie mătuşa Beatrice. Nu cred că era cine
mi-am închipuit eu că este.

Mă laszău?
— Nu să alunec la podea,
murmur, lângă
trecându corpul unchiului Morris.
-mi dosul palmei peste buze.

282
TREI
— Aşa a zis? Că e o mare plăcere să te revadă? exclamă mama
pentru cel puţin a treia oară. Îşi ridică la gură ceaşca de ceai, după
care o aşază înapoi pe masă, neatinsă, din câte îmi dau eu seama:
Dar de ce? De ce să spună aşa ceva?
Nu am deocamdată un răspuns, aşa că mă mărginesc să mă
holbez la propria mea ceaşcă, în care ceaiul se răceşte cu
repeziciune. Prefer să fac asta decât să mă uit în jurul meu prin
cameră şi să văd teama şi îngrijorarea întipărite pe feţele tuturor.
Mama şi tata, alarmaţi de strigătele mătuşii Beatrice, coborâseră în
grabă în salonaş la două minute după ce străinul se făcuse nevăzut.
Buimaci de somn, îmi ascultaseră relatarea bâlbâită şi încâlcită, şi
mai confuză din cauza interjecţiilor plângăreţe scoase de mătuşa
Beatrice şi a gemetelor unchiului Morris, care zăcea întins pe podea.
După care bunica îşi făcuse şi ea intrarea încet în salonaş,
sprijinindu-se cu toată greutatea de braţul Rowenei, iar eu fusesem
nevoită să reiau întreaga poveste.
Bunica mă ascultase în tăcere până ce, cu vocea frântă,
terminasem ce aveam de spus. Pe urmă o trimisese pe sora mea în
cămară. Când Rowena se întorsese ţinând în mână o sticluţă
maronie, turnase mai tot conţinutul pe gâtul unchiului Morris,
încăperea se umpluse brusc de parfum de caprifoi şi de piper negru,
şi de clei, iar unchiul Morris tuşise, râgâise şi se schimonosise la faţă
atât de tare, încât mă bucurasem din toată inima că nu eu fusesem
obligată să beaucălicoarea aceea. Însă,sindiferent ceşezut
o fi fost, -a făcut
şi-a
efectul, pentru după ceva vreme -a ridicat în şi mi cerut
cu o voce răguşită să îi aduc imediat o băutură adevărată. Mama
încercase să-l ia la întrebări în legătură cu ceea ce se întâmplase, dar
el ridicase din umeri, dăduse pe gât jumătate din paharul de vin
dintr-o singură înghiţitură şi repetase că nu -şi mai amintea nimic
283
din ceea ce se petrecuse după ce adormise, mai devreme, pe
canapea. Mătuşa Beatrice îşi terminase între timp propriul pahar de
vin şi se uita cu jind la cel pe jumătate plin al unchiului Morris,
moment în care mama le spusese amândurora să meargă la culcare.
După aceea ne duseserăm cu toţii în bibliotecă, unde bunica se
cufundase încetişor în fotoliul ei preferat, aparent pierdută în

gânduri.
— De ce să fi vrut să o cunoască pe Tamsin? întreabă sora mea
brusc din locul în care stă aşezată, lângă bunica.
— Mersi, zic eu, dar cu o jumătate de gură, căci sora mea pare
atât de fragilă în fotoliul ei verde; în plus, are faţa tare palidă şi îşi
freacă întruna încheietura mâinii stângi de poalele halatului.
Îmi aruncă o privire pe care aş putea să o interpretez într-unul
din visele mele viitoare, pe urmă îşi îndreaptă spatele şi se
adresează bunicii.
— Trebuie să consultăm cartea. Trebuie să aruncăm o privire în
viitor, ca să ştim ce să facem şi cum să desluşim – în clipa asta îşi
ridică o mână în aer şi gesticulează spre fereastră, ca şi cum ar vrea
să cuprindă cu braţul întreaga lume – toate astea.
Ca vrăjiţi, toţi ochii se îndreaptă acum către cartea închisă în
biroul din bibliotec ă. Coperta ei neagră şi grea este gravată cu
frunze împletite şi cu simboluri de arcane care mi se învârtejesc
înceţoşate în minte în clipa în care îmi amintesc de ultima dată când
am stat aici, în bibliotecă, împreună cu bunica. Vorbele rostite de ea
atunci îmi revin acum în memorie:

Nu un
exista pot să văd pentru
viitor nimic legat
noi. de viitorulsunt
Paginile nostru. Nimic
goale
, ca şi cum n-ar mai
aşa cum n -au mai fost
niciodată până acum.
Mă uit la ea concentrată, dorindu-mi cu fervoare să spună ceva.
Îşi duce o mână la frunte şi îşi apasă şi masează ridurile cu degetele.
— N-are niciun rost, spune într-un târziu, iar eu îmi abat privirea
284
în jos, în timp ce toţi ceilalţi se răsucesc ca să se uite la ea.
— De ce? protestează Rowena după o clipă, şi mă gândesc cât de
pierdut trebuie că se simte acum fiecare membru al familiei aflat în
încăpere, căci nimeni nu pune niciodată la îndoială vorbele bunicii.
De ce nu? continuă Rowena. Doar am consultat întotdeauna viitorul
ca să înţelegem<

Bunica
— lasă asta
De data -i cadăsă
mânavasătrebui şi priveşti
spune: în trecut, Rowena – la anul
1887.
Sora mea dă să obiecteze, dar după aceea se apropie de birou:
— Vrei să<? întreabă, lăsând fraza neterminată; mă holbez din
nou la ceaşca mea de ceai.
— Nu mai am puterea, răspunde bunica într-un final, iar vocea ei
este la fel de profundă şi fermă ca întotdeauna.
Îmi ridic ochii şi mă uit mai întâi la mama, apoi la sora mea.
Ambele au expresii grave întipărite pe feţe, dar nu par surprinse.
Mama se ridică brusc, răsturnând ceaşca pe care o ţinuse aşezată
într-un echilibru precar pe marginea fotoliului. Ceaiul întunecat la
culoare curge şi se impregnează în covor, dar ea nu pare să bage de
seamă şi se îndreaptă, legănându-şi braţele cu o energie oarecum
deplasată, către tata, care stă la fereastră. Amândoi părinţii mei se
apleacă în faţă, ca şi cum s-ar apăra de un vânt puternic.
Rowena murmură un singur cuvânt, apoi deschide cartea. Mă uit
în jos, la mâinile mele, şi îmi încovoi precaut degetele, încerc să
arunc o mică scânteie spre covorul pătat de ceai de la picioarele
mele,
pielea dar la fel
nu mă ca mai
furnică, aşaînainte,
cum senimic nu de
petrecea se fiecare
întâmplă.
datăNici măcar
înainte ca
flacăra să-mi erupă din palmă.
Îmi ridic privirea şi întâlnesc ochii bunicii aţintiţi asupra mea şi
imediat îmi încleştez din nou mâinile în poală. În relatarea
evenimentelor petrecute aici, în seara asta, am omis să menţionez
285
micul detaliu că nu mai fusesem capabilă să -mi manifest Talentul
de a produce foc. Sunetul pe care îl fac paginile cărţii când sunt
răsfoite îmi solicită însă acum toată atenţia şi mă întorc ca să mă uit
la sora mea. Buzele i se mişcă fără zgomot în timp ce un deget îi
alunecă în jos pe pagină, pe măsură ce citeşte. După care, dintr -
odată, se albeşte şi mai tare la faţă.

— Ce
Îşi ţinee?pumnii
întreabăîncleştaţi,
tata făcânddeuno pas înainte.
parte şi de alta a corpului. Din
reflex mă uit spre peticul de cer ce se zăreşte prin fereastra
bibliotecii, în aşteptarea unei furtuni violente care să alunge în orice
clipă norii rozalii ai răsăritului de soare.
— Pasajul ăsta nu era aici înainte, şopteşte sora mea. Aruncă o
privire scurtă spre bunica, iar aceasta dă uşor din cap, în semn de
încuviinţare, aşa că Rowena începe să citească: În 1887, în ultimele
zile ale lui octombrie, exact înainte de Samhain, un străin a sosit în oraşul
New York, vrând să cunoască mai mult decât i -ar fi fost lui cu putinţă. A
fost văzut vizitând-o pe La Spider, conducătoarea familiei Knight.
Rowena îşi ridică ochii şi se uită în gol prin încăpere, strângându-şi
degetele în pumn: Alistair, zice ea. S-a întors.
— Trebuie să facem ceva, intervin. Doar n-o să stăm cu mâinile în
sân şi să-l lăsăm să-şi vadă de treburile lui murdare, nu? Alistair s -a
întors în timp< înainte ca Domaniul să existe. Şi le va povesti celor
din familia Knight despre el. Dacă familia noastră nu va mai putea
crea Domaniul din cauza spuselor lui? Ce ne facem daca familia
Knight< ne învinge?
Familia
când meaKnight,
familia a fost nevoită
vrăjitoriisă noştri
creeze rivali,
Domaniulau în 1887, atunci
început să ne
ameninţe stilul de viaţă. Am reuşit cumva să acaparăm toate
puterile familiei Knight şi să le izolăm într -un unic obiect –
Domaniul – lăsat în grija unui Păstrător. De -a lungul generaţiilor, au
fost mai mulţi Păstrători. Pentru a ţine Domaniul în siguranţă,
286
nimeni nu a cunoscut vreodată identitatea Păstrătorului. Şi nici ce
anume era cu adevărat Domaniul, căci îşi schimba tot timpul
înfăţişarea. Cu excepţia Păstrătorului, nimeni nu putea atinge
Domaniul şi rămâne după aceea în viaţă. Nimeni în afară de mine.
Atunci când crezusem că Alistair Knight era Alistair Callum, un
profesor ca oricare altul la New York University, acceptasem să îl

ajut sănimic
ştiam găsească o veche
despre amintire
familia desau
Knight familie. În momentul
despre Domani, şiacela
nici nu

posedam un Talent. Nu avusesem habar de multe lucruri. Însă
găsisem Domaniul. Mai întâi, în 1899, ca un ceas de perete, apoi în
1939 ca un ceas de buzunar, şi în fine, în prezent, drept ceasul din
holul Grand Central Station. După care devenisem Păstrătorul lui.
Pentru moment.
— Dar dacă maşinaţiunile nu-i reuşesc până la urmă? se întreabă
mama cu voce tare. Dacă a Călătorit în timp până în anul 1887, cât
timp poate să reziste acolo?
— Ce vrei să spui? întreb, pentru că nimeni altcineva nu pare
surprins de enunţul mamei.
Toată lumea se uită la mine cu ochi goi, până ce Rowena adoptă
tonul ei preferat, de genul „Se vede treaba că eu ştiu mai multe
decât tine şi aşa va rămâne pentru totdeauna”, şi se îndură să -mi
răspundă:
— E vorba de o regulă a Călătoriei. Un Călător nu poate rămâne
mult timp în locul în care a Călătorit fără să suporte efectele
negative.

Strâng mai tare


— Ce efecte între degete toarta ceşcuţei de ceai şi întreb:
negative?
— Moartea, răspunde ea laconic.
— Oh! Mă reazem înapoi de spătarul scaunului, analizând
implicaţiile.
Cu numai câteva luni înainte, Gabriel şi cu mine Călătoriserăm
287
de două ori, dar niciunul din noi nu suferise vreun efect negativ.
Deşi, pe de altă parte, nu rămăseserăm în 1899 şi în 1939 mai mult
de o jumătate de oră.
— Şi cât timp poate să rămână? întreb eu.
— Ei bine, nimănui nu i-a trecut prin cap să facă experimente cu
astfel de lucruri, Tam, spune sora mea încruntându-se la mine.

nuPare pe calecum
e lămurită să adauge ceva, dar
de am putut eu săseCălătoresc
abţine. Îmiînapoi
dau seama că şiîncă
în timp să
ajung în anii 1899 şi 1939. Bunica este singura care ştie că Gabriel m -
a luat cu el, şi nu viceversa.
— Trei zile, rosteşte brusc bunica. Îmi amintesc asta din istoricul
familiei noastre. În general, trei zile este limita.
Mama se agaţă de spusele ei.
— Poate că nu va reuşi să facă mare lucru în trei zile, remarcă ea
cu speranţă în glas.
Rowena şi cu mine ne holbăm la ea.
— Glumeşti, nu-i aşa? zic.
De data asta sora mea nu catadicseşte să-i răspundă. În schimb îşi
suflecă mâneca halatului şi îşi împinge braţul înainte. Urme de
cicatrice îi lucesc slab pe piele.
Un tunet se aude în depărtare. Tata ascultă cu maxilarul încordat.
— E limpede, a reuşit, şoptesc. Altfel cum se explică prezenţa
străinului în casa noastră în seara asta?
— Camilla, zice bunica pe un ton calm şi plat. Şi voi toţi ceilalţi.
Ieşiţi din cameră. Acum. Toţi în afară de Tamsin.
Douăşipete roşii apar brusc peînobrajii te pe
călcâie părăseşte încăperea tăcere,mamei, darînainte
deşi nu se răsuceş
de a -mi
arunca o privire arzătoare şi suficient de elocventă. Este urmată de
tata şi în final de sora mea, care închide încetişor uşa în spate.
Focul trosneşte în salonaşul altfel cufundat acum în tăcere, iar eu
mă ridic, traversez camera spre fotoliul bunicii şi îngenunchez la
288
picioarele ei. Îşi pune mâna pe părul meu, dând la o parte cârlionţii
care mi-au căzut pe frunte.
— Trebuie să mă întorc, zic eu într -un târziu. Să mă întorc în
1887.
Oftează:
— Da, ştiu.

de Umbre alunecă
câini din peste
porţelan şemineu, lungind
ce încadrează labele
focul. Îmi celor
întind douăînstatui
braţele faţă,
ca şi cum i-aş cere bunicii să le examineze.
— Mi-am pierdut Talentul. În seara asta am încercat să arun c cu
foc în străin, dar nu am reuşit. De ce?
Bunica se foieşte în fotoliu:
— Mi-am pus şi eu această întrebare. Presupun că puterile tale de
asimilare sunt numai temporare. Cu alte cuvinte, eşti capabilă să
împrumuţi Talentele celorlalţi, dar numai pentru scurtă vreme.
— Pentru cât timp? întreb eu încetişor, răsucindu-mi mâna şi
inspectându-mi vârfurile degetelor.
— N-am cum să ştiu. Verifică dacă mai ai Talentul lui Beatrice.
Renunţ la examinarea degetelor şi îmi ridic ochii spre bunica.
— Acum? Cum să verific? Pe tine?
— Păi< mai vezi pe altcineva aici, în încăpere? murmură ea.
— Dar dacă n-o să pot< să te dezîmpietresc?
Bunica pufneşte din nas.
— O să-mi treacă. După o săptămână. Şi oricum, mă îndoiesc
foarte tare că îţi poţi pierde Talentul aşa, cât ai clipi din ochi.
Înghit cu greu,
tremurătoare. iar eaeiîşi
Parfumul împinge
dulceag fin fruntea spre în
mă învăluie degetele
timp cemele

aplec spre ea şi îi ating cât pot de uşurel fruntea. Încremeneşte, cu
pleoapele întredeschise, rămase aşa la jumătate clipitului. Cuprinsă
brusc de panică, o ating din nou pe frunte, de data aceasta ceva mai
tare, şi ea trage aer în piept şi se reazemă în fotoliu.
289
— Vezi, ai aflat răspunsul. Ai încă puterea de a împietri oamenii.
— Da, dar pentru cât timp?
— Ai căpătat-o la o săptămână sau două după ce ţi -ai descoperit
Talentul de a emana foc, nu-i aşa? Încuviinţez din cap: Asta
înseamnă că vei mai avea puterea asta pentru încă puţin timp,
continuă ea.

Îmitemeri:
mari înăbuş cu greu emoţia, dar într-un final dau glas celei mai
— Va trebui să merg singură.
Bunica se lasă pe spate şi îşi închide ochii, iar eu încerc să nu iau
în seamă pielea care îi atârnă în jurul maxilarelor, lăsându-i, prin
contrast, pomeţii ascuţiţi să iasă şi mai tare în evidenţă.
— Presupun că lui Gabriel nu îi va conveni deloc, zice ea într-un
târziu.
— Ştiu, dar cum aş putea să-l las să mă însoţească?
Bunica deschide ochii şi îmi aruncă o uitătură pe sub sprâncene.
— Nu prea cred că poţi să-l laşi pe Gabriel să facă un lucru,
Tamsin.
Îmi feresc privirea şi încerc să nu mă gândesc cât de furios va fi
Gabriel că nu va merge cu mine dacă nu îi voi oferi măcar opţiunea.
Numai că nu pot. Nu după câte am aflat de la Rowena în legătură
cu efectele pe termen lung ale Călătoriei în timp.
— Efectele acelea ale Călătoriei nu mi se aplică şi mie, nu -i aşa?
Adică, din moment ce nimic altceva nu pare să mă afecteze<
— Mă îndoiesc că efectele Călătoriei ar fi asupra ta la fel ca în
cazul celorlalţi. Pentru că ţie nu ţi se întâmplă ce li se întâmplă în
mod normal altora, adaugă bunica destul de criptic. Ţine minte, tu
hotărăşti dacă să permiţi sau nu unei persoane să îşi manifeste
Talentul asupra ta. Depinde numai de tine.
Ştiu deja asta, din moment ce l-am lăsat pe Gabriel să mă poarte
înapoi în timp. Acum însă dau glas celui de-al doilea gând care nu
290
îmi dă pace.
— Totuşi, dacă renunţ la Gabriel, îmi va fi imposibil să mă întorc
în timp. Noi doi nu am făcut Călătoria asta în trecut decât de două
ori, aşa că nu am acea putere. Ideea de a -l păcăli pe Gabriel să-şi
folosească Talentul asupra mea de trei ori în timp ce eu îi rezist în
secret mi se iveşte brusc în minte şi îmi lasă un gust amar în gură.

Dar—altă cale pare mai


Bineînţeles, că nu
e şiexistă.
o altă variantă, zice bunica, iar eu tresar şi
îmi ridic privirea spre ea, după care îmi amintesc că nu-şi poate
folosi asupra mea Talentul de a citi gândurile oamenilor.
— Care? întreb.
Mă priveşte expectativ, ca şi cum ar trebui să vin imediat cu
răspunsul. Ceea ce şi fac.
Domaniul!

291
PATRU
Sunt la jumătatea drumului înapoi spre camera mea când o
umbră îmi răsare în cale.
— Tamsin, zice Gabriel, după care are prevederea de a -mi
acoperi gura cu mâna, înăbușindu-mi ţipătul cu palma lui.
Mă încrunt la el, apoi îl muşc de degetul mare, ca să -l învăţ
minte.
— Au! se vaită el, scuturându-şi degetul.
— N-ar fi trebuit să mă sperii în halul ăsta, şuier; mă aştept din
clipă în clipă să o văd pe mama năvălind în hol, porun cindu-ne să
mergem cu toţii la culcare şi, eventual, urându-ne să avem „vise
plăcute”.
— Scuze, ridică Gabriel din umeri. Nu adormisem şi am văzut
lumina aprinzându-se în bibliotecă şi pe părinţii tăi stând la un
moment dat la geam, aşa că am venit să aflu ce se întâmplă.
Dau din cap. Gabriel doarme probabil în apartamentul mamei
sale. De când mătuşa Lydia s-a întors din California, locuieşte în
camerele de deasupra şopronului.
— Aşadar, ce se întâmplă? De ce nu dormi la ora asta?
— Am visat urât şi pe urmă coşmarul s-a adeverit.
— Ce? Tamsin, ce tot spui acolo? întreabă Gabriel.
Tac. Se îndepărtează de mine şi se reazemă de perete.
— Uite ce-i, e târziu şi<
Gabriel îşi încrucişează braţele la piept şi îmi aruncă o privire
ultrarăbdătoare.
— OK, cedez cu un oftat. Se pare că am avut un vizitator. Unul
care are Talentul de a-şi însuşi corpurile altora.
Gabriel rămâne o clipă tăcut, digerând informaţia:
— Şi cum ai aflat tu asta?
— Am< Mă uit pe furiş spre camera părinţilor mei – o rază de
292
lumină se iveşte brusc pe sub uşă: La mine în cameră, şoptesc eu.
— A intrat la tine în cameră? rosteşte Gabriel suficient de tare
pentru a trezi din somn întreaga casă.
— Nu, sâsâi eu. Hai să mergem iute la mine în cameră.
— Tamsin dragă, credeam că n-o să mă mai inviţi, zice el pe un
ton acum complet diferit.

—iau
Îl Of,de
maicottaci.
şi îl împing pe hol spre dormitorul meu, apoi închid
uşa încetişor. Trag cu urechea preţ de câteva clipe şi nu aud nimic,
apoi mă întorc către Gabriel, care se holbează la picioarele mele.
— Ce faci<? Oh! roşesc şi îmi azvârl sub pat papucii roz în formă
de iepuraş.
— Povesteşte-mi despre vizitator, îmi cere Gabriel.
—M-am trezit brusc dintr-un <, dau să încep, dregându-mi
glasul.
— Ca de obicei? întreabă Gabriel, iar eu dau din cap în semn de
încuviinţare; aşa că întinde o mână şi mă freacă pe ceafă cu degetele
lui lungi.
— Am coborât şi i-am văzut în salonaş pe mătuşa Beatrice şi
unchiul Morris. Închid ochii o clipă şi adaug: Numai că nu era de
fapt unchiul Morris, şi mă grăbesc să îl pun la curent cu tot ce se
întâmplase, inclusiv cu ceea ce omisesem faţă de restul familiei, şi
anume că îmi pierdusem Talentul de a emana foc. De ce mi-a spus
că iubitul meu s-a opus din răsputeri? Doar nu l-ai cunoscut, zic eu;
acum stăm unul lângă altul pe patul meu.
Gabriel
— Habarclatină din cap:
n-am. Dar dacă va fi să-l întâlnesc, fii sigură că o să mă
opun într-adevăr din răsputeri. Bate darabana cu degetele pe
genunchii mei, până ce îi acopăr mâna cu mâna mea; probabil că n-
ar fi trebuit totuşi să-i povestesc despre sărut. Rămânem în poziţia
asta, tăcuţi, câteva clipe, după care zice: Deci se pare că va trebui să
293
ne întoarcem în timp în 1887. Dacă vrem să punem capăt tărăşeniei
ăsteia înainte să înceapă.
Înghit în sec, apoi îmi retrag mâna încetişor.
— Ştii, m-am gândit şi cred că tu<
— Nici să nu-ţi treacă prin cap, mă previne Gabriel, fixându-mă
din ochi.

— Ce? Nu voiam decât să spun că ar trebui să<


Uit-o.
Îmi rostogolesc ochii în cap, apoi îi aţintesc asupra lui:
— Nu vrei să mă laşi să ter<?
— Nu. Nu te vei duce de capul tău. Mă auzi?
— Da, dar<
— Mă auzi? repetă el cu o voce liniştită şi fermă.
În clipa aceea uşa se dă de perete.
— Ce se întâmplă aici? zice mama năvălind înăuntru. Flutură în
aer un sfeşnic.
Deşi nimic nu se întâmplă de fapt, atât eu, cât şi Gabriel ne
îndepărtăm brusc spre capetele opuse ale patului, cu ochii lipiţi de
mama, a cărei faţă capătă exact aceeaşi tentă ca papucii mei în formă
de iepuraş.
— Tamsin Greene, zice ea, coborându-şi încet braţul. Ţi-am cerut
cât se poate de clar să te duci la culcare. După care se întoarce spre
Gabriel: Şi tu, Gabriel Snowe, afară! Ieşi! Acum!
Cuvintele ei tăioase biciuiesc aerul.
Gabriel îmi aruncă o privire sfredelitoare, aparent fără să o bage
în seamă pe mama.
— Oricum, nu poţi pleca nicăieri fără mine.
— Ai dreptate, zic. Nu e adevărat, dar pentru moment mă abţin
să-i dezvălui noul meu secret.
Mamei pare să nu-i placă schimbul nostru de replici.
— Nimeni nu pleacă nicăieri, decât la culcare. Imediat!
294
Gabriel se ridică iute de pe pat şi se strecoară pe lângă mama cu
un braţ ţinut deasupra capului, ca pentru a se feri de o lovitură dată
cu sfeşnicul.
Mama răsuflă adânc şi cercetează din ochi încăperea, de parcă ar
căuta pe altcineva ascuns în şifonier, apoi se întoarce spre mine.
— La culcare, zice aparent hotărâtă să se exprime în propoziţii cât
maiÎşiscurte.
încrucişează braţele la piept şi mă aşteaptă să mă bag sub
cuvertură.
— Noapte bună, mami, susur eu pe un ton împăciuitor.
Pufneşte, stinge lumina şi închide uşa în urma ei.
Clipesc mărunt din gene până ce bezna începe să se estompeze în
colţurile camerei. Mă furişez pe vârfurile picioarelor şi îmi lipesc
urechea de uşă. Nu e deloc exclus ca mama să mă pândească afară.
Trag mânerul în stânga, crăp uşa şi arunc o privire pe hol, în ambele
direcţii. Nimic, doar umbrele obişnuite. Îmi repet în gând că nu mai
am decât puţin timp la dispoziţie şi mă strecor afară din cameră
pentru a doua oară în noaptea aceea.

Din fericire, familia mea are obiceiul de a nu arunca nimic. Petrec


următoarea jumătate de oră cotrobăind prin podul întunecat,
scotocind prin cutii. Într-un târziu, mă opresc şi mă holbez l a
obiectele alese. O fustă neagră lungă, două jupe cam vechi din
dantelă, o bluză neagră cambrată, cu mâneci lungi şi nasturi până
sus, cu o gaură sub braţul drept şi pete gri la manşete, şi două
perechi de altfel
tocite, dar pantofiparnegri, din aceia
în bună stare. cu
Micapse şi şireturi. Au tocurile
-i trag în picioare, îmi mişc
degetele înăuntru şi încep să leg şireturile. Pantofii sunt un pic cam
mari, dar voi supravieţui. Sau cel puţin aşa sper.
Pe urmă iau fusta şi o scutur. Firicele de praf lucesc şi se
împrăştie prin camera mea în lumina difuză a dimineţii. Strănut. Mă
295
vâr mai întâi în jupă, apoi în fustă, şi dantela fină ca pânza de
păianjen mi se freacă de picioare. După care îmi înghesui partea de
sus a corpului în cămaşă, încheind rând pe rând nasturii cu găurele
şi încercând să-mi înăbuş un alt strănut.
În cele din urmă, mă privesc în oglindă. Arăt de parcă aş fi scăpat
dintr-un azil de nebuni combinat cu un magazin din secolul al XIX-

lea specializat
doua. în vânzarea
Oftez şi-mi de în
strâng părul obiecte desper
ceea ce îmbrăcăminte la mâna
să dea impresia unuia
coc respectabil. După care nu mai am niciun motiv să îmi amân
plecarea.
Deschid sertarul de sus al comodei şi bâjbâi în căutarea unor
ciorapi şi chiloţi de rezervă, până ce dau cu degetele de un lanţ
subţire. Stomacul mi se strânge pentru o clipă, apoi îmi revin şi îmi
înfăşor degetul mare şi arătătorul în jurul obiectului, trăgându-l
afară. Cesuleţul meu, aşa cum îl alintam pe vremuri. Faţa argintie a
medalionului sclipeşte în lumină în timp ce se leagănă în aer ca un
pendul. La un moment dat se opreşte şi eu mă uit tulburată la
capacul închis.
Poate din cauză că n-am dormit decât vreo trei ore nu reacţionez
la scârţâitul uşor al uşii.
— Aha, bănuiam eu!
Tresar şi scap din mâini cesuleţul. Măcar are bunul-simţ să
închidă uşa în spatele ei înainte de se apropia de mine. Se opreşte
să-mi examineze ţinuta. Buza de sus i se încreţeşte în ceea ce se
anunţă a fi rânjetul ei inconfundabil, însă efectul este stricat
instantaneu de criza de tuse care o apucă în clipa când inhalează
norul de praf.
— De unde ai făcut rost de toate boarfele astea? De la Armata
Strănutelii?
Mă uit urât la ea. Ştie foarte bine ce mult îmi place să fac

296
cumpărături la magazinele Armatei Salvării8.
— Din pod, murmur.
— Doar nu te gândeşti la ce mă gândesc eu.
— O, tu gândeşti? răspund politicoasă, însă Rowena mă ignoră.
— N-o să te întorci în timp.
— Habar n-am despre ce vorbeşti, spun.

iauMăcuaplec, cu fusta
grijă de pe josmea cea nouă/veche
medalionul. înapoi -înse sertar,
Îl aşezfrecându de picioare, şi
perfect
conştientă de ochii sfredelitori ai surorii mele.
— Ce ai discutat cu bunica după ce am plecat noi din bibliotecă?
întreabă Rowena, răsucind între degete cordonul halatului de
culoare crem. O studiez tăcută preţ de câteva secunde. Cu părul ei
blond şi pielea albă, te-ai aştepta ca frumuseţea să-i pălească,
îmbrăcată, aşa cum este, într-un halat de culoare crem. Dar nu,
radiază, ca de obicei. Tenul ei a căpătat şi mai multă netezime şi
strălucire, iar ochii îi ard.
Ridic din umeri.
— Nimic important.
—Nu mai spune! Atunci, din moment ce n-a fost nimic
important, n-o să te deranjeze să-mi povesteşti şi mie, insistă
Rowena. Să ştii că mama o să te ia şi ea la întrebări de cum o să se
scoale şi<
— Mama nu vrea să ştie nimic, Ro. Nu vrea să înfrunte realitatea.
— Şi care anume este realitatea asta despre care vorbeşti?
Clatin din cap:

8 Mişcare de binefacere de srcine protestantă înfiinţată în 1865 şi activă şi în


prezent. Printre altele, se ocupă cu administrarea de adăposturi pentru cei rămaşi
fără casă, cu ajutorarea comunităţilor lovite de dezastre naturale şi cu colectarea şi
comercializarea la preţuri reduse a obiectelor vechi de îmbrăcăminte,
încălţăminte, electrocasnice etc. (n. tr.).
297
— Nu contează. E târziu. Sunt obosită. Şi tu eşti obosită. N -ar
trebui să te duci la culcare? Ştii tu, somnul de frumuseţe, ziua cea
mare şi tot tacâmul<
Ochii verzi ca de pisică ai surorii mele sunt acum larg deschişi şi
aruncă scântei de mânie.
— Să nu-ţi închipui că, dacă ai descoperit că ai Talent, poţi să te

porţi
Măcuholbez
mine la
caea:
şi cu o<
— Ca şi cu o ce?
— Lasă, ripostează, o să aflu şi singură.
— Ce<? dau eu să spun, apoi tac, căci Rowena se învârte pe
călcâie şi iese din cameră. Mă iau după ea şi mă opresc în pragul
uşii, urmărind-o cum coboară în fugă scările. Ce faci? şuier după ea.
Clicul uşor al uşii bibliotecii este singurul răspuns pe care îl capăt.
Mă reazem încruntată de tocul uşii. Mai devreme, o ajutasem pe
bunica să se întoarcă la ea în cameră, apoi făcusem excursia aceea în
pod; prin urmare, dacă Rowena nu se gândeşte cumva să consulte
din nou cartea pentru a vedea acolo relatarea conversaţiei noastre<
Mă reped afară din cameră, în jos pe scări. La baza lor mă
împiedic în pantofii prea mari şi aterizez într-un alt nor de praf. Mă
salt în picioare şi mă grăbesc spre bibliotecă, aşteptându-mă, cel
puţin pe jumătate, să găsesc uşa încuiată. Dar răsucesc mânerul fără
probleme şi înaintez în încăpere, cu ochii aţintiţi pe cartea care stă
aşezată în locul ei obişnuit, pe sugativă. Numai că e închisă. Privirea
îmi alunecă spre sora mea, care stă în picioare cu spatele la mine, în
faţaÎşişemineului, dedreaptă
înalţă mâna parcă arîntr
contempla tăciunii care ard mocnit.
-un gest graţios şi îngheţ în clipa în
care un sunet ca de scheunat îmi ajunge la urechi. Cuvintele curg
din gura câinelui de porţelan – sunt propriile mele cuvinte: Totuşi,
dacă renunţ la Gabriel, îmi va fi imposibil să mă întorc din Călătorie. Noi
doi nu am Călătorit în timp decât de două ori, aşa că nu am acea putere.
298
Mă zgâiesc la statuia aşezată în dreapta şemineului. Maxilarele
deschise îi tremură uşor, cu toate că ochii de sticlă îi sunt la fel de
ficşi ca de obicei.
— Ce<? şuier eu şi fac un pas în faţă, însă statuia câinelui din
stânga şemineului răspunde cu un mârâit mai profund: Bine înţeles,
mai e şi o altă variantă.

Care? întreabă
Îmi împing primul
mintea în câine,
faţă şi apoi scoate
cei doi câiniuntaclătrat trist.
brusc, cu maxilarele
încleştate înapoi la locurile lor şi glasurile rămase în gâtlejuri.
Rowena se întoarce încet spre mine, trăgându -şi reverele
halatului în jurul gâtului.
— Chiar aşa, care? mă întreabă încetişor. Ştiam eu că nu eşti în
stare să Călătoreşti de una singură, adaugă.
— Mda, ce să zic, felicitări că ţi-ai dat seama. Ce chestie
ultraimportantă!
Mă priveşte gânditoare:
— Da, este importantă, nu-i aşa? Adică, dacă renunţi la Gabriel,
aşa precum ai zis, atunci cum te vei întoarce în timp la anul 1877?
— N-am spus că<
Mă opresc, căci îmi vine în minte o idee. Cine altcineva din
familia noastră mai poate Călători în timp?
— Poftim?
— Cine altcineva? Cine altcineva mai are sau a avut un astfel de
Talent?
Rowena ridică din umeri:

— Din
Dar câte ştiu, nimeni
în familia în familia
Knight? noastrăprintre
Există careva de generaţii
ei careîntregi.
să fi avut
această putere?
— Păi, bineînţeles bărbatul acela, străinul care a intrat în seara
asta în casa noastră, dar<
Nu o mai ascult: suspiciunea care creşte acum în mintea mea mă
299
copleşeşte. Dacă individul nu are, de fapt, acest talent? Sau, mai
bine zis, dacă nu e ceva natural la el? Dacă<?
— Tamsin, zice Rowena pe un ton tăios, trezindu-mă din reverie.
Face un pas în faţă şi dintr -odată chipul ei pare obosit în lumina
palidă a dimineţii: Tamsin, poate că nu înţelegi, dar să ştii că nu
vreau decât să te ajut. Vreau să merg cu tine.

— Nu,
ultima răspund
dată imediat
când l-ai întâlnitcupegura uscată. Ai uitat cumva ce ai păţit
Alistair?
Sora mea strânge o clipă din buze. A petrecut şapte zile
înfiorătoare sub o vrajă de iubire, dacă se poate numi aşa. O vrajă
făcută de Alistair cu propriul ei sânge şi care i-a permis să o joace pe
Rowena pe degete, după bunul lui plac. Familia mea a urmărit -o
neputincioasă cum devine din zi în zi mai slabă, fără a o putea
împiedica să fugă înapoi la Alistair ori de câte ori a avut ocazia.
Abia atunci când Alistair a dispărut prin poarta deschisă a ceasului
din Grand General Station vraja s-a rupt.
— Dacă te iau cu mine înapoi în timp şi te întâlneşti cu el şi vraja
se reactivează sau aşa ceva?
— Nu aşa funcţionează, răspunde Rowena exasperată.
—Scuze, zic eu cu amabilitate. Mi-am petrecut cea mai mare
parte a vieţii convinsă că sunt complet lipsită de Talent, aşa că acum
fac şi eu ce pot ca să vă ajung din urmă.
Oricine altcineva ar avea decenţa de a reacţiona măcar cu puţină
stânjeneală la vorbele mele, mai ales aceia care au jucat un rol activ
în propagarea minciunii. Nu şi sora mea. În schimb, continuă să mă
preseze:
— Tocmai de aceea trebuie să mă iei cu tine. Vei avea nevoie de
ajutor, Tam. N-o să te poţi descurca singură.
— Ba o să pot.
— Nimeni nu poate face aşa ceva de unul singur.
— Eu<
300
— Bun, care e planul? mă provoacă. Ce ai de gând să faci? Să baţi
la uşa lui La Spider şi să dai foc casei? A, stai aşa, am uitat, Talentul
ăsta l-ai pierdut deja.
Mă uit urât la cei doi câini de porţelan; păcat că nu i -am făcut
fărâme înainte să mă d ea de gol.
— Am un plan, o anunţ eu pe Rowena.

Soraşi mea
nimic îşi arcuieşte o sprânceană şi aşteaptă. Vede că nu zic
insistă:
— Ei bine? Luminează-mă.
Ridic din umeri:
— O să mă întorc în timp şi o să -i previn pe strămoşii noştri că
familia Knight intenţionează să preia controlul asupra lor prin
puterea magiei sângelui. Că Alistair e cel care pune planul în
aplicare şi că lor le va fi imposibil să oprească familia Knight dacă
nu vor acţiona mai iute decât au făcut -o, după cum am aflat noi din
istoricul familiei. O să le mai spun că Domaniul pe care se
presupune că îl vor face nu va funcţiona pe vecie şi că vor trebui să-l
refacă. Să-l refacă mai bine. Şi mai puternic<, adaug lăsându-mi
vorbele jalnice să plutească în aer.
Sora mea îşi arcuieşte acum cealaltă sprânceană.
— Sclipitor, zice succint.
Simt că este sarcastică:
— Bine, atunci<
— E sclipitor. Să îi previi pe strămoşi. Şi când anume? În 1887,
când Călătoria în timp era interzisă şi vei avea toate şansele să te
creadă. După
nici măcar nu care le vei spune că ceva ce nu au făcut încă şi la care
s-au gândit nu va funcţiona oricum pe viitor, aşa că va
trebui să facă acel lucru mai bine. Ce să zic, o idee sclipitoare<
— Dar ei nu obişnuiau să citească din cartea noastră? Nu vedeau
acolo viitorul şi nu înţelegeau ce avea să se întâmple?
Rowena se holbează la mine.
301
— Uau! Văd că nu ştii mare lucru despre carte, nu -i aşa? Cartea
asta nu o deschizi aşa, pur şi simplu, o frunzăreşti şi citeşti viitorul,
de parcă ar fi o reţetă de mâncare. În afară de Talent, mai ai nevoie
şi de putere ca să< înghesui nişte cuvinte în pagină. Pentru că
vorbele< alunecă, asta în cel mai bun caz. Dacă ai noroc, apuci să
întrezăreşti fraze, frânturi din ceea ce s-ar putea întâmpla mai

departe.
— NorocNu că
e totul scrispe
te avem frumos acolo, eu.
tine, susur ca într-un articol
Presupun depricepi
că te ziar. de
minune la treaba asta.
Sora mea mă priveşte rece:
— De fapt nu mă pricep. Dar oricum sunt cea mai bună, cu
excepţia bunicii, care este probabil persoana cea mai înzestrată pe
care familia noastră a avut-o vreodată. Şi nici măcar ea nu a putut
împiedica să se petreacă toate aceste lucruri. Aşa că vezi bine cât de
dificil este să citeşti viitorul în carte. Dar oricum, spune-mi cum ai
de gând să îi găseşti pe strămoşii noştri din secolul al XIX-lea?
Clatin din cap.
— Ce vrei să spui? Casa din Washington Square Park<
— A fost cumpărată de familia noastră în 1895.
— Oh! exclam.
— Nu poţi să te întorci pur şi simplu în timp şi să îi cauţi în
cartea de telefon, înţelegi ce spun? În plus, pe vremea aceea nici nu
existau cărţi de telefon.
— Zău? Mersi de informaţie. Traversez camera frecându-mi
braţele ca să mă apăr de aerul rece care pătrunde prin fereastra
întredeschisă: Ştii ceva? zic după o vreme. Cred că o să mă descurc.
La urma urmei, tot eu am găsit şi Domaniul.
— Mda, şi uite ce bine ne-a prins, mormăie Rowena. Pe urmă
scutură din cap: Şi nu uita, ai avut parte de un mare ajutor – de la
Gabriel. Dă ocol încăperii o dată, apoi din nou, cu poalele halatului
fluturând în jurul gambelor. La oricine care s-ar fâţâi de colo-colo
302
printr-o cameră, halatul s-ar căsca. Dar nu şi la Rowena: Bun, şi
atunci spune-mi cum vrei să Călătoreşti înapoi în timp fără ajutorul
lui Gabriel? N-ai cum să< Se opreşte şi dă din cap, ca şi cum ar
avea confirmarea unui gând mai vechi: Domaniul. Ai de gând să -l
foloseşti.
Înghit în sec. Numai bunica şi Rowena ştiu că sunt actualul

Păstrător
— Nu al voiDomaniului.
lipsi decât vreo două zile. Atât cât să-i previn pe
strămoşi şi să mă întorc. La timp pentru nunta ta, schiţez un zâmbet,
însă sora mea se mulţumeşte să se holbeze la mine.
— Chiar dacă vei reuşi să ajungi acolo cu ajutorul Domaniului,
sper că înţelegi că nu te vei putea folosi de el şi ca să te întorci, iar
asta pentru că vei Călători în timp într-o epocă în care Domaniul nu
exista încă. Deci, cum intenţionezi să te întorci?
Bănuiesc că nu va accepta un răspuns voios, de genul O să îmi
vină mie o idee. Iar celălalt răspuns, Probabil că nici nu mă voi mai
întoarce, e ceva la care nici nu vreau să mă gândesc.
— Trei zile, Ro, atât îţi cer. Trei zile în care să îi găsesc, să îi
previn şi să caut un mod de a mă întoarce. Spune -i mamei că m-am
dus în oraş ca să cumpăr totuşi rochia. Că m -am simţit foarte
vinovată<
Sora mea pufneşte din nas, un gest ce ar putea părea lipsit de
eleganţă făcut de oricine altcineva:
— N-o să mă creadă.
Vreau să scap de presiunea ei:
— Fă-o să creadă.
Păleşte:
— Nu îmi pot folosi Talentul asupra mamei.
— Şi nici asupra lui Gabriel, adaug.
— Da, nu-l pot folosi asupra lor. Tu<
— Dar l-ai folosit pe Silda, zic.
303
— A fost cu totul altceva. A fost vorba de o rochie. Treaba asta e
niţel mai serioasă, spune ea, depărtând cu un milimetru degetul
mare de arătător.
— Te rog, Ro. Am nevoie de timp ca să încerc să fac lucrurile cum
ştiu eu mai bine. Şi nu vreau ca alţii să sufere din cauza mea. L -ai
auzit pe străin; ţii minte ce a spus în seara asta: Nu fi supărată pe

iubitul
Soratău.
meaS-dă
a opus din răsputeri.
să clatine din cap,Nu înţelegi
apoi ce înseamnă
face ochii mari: asta?
— A Călătorit până aici folosindu-se de Talentul lui Gabriel. Ceea
ce înseamnă că dacă Gabriel Călătoreşte înapoi în timp<
— Vor pune mâna pe el. Într-un fel sau altul. Numai că asta nu
trebuie neapărat să se întâmple. Asta se poate schimba.
Rowena mă prinde de încheieturi şi mă scutură:
— Trei zile. Şi după aia te întorci. Te întorci acasă. Indiferent de
ceea ce se întâmplă. Trei zile, Tam, după care vei găsi o cale să te
întorci. Promite-mi.
— Promit, şoptesc. Promit să mă întorc la timp pentru nunta ta.
Niciodată nu mi-a fost atât de greu să o mint.

— Gata, zice Rowena, aşezându-mi ultimul cârlionţ la locul lui şi


luându-mă pe după umeri ca să mă răsucească spre oglindă. Arăţi
destul de respectabil.
Clipesc. Rowena a reuşit cumva să-mi îmblânzească părul rebel,
legându-l într-un nod strâns, şi mi-a ajustat costumul, reparând
găurile şi petele cele mai vizibile. M -a făcut şi să îmi scot cei doi
butoni
roz dinde argintstângă.
urechea din urechea dreaptă, precum şi cele două inimioare
— Uite, ia-le! zice, şi metalul îi sclipeşte între degete.
Mă uit în jos la micul morman de monede de un dolar, de
cincizeci de cenţi şi la cele de cinci cenţi, din cupru, pe care mi le-a
îndesat în palmă. Nu mă pot abţine şi zâmbesc. Unchiul Chester ne -
304
a dăruit de-a lungul anilor câteva astfel de monede vechi, şi de
fiecare dată ne băteam pe ele.
— Le-ai furat de la mine.
— Ba nu, mă contrazice Rowena. Tu le-ai pierdut. Toate astea
sunt din colecţia mea. Oricum, le-am verificat, niciuna dintre
monede nu a fost emisă după 1866, aşa că vei fi în siguranţă.

Las monedele
îngreunează acumsăînalunece în buzunarul interior al jupei, care se
mod agreabil.
— Promit să nu cheltuiesc toţi banii deodată, spun, pentru că
orice altceva aş încerca să zic în clipa asta mi-ar sta în gât. După
care, cum nu mai e nimic de adăugat, iau cu grijă Domaniul,
ţinându-l de lanţ. Respir adânc şi îi desfac încuietoarea. Medalionul
se deschide şi îmi trec degetul peste suprafaţa de sticlă.
Între un tic şi un tac, arătătoarele ceasului rămân încremenite pe
loc. Litere mici încep să se înşiruie, formând un înscris pe spatele
capacului deschis. Sunt într-o limbă pe care nu voi fi niciodată în
stare să o descifrez.
— Grăbeşte-te, Rowena, şoptesc.
Pentru o clipă, am impresia că sora mea s -a răzgândit, căci îşi
prinde buza de jos cu dinţii. Apoi se apleacă în faţă şi citeşte
înscrisul cu o voce joasă, tremurătoare:
— Foc în Est şi apă pentru Sud, Aer pentru Nord şi Pământ în
Vest. Pe toate acestea, Sângele le va lega. Şi totuşi, numai Timpul
poate păstra ceea ce Sângele a unit.
Ne holbăm una la cealaltă.
Sunt
— Nuprima carescris
asta era îmi în
regăsesc
carte<glasul:
— Ultima oară când am citit-o, completează Rowena.
O pală rece de vânt mi se învârtejeşte în jurul gleznelor,
trăgându-mă de haine, şi un fulger despică bucata de cer albastru ce
se zăreşte prin fereastra dormitorului. Dintr-odată, nori negri o iau
305
la goană dinspre vest, pentru a întâlni lumina care creşte către est.
Mă uit la ceasul pe care îl ţin în mână şi observ că micul arătător ce
indică secundele se rostogoleşte sălbatic înapoi, urmat mai încet de
arătătorul care indică ora. Întind mâna şi mătur cu ea aerul de
deasupra umărului surorii mele, atentă să nu o ating.
— Spune-i lui Gabriel< spune-i că îl iubesc. Şi că îmi pare rău,

şoptesc.
Rowena se încruntă:
— Asta rămâne să-i spui tu, Tamsin. Când o să -l vezi, peste trei
zile. Îşi mijeşte ochii la mine: Nu vei<
Dar indiferent ce ar fi vrut să spună se pierde, căci geamurile
prind să se zgâlţâie puternic sub năvala bruscă a furtunii. Domaniul
îmi arde în palmă, dar îmi strâng degetele în jurul său, iar după
aceea pământul se curbează o dată violent şi bezna îmi apasă
pleoapele cu o greutate pe care n-o pot îndura. Mă cufund în
întuneric.

306
CINCI
Deschid ochii şi mă trezesc întinsă sub un copac, cu dungi de
soare care îmi traversează fusta neagră decolorată. Cerul de
deasupra mea e de un albastru dureros de strălucitor şi frunze roşii-
aurii plutesc prin aer ca nişte fulgi de nea. Mă ridic în şezut, clipesc
des şi văd doi copii mici, cu chipuri solemne, un băiat şi o fată,
stând în picioare la numai câţiva paşi de mine. Băiatul îşi vâră
degetul mare în gură şi îşi cască la mine ochii mari şi rotunzi, în
timp ce fata ţine un cerc din lemn în faţa amândurora, ca un soi de
scut.
— Bună, zic cu o voce cam spartă.
Tresar amândoi şi băiatul îşi vâră degetul şi mai adânc în gură şi
începe să-l sugă furios. Într-un final, fata vorbeşte:
— Cum ai făcut asta? mă întreabă cu un glas tremurător.
— Ce anume? răspund şi scot un con de pin de sub genunchi.
Încă nu am încredere în propriile picioare, capul mi se învârte, iar în
piept am o senzaţie ciudată, de gol, ca şi cum inima ar fi pe cale să -
mi cadă peste degetele de la picioare. Trag aer cu nesaţ în piept: Am
reuşit sau cel puţin aşa bănuiesc.
— Ai apărut din aer.
— A, asta. Flutur o mână, nepăsătoare, şi băiatul se ascunde în
spatele surorii lui: Oricum, nu contează. Mai întâi şi mai întâi, puteţi
să-mi spuneţi în ce dată suntem?
Gura fetei se curbează în sus, iar sprâncenele ei pale se strâng,
unindu-se:
— Cum de nu ştii?
— Uite aşa bine< nu ştiu.
— Suntem în 28 octombrie, spune băiatul. Dădaca o să ne dea
mere coapte, de Noaptea Cerşetorilor.
— Noaptea Cerşetorilor< oh, Samhain, zic.
307
Mai sunt trei zile până la Samhain. Probabil că Alistair abia a
ajuns aici. În ultimele zile ale lui octombrie, exact înainte de Samhain, un
străin a sosit în oraşul New York. Mai am timp să-l opresc. Trebuie să
mai am.
Băiatul face o jumătate de pas în faţă de după fusta surorii lui şi,
după ce îşi scoate degetul din gură, zice:

— Eşti unaPoţi
Cerşetorilor? dintre ei? Una
să faci vreo dintre
vrajă? cei
mă care bântuie
descoase cu în Noaptea
speranţă în
glas.
Sora lui se încruntă la el:
— Nu fi caraghios, Collin. Dacă ar fi una dintre ei, nu am putea
să o vedem pe timpul zilei. Se întoarce apoi către mine: Dădaca aşa
îi zice, Samhain, adaugă ea brusc. Dar mamei nu îi place<
— Collin! Eugenia! Se aude bodogănind o voce feminină, şi, după
o secundă, o femeie între două vârste, voinică şi cu o bonetă albă
care i se clatină pe cap, se grăbeşte spre noi: Ce faceţi voi aici, copii?
— A adormit, îmi şopteşte Collin. Întotdeauna adoarme când
merge cu noi în parc.
Mă uit la faţa arsă de soare a femeii şi decid să mă ridic în
picioare.
— Ce pozne aţi mai pus voi doi la cale? pufăie ea, gră bindu-se
către copii.
Un lichid ce pleoscăie se aude în timp ce femeia se mişcă. Îşi
trânteşte brusc o mână peste buzunarul fustei, iar pleoscăitul
încetează.
— dintre
unul Vorbeam cu doamna.
spiriduşii A apărut
aceia despre carede undeva, de sub copac. Ca
tu<
— Şşt, zice femeia şi mă priveşte încruntată, de parcă eu aş îi fost
cea care pretinsesem că sunt spiriduş. Netezeşte pantalonii lui
Collin cu ceea ce pare a fi un exces de forţă, după care scoate din
buzunarul de la fustă o bonetă albă mai mică şi mai delicată: Am
308
găsit-o pe bancă, don’şoară, îi spune ea Eugeniei, care se strâmbă
din nou, dar o lasă să îi aşeze boneta pe cap.
— I-am spus lui Collin că nu e dintre spiriduşii noştri, zice fetiţa
pe un ton plin de îngâmfare. În timp ce femeia îi leagă şiretul pe sub
bărbia înălţată, Eugenia întinde mâna şi îşi ciupeşte fratele de braţ:
I-am spus că din moment ce o putem vedea<

— Şşt, repetă
măsurându -mă dinfemeia
cap pânăşi înîmi aruncăÎnchid
picioare. iar şio eu
privire
ochii opiezişă,
clipită,
şi voi doi o ştergeţi. Vorbiţi cu străinii şi câte şi mai câte. O să mă
băgaţi în mormânt, mormăie ea aranjând şiretul bonetei.
În clipa aceea, o trăsură neagră cu roşu alunecă pe lângă noi, cu
vizitiul ţinând strâns hăţurile şi uitându -se drept înainte. Pasagerii,
trei fete cam de vârsta mea îmbrăcate în nuanţe vii de albastru şi
purpuriu, chicotesc zgomotos când dau cu ochii de mine. Chiar
dacă ştiu că e o prostie, oftez, încercând să evit să mă uit în jos la
fusta mea neagră.
Femeia se îndreaptă de spate, se uită după trăsură, apoi îi ia pe
cei doi copii de mână şi dă să plece.
— Aşteptaţi, strig, după ce ei se retrag; femeia se opreşte şi
schiţează un gest de răsucire spre mine. Caut o familie. Familia
Greene. Îi cunoaşteţi cumva? Ştiţi unde locuiesc?
— N-am auzit de ei, răspunde femeia, ridicându-şi nasul în aer în
timp ce se îndepărtează.
Collin îmi aruncă o privire furişă peste umăr şi îmi doresc să fi
avut timpul necesar ca să o împietresc pe dădaca aceea îngrozitoare,
cel puţin pentru un stupidă
minut sau -i ofer şi lui un pic de
satisfacţie. Oricât de ar fidouă, ca sămăcar
fost ideea, m -aş fi distrat un
pic.
Răsuflu adânc şi mă învârt în cerc ca să cuprind din ochi tot
peisajul. Din câte se pare, mă aflu într-un parc, cu alei ce se
curbează în stânga şi în dreapta mea. Undeva, în dreapta, o fântână
309
bolboroseşte şi ţipetele mai multor copii răsună pe deasupra pajiştii.
Copaci în nuanţe autumnale vii de auriu şi roşu mă înconjoară şi ici-
colo, printre crengi, zăresc şiruri şi şiruri de case din cărămidă care
îmi par ciudat de familiare. Îmi ia o clipă să îmi dau seama unde
sunt – Washington Square Park. Probabil că am aterizat aici pentru
că mă gândisem la casa din oraş a familiei, care se află – sau

bănuiesc
nou că se şi
la copaci vaobserv
afla – pe
că latura demult
sunt cu nordmai
a parcului.
numeroşiMădecât
holbez din
ştiam
eu. Mă întorc cu faţa către nord şi caut cu privirea locul în care ar
trebui să fie arcada uriaşă din piatră. Cu numai câteva luni în urmă,
Agatha şi cu mine ne-am fotografiat una pe cealaltă aici, în timp ce
făceam un tur de prospectare organizat de NYU pentru viitorii
studenţi.
Nicio arcadă.
Acum pământul pare să se încline şi să se învârtă sub picioarele
mele şi pentru o clipă spaima mă înjunghie. Poate că, la urma
urmei, nu sunt imună la efectele Călătoriei în timp. Întind o mână şi
îmi apăs palma de scoarţa aspră a unui copac ca să-mi recapăt
echilibrul. Linişteşte-te. Te aşteptai ca totul să fie complet altfel. Şi doar ai
mai făcut asta şi înainte. Înghit în sec, încercând să nu-mi aduc aminte
că în cele două călătorii în timp Gabriel fusese alături de mine şi
deci avusesem garanţia întoarcerii cu bine acasă. Nu trebuie să
încep acum să mă gândesc la Gabriel, pentru că risc să izbucnesc în
plâns. Mă uit în jos la mâna cealaltă, în care ţin încleştat Domaniul.
Ridic micul medalion la ureche. Aşa cum mă aşteptam, ceasul nu
mai
Îmi ticăie. Calea înapoilaspre
agăţ medalionul gât,casă va fi negreşit
îl închid bine şi,unfăcându
adevărat mister.
-mi curaj,
păşesc pe aleea cea mai apropiată, în căutarea unei ieşiri din parc.

310
ŞASE
Mă simt ca unul dintre turiştii aceia pe care Agatha şi cu mine
obişnuim să-i ocolim în New York City. Care merg încet şi se opresc
mereu în mijlocul trotuarului, aşa încât aproape că dai peste ei. Care
arată cu degetul încolo şi încoace, holbându-se şi scoţând tot timpul
exclamaţii. Sigur, măcar eu nu arăt cu degetul şi nu mă holbez şi nu
exclam, însă sunt sigură că am rămas cu gura căscată de vreo câteva
ori.
Acest New York este atât de diferit de New Yorkul meu. În
primul rând, pentru că se poate vedea cerul. Nu există zgârie -nori şi
nici mănunchiuri de clădiri ale căror vârfuri par să împungă
văzduhul. Toate clădirile sunt cu mult mai scunde. Şi nu sunt
maşini, nici oameni pe role sau care fac jogging; ci şiruri de trăsuri
trase de cai ce se hurducăie pe străzile cu pietre de pavaj sparte.
Ceea ce înseamnă noroi.
Mult noroi. Tivul şi poalele rochiei mele cândva negre sunt acum
stropite cu pete maronii, şi nu pot zice că asta îmi îmbunătăţeşte în
vreun fel aspectul.
— Stridii, stridii, stridii! Stridii proaspete, strigă un bărbat care
împinge un căruţ ale cărui roţi trec primejdios de aproape de
degetele mele de la picioare.
Îl urmează imediat o femeie îndesată care strigă:
— Plăcinte, plăcinte! Plăcinte fierbinţi! De braţul drept ţine
atârnat un coş mare.
Stomacul
semn îmi chiorăie
cu mâna. zgomotos
În aceeaşi şi păşesc
clipă, femeia se înfereşte
faţă, făcând timidunei
din calea un
trăsuri ce se îndrepta spre ea şi vizitiul înjură şi trage de frâie.
— Câte vrei?
— Una, mă aventurez eu.
— Cu carne sau cu fructe?
311
— Ăăă< cu fructe. Pare o alegere mai sigură.
Dă din cap şi scoate o plăcintă din coş. O împachetează într -o
bucată de hârtie maro şi zice:
— Cinci cenţi, drăguţă.
Scotocesc prin mărunţiş şi remarc cum privirea ei se abate în jos
la clinchetul scos de monedele din buzunarul meu. Într -un târziu,

scot una de cu
pătrăţoasă, cinci cenţicrăpată.
pielea din celeÎmi
dateîntinde
de Rowena -o căldura
şi işi
plăcinta aşez în palma
ei îmi
umple mâna.
— Te rog, îi zic în clipa în care se pregăteşte să dispară din nou în
mulţime. Caut nişte oameni. Familia Greene. Ai auzit cumva de ei?
Clatină din cap:
— Îmi pare rău, drăguţă, spune, măsurându-mă iarăşi din ochi.
Eşti nou-venită?
Încuviinţez.
— Cauţi de lucru?
— Ăăă<
— Unde sunt ai tăi? Ai fugit de acasă, nu-i aşa?
— Cam aşa ceva, răspund într-un final, pentru că orice aş spune,
tot asta va crede despre mine.
Dă din cap:
— Nu cumva să te duci la Five Points. Stai departe de adunătura
aia. Mai aşteaptă până să începi să-ţi cauţi de lucru. Lucrurile nu
stau chiar atât de rău pentru tine, sper. Prea multe fete tinere
sfârşesc acolo, oftează, după care dispare brusc în mulţime.
Rupbucăţi
îndes un colţ dinînplăcintă
mari şi muşc
gură, fără să-miprecaut dinîmi
pese dacă ea, ard
apoilimba.
încep să îmi

După o hoinăreală de vreo oră pe Broadway, timp în care


aproape că am fost omorâtă de două ori, prima dată de o trăsură cu
două locuri circulând cu viteză, şi a doua de ceea ce părea a fi un
312
autobuz tras de şase cai, îmi adun curajul şi deschid uşa unui
stabiliment pe nume Capul Leului, probabil un soi de bar. Însă de
cum intru, îmi vine să o iau la fugă.
Este o încăpere întunecoasă, de parcă soarele ar fi renunţat să mai
încerce să pătrundă prin geamurile înceţoşate de jeg. Fumul se
înalţă spre tavanul jos şi neregulat, iar pe podea este împrăştiat

rumeguş.
simt Deşi zgomotul
cum toate privirile sedin interior
întorc sprenu încetează,
mine. nu secelor
Majoritatea modifică,
ce se
înghesuie la bar şi mese sunt bărbaţi, însă ici-colo se văd câteva
femei tolănite pe taburete ori în poalele bărbaţilor, aplecate peste
braţele lor. Cineva scoate un hohot de râs şi tresar, pe jumătate
întoarsă către uşă. Pe urmă îmi îndrept spatele şi-mi muşc partea
interioară a obrazului. Nu vei reuşi nimic, Tamsin, dacă nu încerci.
Imitând mişcările Rowenei, mă îndrept spre bar cu ceea ce sper
că aduce a pas calm şi stăpânit, îmi aşez braţele pe tejgheaua de
lemn lipicioasă, îmi îndepărtez uşor coatele ca nu cumva vreun
client să dea peste mine şi mă holbez la barman până ce începe să se
deplaseze către mine. O face atât de încet, încât am timp să observ
că e un bărbat foarte solid; umerii şi braţele lui arată de parcă ar fi
fost cioplite din lespezi de piatră.
— Cu ce te servesc? mârâie el, uitându-se la un punct situat
undeva deasupra umărului meu, moment în care trec de la
atitudinea de imitare a Rowenei la cea pe care ar fi afişat-o Agatha.
Îi arunc un zâmbet sprinţar şi răspund:
—Caut o familie pe nume Greene. Locuiesc pe aici, prin
împreju rimi. Ai auzit de ei?
Într-un târziu, ochii îi alunecă spre mine. Îşi clatină capul masiv:
— Nu. Nu cred c-am auzit de ei.
Sigur că nu. Oftez şi îmi revizuiesc opţiunile. Cum aş putea să
îmi găsesc familia? Să angajez un crainic care să strige prin oraş? Să
dau un anunţ în ziar? Dar în ce ziar? Îmi muşc buzele în încercarea
313
de a mă concentra.
Cu laba lui grăsună, barmanul ia un pahar curat de pe raftul de
deasupra capului şi îl umple în spatele tejghelei, aşezându -l apoi în
faţa mea cu un gest surprinzător de blând.
— Uite, bea asta. Din partea casei, adaugă în momentul în care
mă holbez în sus la el.

Nu din
client apuc să-i celălalt
capătul mulţumesc. Se îndepărtează, răspunzând unui
al barului.
Prudentă, sorb o înghiţitură mică din băutura mea. Nu -i rea. Îmi
şterg spuma de pe buza de sus şi -n clipa următoare un bărbat scund
cu un melon pe cap se aşază pe taburetul de lângă mine. E îmbrăcat
într-un costum gri şi manşetele din dantelă îi flutură când îi face
semn barmanului. Acesta îl ignoră însă cu hotărâre şi omul oftează
abătut.
— Eşti nou-venită în oraş, aşa-i? zice, uitându-se cu jind la berea
mea.
Oi fi având chestia asta scrisă pe frunte.
— Hm< cam aşa ceva.
Dă din cap entuziasmat:
— Întotdeauna îmi dau seama când cineva e nou-venit în oraş.
Întotdeauna. Nasul îi freamătă, de parcă ar amuşina în căutarea
unor informaţii, şi dintr-odată am impresia că seamănă cu un copoi:
Şi ce anume te aduce aici?
Sorb din nou din pahar, cântărind în minte consecinţele
conversaţiei cu un străin agăţat într-un bar. Într-un alt secol:
— Caut o familie.
Privirea i se ascute şi zăboveşte peste sânii mei. D intr-odată,
berea îmi lasă un gust amar în gură.
Dau să îmi caut un alt loc la bar, când îl aud cum zice:
— Cunosc o mulţime de oameni în oraşul ăsta. Cum îi cheamă?
Mă întorc şi văd cum doi bărbaţi şi o femeie într -o bluză cu
314
decolteu adânc şi fustă se aşază zgomotoşi de cealaltă parte a lui.
Unul din bărbaţi îl loveşte neatent cu cotul în braţ pe interlocutorul
meu cel scund, care tresare, dar nu protestează.
— Familia Greene, răspund într-un târziu, remarcând cum ochii
omului se mişcă neîncetat; îi alunecă spre tejghea, spre paharul meu
cu bere, spre mâinile mele încrucişate, apoi spre uşă.

Se încruntă,
— îşiîntr
Nu, zice el lasă-un
unfinal.
pic capul
N-ampeauzit
umăr,deapoi îl scutură:
ei. Familia Greene< E
un nume destul de comun. Sunt rude cu tine?
Clatin din cap aproape automat:
— Nu. Sunt nişte prieteni vechi de-ai mamei. M- am gândit că vor
putea să mă ajute să -mi găsesc de lucru. Ridic din umeri şi îmi înec
amarul într-o nouă înghiţitură de bere.
Îmi studiez paharul, gândindu-mă la opţiunile pe care le am,
când îl aud cum zice pe un ton lejer:
— A, deci îţi cauţi de lucru? Poate că te pot ajuta să îţi găseşti o
slujbă bună, dacă nu cunoşti pe nimeni în oraş, clipeşte el iute din
ochi.
Nu pot să mă abţin şi, fără să stau pe gânduri, replic:
— O, cum să nu – te pomeneşti că poţi să-mi vinzi şi o bucată din
Podul Brooklyn.
Of, măcar există deja podul ăsta?
Bărbatul rânjeşte la mine, dezvelindu-şi dinţii pătaţi:
— Văd că ai ceva nerv în tine. Îmi place, spune, aplecându-se mai
aproape. Multe din tinerele care vin în oraş sfârşesc prost. Dar eu te
pot ajuta. Dacă îţi cauţi de lucru, cunosc o familie care vrea să
angajeze pe cineva.
— Să angajeze ca să facă exact ce? întreb în continuare
suspicioasă şi mă foiesc, îndepărtându-mă un pic de el – bărbatul
miroase a oţet.
— Să ajute în casă. Îşi aranjează borul pălăriei şi îmi aruncă o
315
privire de o inocenţă rănită: Da’ ce credeai despre mine?
Din fericire sunt cruţată de povara de a inventa un răspuns
credibil, căci barmanul se întoarce cu mişcări greoaie spre noi, tot
fără să îl bage în seamă pe bărbatul scund, care îşi îndreaptă
spinarea pe taburetul lui, ca un copil care solicită brusc atenţia celor
vârstnici.

Barmanul
care tocmai auîmpinge trei pahare
intrat, după care se de
uităbere cu şispumă
pieziş cătrelaclienţii
prevenitor mine.
Dau din cap şi el îmi răspunde cu acelaşi gest, şi dintr-odată mă
gândesc că ar putea fi persoana mea preferată din secolul acela.
— Aş vrea şi eu o halbă, Joe, cere bărbatul scund cu o voce
tremurătoare.
Barmanul se apleacă spre el, privindu-l în ochi fără să clipească:
— Mai întâi să văd banii.
Bărbatul lasă să-i scape un oftat, dar începe să se scotocească prin
buzunare şi într-un târziu scoate două monede jegoase de cinci cenţi
de undeva din interiorul vestei. Le aşază încet pe tejghea şi îşi trece
uşurel degetele peste marginile lor şi peste suprafaţa de lemn
crăpată. Barmanul îşi lasă palma grăsună peste ele şi monedele
dispar:
— Asta e plata pentru ce ai consumat săptămâna trecută, zice el
făcându-mi cu ochiul, după care se îndepărtează agale.
Bărbatul cel scund se face şi mai mic în scaun:
— Oricum, nu e o slujbă de durată.
— Asta e foarte bine, zic distrată, încercând să mă gândesc la un
plan.
Să-mi termin berea şi pe urmă să bat din uşă în uşă, întrebând
dacă cineva auzise de familia Greene? De unde se mutaseră în
Washington Square Park în 1895? Pe urmă o idee îngrozitoare îmi
trece prin cap. Dacă nu locuiesc în oraş? Ci undeva, la ţară? În trei
zile nu voi fi în stare să acopăr cu cercetările mele o suprafaţă prea
316
mare.
Treptat devin conştientă că vocea bărbatului de lângă mine îmi
bâzâie şi acum la ureche:
— O familie de vază. Foarte avută. O mulţime de fete care îşi
caută de lucru ar ucide pentru o asemenea slujbă.
— Nu mă îndoiesc, murmur eu.

Dacă
ochi. ÎmiGabriel ar fi aici, de
apăs degetele cu mine, -arîncercarea
tejgheamiîn găsi familiadecâta -mi
ai clipi din
alunga
gândul acesta din minte. Bărbatul se apleacă spre mine şi s e bate
uşurel cu mâna peste nas:
— Nepoata mea, îmi şopteşte el confidenţial. Ea lucrează acolo
acum; ea mi-a zis că au nevoie de o fată nouă.
Mă holbez la el un moment, apoi întreb pe un ton leneş:
— Dar ce s-a întâmplat cu vechea fată?
Omul ridică din umeri:
— A fugit. Cu tot cu bijuteriile doamnei.
Învârt paharul în mână şi îmi cântăresc din nou opţiunile pe care
le am. Anunţul în ziar pare ideea cea mai bună. Cu toate că în clipa
asta nu prea am chef să îmi fac griji gândindu -mă în ce fel familia
mea ar da cu ochii de anunţul în ziar şi m -ar şi contacta în numai
trei zile.
— De ce nu dau anunţ în ziar? întreb studiind dâra de spumă
lăsată de pahar pe tejghea. Şi apropo de asta, care e ziarul cu cele
mai multe anunţuri? Pentru că mă gândesc că aş putea şi eu să<
Se trage un pic în spate, de parcă l -aş fi pocnit:

MăCum
uit lasăelnu,
pecafuriş
să leşibată toţi neisprăviţii
observ că mâneca de la uşă<
dantelă de la mâna
dreaptă este îngălbenită şi pare roasă de vreme. Acum, că îl privesc
cu mai mare atenţie, hainele lui arată şi mai rău decât ale mele:
— A, înţeleg, vor să îi ţină pe neisprăviţi la distanţă. Şi aici
intervii tu. Pricep acum, zic eu şi mă îndrept de spate, pregătită de
317
plecare. Ei bine, a fost o discuţie plăcută, dar<, adaug şi ridic
paharul pentru a lua o ultimă înghiţitură.
Bărbatul ridică din umeri:
— Cum vrei. M-am gândit că o fată drăguţă ca tine, abia venită în
oraş şi fără rude ca să o ajute ar vrea o slujbă bună. Dar n -ai decât să
strâmbi din nas, dacă nu-ţi convine. Deşi nu orice fată şi-ar permite

să refuze
Paharulsăîmi
lucreze pentru
alunecă din familia
mână, se Knight.
rostogoleşte pe jos şi se sparge.
Zgomotul este însă acoperit de zarva şi înghesuiala din faţa
tejghelei. Ochii bărbatului prind să licărească în penumbra
încăperii:
— Aha, văd că ai auzit de ei, aşa-i?
Ridic din umeri cu o nepăsare studiată:
— Cine n-a auzit? Obişnuiesc să citesc ziarele.
Dă rapid din cap;
— Desigur. Sunt mereu invitaţi la baluri, la dineuri – fac parte
din protipendadă. Aş putea pune o vorbă bună pentru tine pe lângă
nepoata mea. Iar ea ar putea să te recomande.
— Şi ţie ce îţi iese din asta? întreb cu îndrăzneală. În afară de
satisfacţia de a fi ajutat o biată fată fără un ban şi nou-venită în oraş?
Îşi duce mâna la piept, în acelaşi gest de inocenţă rănită:
— Numai ideea de a şti că ori de câte ori bătrânul Horace Merton
va avea nevoie de vreo favoare sau aşa ceva, va putea apela la tine.
— Horace Merton?
Îşi duce degetele la borul pălăriei:

— În persoană.
Agatha, Şi numele
răspund tău să
eu fără este<?
stau pe gânduri, după care îmi
vine să-mi dau singură un şut: Alistair o cunoaşte pe Agatha.
Însă e prea târziu ca să mă răzgândesc, aşa că scotocesc în cap
după un nume de familie cât mai comun:
— Smithsdale, adaug.
318
Îmi întinde o mână care pare cam umedă. Ezit o clipă, apoi întind
şi eu mâna. O strânge fără forţă, aşa că pot să mi -o retrag fără
probleme. Nu pare să observe însă. Şi zice pe un ton voios:
— Şi acum, cu voia ta, poate că ar fi bine să-i facem o vizită
nepoatei mele. Ca să te recomande stăpânei casei.
În sinea mea, mă cutremur la perspectiva de a o întâlni pe La

Spider.
să îmi Dar
atingdacă tot nu pot
al doilea să îmidegăsesc
obiectiv pe moment
pe listă. Să staurudele, măcar
cu ochii pe
duşmanii lor. Pe duşmanul meu. Poate chiar să îl împiedic cu totul
pe Alistair să vină la noi acasă.
Dau din cap în chip de încuviinţare şi mă ridic în picioare:
— Să mergem.
Horace sare de pe taburetul său şi bate din palme. Mă răsucesc şi
îmi las privirea să-mi alunece peste mulţime, până ce îl zăresc pe
barman, care mă urmăreşte impasibil. Îşi mijeşte ochii spre Horace
şi clatină din cap. Ridic uşor din umeri şi zâmbesc, încercând să îi
transmit că ştiu în ce mă bag. Însă barmanul nu pare prea convins.
Nici eu, dacă e să mă gândesc mai bine.

319
ŞAPTE
— Şi ăsta este noul Delmonico 9, zice Horace, gesticulând larg
spre o clădire cu cinci etaje placată integral cu marmură de pe
Madison Avenue.
Mă uit în sus şi văd că ocupă toată 26th Street. O clipă stau şi mă
gândesc ce anume se află acum în acest loc, dar nu reuşesc să îmi
aduc aminte. Agatha şi cu mine nu prea obişnuim să ne învârtim
prin Madison Square Park.
— Delmonico au acum trei restaurante, dar ăsta este cel mai
mare. La etajul doi e o sală de bal, toată lambrisată în roşu şi auriu.
Iar la unu, candelabre de argint şi o fântână înconjurată de flori.
Lady Knight ia mereu cina acolo.
Ridic o sprânceană:
— Ai fost vreodată înăuntru?
Îşi duce o mână la borul pălăriei, de parcă ar vrea să şi -o aşeze
mai bine:
— Din păcate, nu. Doar am auzit de toate astea.
Dau din cap şi mergem mai departe. Horace pare să-şi fi asumat
neîntrebat rolul de ghid personal, rol pe care îl îndeplineşte cu mult
zel şi care include şi prinderea cotului meu în momentele oportune,
pentru a mă feri de băltoace şi din calea vehiculelor.
— E sezonul plimbărilor în trăsură, îmi spune când sărim în
lături pentru a evita o trăsură neagră strălucitoare ce se năpusteşte
pe lângă noi. Gentlemenii şi doamnele se îmbracă în tot ce au mai
bun şi se plimbă de colo -colo în trăsură. Continuă să sporovăiască şi
9Numele mai multor restaurante de lux deschise succesiv la New York, în clădiri
somptuoase, de familia Delmonico, între anii 1827 şi 1923. Ulterior, numele a fost
preluat de alţi patroni de restaurante, mai multe astfel de localuri existând şi în
prezent (n. tr.).
320
mă trage de mânecă pentru a ocoli o băltoacă gălbuie, apoi măreşte
pasul. Intrăm pe 27th Street şi el citeşte numerele de la case:
Paisprezece, şaisprezece, optsprezece şi gata, am ajuns. Numărul
douăzeci. Casa familiei Knight.
Vocea îi coboară dramatic şi mă întreb dacă nu cumva are să-şi
scoată pălăria şi să îngenuncheze atunci şi acolo, pe strada pavată.

Mă străduiesc
cea de fată desălanu -micare
ţară schimb expresia
se uită pe care
cu ochi mariarlatrebui
tot ces-ovede
afişez,
în
marele oraş.
Casa familiei Knight stă înţepenită într -un şir de case similare din
piatră maronie, dar pare cumva să iasă în evidenţă. Poate din cauza
ornamentaţiilor elegante ale balustradei din fier forjat sau poate că
de vină este privirea somnoroasă a celor doi lei din piatră care
păzesc intrarea.
Şi dintr-odată mulţimea de ferestre cu pervaz îmi dau senzaţia că
prea mulţi ochi se holbează de după ele în stradă.
Mă înfior şi Horace se întoarce către mine plin de solicitudine:
— Te simţi bine? Acum o să mergem să ne întâlnim cu nepoata
mea şi îi vom spune că eşti în căutarea unei slujbe. Dau să pornesc
spre uşă, mişcându-mă ca în transă: Pe aici. Pe la intrarea
servitorilor, îmi şuieră el.
Îmi revin şi îl urmez, trecând printr-o portiţă neagră din capătul
celălalt al clădirii. Horace cotrobăie prin buzunare şi mirosul de oţet
care îl învăluie se înalţă acum şi mai puternic. În cele din urmă
scoate o cheie subţire din fier forjat. Descuie uşa, face o mică
plecăciune
Îmi simtşiceafa
mă invită să-l urmez.
transpirată şi dintr-odată mi-i închipui pe cei doi
lei uriaşi sărind din locurile în care stau ghemuiţi şi luân du-se tiptil
după noi. Nu reuşesc să mă stăpânesc şi arunc o privire peste umăr.
Nu văd decât poarta şi o mică parte din stradă. Mergem de -a lungul
aleii şerpuitoare, cu Horace cu capul niţel vârât între umeri, până ce
321
ajungem la o grădină mare, în spatele casei. Imediat văd că arată
impecabil, aproape ca şi cum ar fi împietrită. Spre deosebire de
grădinile şi livezile tatei, unde plantele par să înflorească într-un
splendid talmeş-balmeş viu colorat, aici nici măcar o frunză nu
punctează iarba tunsă scurt şi toate plantele stau drepte, în şiruri
regulate, ca la armată, cu vârfurile îndreptate către cerul de neatins.
Un
de ocadran
unicăsolar de dimens
statuie iuniomari
înfăţişând a fost
siluetă montat
feminină. pe
O perete,
studiezpăzit
mai
îndeaproape. Nu e o copie clasică după o sculptură greacă sau
romană, aşa cum mă aşteptam să văd în grădina din spatele casei
familiei Knight. Trăsăturile sunt mai aspre şi faţa este dominată de
nasul gros şi bărbia pătrată. O expresie de durere sau surpriză stă
întipărită pe chipul femeii, iar capul şi-l ţine aplecat, de parcă s-ar
căi sau ar suferi în tăcere. Fac un pas în faţă către ea, şocată de idee a
că, dacă Rowena s-ar afla aici, ar fi capabilă să facă statuia să-i
povestească tot ce văzuse în jurul ei. Şi ar avea probabil multe de
zis.
— Grăbeşte-te, sâsâie Horace spre mine.
Şi-a scos pălăria şi îi tot răsuceşte borul între degete, de-mi vine
să-l atenţionez la un moment dat că o va rupe. Mă abţin însă de la
comentarii şi îl urmez, coborând câteva trepte şi aşteptând alături
de el când sună din clopoţelul de aramă atârnat în mijlocul unei uşi
negre din lemn. Stăm atât de aproape, încât mirosul lui de oţet
începe să mă ia de nas şi observ cum mici perle de sudoare îi apar
pe frunte. Se întoarce spre mine brusc:
— Ai mai
menajeră? făcut muncă
mă întreabă şi ochiideluigenul acesta înainte? Treburi de
mă sfredelesc.
Bun moment ţi-ai găsit ca să mă iei la întrebări, îmi vine să-i
răspund, numai că, într-un fel, încep să îl compătimesc un pic, mai
ales când văd cât de tare îi tremură mâinile. Aşa că dau din cap în
semn de încuviinţare:
322
— Sigur că da.
Nu cred că pot să pun aici la socoteală ştergerea ocazională a
prafului de pe rafturile cu cărţi ori îndesarea unor lucruri sub patul
meu sau al Agathei, dar nu am de gând să menţionez asemenea
activităţi în faţa lui acum.
Uşa se dă de perete şi o fată înaltă, cam de vârsta mea, îmbrăcată

într-opărul
Are rochie neagr
blond ă şi cubine
strâns un la
şorţ alb, clipeşte
spate. Privirea bănuitoare spre întâi
îi alunecă mai noi.
spre mine, apoi se fixează asupra lui Horace. Iar suspiciunea i se
accentuează şi mai tare.
Bunăvoinţa familială< ce să mai zic!
— Horace, spune ea pe un ton plat.
— Rosie, draga mea! exclamă Horace cu un glas ce se vrea de
unchi prietenos.
Face un pas în faţă, de parcă ar da să o pupe sau s -o îmbrăţişeze,
dar ea se fereşte, aşa că Horace se mulţumeşte cu o bătaie stângace
pe umăr. Şi imediat fata îl îmbrânceşte uşurel deoparte:
— Ce te aduce aici? Nu am trimis după tine, zice ea acum,
blocând în continuare intrarea cu corpul ei. Nu am niciun ban şi<
— Păi, uite ce e, Rosie, mugeşte Horace plin de sine, acoperindu-i
restul propoziţiei. Ea este domnişoara Agatha Smithsdale, o tânără
încântătoare pe care norocul pare să o fi părăsit pentru moment. Îşi
caută de lucru. Şi e nou-venită în oraş. Mi-am amintit că aveţi
nevoie de o cameristă – ştii tu, acum când cea veche a fugit şi aşa
mai departe. Aşa că am adus-o pe domnişoara Smithsdale aici.

Radiază, -şi privirea de la una la cealaltă, de parcă ne -ar


invita să mutându
ne alăturăm şi noi veseliei şi strălucirii sale contagioase.
Apoi, cum fata continuă să tacă, holbându-se la noi cu ochi goi,
adaugă: Slujba nu a fost ocupată, nu-i aşa?
Rosie se uită gânditoare la mine, examinându -mă din cap până în
picioare:
323
— Avem nevoie de o fată în casă. A mai avut o asemenea slujbă
înainte?
Dau din cap.
Se reazemă de tocul uşii şi îşi încrucişează braţele la piept:
— Înţeleg că te pricepi la pieptănat şi coafat?
Dau iarăşi din cap. Pot să includ aici faptul că o dată i -am tăiat

părul Rowenei
— Dar în timplaceaburi
cu presarea dormea?
te descurci?
Bănuiesc că presarea la aburi este un termen din secolul al XIX-lea
care defineşte călcatul hainelor, aşa că încuviinţez din nou. Nimeni
nu trebuie să afle că mă opun din punct de vedere filosofic călcării
rufelor.
— Care este soluţia cea mai bună pentru a îndepărta o pată de pe
o rochie de bal? mă întreabă ea brusc.
OK, mă prind imediat că nu e cazul să aduc în discuţie curăţarea
uscată. Îmi storc creierii în căutarea tehnicilor de scoatere a p etelor
specifice secolului al XIX-lea.
— Bicarbonat de sodiu şi apă cu lămâie, rostesc pe un ton cât mai
autoritar. A făcut minuni la vechea mea slujbă.
Fata mă priveşte cu răceală câteva clipe:
— Şi unde anume a fost asta?
— În Chicago, zic, făcându-mi socoteala că este suficient de
departe.
— Şi ai recomandări de acolo?
Lângă mine, Horace trage aer în piept.
Răspunsul
— Din păcate,ăstanu.
îl am însă gata
Doamna pregătit:
pentru care am lucrat era în vârstă. Şi
a murit< subit, adaug lăsându-mi vocea să tremure un pic. Nu m -
am gândit, atunci când era în putere, să -i cer o recomandare, şi
după aceea fiul ei a moştenit tot şi< cum era un om rău< am venit
aici. Cu tot ce am pus şi eu deoparte.
324
Horace dă din cap:
— Ce poveste tristă, domnişoară Smithsdale, zice el pe un ton
blând, apoi se uită la Rosie. Ştii, nu are nicio rudă.
— Niciuna, repet ca un ecou.
Rosie face un schimb lung de priviri cu Horace şi umerii par să i
se mai relaxeze puţin. Îmi zâmbeşte pentru întâia oară, dezvelindu-

şi şirul
— Nu detedinţi de sus,
întreb fermecător
decât pentru cădedoamna
încălecaţi:
va dori să afle singură
toate acestea, îmi mărturiseşte. Nu e acasă pe moment, aşa că putem
urca şi îţi voi arăta tot ce trebuie să ştii.
— Dar unde e? întreb. Nu sunt sigură dacă mă simt dezamăgită
ori uşurată pentru că nu voi avea onoarea de a da astăzi cu ochii de
La Spider.
— Ea şi cu tânăra domnişoară s-au dus la ţară, la o nuntă, pe
moşia Hudson a Lordului Roslind. Rosie rosteşte vorbele acestea cu
mare pompă; Horace pare şi el teribil de impresionat, aşa că mă
străduiesc şi eu să las aceeaşi impresie: Se vor întoarce mai târziu în
cursul zilei de azi. A lăsat angajarea fetei în casă pe seama
administratorului. Şi se va înfuria dacă va afla că nu a găsit pe
nimeni. Dar acum, că eşti aici<, îşi coboară vocea şi îşi suge obrajii,
strâmbându-se.
— Cine este administratorul? întreb.
Rosie îşi dă ochii peste cap şi schimbă din nou priviri cu Horace:
— Domnul Tynsdell. Majordomul, adaugă ea. Aşa că ar fi bine să
te aranjăm, altfel n-o să te accepte. Vei fi slujnica Jessicăi, tânăra
domnişoară. Şi ea nu observă niciodată nimic. E cu capul în nori.
Rosie se dă cu un pas în spate şi îmi face loc să intru. Asta e tot ce ai
adus cu tine?
Dau din cap.
— N-ai nici măcar un schimb de haine? mă descoase pe un ton
politicos, dar neîncrezător, şi văd cum îndoiala pune iarăşi stăpânire
325
pe faţa ei.
— Am< am fost jefuită. Pe peronul gării din Chicago, zic,
coborându-mi niţel privirea; atunci când minţi, este întotdeauna
bine să te exprimi cât mai concis.
Rosie scoate un oftat uşor:
— O să văd ce a lăsat aici Livie.

— Cine e Livie?
Fata în casă care a lucrat aici înaintea ta, spune, coborându-şi
brusc vocea.
— Dar am crezut că a fugit. Nu a luat totul cu ea când a fugit?
întreb, ridicându-mi ochii exact cât să surprind un nou schimb de
priviri între Horace şi Rosie.
— Ba da, răspunde Rosie pe un ton lejer. Dar poate că a mai lăsat
nişte lucruri pe ici, pe colo. Hai să intrăm! Nu tu, îi spune lui
Horace.
Îl împinge spre uşă, mormăindu-i ceva în timp ce îşi foşneşte
şorţul. Un mic clinchet metalic îmi ajunge la urechi şi-l văd pe
Horace cum îşi vâră mâna iute în buzunar. Din câte se pare , Rosie a
găsit totuşi nişte bani. Horace îşi înclină o dată capul în direcţia
mea, apoi se răsuceşte pe călcâie. Uşa se trânteşte în urma lui.
Încerc să-mi adaptez ochii la bezna bruscă din hol.
— Vino după mine, zice Rosie, luând-o înainte.
O urmez păşind cu grijă şi încercând să nu mă împiedic. Urcăm o
scară îngustă şi ajungem într-o bucătărie luminoasă şi însorită pe ai
cărei pereţi stau şiruri de poliţe pline cu oale şi tigăi strălucitoare. O
sobă de mese
gătit, de
neagră de ea se
sprijină lucruşicemare, ocupă
par bine un colţ
frecate. Unalfoc
încăperii
mic ardeşi în vatră,
în capătul celălalt. O femeie slabă, cu părul încărunţit, stă aşezată la
marginea unei mese lungi din lemn, ţinând cu mâinile înroşite o
cană cu ceai. Mă priveşte cu ochi mari, apoi se uită întrebătoare la
Rosie.
326
— E noua cameristă, zice Rosie, ridicând din umeri şi
împingându-mă în faţă. Bucătăreaso, ea e Agatha Smithsdale.
Agatha, ea e bucătăreasa.
Bucătăreasa se saltă de la masă, târşâindu -şi picioarele, şi îmi
prinde mâna în mâinile ei. Mă măsoară iute din ochi, apoi îşi
coboară privirea şi zice cu blândeţe:

— Mă bucur
Chipul ei sausăpoate
te cunosc,
felul drăguţo.
în care părul i se ondulează în bucle
strânse pe lângă tâmple îmi aminteşte de ceva. Însă senzaţia dispare
iute.
Deschid gura ca să-i ofer un răspuns similar, când zgomotul stins
al unei uşi trântite răzbate în bucătărie, urmat de un fluierat
nepăsător.
Bucătăreasa păleşte şi mai tare, însă reacţia lui Rosie este cea care
efectiv mă fascinează. Îşi netezeşte cu mişcări iuţi părul, prinzându-
şi o şuviţă rebelă cu o agrafa, apoi se ciupeşte de trei ori de obraji şi-
şi muşcă buzele.
— Mă întorc imediat, murmură, făcându-ne cu ochiul, apoi
dispare din bucătărie.
— N-o fi însuşi domnul Tynsdell, nu-i aşa? mă aventurez eu.
Poate c-aş face bine să-mi curăţ niţel fusta în chiuvetă, înainte să mă
vadă.
Bucătăreasa scutură din cap, îşi strânge buzele şi se duce
târşâindu-şi picioarele către un bufet. Ia o cană de pe raft şi o umple
cu ceai din vasul alb de pe masa de lucru:

— Uite, drăguţo,
Tulburată un pic bea asta. Cât
de acest din mai
urmăapuci.
comentariu al ei, accept cana
şi mă holbez la lichidul fierbinte galben -auriu, înainte de a-l
adulmeca pe furiş, sau cel puţin aşa îmi închipui. Miroase ca orice
ceai negru tare. Bucătăreasa mă urmăreşte din priviri şi scoate un
mic mormăit, apoi o mică licărire, ca un soi de zâmbet discret, îi
327
traversează faţa:
— Văd că nu eşti aşa de puţină la minte ca toate celelalte fete care
trec pe aici.
— Celelalte fete? Oftează şi se aşază brusc, ca şi cum dintr-odată
statul în picioare ar fi prea mult pentru ea: Câte anume? insist.
Ridică din umeri:

Niciuna
— Am auzitnucăstă prea din
ultima multele,
peLivie,
aici. a fugit, zic într -o doară şi mă
aşez, la rândul meu, suflând în ceai ca să-l răcesc.
O tăcere de gheaţă se lasă brusc peste încăpere. Ridic privirea şi
văd cum femeia soarbe o dată din ceai şi mâna îi tremură un pic:
— Nu e adevărat, zice cu voce răguşită, apoi trânteşte zgomotos
cana de ceai. A murit. Degetele îi freamătă în clipa în care vrea să ia
din nou cana în mâini şi o aud şoptind: Bietul mieluşel, s -a
îmbolnăvit şi i-a fost din ce în ce mai rău, iar ei au tot<
Nu apucă să-şi termine însă vorbele, căci uşa se dă de perete şi
Rosie apare chicotind, urmată de un bărbat înalt, îmbrăcat cu o
cămaşă albă mototolită şi o pereche de pantaloni negri. Cu o
mişcare largă îşi duce degetul la pălărie, salutând-o pe bucătăreasă,
apoi aruncă pălăria în sus, lăsând-o să se rostogolească de câteva ori
în aer înainte de a o prinde şi a i-o da lui Rosie.
Îmi aşez prea iute cana cu ceai pe masă şi lichidul fierbinte îmi
sare pe degete.
Bărbatul nu se oboseşte să se uite însă spre mine.
— Bucătăreaso, zice el cu o voce tunătoare ce umple fără pic de
efort spaţiul
am nevoie încăperii.
pentru Mi-e trebuşoara
a rezolva foame. Şi tuasta.
eşti exact persoana de care
— Nici nu mă mir, conaşule Liam, căci am văzut că nu aţi coborât
să luaţi micul dejun în dimineaţa asta.
Bărbatul îi face cu ochiul:
— Nu mă lua la rost, zice râzând. Ştii bine că nu pot suporta să
328
mă cerţi. Cum aş fi putut să cobor să mănânc când nici măcar nu am
dormit aici azi-noapte? Acum ce-ai zice de o omletă dintr-acelea
grozave, aşa cum numai tu ştii să faci? Cred că ar fi de ajuns. Ba nu,
mai vreau şi nişte şuncă şi cafea.
— Foarte bine, domnule, murmură bucătăreasa, ridicându-se în
picioare. Vă trimit mâncarea sus în cameră.

Bărbatul
— Cum îiaşa?
aruncă
Vreio privire rănită: plăcerea companiei tale? Nici
să-mi refuzi
vorbă. Voi mânca aici. După care îşi coboară vocea şi adaugă într-o
şoaptă prefăcut confidenţială: Numai nu-i spune, rogu-te, mamei.
Ştii cât de tare ţine ea la etichetă, oftează zgomotos, se tolăneşte pe
un scaun şi o trage pe Rosie în poala lui.
Bucătăreasa afişează acum o mască, un zâmbet politicos, apoi dă
din cap aprobator şi se îndreaptă către soba ei de gătit gigantică.
Te rog, te rog, nu te uita la mine. Bineînţeles, e prea târziu. De parcă
mi-ar fi auzit gândurile, bărbatul îşi aruncă acum, cu toată forţa,
privirea sa argintie electrizantă către mine şi zâmbeşte:
— O, bună, draga mea, murmură el pe un ton total diferit de cel
cu care tocmai i s-a adresat bucătăresei.
Rosie îşi îndreaptă spatele în poala lui şi ochii îi fug de la mine la
el şi înapoi.
Înghit în sec şi zvâcnesc în jos în cea mai bună imitaţ ie de
plecăciune de care sunt capabilă. Apoi, cu inima zbătându-mi-se
nebuneşte între coaste, îmi ridic ochii şi îl privesc în faţă pe bărbatul
pe care ultima oară l-am văzut în salonaşul casei noastre.
Bărbatul care m-a sărutat şi s-a făcut nevăzut.

329
OPT
Spre uşurarea mea, în ochii lui argintii nu zăresc niciun licăr de
recunoaştere.
— Cine e? întreabă întorcându-şi capul blond spre Rosie.
Nu m-a recunoscut, nu m-a recunoscut. Uşurarea care mă cuprinde
acum cu totul îmi face ca genunchii să-mi tremure şi vârfurile
degetelor să mă furnice. Asta înseamnă că am ajuns aici, în New
York, înaintea Călătoriei lui în timp la noi acasă. Şi asta, la rândul
său, nu poate însemna decât un lucru. Că Alistair nu a intrat în casa
lui La Spider. Nu încă. Toate gândurile acestea mi se învârt prin cap
cu viteza luminii.
— E domnişoara Agatha Smithsdale, zice Rosie, iar eu revin cu
picioarele pe pământ şi încerc să zâmbesc şi să dau din cap, de
parcă totul ar fi perfect normal şi nu m-aş afla faţă în faţă cu unul
dintre duşmanii de moarte ai familiei mele. A venit aici în căutarea
unei slujbe. Cameristă pentru domnişoara Jessica.
— A, da, spune bărbatul, mângâindu -şi mustaţa aurie. Ei bine,
mama trebuie să se întoarcă din clipă în clipă. L-a cunoscut deja pe
administrator?
Rosie chicoteşte. Bucătăreasa trânteşte o tigaie pe plită şi sparge
ouăle în ea cu ceea ce pare un exces de forţă, însă nici Rosie şi nici
Liam nu-i aruncă vreo privire.
— Nu încă. Dar domnul Tynsdell ar trebui şi el să se întoarcă în
vreo oră sau aşa ceva.
Liam
— Nu-îmi facegriji.
ţi face cu ochiul:
Nu trebuie decât să dai din cap, să zâmbeşti şi
să-i spui „domnule”, ca să îi dai impresia că el e stăpânul casei.
Nu apuc să-i răspund, căci clopotul de la intrare sună; scoate un
zgomot nefiresc de tare. Rosie oftează, îşi netezeşte şorţul şi se
răsuceşte, dându-se jos din poala lui Liam.
330
— Nu sunt acasă pentru nimeni, zice el pe un ton vesel, turnând
frişcă dintr-un castronel de argint în cafeaua aburindă pe care
bucătăreasa i-a aşezat-o în faţă. După ce mănânc, mă duc la culcare
şi nu am chef să am de-a face cu nimeni din şirul interminabil de
vizitatori ai mamei.
Rosie iese din nou în grabă din bucătărie. Nu ştiu dacă să stau în

picioare
unui sau ,săînsă
indiciu mă nu
aşez,
amaşa că mă
parte uit de
decât sprepriveliştea
bucătăreasă, în căutarea
spinării ei şi a
liniei rigide a umerilor. O văd cum aruncă o bucată de şuncă în
tigaie. Liam îmi uşurează însă situaţia. Îşi flutură ceaşca de cafea şi -
mi face semn să mă aşez.
— Aşa deci, domnişoară Smithsdale, dă el să înceapă.
În clipa aceea soarele se strecoară prin fereastra bucătăriei,
revărsându-se peste gâtul şi o parte a feţei lui. Liam se întinde un
pic în scaun şi-şi trece degetele lungi peste gât, şi jur că, dacă ar fi
motan, ar porni să toarcă. Nu prea mă dau în vânt după ţinutele din
secolul al XIX-lea, însă trebuie să recunosc că Liam este un bărbat
destul de atrăgător. Numai gândul la cine este el cu adevărat şi la
ceea ce îi făcuse unchiului Morris mă face să-mi înăbuş sentimentul
de admiraţie.
Îşi aţinteşte din nou asupra mea ochii aceia argintii ai lui şi mă
întreabă:
— De unde eşti?
— Din Chicago, răspund încrucişându-mi mâinile frumos în
poala rochiei şi lăsându-mi privirea în jos, în timp ce mirosul de
şuncă
— A,prăjită începe
Chicago, da.săAm
parfumeze aerul.
fost acolo. Un oraş plin de viaţă. Şi unde
anume ai locuit?
Îmi muşc buza de jos, apoi îi arunc ceea ce sper a fi un surâs
timid:
— O, domnule, nu în vreun loc pe unde v-aţi putea plimba
331
dumneavoastră, aş putea să pun rămăşag. Nu într -un cartier foarte
distins, mi-e teamă.
Rămăşag? Distins? Poate că am exagerat un pic.
Liam scoate însă un chicotit satisfăcut, dându-şi la iveală dinţii
albi perfecţi. Din câte se pare a avut noroc sau poate are gene bune,
căci sunt aproape convinsă că ortodonţia nu a fost încă inventată în
aniiBucătăreasa
1880. îi aşază în faţă o farfurie din porţelan albastru din
care dă pe dinafară o omletă uriaşă şi cele câteva felii de şuncă, apoi
pune pe masă un şervet gros din pânză albă, o furculiţă şi un cuţit
ce strălucesc de curăţenie. Liam îi aruncă o privire adoratoare, însă
femeia se întoarce fără un cuvânt la soba ei. Liam scutură şervetul şi
şi-l aranjează în poală, după care se apucă să manevreze furculiţa şi
cuţitul cu mult avânt. Îmi feresc privirea, sperând în sinea mea ca
chiorăiturile stomacului să-mi fie acoperite de zgomotul puternic
făcut de bucătăreasă, care spală farfuriile în chiuveta de mărimea
unei căzi de baie.
— Vei fi surprinsă să afli, zice el într -un târziu, după ce înghite
câteva îmbucături, că nu mă mărginesc întotdeauna la cartiere
distinse. Aşadar<
Sunt salvată de Rosie, care se întoarce în bucătărie. O expresie
indescifrabilă îi traversează faţa în clipa în care dă cu ochii de mine,
stând aşezată la masă, dar după aceea îşi întoarce capul spre Liam,
care o întreabă pe un ton lenevos:
— Ei bine, cine era? Nu, stai aşa, lasă -mă să ghicesc. Lady
Hopewell, cu celecudouă
Lady Rehnquist, cele fiice ale eialeinsuportabil
trei fiice de urâte? Sau
ei şi mai insuportabil poate
de urâte,
dacă aşa ceva ar fi posibil?
Rosie îi face pe plac şi chicoteşte, apoi se preface că îl loveşte,
jucăuşă, peste braţ.
— Nu. Era un domn, un oarecare Alistair Callum, care dorea să o
332
vadă pe mama dumneavoastră. A zis că e ceva foarte urgent.
Pe sub masă, îmi strâng tare picioarele, până ce simt cum o băşică
de pe talpa stângului se sparge în semn de protest. Nu aşa de curând,
îmi vine să urlu.
Liam îşi arcuieşte o sprânceană, însă după o clipă revine la
omletă.

nu—se Fără îndoială


termină una şidin
niciodată acţiunile
unde aceleaare
toată lumea oribile de să
nevoie carit ate care
primească
o mână de ajutor. I-ai spus, sper, că nu e nimeni acasă?
— Sigur, zice Rosie. După care se încruntă: I-am spus că doamna
nu e acasă şi a zis că va reveni. Dar părea< foarte supărat. Mi s-a
părut ciudat.
Liam mormăie mestecând o bucată de şuncă:
— Tipii ăştia de la caritate sunt mai mereu ciudaţi. Nu -mi pot
închipui cum de-au ales filantropia drept marea lor chemare în
viaţă, ridică din umeri şi îşi îndeasă în gură ultima îmbucătură de
şuncă.
Bucătăreasa îşi face apariţia în spatele lui şi se apucă să strângă
masa.
— E o chemare nobilă, se adresează ea aerului de deasupra
umărului lui Liam. Cea a voluntarilor care fac muncă de caritate
ajutându-i pe cei năpăstuiţi de soartă. Un exemp lu demn de urmat
de noi toţi; ca să ne mai spălăm de păcate.
Vocea ei liniştită vibrează de emoţie. Rosie şi Liam se holbează la
ea tăcuţi.
Pe urmă,
— Nu Liamsă
cumva îi -aruncă
ţi treacădinprin
noucap
zâmbetul
să pleciluideperfect:
aici, bucătăreaso .
Avem mare nevoie de tine. Noi suntem munca ta de caritate.
— Nu caritatea mă ţine pe mine aici, răspunde ea încetişor, apoi
se retrage, de parcă s-ar teme că a spus deja prea mult.
Liam izbucneşte însă în râs, fără să ia în seamă ultima ei remarcă:
333
— Cât despre mine, aş alege să ajut orfanele sărmane, aşa, ca
domnişoara Smithsdale. Asta ar fi munca mea de caritate preferată,
murmură fixându-mă cu ochii.
Înghit în sec şi încerc să zâmbesc, deşi stomacul îmi chiorăie, de
data asta nu de foame. Alistair se va întoarce aici. Va trebui să fac
ceva să-l opresc. Dar înainte de a porni să născocesc vreo modalitate

de a face
tăcute asta, uşa Este
în bucătărie. se deschide
îmbrăcat din
într-nou şi un alt
un costum bărbat
negru intră
băţos pe
şi ţine
sub braţ un ziar împăturit cu mare grijă. Ochii îi alunecă peste
întreaga încăpere, ca în căutarea unor probe, apoi coboară spre
masă şi spre Liam, care stă tolănit în faţa ei. Buzele i se strâng
aproape imperceptibil, după care colţurile gurii îi zvâcnesc în sus, în
ceea ce îşi închipuie probabil a fi un zâmbet.
— Bună, Robert, tună Liam, întinzându-şi şi mai tare picioarele
pe sub masă.
— Conaşule Liam, replică încet Robert, apoi adaugă: Rosie,
bucătăreaso.
Glasul i se frânge la ultimele două cuvinte şi bucătăreasa se
repede înainte şi îi întinde o ceaşcă de ceai, pe care el o acceptă,
mulţumindu-se să dea scurt din cap. Ochii îi fug înapoi spre Rosie,
apoi iau în vizor mâinile ei, care se odihnesc pe speteaza scaunului
lui Liam. Însă expresia feţei lui Rosie rămâne impasibilă, iar mâinile
nu i se mişcă. Buzele bărbatului se strâng din nou. Acum se
răsuceşte către mine şi îşi înalţă o sprânceană gri stufoasă. Mă ridic
împleticit în picioare, aruncându-i o privire rugătoare lui Rosie.

este—domnişoara
Domnule Tynsdell, zice ea pe un
Agatha Smithsdale. ton şters
A venit bine
pentru cumpănit.
slujba Ea
cea nouă.
— Foarte bine, răspunde domnul Tynsdell calm. Şi cum anume ai
auzit de această slujbă?
Dau să deschid gura, însă mă uit peste umărul domnului
Tynsdell şi o văd pe Rosie făcând ochii mari. Clatină din cap o
334
singură dată, cu o mişcare iute. După care se uită în direcţia ziarului
ţinut sub braţ de domnul Tynsdell. Pentru moment mă simt
derutată, pentru că Horace a zis că nu au dat anunţ în ziar, însă
după aceea îmi aduc aminte că Horace are obiceiul să mintă de
îngheaţă apele.
— Am văzut anunţul în ziar, domnule, zic, iar el dă din cap

imediat, deloc Lady


— Desigur, surprins în aparenţă.
Knight va dori să te cunoască personal, însă<
— Nu e nevoie, intervine Liam pe un ton indolent, înnodându-şi
mâinile la ceafa. Am discutat eu cu ea. Şi calificările ei mi s-au părut
suficient de satisfăcătoare.
Mă abţin să nu pufnesc din nas. Se pare că dacă Liam se ocupă de
angajarea personalului casei, tot ce îţi trebuie este o faţă drăguţă.
Am însă, aşa, o bănuială, că La Spider nu va fi la fel de uşor de
convins.
Domnul Tynsdell îşi strânge iarăşi buzele. Mă gândesc că face
chestia asta foarte des.
— Cu toate acestea, conaşule Liam, cred că ar trebui să<
Liam se aşază mai bine în scaun, îşi întoarce încet capul cu coamă
leonină şi îl fixează pe domnul Tynsdell din priviri.
— Am spus că e calificată. Nu e de ajuns?
Dintr-odată, vocea îi devine blândă. Braţul bucătăresei se opreşte
în drum spre un şervet de bucătărie, iar Rosie îşi muşcă buza de jos,
ca pentru a-şi ascunde zâmbetul.
Aerul pare să vibreze, iar eu clipesc, şi clipesc din nou. Liam este
cel care pare să vibreze, iar faţa domnului Tynsdell se face brusc
cenuşie.
— Foarte bine, conaşule Liam, zice el pe un ton inexpresiv,
ducându-şi o mână la guler şi pipăindu -l, de parcă ar simţi că se
sufocă.
Pentru o frântură de secundă mă gândesc să îl opresc pe Liam.
335
Mi-ar fi uşor să îmi împing mintea înainte şi să -l pocnesc cu
Talentul său peste faţă, la modul figurat, desigur. Dar dacă aş f ace
aşa ceva ar însemna să mă deconspir înainte chiar de a-mi asigura
acoperirea.
Liam susţine privirea majordomului pentru încă o secundă, apoi
se întoarce brusc şi scoate un hohot de râs, revenind la felul lui

obişnuit
— La de -a fi: urmei, omule, doar nu avem sute de solicitante la
urma
uşă. Adaugă, făcându-mi cu ochiul: Nu mă înţelege greşit. Şi cu
aceasta îşi împinge scaunul în spate şi se saltă în picioare,
întinzându-şi braţele către tavan. Aş vrea să pot dormi o săptămână
întreagă, ne anunţă el. Şi cu o fluturare veselă din mână iese din
bucătărie.
După plecarea lui aerul pare să ardă şi să ne apese, şi îmi pun un
picior în jurul celeilalte glezne.
— Ia loc să-ţi bei ceaiul, îl îndeamnă bucătăreasa cu blândeţe pe
domnul Tynsdell, care dă din cap, apoi se îndreaptă împleticit către
masă. Bucătăreasa aşază un ceainic abia luat de pe foc în faţa lui,
împreună cu o farfurie cu felii de pâine şi unt: Mănâncă tot, îi zice
pe un ton insistent. Apoi se răsuceşte către Rosie: Tu n-ai nimic mai
bun de făcut?
Rosie se ridică şi îi aruncă o privire dispreţuitoare:
— Ai grijă ce vorbeşti, zice încet, după care se uită la mine şi-mi
face un semn hotărât cu mâna, gen vino încoace. Hai să-ţi arăt locul,
spune, după care adaugă apăsat, adresându-se aerului de deasupra
capului domnului Tynsdell: Din moment ce înţeleg că Liam te -a
angajat.
Domnul Tynsdell îşi aşază ceaşca înapoi pe masă:
— Conaşul Liam, o corectează el tăios.
Dar Rosie râde şi se năpusteşte afară pe uşă. O urmez după o
clipă. Dar nu înainte de a surprinde o ultimă privire a bucătăresei.
336
Pare speriată de mine.

337
NOUĂ
— Şi asta e spălătoria. Lady Knight foloseşte însă serviciile unei
spălătorese, aşa că tot ce trebuie să facem noi este să presăm rochiile
la abur şi să împăturim frumos hainele, zice Rosie, în timp ce îşi
flutură braţele spre pereţii încăperii zugrăvite în alb.
Mai înainte m-a plimbat până am ameţit printr -un şir de camere,
fiecare părând şi mai mare decât precedenta, toate lambrisate în
lemn de nuc lăcuit, cu podele de marmură şi pline de atât de multe
tablouri, încât abia dacă se mai desluşeau culorile pereţilor.
Tavanele pictate cu fresce înfăţişând ceruri albastre şi heruvimi
jucăuşi, draperiile din catifea groasă, mesele pe care se înghesuie
cărţi, ceasuri şi statuete din piatră în miniatură, toate transmit o
singură idee: e limpede, banii nu reprezintă o problemă pentru
familia Knight.
— Şi ăsta este dormitorul nostru, spune Rosie, conducându-mă
pe hol.
Contrastul dintre încăperile de jos şi cea în care ne aflăm acum
mă izbeşte peste faţă ca un val de apă rece. Camera este mică şi
triunghiulară, cu două paturi înguste cu cadre din fier pe care au
fost aşternute câte o cuvertură cu gâlme şi o singură pernă. O masă
cu picioare subţiri ca nişte beţe de chibrit este aşezată între cele
două paturi şi scena este completată de un lavoar cu un urcior
albastru de ceramică şi un lighean de aceeaşi culoare, cu marginile
late. Un gând oribil îmi trece prin cap şi îngenunchez să mă uit sub
unul
goale din
ale paturi. Apoi
pardoselii sub celălalt.
acoperite de unNu văd
strat decât de
subţire scândurile şi
albe în
praf. Rămân
genunchi şi mă uit în sus la Rosie, care se încruntă la mine uimită.
— Nu< nu trebuie să le golim oalele de noapte, nu-i aşa?
Cască ochii la mine:
— Oale de noapte? Nu! Fiecare din ei are propria sală de baie. În
338
marmură.
Dau din cap, dar insist:
— Hm< şi avem şi noi baie? Adică, sper că nu avem oale de
noapte şi aşa mai departe.
Rosie pufneşte din nas şi întoarce capul arătând în spate, către
uşă:

—aiPelucrat
casă hol lamai
stânga, zice, apoi face un pas spre mine. În ce fel de
înainte?
Ridic din umeri:
— O, avea farmecul ei. Unul foarte special.

339
ZECE
— O să te primească acum, sâsâie Rosie, năpustindu-se înapoi pe
uşa dormitorului, unde m-a lăsat imediat ce a auzit roţile trăsurii
familiei apropiindu-se pe stradă.
Mă ridic în picioare şi mă supun unei ultime inspecţii frenetice a
ei. Mai devreme, când vizitiul se dusese la gară ca să le ia pe La
Spider şi pe fiica ei, Rosie scosese un ac din argint şi aţă şi practic
mă cususe într-una din uniformele de lucru ale lui Livie.
— Să mergem, spune într-un târziu, de parcă eu aş fi reţinut -o
cumva, după care se repede pe uşă afară.
Mă iau după ea şi coborâm pe scara servitorilor, trecem prin
câteva coridoare dosnice şi traversăm holul de intrare placat cu
marmură albă, după care ne oprim în faţa uşii cu tocuri aurii ce
duce spre biroul personal al lui Lady Knight. Rosie ridică o mână,
ciocăneşte şi aşteaptă.
— Intră, se aude o voce joasă.
Îmi înfig unghiile în carne şi o urmez pe Rosie înăuntru.
Lambriuri din lemn întunecat se înşiruie pe jumătatea de jos a
pereţilor, în timp ce partea de sus este acoperită de un tapet catifelat
de un roşu intens. Într -un capăt al încăperii, un foc uriaş trosneşte în
şemineul din marmură, iar în colţul celălalt o femeie, aşezată în
spatele unui birou din lemn de mahon bogat ornamentat, consultă
un registru. Nu îşi ridică imediat ochii, aşa că am timp să îi studiez
câteva clipe creştetul întunecat şi să remarc fusta bleumarin cu
poale ample,
îi sclipesc în bluza albăTot
urechi. scrobită
ce vădşi cambrată şi cerceii
în încăpere cu rubine
şi la femeie care
denotă
eleganţă. O eleganţă rece ca de gheaţă. Nici măcar căldura focului
nu pare să străpungă răceala care învăluie camera.
La Spider, îmi zic, şi în momentul acela femeia îşi înalţă capul, de
parcă m-ar fi auzit. Are ochii ca două diamante luminoase
340
incrustate în faţa sculptată din alabastru. Mă sfredelesc, iar eu mă
străduiesc din răsputeri să stau cât mai dreaptă şi să n -o iau la fugă
ţipând. Femeia aceasta radiază o cantitate imensă de Talent, atât de
palpabil, încât până şi oamenii obişnuiţi trebuie că îl simt cumva.
Nici măcar bunica nu emană o asemenea forţă, şi ea este cea mai
puternică vrăjitoare din câte cunosc. Ochii ei ca nişte reflectoare

alunecă apoiAbia
centimetru. spreatunci
Rosie fata
şi îşii se
mişcă bărbia cu
adresează în tonul
sus cucelo mai
jumătate
sfios de
pe
care am auzit-o vreodată vorbind:
— Lady Knight, ea este Agatha Smithsdale. A venit pentru slujba
de fată în casă pe lângă Lady Jessica.
La Spider îi răspunde cu un glas ferm:
— Asta e tot, Rosie. Spune-i bucătăresei că vreau să o văd după
aceea.
—Da, my lady, spune Rosie şi iese acompaniată de foşnetul
rochiei.
Înghit în sec şi îmi ridic ochii, cu toate că dintr-odată pleoapele
îmi par la fel de grele ca nişte lespezi de piatră.
La Spider mă studiază în tăcere ceva vreme, cu buzele strânse cu
un aer neîndurător:
— Presupun că Rosie ţi-a spus deja tot ce trebuie să ştii despre
slujba aceasta. Salariul este de doisprezece dolari pe lună şi vei avea
o jumătate de zi liberă în fiecare săptămână şi o zi liberă pe lună.
Face o pauză şi eu dau din cap în semn de aprobare. O expresie de
iritare îi străbate faţa şi mă întreb de câte ori a recitat acest discurs:
Nu ştiu cu
prezinţi ce fel de case
întotdeauna eştiaspect
cu un tu obişnuită,
îngrijit însă aici şi
şi curat nesă
aşteptăm să te
fii pregătită
ori de câte ori fiica mea sau eu vom avea nevoie de tine.
— Da, my lady, reuşesc să murmur.
— Am vrut o cameristă franţuzoaică pentru fiica mea. Şi tu eşti
americancă. Şi în plus, nu ai recomandări, zice brusc şi întorsătura
341
pe care o ia acum conversaţia mă surprinde, deşi într -un fel mă
aşteptam la asta. Toată situaţia este neobişnuită şi inacceptabilă, în
general, continuă ea.
— Eu<
Îşi înclină capul şi decid că e mai bine să-mi ţin gura.
— Fiul meu Liam s-a pus chezaş pentru tine, zice încreţindu-şi

buzele.
că măcarHabar nu am ce a găsit la tine. Tot ce ştiu este că eşti aici şi
arăţi respectabil.
E de mirare pentru mine, ştiu, însă consider că de data aceasta
sarcasmul n-ar fi răspunsul cel mai potrivit.
— Mulţumesc, my lady, spun, muşcându-mi obrazul pe
dinăuntru ca să nu las vreo inflexiune să răzbată.
Mă priveşte tăcută încă o clipă:
— În casa aceasta îţi vei vedea de treburile tale. N u vei discuta
despre ceea ce se petrece aici cu nimeni din afară. Îţi vei ţine gura
închisă. Sunt o stăpână bună. Dar la fel de bine pot fi şi neiertătoare.
Ai înţeles?
Dau din cap şi mă întreb în sinea mea dacă şi celorlalte fete le -a
servit acelaşi discurs şi cât de strâmtorate erau de nu s-au năpustit
pe uşă afară de cum au avut ocazia. Şi pe urmă îmi dau seama că ar
fi fost cu neputinţă ca Livie să fi furat ceva de la femeia asta şi să fi
scăpat cu viaţă. Trei minute în prezenţa ei sunt mai mult decât d e
ajuns pentru a-mi confirma spusele bucătăresei şi o dovadă mai
mult decât grăitoare că Horace şi Rosie m-au minţit în legătură cu
predecesoarea mea.
Dintr-odată totul se termină. La Spider revine la examinarea
registrului de pe birou şi eu aproape că mă prăbuşesc de uşurare
când scap de privirea ei înfricoşătoare.
— Poţi să pleci, îmi zice.
Fac o plecăciune, dar nu pare să bage de seamă. E ca şi cum m-aş
fi estompat, făcându-mă totuna cu tapetul.
342
— Da, my lady, spun din nou.
Şi am senzaţia că voi repeta propoziţia asta de nenumărate ori.

Închid uşa încet în urma mea şi răsuflu adânc, întrebându-mă


când îşi va relua inima mea ritmul obişnuit al bătăilor. Dar pe urmă
un hohot de râs nestăpânit mă face să dau uitării ultimele cinci
minute.
— O, domnule, vă pricepeţi de minune să învârtiţi o fată.
Vocea lui Rosie este înaltă şi uşoară şi aeriană, de parcă imită pe
cineva. Mă furişez pe hol pe vârfurile picioarelor, mă opresc în faţa
uşii întredeschise şi arunc o privire înăuntru.
Domnul Tynsdell valsează cu Rosie în ceea ce pare a fi un salon
plin până la refuz cu canapele şi mese. Îi urmăresc şi văd cum evită
în ultima clipă să dărâme o lampă şi o măsuţă, după care trec
învârtindu-se pe lângă micul pian. Rosie îşi ţine capul dat pe spate,
părul blond îi flutură liber şi de atâta râs gura ei căscată, roșie ca
focul, arată ca un cerc, în timp ce domnul Tynsdell îşi tot înalţă şi îşi
coboară sprâncenele, strâmbându-şi buzele în ceea ce mie mi se pare
a fi o grimasă înfricoşătoare, însă Rosie scoate un ţipăt de încântare
şi amândoi se prăvălesc pe covorul auriu împletit din faţa
şemineului.
— Gata, gata, chicoteşte ea, ferindu-şi faţa într-o parte în timp ce
el o mozoleşte, adulmecând-o ca un câine.
Într-un târziu, se saltă amândoi în şezut, iar ea îşi trece degetel e
prin păr. În numai câteva secunde, îşi netezeşte şuviţele rebele şi le
vâră înapoi sub bonetă.
Rosie şi domnul Tynsdell?
— Să-ţi fie învăţătură de minte, zice domnul Tynsdell, şi
sprâncenele i se ridică şi coboară din nou. E ca şi cum< s-ar parodia
pe el însuşi.
Şi dintr-odată simt cum un val de răceală mă cuprinde.
343
Acesta nu este de fapt domnul Tynsdell.
Nu apuc însă să-mi testez teoria, căci Rosie spune:
— O, domnule, tare mult îmi place când mă pedepsiţi în felul
ăsta. Clipeşte des din gene şi chicoteşte în clipa în care el se apleacă
spre ea: Vă rog. Nu aş putea să îl sărut. Nici măcar de dragul
dumneavoastră.

Domnul
parcă Tynsdell
ar fi fost plesnit.se trage în spate şi îşi împinge falca înainte, de
— Ştiam că iubirea ta nu e decât de suprafaţă, zice cu vocea lui
profundă şi sonoră.
— Ştiţi bine că nu este aşa, murmură Rosie, apropiindu-se de el.
În clipa aceea clopoţelul sună strident. Rosie se ridică în picioare
cu greu şi-şi scutură rochia.
— Mama dumneavoastră, rosteşte ea cu un glas complet diferit, îi
trimite o bezea majordomului şi se repede către şemineu.
O privesc încruntată cum dispare în spatele unei tapiserii înalte
din podea până în tavan, înfăţişând, din câte văd, un grup de
vânători ce urmăresc un inorog de un auriu strălucitor printr-o
pădure deasă şi întunecată. Urmează un zgomot uşor, ca de râcâit,
apoi se aşterne tăcerea.
Domnul Tynsdell se ridică încet în picioare şi schiţează câţiva
paşi de dans, apoi o pâclă cenuşie se înalţă din centrul pieptului
său.
Liam păşeşte afară din corpul majordomului la fel de netulburat
de parcă ar ieşi pe o uşă. În clipa următoare, corpul domnului
Tynsdell
tăiate. se prăbuşeşte la podea ca o marionetă ale cărei sfori au fost
— Te simţi bine, bătrâne? întreabă Liam cu vocea lui obişnuită.
Ai nevoie de ajutor?
Domnul Tynsdell se uită în sus la el cu ochii înceţoşaţi. Clipeşte
mărunt o dată, de mai multe ori, şi dă să se ridice în picioare. Îmi
344
muşc buza de jos. Nu s-a purtat prea drăguţ cu mine, dar vederea
expresiei lui pierdute şi a slăbiciunii sale trezeşte în mine un
sentiment de oripilare.
Dar oribil este rânjetul afectat ce se lăţeşte pe faţa lui Liam. Îmi
încleştez pumnii: pentru a şaptesprezecea oară îmi doresc să nu îmi
fi pierdut abilitatea de a arunca foc. Pentru că, dacă nu ar fi fost aşa,

în clipa
— Îmiasta
ceraş fi transformat
scuze, domnule.toată că-un
casa într
Probabil< amadevărat iad.domnul
leşinat, zice
Tynsdell cu un glas vlăguit.
— Munceşti prea mult, spune Liam. Lasă, o să pun eu o vorbă
bună pe lângă stăpânii casei, adaugă, apoi izbucneşte în râs.
Domnul Tynsdell zâmbeşte slab, de parcă ar mai fi auzit glumiţa
asta. Pornesc amândoi spre uşă.
Mă reped pe hol şi dau buzna în prima încăpere, rugându -mă în
gând să fie goală. Din fericire, este. Se pare că am nimerit în
bibliotecă. Pe trei dintre pereţi se aliniază rafturi cu cărţi. Al
patrulea perete este ocupat de un şemineu la fel de masiv ca toate
celelalte pe care le-am văzut în casa asta, încadrat şi el de tapiserii
înalte de la podea până în tavan. Cu orice altă ocazie, m-aş fi oprit
să studiez cărţile, fără îndoială ediţii princeps, dar acum îmi lipesc
urechea de uşa închisă şi aştept până ce de cealaltă parte a ei se lasă
o tăcere adâncă. Abia apoi scot capul. Holul e gol. Crăp uşa şi mă
strecor înapoi în salonul din care Liam şi domnul Tynsdell tocmai
au plecat. Toată atenţia îmi este acum îndreptată către tapiseria
după care a dispărut Rosie.
Mă uit cudesimpatie
schimonosită la inorogul
cruzime brodată auriu
pe feţele şi remarc
tuturor expresia
vânătorilor, apoi
ridic marginea tapiseriei şi mă strecor în spatele ei, aşa cum o
văzusem pe Rosie făcând. Simt în nas un început de strănut, întind
braţele prin beznă şi dau cu vârfurile degetelor peste ceea ce pare a
fi un panou din lemn. Este o uşă sau aşa ceva. O împing şi cedează
345
sub mâna mea. O pală rece mă izbeşte peste faţă şi păşesc înainte.
Îmi croiesc drum printr-un soi de tunel din piatră îngust şi umed,
acompaniată de un clipocit uşor, până ce spaţiul se lărgeşte brusc şi
mă trezesc într-un fel de chilie pătrăţoasă. O lumină difuză se
strecoară peste dalele de piatră, venind dinspre un grilaj montat în
perete, la nivelul ochilor.

îmiRămân o clipă
lipesc faţa nemişcată,
de barele apoi
negre. măceapropii
Ceea în biroul
văd este vârful lui
picioarelor şi
La Spider.
Din câte se pare, mă găsesc într-un tunel ascuns în zidul aflat vizavi
de şemineu. Dacă mă aplec, pot să zăresc exact locul în care
stătusem cu numai câteva minute înainte. Şi profilul lui La Spider.
Stă în continuare aşezată pe scaun, de data asta scriind ceva repe de
pe o foaie albă de hârtie, cu un toc de sticlă. Îmi muşc buzele. Deşi
nu îi pot vedea toată faţa, din felul în care îşi ţine capul, din
mişcările sacadate ale braţului cu care scrie şi din linia rigidă a
gâtului îmi dau seama că e furioasă. Furioasă foc.
Se aude un ciocănit uşor în uşă şi La Spider îşi înalţă capul.
— Intră, intonează, şi din punctul meu de observaţie văd cum
clanţa se mişcă şi o fată pătrunde în încăpere. Face trei paşi în faţă şi
se opreşte.
— Mamă, zice ea pe un ton inexpresiv.
O examinez fascinată pe Jessica Knight. S-ar zice că Liam a
monopolizat tot ce este mai frumos în familie, căci sora lui este
micuţă de statură şi cam îndesată, iar părul castaniu abia dacă
luceşte în lumina palidă a candelabrului. Faţa ei este de culoarea
zăpezii murdare, dar aş putea să pun pariu că asta are mai degrabă
de-a face cu faptul că stă în faţa mamei sale, şi nu cu tenul ei, aşa
cum arată de obicei.
— Stai jos, îi porunceşte La Spider. Jessica nu apucă să răspundă,
căci un scaun gol traversează încăperea şi aproape că o pocneşte
peste fluierul piciorului.
346
Faţa Jessicăi se albeşte şi mai tare, căpătând o nuanţă încă şi mai
dezagreabilă. Însă ceea ce rosteşte mă ia prin surprindere:
— Îmi vei permite să mă aşez de bunăvoie, mamă, sau ai de gând
să mă îndeşi pe scaun ca pe o păpuşă?
— Nu mă provoca, răspunde La Spider pe tonul ei controlat.
Jessica îşi înfoaie graţios poalele rochiei bleumarin şi se aşază, de

parcă ar fişifost
rotundă invitată fix
o priveşte să servească
în ochi peo mama
ceaşcă de
ei. ceai.
Fără Îşi
să ridică
vreau,bărbia
simt
admiraţie faţă de ea.
— Am auzit că în weekendul acesta ai încercat să rupi logodna cu
Edward Newcastle. La Spider îşi plimbă degetele peste tocul din
sticlă.
— Cum de ai auzit<? O, nu contează. Oricum, ştiam că v ei afla.
Şi da, am reuşit. Nu ne mai căsătorim, vocea Jessicăi este la fel de
inexpresivă, însă văd cum îşi frământă tivul rochiei.
La Spider împinge scaunul, se ridică şi se îndreaptă către o
măsuţă aşezată într-un colţ al camerei. A ieşit din raza mea vizuală,
însă pot să aud clinchetul uşor al cristalului şi clipocitul lichidului
care se revarsă în pahare. Pe urmă, cu un foşnet elegant de rochie, se
întoarce şi o văd ţinând două pahare pline cu un lichid întunecat.
De culoarea ruginii. Sau a sângelui înv echit.
— Şi de ce, mă rog, ai încercat să rupi logodna? întreabă Lady
Knight, întinzându-i unul dintre pahare fiicei sale. Aparent s-a
hotărât să nu ia în consideraţie afirmaţia fetei cum că reuşise să
împiedice căsătoria.
Jessica tace, apoi întinde i ia paharul, dar nu soarbe din el.
mâna şşi zâmbeşte uşor:
În schimb, examinează conţinutul
— Dacă totuşi vrei să ştii, mamă, cred că este un bărbat
respingător. Sau poate că îl găsesc respingător pentru că tu doreşti
cu tot dinadinsul să mă mărit cu el. A doua oară când rosteşte
cuvântul respingător, îşi înalţă privirea şi se uită direct în ochii lui La
347
Spider, care stă aplecată spre ea.
La Spider îşi întoarce capul şi se holbează preţ de o clipă la
perete. Apoi, ca o săgeată mică, stiloul de pe biroul ei ţâşneşte în aer
şi se opreşte cu vârful ascuţit la câţiva milimetri de ochiul drept al
Jessicăi.
Scot un gâfâit.

de — DacăToţi
soţie? mă umblă
desfigurezi,
dupămamă, cineştiu
banii tăi, crezi că va
asta, mai
însă mădori să mă că
îndoiesc ia
toată bogăţia ta ar putea convinge vreun bărbat să se însoare cu o
femeie pe jumătate oarbă, zice Jessica, apoi îşi coboară vocea într-o
şoaptă prefăcută. Şi ce ar zice lumea? Gesticulează către toc, care
atârnă în continuare suspendat în aer deasupra feţei ei, şi -şi trece un
deget peste vârful lui ascuţit.
Buzele roşii ale lui Spider se lăţesc într-un rânjet:
— Poate că ai dreptate. Însă există şi alte modalităţi de a te
desfigura, unele mai puţin vizibile. Stiloul coboară, sfredelind aerul,
la nivelul inimii Jessicăi, şi La Spider se îndreaptă spre scaunul ei
din spatele biroului. Profesorul tău de muzică, domnul Finnegan,
pare cam bolnav de dragoste în ultima vreme.
Jessica îngheaţă în scaun:
— Nu< nu ştiu despre ce vorbeşti, bâiguie ea într-un târziu.
— Nu? La Spider îşi aşază paharul pe birou, apoi ia o foaie de
hârtie mică pătrată de culoare crem. O clatină în aer, ţinând-o între
degete ca pe un peşte prins în undiţă. Draga mea Jessica, începe ea să
citească împroşcând cuvintele. Este târziu în noapte şi eu stau treaz.
Nu—măOpreşte
pot gândi decât la tine. La ochii tăi, la…
-te, strigă Jessica. Are obrajii îmbujoraţi ca doi irişi
roşii şi s-a ridicat pe jumătate din scaun.
Stiloul stă nemişcat în aer.
La Spider îşi înalţă ochii din scrisoare şi-şi arcuieşte o sprânceană:
— Trebuie să recunosc, domnul Finnegan este destul de<
348
înfocat.
— Cum de ai pus mâna pe scrisoare? Nimeni< Ar fi trebuit să o
ard<, se bâlbâie Jessica şi cade înapoi în scaun.
— Chiar ai impresia că poţi să ascunzi ceva de mine? o întreabă
La Spider cu un glas blând şi plin de compătimire. Stiloul dansează
acum vesel, ca în bătaie de joc. În sănătatea ta şi în sănătatea

domnuluiridicând
adaugă Finnegan; să sperăm
paharul că nu jumătate
şi sorbind îl va părăsi
din prea curând,
conţinut. Îşi
arcuieşte iarăşi o sprânceană: Tu nu bei?
Jessica îşi examinează paharul:
— Nu, mulţumesc, mamă. Nu prea mă dau în vânt după<
licoarea asta veche pe care se pare că tu şi cu Liam o preţuiţi foarte
tare.
La Spider ridică din umeri, apoi soarbe din nou din pahar:
— Eu, în schimb, găsesc că îmi oferă multă bucurie de a trăi,
multă vitalitate.
Studiez faţa Jessicăi. De la distanţa la care mă aflu nu reuşesc să -
mi dau prea bine seama, însă am impresia că pe obraji îi curg
lacrimi.
— Se pare că ţi-ai cam epuizat din nou resursele, mamă. Ce o să
faci? Doar n-o să poţi să pierzi la nesfârşit slujnice, chiar dacă nu au
familie. Oamenii vor începe să bârfească. N-a fost Livie a patra care
a dispărut brusc?
— Nu ar fi trebuit să moară, zice La Spider pe un ton degajat.
Totul s-a întâmplat din cauza încăpăţânării tale.


— Încăpăţânare?
Ajunge, spuneîntreabă
La SpiderJessica scoţând
şi azvârle cu ounmişcare
hohot scurt de râs.
iute scrisoarea
în foc.
Flăcările mistuie hârtia în câteva secunde. O urmăresc pe Jessica
cum îşi închide ochii pentru o clipă, apoi îi deschide din nou.
Revine la expresia ei goală, impasibilă.
349
— Lui Edward Newcastle i se va da de înţeles că nu eşti decât o
tânără cam prostuţă, zice La Spider, apoi se opreşte şi -şi priveşte
fiica. Ceea ce este cât se poate de adevărat, de altfel. Va pricepe că
te-ai lăsat copleşită de o criză de nervi şi că logodna n -a fost, prin
urmare, anulată. Iar tu nu vei mai încerca să o rupi din nou. E limpede?
Jessica se uită în jos la tocul ascuţit ca un pumnal ce stă în
continuare
înşfacă şi-şisuspendat
trece cu odeasupra
mişcare inimii ei.
rapidă Întinde
vârful brusc
ascuţit mâna,
peste braţulîl
dezgolit. Sângele ţâşneşte la suprafaţa pielii şi se scurge peste
marginile rănii. Apoi Jessica spune pe un ton jos, lipsit de orice
emoţie:
— Pe toate elementele, cât mi-aş dori ca toate puterile astea ale
mele să dispară. Să nu fiu cu nimic diferită de oamenii obişnuiţi pe
care îţi place atât de mult să-i foloseşti.
La Spider se holbează la fiica ei şi profilul îi este complet senin:
— Vindecă-ţi rana, zice ea calm. Înainte să îmi strici covorul.
Jessica ridică din umeri şi îşi apasă mâna dreaptă peste firicelul
de sânge. Apoi îşi retrage mâna şi îşi şterge palma de rochie.
La Spider oftează şi spune:
— Mai este cazul să îţi amintesc că Edward Newcastle este o stea
politică în plină ascensiune? Şi că într-o zi, cu ajutorul nostru, va
deveni preşedintele acestei ţări? E cazul să îţi amintesc câtă putere
vom dobândi noi atunci? Orice fată ar fi fericită să se afle în locul
tău.
— Şi ar regreta cât de curând, murmură Jessica, după care îşi
închide
— Da,ochii,
spuneca La
şi cum ar firevenind
Spider, epuizată.laAcum potde
hârtiile să pe
plec?
birou, în timp
ce Jessica se ridică de pe scaun târşâindu-şi picioarele. A, era să uit,
adaugă La Spider pe un ton mai lejer.
Jessica se opreşte în faţa uşii, dar fără să se întoarcă.
— Am angajat o nouă slujnică pentru tine.
350
— Mă întreb cât timp va rezista. Până ce Liam o va omorî într -
unul din experimentele acelea ale lui, spune Jessica, iar eu nu mă pot
decide ce anume mă oripilează mai tare: cuvintele ei ca atare ori
felul nepăsător în care le rosteşte.
— Ei bine, dacă aşa se va întâmpla, nu vom avea decât să
angajăm o alta, replică La Spider aproape absentă, alegând un nou

toc şi trăgând
După foaieşidesescris
o nouăcapul
care îşi înalţă uită dintr-o
îndelungcutie auriedin
la focul de pe birou.
şemineu.
Din câte se pare, zice ea, noua slujnică nu are rude, ceea ce este
important. În viaţa mea nu voi mai angaja vreo cameristă cu familie.
E aşa o bătaie de cap!
— Vrei să zici că e o bătaie de cap să le ucizi şi pe urmă rudele să
vină să te ia la întrebări? Da, înţeleg cât de tare te -ar deranja aşa
ceva, mamă, comentează Jessica pe un ton sec.
La Spider îşi flutură mâna în aer de parcă ar alunga o muscă,
apoi îşi întoarce privirea spre birou. Jessica dă să deschidă gura ca
să adauge ceva, dar se răzgândeşte, aşa că deschide uşa şi iese din
cameră.
Îmi ţin dinţii încleştaţi ca să nu scot vreun ţipăt. De acum îmi este
clar de ce Horace a insistat a tât de tare să mă aducă la Rosie după ce
i-am povestit că nu am rude, şi de ce Liam a părut şi el aşa de
interesat să mă angajeze. Şi mai înţeleg şi pentru ce lui Rosie nu a
părut să-i pese că el flirta cu mine în bucătărie.
Până ce Liam o va omorî într -unul din experimentele acelea ale lui.
Mă pomenesc rugându-mă în gând ca Talentul împrumutat de a
împietri oamenii să nu mă părăsească tocmai acum, când voi avea
cel mai tare nevoie de el.

351
UNSPREZECE
Ies în fugă din hol cu mâinile întinse în faţă, de parcă aş fi oarbă,
până ce mă izbesc literalmente de uşiţa cu grilaj. Mă zbat să dau la o
parte tapiseria din lână moale şi mă trezesc din nou în bibliotecă,
aceasta fiind în continuare, din fericire, goală. Pe urmă mă reazem
de un raft cu cărţi şi mă holbez la şemineul în care nu arde niciun
foc. Dawn ori Lily, cele două fete în casă, l -au curăţat probabil azi-
dimineaţă, căci nicio fărâmă de cenuşă nu se zăreşte pe marmura
imaculată. Nu pot sta locului şi mă îndrept spre ferestrele mari cu
mai multe geamuri care ocupă o latură a încăperii. Amurgul se
strecoară de-a lungul pervazurilor, adunându-se pe margini şi
ridicându-se pe sub copacii din Madison Square Park. De-a lungul
străzii, felinarele au prins viaţă. Zgomotul este blocat în cea mai
mare măsură de ferestre, însă în depărtare se aude totuşi slab
scârţâitul roţilor trăsurilor şi un sunet de clopot pe care îl identific
ca venind de la un vânzător ce trage după el un cărucior. Chiar şi în
amurg pot desluşi într-un colţ al căruciorului o pereche de foarfeci
strălucitoare şi un cuţit. Din loc în loc, omul se opreşte, îşi duce
mâinile la gură şi strigă: „Ascut lame, foarfeci, cuţite!” îl urmăresc
înaintând pe stradă, apoi ochii îmi alunecă înapoi.
Un bărbat stă în colţul străzii, vizavi de casă. Este înveşmânta t
într-o haină neagră şi aşteaptă poziţionat imediat în afara cercului
de lumină aruncat de felinar. Pe strada animată el este singura
siluetă nemişcată. Ceva anume în alura lui mă face să mă gândesc că
stă de Nu-
folos. cevai vreme acolo.trăsăturile
pot desluşi Mă aplec înfeţei. şi-mi
faţăLa întindmă
început gâtul, dar fără
gândesc că
este Alistair. Numai că bărbatul poartă baston şi pare mai scund şi
mai îndesat decât Alistair. În clipa aceea omul îşi ridică ochii şi se
uită drept spre mine. Iar felinarul se stinge brusc.
Mă retrag de la fereastră şi mă las să cad într-un scaun tapisat în
352
piele. Capul mi se învârte, iar când îmi apăs mâna peste ochi,
aproape că ameţesc. Imagini cu La Spider şi tocul ei zburător, cu
braţul sângerând al Jessicăi care o clipă mai târziu nu mai sângera,
cu domnul Tynsdell şi Rosie valsând în jurul salonului şi cu Liam
care iese din corpul majordomului mi se învălmăşesc pe sub
pleoape şi simt cum creierul mi se umflă în interiorul craniului.

—pălesc.
apoi Concentrează -te, Tam, mormăi
OK. Deocamdată în barbă,
am descoperit şi imaginile
că Alistair nu a licăresc,
pătruns
încă în casa familiei Knight. Asta e bine. Mai departe: Liam şi cu La
Spider experimentează şi le ucid pe fetele în casă şi le beau sângele.
N-am cum să ştiu dacă sunt capabili să controleze oamenii, aşa cum
o făcuse Alistair cu sora mea. Şi presupun că nu începuseră să
experimenteze pe oameni înzestraţi cu Talent.
Cel puţin nu pe moment.
Fără să-mi dau seama, mă ridicasem în picioare şi începusem să
mă plimb de colo- colo prin bibliotecă. Acum mai mult ca oricând
trebuie să-mi găsesc rudele şi să le previn. Înainte ca Alistair să
apuce să ne viziteze din nou.
Gabriel.
Pe de o parte, în clipa asta mi-ar fi de mare folos un ajutor de
genul celui pe care Gabriel îl poate oferi. Pe de altă parte, dacă La
Spider şi Liam pun ghearele pe el<
Există şi alte modalităţi de a te desfigura, unele mai puţin vizibile.
Vocea lui La Spider îmi răsună în cap. Dacă e în stare să -i facă aşa
ceva propriei fiice, cine ştie de ce ar fi capabilă cu alţii?

de Îmi înfigcudegetele
rafturi în tâmple
cărţi. „Nu şi măsăopresc
te pot lăsa lângă
intervii”, un perete
rostesc acoperit
cu voce tare,
ca şi cum Gabriel s-ar afla în faţa mea. Rowena a bătut probabil în
retragere. Ba nu, trebuie că a încercat totuşi să-şi folosească Talentul
pentru a-l determina să rămână în secolul XX; altfel, el ar fi acum
aici. Există însă şi posibilitatea să se răzgândească şi să nu -şi mai
353
exercite Talentul asupra lui. Concentrează-te, Tam, concentrează-te.
Îmi readuc în minte cuvintele bunicii şi caut alinare în ele. Tu
hotărăşti dacă să permiţi sau nu unei persoane să îşi manifeste Talentul
asupra ta. Depinde numai de tine. Închid ochii şi îmi revărs întregul
Talent într-o mantră tăcută. Nu mă găsi, nu mă găsi, nu mă găsi. Nu
cedez, nu cedez, nu cedez.

Traversez încăperea spre uşă, cu vorbele acestea răsunându-mi în


mine.

— Scoală-te, Tam, mă întâmpină de dimineaţă vocea, enervant de


veselă, a Agathei.
— Uhm, mormăi şi mă rostogolesc pe o parte ca să scap de
prezenţa ei. Îmi trag cuvertura peste cap. Dar picioarele goale îmi
îngheaţă instantaneu, iar cuvertura pare dintr-odată mai subţire
decât o ştiu.
— Scoală-te sau o să întârzii chiar din prima zi, insistă Agatha, şi
glasul i se pierde în zgomotul picăturilor ploii ce răpăie în geamuri.
Cuvertura este smulsă de pe mine şi o durere mă săgetează în
partea de sus a braţului.
— Au! strig, săltându-mă în fund pe pat. Ce<?
Rosie stă aplecată peste patul meu, complet îmbrăcată în
uniforma ei neagră, cu faţa proaspăt spălată şi părul pieptănat şi
strâns într-un conci la spate.
Mă frec pe braţ, holbându-mă la semnele roşii rămase pe piele:
— Mersi, murmur.
Ridică
— Doardinnuumeri:
vrei să întârzii chiar din prima zi de lucru, nu -i aşa?
Peste cincisprezece minute Lady Jessica va cere cana cu ciocolată pe
care o bea în fiecare dimineaţă, aşa că grăbeşte-te.
Oftez şi îmi aşez picioarele pe podea, după care le retrag brusc în
căldura înşelătoare a patului. Aparent, patronii bogaţi din secolul al
354
XIX-lea nu cred în chestiuni mărunte, de genul încălzirii camerelor
servitorilor. Clipesc mărunt din ochi şi îmi ridic privirea spre faţa de
acum deloc înţelegătoare a lui Rosie, apoi spre patul ei frumos făcut.
Şi în care, este limpede, nu a dormit azi-noapte.
Mă duc împleticit spre lavoar şi vărs câţiva stropi de apă din
urciorul smălţuit în lighean. Aşez urciorul la loc. N-are rost să mai

trag odedată,
faţă timp.deÎmi vârori.
două mâinile
Icnescînşiapa recemâna
întind ca gheaţa
spre şiprosopul
mă stropesc pe
subţire
din bumbac ce pare total incapabil să usuce ceva. Mă şterg pe faţă,
mai degrabă ca să-mi pun sângele în circulaţie, apoi mă îndes
căscând în haine.
Rosie mă urmăreşte impasibilă şi în cele din urmă, când mă
răsucesc spre ea, dă din cap o dată.
— Îi duci cana de ciocolată domnişoarei Jessica şi după douăzeci
de minute te întorci să o ajuţi să se îmbrace. La ora zece fără un sfert
are oră de muzică în salon, aşa că o bluză pe talie şi fusta ei albastră
sunt tocmai potrivite. Pe urmă va lua masa de prânz cu doamnele
de la societatea de caritate, aşa că cel mai probabil va alege o rochie
din lână gri. După-amiaza se va plimba cu trăsura şi poate că va
face nişte cumpărături, deci îşi va pune peste rochia gri de lână
pelerina purpurie şi manşonul de blană, iar diseară are bilete la
teatru< Mă asculţi sau ce faci? îşi pune Rosie o mână în şold.
Nu mă pot aduna. Ochii îmi fug spre ferestruica dormitorului, în
căutarea colţului de stradă unde stătuse bărbatul acela cu o seară
înainte. Crâmpeie din visele de peste noapte mi se preling prin
minte.
— Agatha!
Tresar.
— Da-da. Lână gri, manşon de blană, fusta albastră, am înţeles.
Lecţia de muzică, prânzul cu doamnele de la caritate, plimbare cu
trăsura, cumpărături, teatru.
355
Ce viaţă grea, îmi zic în sinea mea.
Rosie se încruntă la mine.
— O să mă descurc, îi spun. Îşi dă ochii peste cap, iar eu mă
hotărăsc să mă abţin să o întreb când voi avea ziua liberă.
Nu pare momentul potrivit pentru o asemenea întrebare.

echNu mi-oetavă
ilibru deloc uşor
mare cu osăceaşcă,
intru oînfarfurioară
dormitorulşi oJessicăi ţinând cu
cană umplută în
ciocolată caldă, ca să nu mai vorbesc de coşul plin cu pâine şi de
farfuriile cu unt şi gem. Dar reuşesc, cu toate că la un moment dat
cana se clatină şi ceaşca zdrăngăne pe farfurioara ei.
— Bună dimineaţa, Lady Jessica, spun pe un ton inexpresiv,
despre care îmi imaginez că este folosit de fetele în casă.
M-am hotărât că trebuie să-mi joc rolul cât pot de bine. Arunc o
privire în direcţia patului, aşteptându-mă să o văd clipind
somnoroasă spre mine. Dar patul este gol. Jessica stă în picioare
lângă şemineu, unde focul fusese probabil făcut mai devreme în
dimineaţa asta de către Dawn ori Lily. Şi este complet îmbrăcată.
OK, foarte bine, asta îmi uşurează munca; oricum mă întrebasem
cum aveam să mă descurc cu copcile şi nasturii şi toate
mărunţişurile alea.
Aşez tava pe o măsuţă şi spun:
— Sunt noua dumneavoastră<
— Da. Ştiu cine eşti, Agatha Smiterdone. Degetele ei frământă o
foaie de hârtie.
— Smithsdale,
să dea din cap. o corectez eu, însă Jessica abia dacă se mărgineşte
Se îndreaptă spre şemineu, apoi se răsuceşte brusc şi porneşte
către mine. Fac un pas în spate. Mi-e greu să împac imaginea pe
care o văd acum cu cea a fetei pe care o spionasem în biroul mamei
sale. Se mişcă neîncetat şi debordează de energie. Se opreşte la
356
câţiva paşi de mine şi îmi studiază cu atenţie faţa. Aştept să mă
furnice pielea, semn că încearcă să-şi folosească Talentul asupra
mea, dar nu simt nimic. În plus, din câte am înţeles, Talentul ei
constă în abilitatea de a vindeca, aşa că, dacă nu cumva doreşte să
îmi tămăduiască zgârietura de pe degetul mare, căpătată atunci
când încercasem să deschid uşa, nu văd ce altceva ar putea face.

— Am nevoie
Clipesc mărunt:de ajutorul tău, zice într-un târziu.
— Desigur, my lady. Vreţi să vă schimbaţi rochia< sau coafura?
adaug cu voce slabă examinându-i cocul neglijent. Nu este, în mod
cert, vreunul din stilurile de coafat pe care le- am învăţat de la Rosie.
Clatină din cap, deşi îşi duce o mână la păr, ca pentru a verifica
dacă a rămas strâns în vârful capului:
— Trebuie să ies din casă fără să mă vadă nimeni.
— Oh, zic eu de acum ceva mai interesată. Arunc o privire în
spate, către uşa pe care am reuşit să o închid împingând-o cu şoldul.
— Dar lecţia de muzică începe peste<
Flutură în aer mâna în care ţine foaia de hârtie, făcându-mi semn
să tac:
— Am anulat-o. Fără ştiinţa mamei.
— Ce doriţi să fac? întreb, încercând cu grijă să ignor aburii cu
miros de unt ce se înalţă din coşuleţul pregătit pe masă. Când
coborâsem în bucătărie, domnul Tynsdell mă informase pe un ton
tăios că întârziasem la micul dejun şi că trebuia să mă grăbesc să -i
duc mâncarea sus domnişoarei Jessica.

mea—caO săsă verifici


ies din dacă
casă eprin uşa din
drumul liber.spate. Vreau
Şi după să –o trage
aceea iei înaintea
ea aer
în piept şi adaugă cu glas tremurător –, după aceea voi vrea să mă
însoţeşti. Să vii cu mine< Nu-şi termină fraza şi clipeşte iute din
ochi. Îşi revine şi continuă: E clar?
Nu sună propriu-zis a întrebare.
357
Dau din cap în semn de încuviinţare, iar Jessica ia o poşetuţă şi
un şal şi se repede spre uşă.
— A, încă ceva, Agatha, zice în clipa în care ajungem la uşă. Ştiu
că servitorilor le place să bârfească, dar dacă îndrăzneşti să spui
cuiva<, zice mijindu-şi ochii la mine.
Dintr-odată am o senzaţie stranie, cum că şi-a petrecut toată

dimineaţaintimidată.
expresie repetând aceste vorbe în faţa oglinzii. Aşa că îmi iau o
— Sigur că nu, my lady, murmur.
Îşi muşcă buza, dă din cap o dată şi mă împinge să păşesc în faţa
ei.
Ne prelingem de-alungul holului cufundat în linişte de la etajul
întâi al casei, şi zgomotul paşilor noştri este înăbuşit de carpetele
groase de culoarea castanei, apoi coborâm în grabă scara lată.
Deocamdată totul merge ca uns. Traversăm holul de la intrare
decorat în auriu şi alb, care sclipeşte în lumina soarelui de
dimineaţă, şi dinspre uşa din stânga răzbat slab câteva hohote de
râs.
— Mama are invitate doamnele de la club, şopteşte Jessica. Nu le
poate suferi, dar< oricum, nu contează. Mai repede, şuieră spre
mine când vede că mă opresc.
În cele din urmă, ajungem la uşa din spate. Jessica îmi face semn
să ies eu prima, după care mă urmează îndeaproape, aşa încât îi
simt răsuflarea pe ceafă.
— Nu e nimeni? şopteşte, iar eu dau din cap şi ne strecurăm pe
uşă—afară, - foarte încet în urma noastră.
Undeînchizând
mergem?oîntreb cu răsuflarea un pic tăiată.
Jessica traversează o alee şi se repede în stradă, evitând în ultima
clipă o trăsură trasă de doi cai:
— La circ, îmi răspunde gâfâind.

358
— Intraţi, intraţi, domni şi doamne, zbiară un bărbat într-o haină
întunecată.
Stă cocoţat pe o ladă pentru sticle cu lapte şi deasupra sa e
atârnat un banner în culori strălucitoare. MULT ÎNDRĂGITUL
CIRC AL FAMILIEI TIMMONS e scris cu litere aplecate, albastru cu
auriu. Mâinile bărbatului se mişcă iute, schimbând bancnote şi

monedemulţimea,
priviri cu bilete,după
iar Jessica se opreşte.
care rămâne Se întoarce
nemişcată şi cercetează
şi pare din
că se holbează
la un tânăr îmbrăcat într-un costum negru. Tânărul şi-a scos
melonul şi-şi face vânt cu el, cu toate că o adiere rece a pornit să
sufle.
— Domnule Finnegan, strigă Jessica tare, şi îmi amintesc numele
pe care mama ei i l-a azvârlit în faţă în birou.
— Jessica, spune bărbatul şi se îndreaptă către noi aproape în
fugă. Credeam că nu mai vii.
— Nu aveam de gând, răspunde ea băţoasă, ferindu -şi un pic
faţa. Dar am primit scrisoarea ta< şi< Uite, zice, şi îşi duce brusc
pumnul închis către el. O expresie de uimire traversează chipul
bărbatului, care întinde braţul. O mică broşă sclipitoare cu camee
trece din mâna ei în mâna lui.
— Nu< înţeleg.
— Ba înţelegi, zice ea, privindu-l acum drept în ochi. S-a
terminat, William. Nu mai pot continua.
— Dacă e vorba de familia ta, să ştii că pot să<
— Sunt logodită! cuvintele ei par dăltuite în piatră.
— Bine,
studiază dar ai zisferme.
trăsăturile că ai Se
rupt logodna.
opreşte Vocea oluiclipă
din vorbit se sparge
şi ochiişiîi elfugîi
către mine. Mă uit în jos: Măcar lasă-mă să te duc la circ, Jessica. O
oră. Este tot ce îţi cer. Te rog, şopteşte, şi Jessica dă să deschidă gura.
Duhorile de rumeguş şi transpiraţie umplu aerul, însoţite de un
miros de ars. Mă uit într-o parte şi urmăresc cum un bărbat pe
359
jumătate dezbrăcat, pictat cu nişte semne albastre, înghite o torţă
întreagă, acompaniat de icneli din partea mulţimii. Sper din toată
inima că izul de ars nu vine de la el.
— O oră, spune Jessica într-un târziu. Agatha mă va însoţi,
adaugă cu o mişcare a capului.
— Aş putea să vă aştept aici, afară, my lady, protestez, disperată.

Într
auzit-ode
oro
ă familie
aş puteaGreene.
întreba
cel puţin o sută de oameni dacă nu au
— Nu, răspunde Jessica pe un ton rece.
Pentru o clipă mă gândesc că aş putea pleca, pur şi simplu. Ce
mi-ar putea face? Doar nu am Călătorit în timp până în anul 1887
pentru a pieptăna domniţe şi a le călca rochiile de bal. Dar după
aceea îmi amintesc că Alistair se va întoarce, inevitabil, la casa
familiei Knight. Dacă voi reuşi să îl împiedic să ajungă la temuta La
Spider, va fi o mare realizare.
Dau din cap şi îi urmez, cu trei paşi în spate, în timp ce se
îndreaptă către coada la bilete. Nu pot decât să sper că îmi vor
cumpăra şi mie un bilet.

Pătrund în părculeţ şi îi urmez îndeaproape, trecând pe lângă


hoardele de oameni. Din câte îmi dau seama, nu ne aflăm decât la
câteva cvartale sud şi est de Hell’s Kitchen10, care se întâmplă să
găzduiască unul dintre talciocurile mele preferate. Dar judecând
după oamenii îmbrăcaţi destul de ponosit şi după şirul interminabil
de depozite şi cocioabe care mărginesc parcul – OK, ştiu, parc e mult
spus, un mic
deocamdată spaţiu verde
cu cartierul pe caremai degrabă –, zona nu seamănă
îl ştiu.
Un grup de copii este adunat în faţa unui ţarc mic unde un
elefant, cu un picior priponit de un ţăruş înfipt în pământ, stă pe

10 Cartier din Manhattan, New York (n. tr.).


360
labele din spate, aproape ca un om. O ceaşcă de ceai roz cu alb i-a
fost aşezată în echilibru pe trompă şi animalul îşi înalţă şi apoi îşi
coboară trompa, de parcă ar sorbi din ceaşcă, sub privirile copiilor.
— Fermecător, exclamă Jessica pe un ton vesel şi fericit, apoi îşi
scoate mâna din manşon şi îl trage pe domnul Finnegan de mânecă
şi se opresc amândoi pentru a -l privi pe elefantul care acceptă din

mâna
în îngrijitorului
botul căscat. o felie de pâine pe care o vâră cu mare delicateţe
Mulţimile bat din palme entuziasmate şi ochii mei se îndreaptă în
sus, spre un mic copac ce aruncă un pic de umbră peste ţarcul
prăfuit. O cioară mare şi neagră stă cocoţată pe o creangă; îşi ţine
capul aplecat, cu ochii galbeni sticloşi aţintiţi în jos, către scena de
sub ea. Nemişcarea păsării pare cel puţin bizară şi mă holbez la ea
mult timp, mutându-mi privirea abia în clipa când Jessica şi domnul
Finnegan înaintează, alături de un val de oameni, pe lângă cortul
vopsit în dungi. Mă grăbesc să îi ajung din urmă, dar mă uit peste
umăr. Cioara alunecă tăcută în jos, coborând de pe creangă, dă un
ocol mulţimii şi se aşază pe vârful rotund al cortului dungat. Îşi
îndreaptă ciocul în jos şi se zgâieşte la mine.
M-am săturat. Îmi împing mintea către ea şi trag cu forţă.
Scoate un croncănit speriat şi zboară, apoi pe jumătate cade şi pe
jumătate dă din aripi, aterizând în lateral faţă de cort. Într-o frântură
de secundă forma de pasăre se înceţoşează şi se alungeşte. În clipa
următoare mă trezesc că mă uit la o fată de vârsta mea, cu părul
lung şi roşu căzându-i pe umeri. Se uită în sus spre mine, iar eu fac
trei
minepaşi în faţă.
şi arată Dar chiar
cu degetul spreatunci un copilaş
fata căzută se iveşte brusc lângă
la pământ.
— Mama, mama, bolboroseşte el. Doamna aia. Era o pasăre. Şi pe
urmă<
O femeie îmbrăcată într-o rochie albastră peticită şi cu un bebeluş
ţinut pe braţ întinde mâna şi îl pocneşte pe băiat peste ureche.
361
Cuvintele lui se transformă brusc într-un ţipăt.
— Să nu mai fugi de lângă mine, zice femeia, aruncându -mi o
privire hăituită. Vă cer iertare, domnişoară, murmură şi îl trage
după ea pe băieţelul care continuă să urle.
— Dar era o pasăre, repetă el scâncit.
Mă întorc cu spatele la ei şi văd că fata s -a ridicat între timp în

picioare
cade şi faţă.
peste îşi scutură
Chipul,acum
uşorde praf de
spuzit rochia simplă
pistrui, cenuşie.
îi este Părulfieîi
îmbujorat,
de căldură, fie de emoţie.
— Cine eşti? o iau imediat la întrebări.
Îşi înclină capul spre mine şi mă studiază cu ochii ei verzi-aurii:
— Aş putea să-ţi pun aceeaşi întrebare, zice într-un târziu.
— Te-am văzut cum te-ai transformat din pasăre în om.
Ridică din umeri:
— Eşti sigură că asta ai văzut? Aparenţele pot fi înşelătoare.
Dincolo de vorbele rostite pe un ton nepăsător sesizez însă o umbră
de curiozitate, ori de teamă, iar ochii ei nu mă părăsesc nicio clipă.
Ezit, pe punctul de a o întreba dacă are vreo legătură cu bărbatul
pe care l-am văzut aşteptând în colţul străzii. După care porumbelul
îmi iese din gură:
— Eşti cumva din familia Greene?
Nu răspunde şi faţa ei nu îşi schimbă expresia, însă îşi apleacă un
pic pe spate partea de sus a corpului.
— Am dreptate, nu-i aşa? zic, făcând
încă un pas în faţă. Te rog,
trebuie să vă văd pe toţi. Toată familia. Este urgent. Sunteţi în
pericol.
Fata îşi mijeşte ochii la mine:
— Vii aici cu Jessica Knight şi vrei să mă previi în privinţa unui
aşa-zis pericol. Ceilalţi nu au încredere în tine. Un străin va sosi
dintr-un timp îndepărtat, aducând sfârşitul nostru, aşa cum îl cunoaştem
noi.
362
— E Alistair, nu eu! aproape că ţip la ea.
— Alistair? întreabă fata.
— Ai văzut toate astea în carte, nu -i aşa? Încerc să-mi amintesc
exact cuvintele citite de bunica şi de Rowena: Nu zice acolo, în carte,
că un străin va sosi în oraş spre sfârşitul anului? Şi că ştie mai mult
decât ar trebui să ştie? Un străin. El. Un bărbat. Îl cheamă Alistair
Knight.
Fata clatină din cap:
— Nu, nu zice decât că e vorba de o persoană străină care intră în
casa familiei Knight. Şi care va aduce cu ea moarte şi distrugere.
— Nu e adevărat, şoptesc eu. După care îmi amintesc cum sora
mea mă prevenise cât de greu este să citeşti cartea, să faci să apară
pe hârtie chiar şi numai câteva cuvinte. Din câte se pare, rudele
mele din trecut nu zăriseră în carte decât că o persoană străină avea
să vină în oraş. Te rog, insist acum. Trebuie neapărat să-ţi întâlnesc
familia. Unde locuiţi? Spune-mi măcar atât.
— Agatha, strigă Jessica, iar mie îmi vine să ţip: bun moment şi-a
ales şi ea!
Nu mă întorc imediat, aşa că Jessica mă strigă din nou: „Agatha!”
De data aceasta cu o voce ascuţită şi hotărâtă, un ecou al glasului
mamei sale. Mă răsucesc şi o văd stând, alături de domnul
Finnegan, la intrarea în cort. Domnul Finnegan pare nedumerit, în
timp ce ochii Jessicăi ard. Îşi înalţă capul în ceea ce pare a fi un salut,
însă gestul nu-mi este adresat.
Mă uit din nou la fata -cioară, care s-a retras acum câţiva paşi,
luându - o expresie indescifrabilă. Îşi înclină capul scurt în direcţia
Jessicăi, şidupă care îşi mută ochii spre mine:
— Te caut eu mai încolo.
Nu apuc să răspund, căci se face nevăzută în mulţime.
Mă răsucesc şi mă duc spre Jessica. Şuieră nerăbdătoare la mine:
— Ce ţi-a spus? îşi ţine ochii mijiţi şi dintr -odată îmi dau seama
363
de asemănarea izbitoare cu mama ei.
Mă străduiesc din răsputeri să par confuză:
— Cine? Domnişoara aceea? Am călcat-o pe picior şi m-am oprit
ca să-i cer scuze, bălmăjesc iute un răspuns, sperând că nu a văzut -o
pe fată transformându-se din pasăre în om. O cunoaşteţi? întreb eu.
Îmi pare rău, my lady, n-am vrut să fac nimic rău<

— Nudomnului
asupra contează,Finnegan.
îmi retează ea vorba şi îşi îndreaptă iar atenţia
Restul orei trece ca prin ceaţă. Abia dacă văd trapeziştii, caii
săltăreţi şi dresorii de lei. Respectuoasă, mă ţin la trei paşi în spatele
Jessicăi şi al domnului Finnegan. Te caut eu mai încolo. Nu pot decât
să sper că se va ţine de cuvânt.
— Şi acum încotro? întreabă domnul Finnegan, gesticulând cu
braţul liber în direcţia întinderii mari acoperite de corturi verzi încă
nevizitate. Jessica scutură însă din cap şi-şi muşcă buza.
— Trebuie să plec, spune într -un final. Probabil că se întreabă
deja unde am dispărut şi<
— Dar n-a trecut o oră, insistă domnul Finnegan, însă Jessica îşi
smulge braţul de sub cotul lui.
Stă cu umerii încovoiaţi în faţa lui.
— Ce importanţă are? mormăie ea. O oră, o săptămână, un an –
nu contează. Îşi îndreaptă spatele şi face trei paşi către mine: Hai,
Agatha, trebuie să ne întoarcem acasă.
Încuviinţez din cap, încercând să nu mă uit în direcţia domnului
Finnegan, care pare distrus.

— Jessica, murmură încetişor prinzând-o de mână. Jessica, te


rog<
—S-a terminat, William, spune ea pe un ton plat. Pentru
totdeauna. Te rog, nu încerca să mai iei legătura cu mine.
— Atunci ia asta, murmură şi îi îndeasă iute broşa înapoi în
palmă. Ca să nu mă uiţi niciodată.
364
Jessica dă o dată din cap, apoi se îndepărtează ţinându -şi spatele
drept ca un ac de cusut.
Îi arunc o jumătate de zâmbet stânjenit lui William. Crede-mă, e
mai bine să stai cât mai departe de oamenii ăştia, aproape că rostesc. Mă
decid totuşi să mai joc o vreme rolul de cameristă şi o urmez pe
Jessica.

de Tace
oricetot drumulşicâtîmi
expresie, străbatem străzile
dau seama aglomerate,
că încearcă să îşicureia
faţamasca
goală
obişnuită. Trecerea de la fata veselă şi zâmbitoare de cu numai o
jumătate de oră în urmă este uimitoare.
Îmi aminteşte de felul în care şi eu îmi luam o asemenea mască
ori de câte ori mă întorceam în casa părintească de la Hedgerow.
Asta se întâmpla înainte să aflu că am Talent, pe vremea când
crezusem că locul meu nu era în familie. Ideea că aş avea ceva în
comun cu Jessica Knight este atât de stranie încât aproape că sunt
recunoscătoare căruţei trase de un cal care ne blochează calea, căci
îmi abate pentru moment gândul de la asemănarea asta
supărătoare.
Într-un final, ieşim de pe Madison şi ajungem pe 27th Street cea
relativ liniştită, cu şirul ei de case imaculate din piatră maronie.
Nori de furtună se adună pe cer şi vântul a început să se înteţească,
fluturându-ne poalele rochiilor. Ne apropiem cu precauţie de
intrarea din spate, dar nimeni nu pare să se afle prin preajmă la ora
asta. Mă uit în sus şi zăresc două păsări cocoţate pe ferestrele din
faţă ale casei vecine. Îmi întind mintea spre ele şi trag, însă nu se
întâmplă
— Casanimic. Sunt
noastră niştefoarte
este< păsăridiferită
ca oricare altele.
de cele în care ai lucrat până
acum sau cel puţin aşa îmi închipui, spune Jessica atunci când
ajungem la poarta neagră.
— Nicio casă nu e precum celelalte, răspund pe un ton neutru.
Arunc o privire peste umăr, însă strada este pustie, cu excepţia
365
câtorva trecători şi a unei femei care împinge un cărucior pentru
copii. Nicio cioară în copaci.
Mă uit apoi la Jessica; nu a făcut încă nicio mişcare ca să intre.
Ochii i se umplu de lacrimi şi degetele i se încleştează în jurul
broşei cu camee. Nu ştiu ce aş putea să spun, dar, înainte să apuc să
zic ceva, o văd cum clipeşte o dată, de două ori, reluându-şi

aparenţa de calm.
— Poftim, zice vârându-mi broşa în palmă.
Mă holbez la faţa de femeie gravată şi la şuviţele de păr care i se
unduiesc în jurul gâtului. Fără să mă gândesc, apăs pe ac şi capacul
se deschide, dând la iveală un cesuleţ. Un ticăit slab, aproape
inaudibil, îmi mângâie urechile.
— E drăguţă, nu-i aşa? murmură Jessica, ţinându-şi ochii
aplecaţi. A dat probabil pe broşa asta salariul lui pe o lună.
— Sunteţi sigură că<?
— Păstreaz-o, şopteşte ea. Şi ţine minte sfatul meu, adaugă pe un
ton blând. Pleacă din casa asta. Cât poţi de repede. Şi cu asta se
strecoară pe poartă, nelăsându-mi altă opţiune decât să o urmez.

Reuşesc cumva să trec peste ziua aceasta fără a comite greşeli


majore. Adevărat, Jessica mi-a smuls o jupă din mâini atunci când
m-am încurcat în dantele, dar în afară de episodul acesta a rămas
tăcută tot timpul cât am ajutat-o să se pregătească pentru întâlnirile
de după-amiază. Într-un fel, am ajuns să mă gândesc la ea ca la o
păpuşă de mărime umană pe care trebuie să o îmbrac în diverse
ţinute,
Acum,deşidupă
cândoeram
cinămică
chinuitoare m-amdevreme
nu prea luată dat în vânt
în după păpuşi.
compania lui
Rosie, a bucătăresei şi a domnului Tynsdell, care s-a uitat urât la
mine ori de câte ori îmi duceam furculiţa la gură, stau în cămăruţa
mea de la etaj întrebându-mă ce voi face în restul serii şi al nopţii.
Jessica mi-a spus să nu o aştept să se întoarcă.
366
— Nu voi avea nevoie de serviciile tale, a adăugat, probabil
pentru că o privisem mirată. Mi-am ţinut gura şi am dat din cap;
nici măcar nu ştiusem că o fată în casă trebuia să stea trează ca să -şi
aştepte stăpâna să se întoarcă.
Întunericul învăluie fereastra dormitorului mic, iar vântul se
izbeşte de geamuri. Răcoarea pătrunde în cameră. Înfrigurată, mă

apropii şişi mă
pietruită uit pelorgeam.
huruitul Roţile
slab îmi trăsurilor
ajunge se În
la urechi. învârt
ciudapeserii
strada
reci
de noiembrie, oamenii se mişcă de colo-colo, oprindu-se, în grupuri
de câte doi sau trei, să stea de vorbă.
— Te gândeşti să te arunci? zice Rosie în spatele meu, iar eu
tresar şi mă lovesc cu capul de geam.
Mă încrunt la ea, dar izbucneşte în râs. Are obrajii rozalii şi părul
cam ciufulit.
— Unde te- ai dus după cină? o întreb, iar ea îmi răspunde
făcându-mi cu ochiul.
— Doar nu vrei să-mi afli toate secretele, Agatha! zice pe un ton
voios.
Se duce spre oglinda spartă de deasupra lavoarului, se uită în ea
şi îşi strânge părul în coadă. Deschide un sertar, scoate un borcănaş
şi îşi dă cu pudră pe frunte şi pe nas. Mirosul dulceag de pudră de
talc pluteşte în aer şi dintr -odată mă pomenesc înghiţind cu greu,
imaginându-mă în dormitorul meu de la cămin, alături de
adevărata Agatha, gătindu-ne pentru o ieşire seara în oraş.
— Culcă-te, nu mă aştepta, zice Rosie, închizând cu zgomot
capacul
cameră. borcănaşului. Îmi face iar cu ochiul şi se strecoară afară din
Aştept puţin, apoi îmi scot pantofii din picioare. Mă furişez ca o
pisică în urma ei. Din fericire, se pare că Lady Knight nu iroseşte
gazul de lampă pe slugi, aşa că o mulţime de umbre dense se
înşiruie de-a lungul pereţilor. Mă contopesc cu ele şi cobor tiptil
367
scara din spate a servitorilor, lăsând -o pe Rosie să înainteze în faţa
mea.
Ajung la baza scărilor şi mă aştept s -o văd continuând să coboare
cele trei şiruri de trepte în spirală către bucătărie, însă la jumătatea
lor se face nevăzută. Sau mai degrabă eu nu îi mai aud paşii. Îmi
lipesc urechea de perete şi îmi încordez auzul. Am remarcat că uşa

bucătăriei
Apoi unscârţâie un pic,
mic păcănit se aşa
audecăde
aştept acel de
undeva, sunet
jos.familiar. Nimic.
Cobor restul scării în spirală cât de repede pot, dar nu dau decât
tot de unghere întunecate şi de o lampă ce aruncă o lumină slabă
peste carpeta roşie subţire. Din impuls, întind mâna şi scot lampa
din soclul din fier. Uleiul sfârâie şi sâsâie din cauza mişcării, apoi se
linişteşte şi flacăra prinde să ardă.
OK, nu este în bucătărie. Mai rămâne o singură variantă: înapoi
pe scări. Pornesc să urc treptele, refăcând în sens invers drumul
parcurs şi legănând lampa în stânga şi în dreapta. Fac mişcarea
aceasta de trei ori înainte de a da cu ochii de ceea ce caut. Imediat
sub a treia cotitură a scării se află o uşiţă. Chiar şi cu ajutorul lămpii
cu ulei, abia dacă desluşesc cele trei margini care se îmbină perfect
cu peretele. Şi acum mă confrunt cu o altă problemă. Uşa nu are
clanţă.
Îmi trec mâna liberă peste tocurile care se înfundă în perete, dar
nu găsesc nimic. Apăs lemnul în locul în care ar trebui să se afle
clanţa, dar tot nimic. Mă trag un pic în spate şi mă reazem de perete,
cu gândul la acel păcănit slab.
Lampa
întorc sfârâie din
şi examinez nou îndin
peretele mâna meameu.
spatele şi o privesc
Un a lt întrebătoare. Mă
soclu din fier, de
data aceasta gol. Întind mâna şi aşez lampa în el şi sunt răsplătită cu
acelaşi păcănit uşor.
Mă întorc cu faţa spre celălalt perete. Uşa a alunecat în spate,
transformându-se într-o gaură căscată ce duce către un alt tunel.
368
Trec pragul, întind ambele braţe în faţă şi -mi trec degetele peste
ambii pereţi. Cu mâna dreaptă nu dau decât de pânze de păianjeni
şi de ceva lipicios şi scârbos care o zbugheşte. Îmi înăbuş ţipătul şi
în clipa aceea mâna stângă îmi alunecă peste un mic buton. Uşa se
închide brusc în spatele meu, lăsându-mă complet în întuneric.
Minunat!

amPăşesc, înaintând
luat pantofii. încet, pepietrelor
Umezeala bâjbâite,dure
regretând de acum
îmi pătrunde nu mi-
că ciorapi
prin
şi se strecoară către degetele de la picioare. După o clipă, coridorul
coboară şi eu mă împiedic, apoi îmi recapăt echilibrul ţinându-mă
de perete. Continui să cobor treptele în spirală pe care se pare că le -
am găsit, tot mai jos, în bezna absolută. După o vreme, o rază slabă
începe să licărească în faţă şi apoi văd la nivelul gleznelor un grilaj
pătrat, cam de 70 de centimetri înălţime şi 30 de centimetri lăţime,
scăldat în lumină.
Mă aşez pe vine şi mă holbez în jos la ceea ce pare o cameră de
lucru, cu cărţi şi mese şi un birou lipit de perete. Nu am mai văzut
această încăpere. Judecând după distanţa pe care am parcurs-o,
bănuiesc că se află undeva la etaj. Un foc zdravăn arde în şemineul
masiv aflat chiar în dreptul grilajului, însă trosnetul lemnelor este
singurul zgomot care se aude. În afară de un ticăit uşor venit
dinspre un ceas agăţat deasupra şemineului.
Ceasul pe care Alistair mă rugase să i -l găsesc atunci când
crezusem că nu era decât un simplu profesor la NYU.
Ceasul pe care Gabriel şi cu mine îl furaserăm atunci când
Călătoriserăm înapoi în timp în anul 1899.

369
DOISPREZECE
Îmi muşc buza şi mă reazem de perete, fără să -mi mai pese de
fiinţele târâtoare. Îmi cântăresc opţiunile în minte. Dacă aş distruge
acum ceasul, nu mi-ar fi de niciun folos. Familia mea – din secolul
acesta – se pare că are nevoie de el pentru vraja pe care o va arunca
în cele din urmă asupra familiei Knight. În schimb, poate că am
şanse mai mari să-l fur şi să îl duc familiei Greene din secolul al
XIX-lea. Asta dacă reuşesc să-i găsesc. Nu aici s-a făcut Rosie
nevăzută, doar dacă mai există o altă uşă, peste care încă nu am dat.
În plus, coridorul se continuă şi am impresia că se ramifică în pasaje
care acoperă practic tot subsolul casei. Mă foiesc şi dau să mă ridic
în picioare, însă în clipa următoare domnul Tynsdell intră în
încăpere urmat de un bărbat înalt, înveşmântat într-un pardesiu
întunecat la culoare. Picături de ploaie lucesc pe ochelarii lui şi pe
marginea melonului pe care îl ţine cu ambele mâini.
Alistair.
Dintr-odată mă bucur că stau pe vine în coridorul ăsta strâmt,
căci cred că, dacă m-aş ridica în picioare, genunchii mi-ar ceda.
— Dacă sunteţi bun să aşteptaţi aici, domnule, o să mă duc să
văd dacă este acasă conaşul Liam. Nu e o oră obişnuită pentru
vizite, spune domnul Tynsdell pe un ton iritat şi încăr cat de
reproşuri.
— Înţeleg prea bine, zice Alistair, lătrând vorbele cu un glas
aspru. Dar e ceva urgent.

de Închid ochii
mine mai şi în minte
devreme îmifetei
în faţa răsună exact aceleaşi cuvinte, rostite
-cioară.
— Du-te şi, rogu-te, vezi pe cine găseşti acasă. Lady Knight,
domnul Liam – oricine, zice Alistair, gesticulând agitat cu pălăria
lui. Arată de parcă ar fi gata să se repeadă şi să îl plesnească peste
faţă cu ea pe domnul Tynsdell, iar majordomul pare că -şi dă şi el
370
seama. Face un pas în spate şi scrutează o clipă chipul lui Alistair.
— Dar v-am explicat deja, domnule: Lady Knight nu este acasă. E
la teatru.
— La ce teatru? întreabă Alistair ca turbat şi o expresie de
speranţă i se lăţeşte pe faţă.
— N-am de unde să ştiu, domnule, răspunde domnu l Tynsdell

cu o din
iese voceîncăpere.
rece, reţinută. După care se răsuceşte cu grijă pe călcâie şi
Alistair lasă să-i scape un oftat şi începe să se plimbe de colo -
colo, ieşind şi intrând înapoi în raza mea vizuală.
Gândeşte-te, gândeşte-te, gândeşte-te, Tamsin. Dar în afară de a
smulge grilajul din ţâţâni şi a-l pocni cu el în cap pe Alistair, nicio
altă idee nu-mi trece prin cap. Pe urmă însă un plan începe să mi se
contureze în minte. Dacă aş putea să ajung în cameră, să -l
împietresc pe Alistair şi apoi să îl trag cumva după mine prin pasaj,
aş împiedica întâlnirea lui cu unul dintre membrii familiei Knight.
Mă ridic şi încep să-mi trec mâinile peste perete, cu gesturi tot mai
disperate, în căutarea unei căi de acces în cameră.
Dar uşa se deschide şi domnul Tynsdell se întoarce. Mica mea
rază de speranţă se năruie la vederea lui Liam, care îl urmează.
— Domnule Knight, dânsul este< domnul Callum. Domnule
Callum, dânsul este domnul Knight. Majordomul face o pauză, apoi
întreabă: Să vă servesc cu nişte vin de Bordeaux, domnule?
Liam îşi înalţă sprâncenele spre Alistair şi zice pe un ton energic:
— Ce părere ai? Arăţi de parcă nu ţi-ar strica un păhărel.

întrÎl-adevăr
studiezcapeun
Alistair
bărbatşicăruia
îi daui-ar
dreptate
prindeluibine
Liam.
un Alistair
păhărel.arată
Sau
altceva. Pielea lui a căpătat o tentă cenuşie şi până şi din punctul
meu de observaţie cu perspectivă limitată pot să îi desluşesc pungile
în formă de semilună de sub ochi. Arată ca< Rowena când a fost
bolnavă; când el îi seca trupul de sânge şi îl bea. Fie că resimte deja
371
efectele Călătoriei în timp, asupra cărora Rowena m -a prevenit, fie
că este dependent de ceva de care n-a mai avut parte de ceva vreme;
ori ambele.
Alistair şovăie, îşi umezeşte buzele cu vârful limbii şi clatină apoi
din cap. Liam ridică din umeri, un gest de genul treaba ta, după care
îi face semn cu mâna domnului Tynsdell să iasă. Uşa se închide în

urma acestuia
— Liam, şi cei
zice doi bărbaţi
Alistair cu o se privesc
voce unul
spartă. pe celălalt.
Face un pas în faţă şi
întinde rugător un braţ, într-un gest aproape copilăresc.
Liam se trage însă înapoi:
— Nu ţi-am acordat permisiunea să-mi spui pe numele mic.
Glasul său este în continuare politicos, dar o notă de avertisment
se face totuşi simţită.
Alistair se opreşte din mişcare şi mâna îi rămâne undeva sus, în
aer.
— Nu, nu, desigur că nu. Iertaţi -mă. Nu vă cunosc obiceiurile.
Permiteţi-mi să o iau de la capăt. Aş vrea, în primul rând, să vă
mărturisesc cum mă cheamă. Să vă spun numele meu adevărat.
Aştept de multă vreme prilejul de a -l folosi. După care adaugă
dintr-o suflare, de parcă nu s-ar putea stăpâni: Aştept de multă
vreme să vă cunosc, atât pe dumneavoastră, cât şi pe Lady Knight.
— Mda, răspunde Liam cu un glas plictisit. Domnul Tynsdell mi -
a spus că aţi mai trecut pe aici. Uite ce-i, dacă e vorba de acţiunile
acelea de caritate, mama mea dă deja sume<
— Nu e vorba de nicio acţiune de caritate, îl întrerupe Alistair pe
un ton tăios. Nu mă aflu aici pentru chestiuni de caritate. Nu sunt
asemenea celorlalţi oameni, zice şi îşi aruncă un braţ în spate, de
parcă ar arăta spre un şir de cerşetori flămânzi. Eu sunt de-ai voştri.
— Cum adică? întreabă Liam încet. S-a retras între timp spre
şemineu şi a ales un vătrai din suportul plin cu unelte metalice.
Răscoleşte cu vârful lui în buturuga care arde, sfârâie şi împrăştie în
372
jur mii de scântei.
— Numele meu este Alistair Knight, se adresează Alistair cu
blândeţe spatelui lui Liam. Sunt rudă cu voi şi am venit ca să vă
previn. Am făcut o Călătorie lungă în timp. Înţelegeţi ce vă spun?
La aceste vorbe, Liam se întoarce, balansând vătraiul între
vârfurile degetelor:

Da.Călătorit, aşa ai spus?


— Ai
Sprâncenele lui Liam se înalţă într-o expresie de uimire profundă:
— Nimeni din familia noastră nu este capabil de aşa ceva. Vrei să
spui că acesta este Talentul tău? întreabă pe un ton pe care nu -l pot
compara decât cu unul de lăcomie.
Alistair rămâne tăcut câteva clipe.
— Nu, recunoaşte el. Am Călătorit cu ajutorul unui dispozitiv pe
nume Domani. Un dispozitiv pe ca re trebuie ca voi să îl distrugeţi
încă înainte de a fi inventat.
Îmi apăs degetele reci peste gură şi ochii îmi fug către micul ceas
de perete care continuă să măsoare minutele, secundele pe care
familia mea le mai are de trăit. Dar Alistair pare prea pornit să
vorbească pentru a-i sesiza prezenţa.
— Domnule dragă, baţi câmpii, zice Liam pe un ton de acum
glumeţ, de genul celui cu care un adult se adresează unui copil.
Speranţa înfloreşte iar în mine. Poate că Liam va crede că Alistair
e nebun şi nu-l va lua în seamă.
— Nu bat deloc câmpii, răspunde Alistair, şi ceva din felul în care
rosteşte aceste
nările. Am vorbe înapoi
Călătorit îl irită pe Liam,dintr
în timp căci -un
observ cum îşi umflă brusc
viitor unde noi nu mai
existăm. Toate Talentele ne-au fost furate. Am devenit nişte oameni
obişnuiţi.
— Şi cum anume s-a putut întâmpla asta? întreabă Liam şi face
un pas în faţă.
373
— Familia Greene, spune Alistair. Ei<
Dar indiferent ce ar fi vrut să spună despre familia mea este
retezat de hohotul copios de râs al lui Liam:
— Familia Greene? Prăpădiţii aceia de crescători de porci?
Mă încrunt. Crescători de porci? Mama fusese destul de vagă în
legătură cu îndeletnicirile familiei mele în secolul trecut în New

York City, însă


Evident, nu-mi
Alistair vine
pare sănedumerit.
şi el cred că totuşi creşteau porci la oraş.
— Nu trebuie subestimaţi. Chiar în clipa asta complotează ca
să<
— Cera Greene cu şleahta ei amărâtă de surori şi fraţi? Oamenii
ăştia nu fac două parale. Nu înseamnă nimic în societate.
— Dar vor însemna, nu înţelegeţi? Au aflat ce puneţi voi la cale şi
vor<
— Şi, mă rog frumos, ce anume punem noi la cale? întreabă Liam
încă zâmbitor.
Alistair ezită şi îşi desface braţele. Face un pas în faţă şi spune:
— Faceţi experimente asupra oamenilor, pe care intenţionaţi să le
extindeţi şi asupra celor înzestraţi cu Talente. Ca să aflaţi cum vă
puteţi prelungi viaţa şi căpăta alte Talente şi cum să -i ţineţi sub
control pe cei care posedă Talente.
— Şi Talentul tău care este? îl întreabă brusc Liam.
Alistair se încruntă, iar eu mă aplec în faţă. Piciorul îmi alunecă
pe podeaua din piatră aspră, scoţând un hârşâit aproape insesizabil.
Alistair îşi întoarce capul şi îşi aţinteşte ochii în direcţia mea.
— Da,
piele,
şopteşte
urmată el răguşit.
de acea În clipa
limpezime aceea
mintală desimt
care oam
furnicătură
parte ori pe
de
câte ori cineva încearcă să îşi exercite Talentul asupra mea.
Închid ochii uşurată. Talentul meu a blocat ceea ce a vrut să -mi
facă, indiferent ce o fi fost.
Alistair se încruntă şi mai tare şi îmi dau seama că e nedumerit.
374
— Mi-am descoperit Talentul când am sosit aici din Călătoria
mea. Asta pentru că am ajuns într-o epocă< de dinainte ca familia
Greene să ne acapareze puterile.
Liam icneşte:
— Bine, şi care este Talentul tău?
Alistair îşi umezeşte buzele uscate:

— Pot să
obstacole. văd prin ziduri, pot pătrunde cu ochii prin orice
— Fascinant, murmură Liam, aşezând vătraiul lângă şemineu.
Cred că mi-ar plăcea şi mie să încerc asta o dată.
Dintr-odată pâlpâie şi se dizolvă într -o ceaţă cenuşie care se
strânge într-o sferă ce începe să pulseze. Sfera pluteşte o secundă
prin aer, apoi se năpusteşte asupra pieptului lui Alistair, care scoate
un sunet gâtuit şi-şi duce mâna la inimă. Închide ochii, apoi îi
deschide şi face câţiva paşi prin încăpere, cu braţele întinse în faţă
ca un copilaş care învaţă să meargă. Pe urmă Alistair/Liam îşi
răsuceşte capul brusc şi se concentrează asupra pereţilor.
Fără să stau pe gânduri, îmi împing mintea în faţă şi îl blochez.
Mai fă o dată asta, mă rog eu pe tăcute. Încă o dată, şi îţi voi fura
Talentul. Dar după o clipă, Alistair/Liam ridică din umeri, iar corpul
lui Alistair se clatină, se cutremură şi apoi se năruie la podea. O
mână i se chirceşte deasupra covorului, după care rămâne
nemişcată. O ceaţă cenuşie se prelinge din corpul lui Alistair şi ia
forma lui Liam, care păşeşte cu grijă peste corpul întins pe podea. Se
scutură puţin, ca un câine care încearcă să se usuce de picăturile de
ploaie pătrunse
— Ce< ce miîn blană, şi se holbează în jos.
-ai făcut? bolboroseşte Alistair de pe covor.
— Un mic experiment. Şi află că nu am reuşit să văd prin ziduri,
amice. Presupun că te înşeli în această privinţă, zice Liam şi se
întoarce către şemineu, ia din nou vătraiul şi examinează focul,
nehotărât parcă dacă să mai scormonească în el sau nu.
375
— Ea e aici, zice Alistair şi, oricât de incredibil ar părea, faţa îi
păleşte şi mai tare. Se ridică împleticit în picioare: E pe aici, pe
undeva, prin casă, îi spune el lui Liam pe un ton imperios. Tamsin
Greene.
— Cine? întreabă Liam.
Buzele lui Alistair continuă să se mişte:

Ea< ştiu
— Bun, sigur
acum că ecă
chiar aici.ai luat-o razna, amice. Liam studiază
vătraiul, trecându-şi un deget peste mânerul din fier forjat. Totuşi,
adaugă atât de încet încât trebuie să -mi încordez auzul. Totuşi< s-
ar putea să-mi fii de folos. Ai putea să -mi oferi mijloacele necesare
ca să izbândesc în ceea ce mi-am propus. Vezi tu, mama se cam
împotriveşte experimentelor pe care le fac asupra propriei familii,
dar în cazul tău poate că va fi dispusă să facă o excepţie. Având în
vedere că eşti< o rudă mai îndepărtată, ca să zic aşa.
— Da, oftează Alistair şi îl fixează pe Liam din priviri. Asta şi
sunt. O rudă mai îndepărtată. Asta mi-a fost hărăzit să fiu. Şi pot să
te ajut.
— Mă bucur să aud asta, murmură Liam.
Şi dintr-odată, cu o mişcare aproape prea iute pentru a fi sesizată,
ridică vătraiul şi îl izbeşte cu el pe Alistair în cap.

376
TREISPREZECE
Abia am timp să-mi strâng gura pungă ca să-mi înăbuş ţipătul.
Aş vrea să nu mă uit, dar parcă pleoapel e mi-au fost lipite cu clei ca
să rămână deschise.
Liam face un pas în spate, apoi vâră din nou vătraiul în foc, ca şi
cum scormonitul jarului ar fi singurul lucru care îl preocupă. După
ce focul curăţă vătraiul, îl aşază înapoi în suportul său. Abia atunci
se întoarce şi, luând o cupă goală de cristal, se îndreaptă către
trupul nemişcat al lui Alistair şi o apropie de urechea lui. Îngrozită,
urmăresc cum cupa se umple de sânge. Când e aproape plină, Liam
o aşază pe birou şi-şi şterge mâinile cu o batistă p e care o scoate din
buzunar. Oftează, se uită o clipă la bucata de pânză murdară şi o
aruncă în foc, unde e mistuită după o secundă. Traversează apoi
încăperea şi apasă un mic buton negru de lângă uşă.
Un minut mai târziu, se aude un ciocănit şi Rosie îşi face intrarea.
Nu este însă singură. Ţine de mână un copilaş. Judecând după
cămaşă şi pantaloni, este un băieţel, cu toate că petele de murdărie
de pe faţa lui şi şapca de pe cap mă derutează.
— L-am adus pe ăsta cu mine, aşa cum ai cerut. L -am găsit în
locul obişnuit. Five Points. Era<
— Te-a văzut careva? o întrerupe Liam.
Rosie scutură din cap:
— Da’ ce, e prima oară când fac asta? rânjeşte ea. Expresia
mulţumită i se şterge însă de pe chip în momentul în care Liam face
un pas Rosie
în spate, dând laapoi
iveală rpul lui Alistair. Ce s-a întâmplat?
icneşte . Studiază maicoîndeaproape trupul: E bărbatul care
a sunat la uşă mai devreme în astă seară.
Liam încuviinţează din cap:
— Un mic accident. S-a lovit la cap.
— Oh, exclamă Rosie. E limpede că nu îl crede. Şi e la fel de
377
limpede că nu-şi va exprima suspiciunea cu voce tare. În schimb, o
aud cum zice pe un ton energic: Să-l chem pe Horace, nu? Ca să te
scape de el?
Liam clatină din cap:
— Voi avea într-adevăr nevoie de Horace. Celălalt pe care mi l -ai
adus n-a rezistat mult. Vreau să mă scape de el. E în camera de care

ştii. Să
mai sperăm însă
rezistent. că acestacătre
Se întoarce – ziceAlistair.
arătândIar
cu capul către
acesta< copil
s-ar –e
putea
dovedi folositor. Ba chiar< extraordinar. Îşi îndreaptă spatele şi o
bate uşurel cu mâna pe obraz pe Rosie: Bună treabă, fato, zice, şi
degetele îi zăbovesc pe curba bărbiei ei.
Rosie îi zâmbeşte, apoi spune pe un ton nepăsător:
— Horace va cere tariful lui obişnuit.
— E un mercenar, răspunde Liam amuzat. Traversează încăperea
şi deschide un sertar lateral al biroului. Umple palma întinsă a lui
Rosie cu ceva ce sună a monede. Ochii rotunzi ca nişte farfurioare
de ceai ai băieţelului fug de la Liam la Rosie, însă altfel copilul pare
să nu-şi dea seama ce se întâmplă.
— Atunci să-l luăm de aici? întreabă Rosie.
Liam măsoară corpul din ochi preţ de o clipă, apoi aprobă cu un
gest din cap. Se apleacă, îl prinde pe Alistair de umeri şi îl trage pe
podea. Rosie i-o ia înainte, mişcându-se în paşi de dans spre
peretele opus mie, de unde dă jos un portret în mărime naturală al
unei femei încruntate, îmbrăcate într-o blană albă. În spatele
tabloului se află o uşiţă pe care o împinge. Face un pas în lături şi îl
urmăreşte pe Liam
spaţiul întunecat. cum
După trage
aceea corpul
închide uşa.lui Alistair peste prag, în
— Mă duc să mă spăl, zice Liam oftând din nou. Studiază locul în
care căzuse Alistair: Covorul va trebui înlocuit, murmură absent. Şi
cheamă-l pe Horace. Ne întâlnim tot aici la opt şi un sfert. Aveam o
întâlnire, dar va trebui s-o anulez.
378
— Atunci mai ai nevoie de el? întreabă Rosie arătând cu degetul
mare spre copil, care pare în continuare să nu priceapă ce se petrece.
Adică, din moment ce ai deja<
— A, nu, nici vorbă, răspunde Liam pe un ton afectuos. Nu strică
niciodată să ai unul de rezervă. În plus, acesta este diferit. Susţine c -
ar avea Talent, adaugă, şi-şi duce un deget la buza de jos,

anticipând parcăsurprinsă:
Rosie icneşte gustul.
— Bine, dar atunci< atunci<
Liam ridică din umeri:
— Desigur, cel mai probabil minte. Sunt totuşi câteva lucruri pe
care aş dori să le încerc.
Rosie îşi înalţă faţa spre el, întinde mâna şi îl prinde de mânecă:
— De data asta< o să mă laşi< o să mă laşi să încerc şi eu?
întreabă trăgându-l tare de braţ. Mi-ai promis. Şi dacă are puteri
magice, aşa cum pretinde, poate că voi putea şi eu să< Ochii îi fug
spre cupa de cristal plină cu sângele lui Alistair.
Liam se uită în jos spre ea şi ceva anume în privirea lui mă face să
mă înfior şi mai tare:
— Ce fetiţă nerăbdătoare şi însetată de sânge mai eşti şi tu!
spune, dar pe un ton detaşat, aproape cinic. Când voi considera că
eşti pregătită.
Se întoarce şi porneşte spre uşă şi o expresie lacomă traversează
faţa lui Rosie, care îşi reia însă apoi rapid obişnuitul zâmbet voios:
— Şi cu băiatul ce să fac? Să-l las aici?
Liam
— Da-îşi
da.flutură nepăsător
Mă întorc mâna:
imediat. Şi cu aceasta iese.
— L-ai auzit pe stăpân, zice Rosie cu un glas dintr-odată plin de
dulceaţă. O să se ocupe de tine în câteva clipe.
Ochii băiatului urcă spre faţa ei:
— Şi pe urmă o să-mi dai prăjitura? Aşa cum mi-ai promis?
379
întreabă el cu o voce nesigură, dar plină de speranţă.
— Da, exact aşa cum ţi-am promis. Numai că va trebui să faci ce -
ţi va spune stăpânul. Aşa cum ai promis tu. Îl scutură uşor, făcându-
l să dea din cap: Acum o să aştepţi aici cuminte şi nu vei pune mâna
pe nimic. Pentru că stăpânul îşi va da seama şi se va înfuria pe tine.
Şi nu ţi-ar plăcea să-l vezi furios.

Privirea
sânge a luicopilului
Alistair se abate
care în jos, părând
a înnegrit că Satisfăcută,
covorul. se lipeşte deRosie
pata de
se
strecoară afară pe uşă.
Imediat ce uşa se închide, mă ridic împleticit în picioare şi, cu
braţele întinse în faţă, înaintez orbecăind prin coridor, cotind la
dreapta. După numai câţiva paşi, coridorul se bifurcă şi un drum
duce la dreapta, iar celălalt coboară în stânga. O iau la dreapta şi am
impresia că mă învârt în cerc, asta până ce pasajul se lărgeşte din
nou, dând într-un alcov. Deşi ştiu clar la ce să mă aştept, aproape că
mă împiedic de trupul lui Alistair. Timp de o clipă interminabilă
îngheţ. Nu mă pot stăpâni. Presimt cum nişte degete reci mă vor
prinde de glezne. Pe urmă îngenunchez lângă corpul lui Alistair,
studiindu-i faţa în lumina slabă ce se strecoară prin grilajul aflat la
nivelul ochilor.
Are trăsăturile destinse, aproape ca şi cum ar purta o mască de
cauciuc. Mă întreb pentru o secundă dacă aşa arată un om mort,
apoi mă forţez să-mi pun o mână peste pieptul său. Sub degete simt
bătăi slabe şi neregulate, care aduc mai degrabă cu zbaterea din
aripi a unei păsări prinse în laţ. Ca arsă, îmi retrag iute mâna.
Ca pentru a-
brusc. Un horcăitmiumed
confirma
pare săbănuiala, gura lui Alistair zvâcneşte
-i iasă din piept:
— Tamsin Greene, şopteşte el şi buzele i se lăţesc într -un zâmbet
pătat de sânge. Ochii îi rămân însă închişi.
Îmi înghit ţipătul în gât şi aştept în întunericul coridorului să mai
spună ceva. Dar după un minut respiraţia lui Alistair îşi încetineşte
380
ritmul, apoi se opreşte şi totul în jur rămâne nemişcat. După o clipă
îmi dau seama că-mi ţin răsuflarea. Mori, mori, mă rog în gând.
După aceea o idee îngrozitoare îmi trece prin minte: dacă nu e mort,
va trebui să-l ucid cu mâna mea, chiar acum. Îmi adun poalele
rochiei în mână. Dacă voi ţine materialul apăsat pe nasul şi pe gura
lui suficient de mult timp, atunci aş putea pune capăt acestei

poveşti.ceFamilia
sânge mea ar
se prelinge dinfi ceafa
în siguranţă. Mă holbez
lui şi strâng la firicelul
spasmodic în mânăde
bucata de ţesătură.
Nu pot s-o fac.
Ideea de a omorî pe cineva, chiar şi pe Alistair, mă îngreţoşează.
Cu puţin noroc, va muri singur înainte ca Rosie să se întoarcă
împreună cu Horace. Nu sunt în stare nici măcar să-i ating gâtul, ca
să văd dacă mai are puls. Păşesc peste trupul lui, ţinându-mi
poalele rochiei strânse deasupra genunchilor, deschid uşa şi intru în
biroul lui Liam.
— Vino cu mine, spun iute, dar băieţelul se mulţumeşte să se
holbeze la mine. Haide odată! Nu poţi să rămâi aici. Eşti în mare
pericol. Înţelegi ce îţi spun?
— Dar mi-a promis, se smiorcăie el într-un târziu. Mi-a promis
carne şi pâine, şi cât de multe prăjituri pot să mănânc. Rosteşte
cuvântul prăjituri cu jind.
— A minţit, răspund eu pe un ton brutal. N-o să-ţi dea prăjituri.
În schimb, o să-ţi facă rău. Mult rău. O să te facă să sângerezi.
Băiatul face un pas în spate şi aruncă o privire către uşă. Îşi freacă
mâinile murdare
peticită pe şi le duce
care o poartă, la gură.
la pantofii Mă şiuit
crăpaţi mailamici
cămaşa
cu unruptă şi
număr,
dacă e să mă iau după degetele mari care par gata să-i străpungă:
Vino cu mine şi o să -ţi dau o prăjitură, continui. Dar mai înainte
promite-mi că dacă îi vei mai vedea vreodată pe doamna aceea sau
pe domnul acela pe acolo pe unde locuieşti tu, o să fugi în direcţia
381
opusă cât de iute te vor ţine picioarele. Cad o clipă pe gânduri, apoi
adaug: Şi le vei spune să se ferească de ei şi celorlalţi copii şi părinţi.
— N-am părinţi, spune băiatul într -un târziu. Niciunul din noi nu
avem. Degetele lui frământă tivul cămăşii.
— Mda, sigur că nu aveţi, bâigui. Bine, atunci spune-le celorlalţi
copii pe care îi cunoşti să nu meargă niciodată cu femeia sau

bărbatulpână
Aştept îl vădi-că
pe care ai dă
văzut
din aici
cap în chip
cameră. Indiferent ceapoi
de încuviinţare, le promit.
întreb:
I-ai mai văzut înainte?
Dă iarăşi din cap:
— Ea a venit acum ceva vreme şi a luat -o pe Sally. Şi pe urmă a
venit şi el.
— Cine? Bărbatul care a fost aici, în cameră?
Clatină din cap.
— Nu, altu’. Unu’ mai scund şi<
— Şi cu faţă de nevăstuică sau de şobolan? îi suflu şi sunt
răsplătită cu o jumătate de rânjet care îi dezveleşte cei doi dinţi lipsă
de jos.
— Da. L- a luat pe Jimmy, zice copilul şi -şi şterge nasul cu
marginea zdrenţuită a cămăşii. Apoi adaugă: Şi pe Tommy.
Se pare că Horace e cel care recrutează cei mai mulţi copii pentru
familia Knight.
— Fereşte-te şi de el, ne-am înţeles?
— Şi o să-mi dai prăjitură? întreabă copilul uitându -se cu
colţurile ochilor în sus la mine.
Mă gândesc
bucătărie. Dau dincă ocap
să şireuşesc euacee
în clipa să şterpelesc ceva dulce de la
a un sunet slab se aude de
afară, de pe hol.
— Pe aici, murmur şi îl împing pe băieţel înaintea mea. Ne
repezim înapoi pe coridor.
— E mort? întreabă şoptit copilul atunci când dăm ocol trupului
382
lui Alistair.
— Aşa sper, răspund eu, apoi adaug. Crede-mă, aşa ar fi cel mai
bine. Îl prind de mână şi-l trag după mine, rugându -mă în gând să
nu fi făcut cea mai mare greşeală a vieţii mele.

În clipa în care ieşim pe uşă ca să ne întoarcem pe scara

servitorilor
de mă simt
fier. Aproape de parcă
că mă aşteptcineva -ar strânge
să daumpeste Rosie şideLiam, degete
gât cupregătiţi
să mă pocnească în cap. Dar nu, scara e goală, cu excepţia umbrelor
aruncate de lampa cu ulei. Îmi duc un deget la buze, făcându-i semn
copilului să tacă, şi mă opresc câteva clipe ca să trag cu urechea. Nu
aud decât sfârâitul slab al fitilului arzând, aşa că pornim să coborâm
amândoi treptele cât de repede putem.
De data asta şi bucătăria este goală; îmi vine să mă uit să văd
dacă bucătăreasa nu sforăie cumva pe masă. Nu m -am gândit nicio
clipă unde ar putea ea să doarmă; pare o prezenţă permanentă aici.
Prăjitura… Unde naiba o fi ţinând dulciurile?
De parcă mi-ar fi ghicit gândurile, copilul iese din spatele meu şi
adulmecă în aer cu năsucul lui.
— Uite, acolo, zice arătând spre o cutie mare de lemn pentru
pâine.
Mă reped, o deschid şi dau peste nişte resturi de turte, o jumătate
de pâine şi alte chestii ce par biscuiţi dulci. Desfac un şervet de
pânză, scutur în el tot conţinutul cutiei şi reuşesc cu chiu, cu vai să
leg colţurile pânzei. Întind legătura pântecoasă spre copil. Mâinile
lui se strâng
careva. în jurul
După care pânzei
degetele de să
încep parcă s -ar teme să nu i-o smulgă
-i umble la noduri.
— Nu aici, şuier eu. Vino cu mine.
Descui cu mare grijă uşa care dă spre grădina din spate, dar
aceasta scoate un scârţâit înfiorător ce pare să spargă liniştea
relativă a nopţii. Îl împing pe băiat în faţă şi în curând ajungem la
383
poarta laterală pe care am intrat cu Horace cu numai o zi înainte;
deşi mie mi se pare că au trecut mai bine de zece ani. Mă las pe vine
până ce ajung cu capul la nivelul ochilor băiatului şi dau să întind
mâna ca să-l ciufulesc. După care mă răzgândesc.
— Acum fugi de aici şi nu te uita înapoi, zic. Şi să nu te mai
întorci niciodată în casa asta cu doamna aceea sau cu oricine

altcineva,
spui copii.cu greu şi adaug: Şi nu uita – mi-ai promis că le
da? Înghit
şi celorlalţi
Stă cu ochii fixaţi pe legătura preţioasă şi dă din cap. Îl împing
afară pe poartă. Se strecoară în stradă şi dispare ca un fir de apă
într-o crăpătură din trotuar. Abia atunci mă întorc şi mă furişez
înapoi în casă, atentă să nu fiu zărită de la ferestre. Dar când ajung
la uşa dinspre bucătărie, mă opresc şi trag cu nesaţ aer în piept. E
aer proaspăt, chiar dacă impregnat de umbrele morţii.
O băncuţă din piatră stă rezemată pe toată lungimea peretelui şi
mă prăbuşesc pe ea. Îmi vâr picioarele numai cu ciorapi sub mine
şi-mi înfăşor genunchii cu braţele, încercând să inhalez cât mai mult
din aerul îngheţat. Tremur şi nu cred că de vină este numai frigul.
Ar fi trebuit să-l ucid atunci când am avut ocazia. Oare am luat o
decizie greşită? Întrebarea mi se învârtejeşte prin mintea obosită,
urmată de gândul că Liam avusese dreptate cel puţin pe jumătate:
familia Greene din secolul al XIX-lea habar n-are ce pune la cale
familia Knight, lucruri mai rele decât îmi închipuisem. Şi tot ce
reuşisem eu să fac fusese să nu îl omor pe Alistair atunci când se
ivise prilejul. Dacă aş fi făcut -o, poate că istoria ar fi fost alta şi
familia iar eu i-aş fi putut ajuta să-l
facă maiGreene
bine, caarsăfireziste
făcut în
Domaniul,
timp.
Uşa bucătăriei se crapă şi o siluetă luminată din spate se strecoară
afară din casă. Mă pitesc şi mai adânc în colţul meu întunecat. Din
fericire, luna s-a ascuns în spatele norilor. Idioato, idioată ce eşti! Este
probabil Liam, care îl caută pe băiat. Şi Rosie s-ar putea întoarce şi
384
ea în orice clipă şi va bănui că am avut ceva de-a face cu fuga
copilului.
Silueta înaintează şi văd că e bucătăreasa, care traversează încet,
cu paşi greoi, peticul de iarbă. La început mă gândesc că merge prin
somn, dar apoi norii se împrăştie ca o bucată de dantelă ruptă şi
luna îi luminează faţa hotărâtă şi posacă. O urmăresc fascinată cum

seată
d îndreaptă cătremstatuia
când Horace -a adusfemeii
aici. pe care am remarcat -o de prima
Bucătăreasa fornăie pe nas, un sunet ce pare zgomotos în grădina
altfel cufundată în tăcere. Ridică apoi poala şorţului şi începe să
şteargă cu el faţa şi mâinile statuii. Mă încrunt nedumerită. Pare că -
şi ia îndatoririle prea în serios. Să fi cerut La Spider ca statuile să fie
frecate tare, aşa încât să strălucească în lumina lunii?
— Nu te-am uitat, Mary, spune ea mângâind buclele din piatră
ale statuii. Cum aş putea? O să găsesc eu o cale, ţi -o jur. Cu orice
preţ. O să găsesc o cale să îi oblig să te elibereze.
Mă aplec în faţă oripilată, în speranţa să aud mai mult, dar poarta
se deschide, iar Rosie şi Horace intră în grădină.
— Dacă moare în noaptea asta, asigură-te că nimeni nu-i va găsi
leşul. Azvârle-l în East River.
Horace dă din cap. Apoi ia mâna lui Rosie şi începe s-o sărute.
— Ah, Rosie, Rosie! Când te vei întoarce la mine? Noi doi ne -am
înţeles atât de bine. Nu-i aşa? Nu-i aşa? Dintr-odată îmi dau seama
că Horace nu e unchiul ei.
Rosie pufneşte din nas.
Sigur, ne-
nu— mai trebuie am înţeles
să -mi bine.
fac griji că Atât timptrezesc
o să mă cât am
dinavut
somnbani. Acum
îngheţată
ori că voi mai face vreodată foamea. Şi el< ei bine, el<
Horace geme:
— Doar nu-ţi închipui cumva că te va lua de nevastă. Pe tine,
Rosie? O prostituată din Five Points? adaugă şi geamătul i se
385
transformă într-un soi de râs horcăit.
— Ai grijă ce vorbeşti, spune Rosie îndepărtându-se. El mi-a
promis mai mult decât atât. O să vezi. Şi să nu cumva să< Se
opreşte la vederea bucătăresei, care s-a îndreptat de spate şi-şi ţine
pumnii încleştaţi în jurul şorţului.
Se holbează una la cealaltă o clipă. Rosie e cea care vorbeşte
prima, pemai
— Tot un ton zeflemitor:
plângi de mila statuii ăleia? zice, ducându-şi degetul
arătător la frunte. Intră în casă, babo, şi du-te la culcare. Pentru
binele tău.
Mă silesc să rămân pe băncuţă, repetându-mi în gând că n-ar fi
deloc bine să mă reped şi s-o transform şi eu pe Rosie în statuie.
Faţa bucătăresei se contorsionează, de parcă s-ar pregăti s-o
scuipe pe Rosie. Fata tace acum. Stă cu o mână în şold, cu cotul
îndreptat înainte într-un unghi ascuţit. Horace se foieşte şi -şi mută
ochii de la una la cealaltă. Într -un târziu, bucătăreasa lasă să-i cadă
umerii şi trece pe lângă Rosie, înaintând către uşa din spate a casei
fără să arunce o privire în urmă. Rosie şi Horace se iau după ea
râzând. Uşa bucătăriei se trânteşte şi toţi trei dispar înăuntru.
Mă holbez la statuie, la chipul femeii îngheţat cu privirea
aruncată în jos, de parcă n-ar fi anticipat nicicând ceea ce avea să i se
întâmple. Îmi dau apoi capul pe spate şi mă uit la stelele ce spuzesc
cerul nopţii. Dintr-odată simt că nu mai pot. Dorul de Gabriel mă
copleşeşte şi-mi strâng pleoapele cu putere ca să -l alung. Dar
gândul la el este atât de puternic, încât atunci când deschid ochii
aproape
Razelecălunii
mă aştept să-l văd
şi umbrele suntstând
însădinaintea
singurelemea.
care se fugăresc prin
grădina imaculată a lui La Spider, amintindu -mi că sunt în
continuare singură.

386
387
PAISPREZECE
— Scoală-te, Agatha! se răsteşte Rosie.
Se pare că ţipă de ceva vreme la mine. Îmi ridic privirea
înceţoşată de somn spre ea. Stă aplecată peste mine şi bate din
picior, impecabil îmbrăcată, ca întotdeauna, cu fiecare fir de păr
strâns frumos la spate. Însă un spasm îi încreţeşte colţurile gurii şi
mă văd nevoită să -mi ascund rânjetul de satisfacţie. Liam nu te-a
primit la el în pat azi -noapte. Pentru că băiatul a fugit şi el s -a înfuriat pe
tine. Ha!
Noaptea trecută, Rosie se întorsese în dormitorul nostru călcând
apăsat şi cu o lumânare în mână. Mă strigase şuierat pe nume de
două ori, dar, deşi eram trează, mormăisem ceva nedesluşit cu cea
mai somnoroasă voce posibil şi mă întorsesem pe cealaltă parte, cu
faţa la perete, trăgând cu urechea la pufniturile ei nervoase de
dinainte de a se culca, într-un sfârşit. Iar acum îi spun cu glasul cel
mai voios cu putinţă „Bună dimineaţa, Rosie”, şi îmi întind braţele
spre tavan.
— Nu e deloc bună. Azi-noapte ai auzit sau ai văzut ceva? mă
întreabă scrutându-mi faţa, de parcă ar vrea să-mi smulgă cine ştie
ce mărturisire.
Îmi las braţele să cadă şi mă holbez la ea:
— Să văd ceva? cad eu, chipurile, pe gânduri. Nu, am adormit
repede, eram tare obosită. Am avut un vis foarte ciudat, cu o lebădă
şi un trandafir, şi un cal frumos. Cred că purtam pălărie. Sau poate
că- doream să fi purtat. Ba nu, de fapt îmi cumpăram o pălărie –
da,mi
asta e! O pălărie cu trandafiri roz.
Pălăvrăgesc în continuare, adăugând tot felul de detalii poveştii
mele, până ce Rosie se îndepărtează mormăind:
— Ai face bine să te scoli dacă vrei să prinzi micul dejun.
Sar repede din pat.
388
Bucătăreasa se agită de colo-colo, lătrând ordine către Dawn, care
manevrează un făcăleţ. Abia dacă-mi aruncă un salut mormăit,
arătând spre tava cu micul dejun pregătit pentru Jess ica. Ceasul din
bucătărie indică faptul că mai am cincisprezece minute la dispoziţie,
aşa că în clipa în care îmi întoarce spatele întind mâna şi iau din

cutia de
scoasă dintablă de pe
cuptor, pecare
masa de lucru
o îndes o chiflă aburindă, proaspăt
în gură.
Mă înec însă când uşa e dată de perete şi La Spider intră ca o
vijelie. Din fericire, nu mă învredniceşte cu vreo privire. Îşi aţinteşte
ochii spre bucătăreasă. Şi judecând după linia subţire în care şi-a
strâns buzele, e furioasă. O tăcere grea, ca un văl de ceaţă, se aşterne
peste încăpere şi eu mă forţez să înghit dumicatul de pâine rămas în
gât.
— Am cerut stridii şi supă de broască-ţestoasă. Nu scoici. Şi
domnul Tynsdell m-a informat că nu vom avea fructe confiate. De
ce? întreabă La Spider, mângâind şirul de perle atârnat la gât şi
fixându-şi ochii pe cuţitele de pe fundul de lemn.
Dintr-odată înţeleg cum se simte un şoarece aflat în aceeaşi
încăpere cu o pisică. Mă retrag şi mai tare într-un colţ. Uşa din
spatele lui La Spider se deschide cu zgom ot şi văd chipul
nebănuitor al lui Rosie, care dă să intre. Fără să întoarcă nicio clipă
capul, La Spider îşi încovoaie degetul mic şi uşa se trânteşte,
ascunzând vederii expresia uluită a lui Rosie.
Faţa bucătăresei e cenuşie precum chitul. Îşi frământă şorţul în
mâini,
— Îmise uită
parelarău,
stăpână şi zice:
my lady, dar nu mai aveau din cele care ştiu că
vă plac. Le-am trimis pe fete de două ori la piaţă< , adaugă arătând
spre Dawn, care dă să deschidă gura, apoi o închide imediat.
— Ce efort nobil din partea ta, remarcă La Spider pe un ton sec.
Ochii i se răsucesc brusc spre fereastră, de parcă ar fi văzut ceva
389
interesant afară. În clipa următoare, bucătăreasa scoate un scâncet
îngrozit şi întregul corp i se izbeşte de masa de lucru.
Încă o dată şi încă o dată, în mod repetat.
Într-un colţ al bucătăriei, Dawn îşi acoperă ochii cu palmele, în
timp ce Lily se prăbuşeşte pe podea, prinzându-şi genunchii cu
braţele. Lacrimi încep să i se prelingă pe obraji.

Bucătăreasa
zgomot, geme,
ca pentru apoipe
a-i face pare
placsălui
seLa
silească
Spider.să nu mai facăniciun
Opreşte-te. La fel de uşor precum mi-ar fi fost să rostesc aceste
vorbe, îmi împing mintea în faţă şi smulg puterile lui La Spider. Ea
îşi întoarce încet capul şi-i simt privirea care cercetează încăperea,
examinând colţurile. Mă uit în jos şi frământ în mână jumătatea de
chiflă rămasă, iar firimiturile mi se lipesc de fustă. Bucătăreasa
scoate acum mici icnete, încercând să tragă aer în piept.
— Tu ce cauţi aici? mă întreabă La Spider cu o voce suficient de
ascuţită pentru a tăia cu ea blocuri de gheaţă.
— Am venit să iau micul dejun pentru Lady Jessica, my lady, îi
răspund în aşteptarea furnicăturilor pe piele care să mă anunţe că
intenţionează să mă arunce de cealaltă parte a camerei.
Îmi încordez muşchii, pregătită să mă prefac că mă prăvălesc la
podea. Însă La Spider îşi îndreaptă din nou atenţia asupra
bucătăresei:
— Aştept felurile comandate. Pe toate.
Bucătăreasa deschide ochii şi dă din cap cu mişcări smucite. Gura
i se rotunjeşte, ca pentru a rosti Da, my lady, însă La Spider se
adresează
— Toatăacum
lumeaaerului
înapoideladeasupra
treabă. Şicapului ei. iese din încăpere şi
cu aceasta
tocurile pantofilor săi scot un clinchet slab pe dalele de piatră.
— Adu-i nişte apă, îi spun lui Dawn în timp ce mă reped spre
bucătăreasă. Apoi, când văd că nu se mişcă, îi ordon: Acum! De
data asta fuge să umple un pahar cu apă. Poţi să te mişti? o întreb
390
pe bucătăreasă. Ţi-ai rupt ceva?
Clatină din cap, dar faţa îi rămâne cenuşie şi îmi permite să o iau
de braţ şi s-o conduc spre masă. Se mişcă greoi, dar pare că nu şi-a
fracturat niciun os.
— Iisuse, Sfântă Fecioară şi Iosif! murmură iar şi iar Dawn,
aşezând paharul cu apă pe masă. Iisuse, Sfântă Fecioară şi Iosif!

— N-or
paharul să vină zdravăn
şi sorbind ei aici, îndin
casa asta,
el. M -amşopteşte bucătăreasa
tot rugat. Dar nu vorluând
veni
niciodată în casa asta plină de păcate. Apa se varsă din paharul
ţinut cu degete tremurânde şi i se prelinge pe bărbie. Îi întind o
cârpă şi nu observ că e plină de faină decât atunci când e prea
târziu. Bucătăreasa clatină însă din cap şi-şi tamponează buzele,
lăsând o urmă de făină în colţul gurii. Se uită în sus la Dawn: Pleacă
să cauţi fructe confiate. Încearcă în toate pieţele. Şi du-te la
Delmonico şi cumpără toate stridiile pe care le au. Indiferent de
preţ.
— O să coste o avere, icneşte Dawn, dar iese în fugă când
bucătăreasa îşi flutură mâna spre ea.
Bucătăreasa oftează şi-şi lasă braţul jos:
— Aş vrea să-i otrăvesc pe toţi.
— Pe cine? întreb, aşezându-mă de cealaltă parte a mesei.
— Familia Knight. În seara asta vin cu toţii la cină. Şi ea îmi cere
să prepar cele mai complicate mâncăruri. Zece feluri, nici mai mult,
nici mai puţin. De parcă ar fi doamna Astor11 în persoană. Şi nu vrea
să angajeze ajutoare din afară. Când prostuţa aia de fată o să vină cu
stridiile şi jumătate
caut altele, şi atunci din
o săele vor finoi
vedem stricate,
ce o sănu
se voi mai avea
întâmple. timp să
Se şterge la
11
Caroline Webster Schermerhorn Astor (1830-1908), căsătorită cu bogatul om de
afaceri William Backhouse Astor jr., femeie de lume. A dominat societatea
mondenă newyorkeză la sfârşitul secolului al XI X-lea, devenind cunoscută sub
apelativul de „doamna Astor” (n. tr.).
391
ochi cu cârpa şi mă stăpânesc să nu suflu faina care i s -a aşternut pe
sprâncenele groase grizonate. Îmi aruncă un mic zâmbet: Eşti o fată
bună, Agatha. Nu te lua după celelalte fete. Nu te vârî noaptea în
patul conaşului Liam.
Înghit în sec:
— Am impresia că Rosie e cea care se ocupă de treaba asta.

geloasăunpepicorice
Îşi Estrânge
— buzele:
fată care se uită de două ori la el. De ce crezi
că niciuna nu rezistă prea mult aici? Le-am spus lui Dawn şi Lily de
nenumărate ori să-şi ţină ochii plecaţi şi gurile închise. Din fericire,
mă ascultă. Şi au grijă una de cealaltă. Dar tu – tu ar trebui să pleci
de aici cât mai poţi.
— Asta şi intenţionez să fac, murmur.

Treizeci şi opt, treizeci şi nouă, fir-ar să fie, chestia asta o să-mi ia o


veşnicie, patruzeci şi unu, patruzeci şi doi. Trec peria cu mâner din
fildeş prin părul Jessicăi numărând mişcările, conform
instrucţiunilor primite de la Rosie. Cincizeci dimineaţa, o sută seara,
înainte de culcare. Cu toate că se pare că niciun periat, oricât de
scrupulos, nu va schimba coama grea şi lipsită de strălucire a
Jessicăi.
— Ajunge, spune ea într-un târziu.
Recunoscătoare, pun înapoi pe măsuţă peria şi iau un pumn de
agrafe. În clipa următoare, La Spider îşi face apariţia, pentru a doua
oară în acea dimineaţă. Mâna începe să -mi tremure. O agrafa cade
pe podea.
În oglindă, se zăreşte chipul încordat al Jessicăi şi zâmbetul ei
rece când o întâmpină pe femeia mai vârstnică.
— Mamă! Ce surpriză plăcută! Cărui fapt datorăm această
onoare?
La Spider se opreşte în prag şi examinează rochia aleasă de fiica
392
ei:
— Culoarea asta nu-ţi vine deloc bine, spune într-un final.
Îi dau dreptate în sinea mea. Nici mie nu -mi plăcuse rochia
verde-gălbuie purtată de Jessica în acea dimineaţă, dar n-aveam de
gând să mă contrazic cu membrii familiei Knight pentru gusturile
lor în materie de modă.

— Da, măJessica,
observaţia face sădearăt ca o mama
parcă fantomă, i -ar-i aşa?
ei nu acceptă
fi făcut cineradioasă
ştie ce
compliment drăguţ.
Mâinile lui La Spider se convulsionează şi mie îmi vine să -i strig
Jessicăi Ai grijă, deja a mestecat şi a scuipat afară o femeie pe ziua de azi.
Apoi îmi înăbuş sentimentul de loialitate faţă de fată, simţindu -mă
neloială faţă de propria familie.
— Hm, poate că în rochia asta noul profesor de muzică nu se va
amoreza de tine la fel de iute ca acela de dinaintea lui.
Jessica îşi strânge mâinile în poală şi respiră adânc.
— Ce vrei să spui, mamă? întreabă pe un ton chipurile
inexpresiv, dar care, până şi eu îmi dau seama, o dă de gol.
La Spider sesizează şi ea prefăcătoria, din moment ce îi aruncă un
zâmbet din uşă.
— În dimineaţa asta am angajat un nou profesor de muzică
pentru tine. Se pare că pe cel vechi l -ai concediat. Doar nu ţi-ai
închipuit vreo clipă că mă voi lăsa înşelată de micul tău tertip, nu-i
aşa?
— Micul meu tertip? Repetă Jessica grijulie vorbele. Ochii ei se
întâlnesc o fracţiune de secundă
aproape imperceptibilă, clatin dinîncap.
oglindă cu ai mei. Cu
Mă săturasem o mişcare
de lecţiile de
muzică, adaugă. Oricum, nu am pic de talent.
— A, cu asta sunt întru totul de acord. Totuşi, o femeie de lum e
trebuie să cânte la cel puţin trei instrumente<
— Cât mai fermecător cu putinţă, termină Jessica fraza. Da, da,
393
ştiu toate astea. Nu-ţi face griji, mamă. Mă îndoiesc că Edward
Newcastle va refuza să mă ia de soţie dacă nu mă voi arăta capabilă
să-l fascinez cu interpretările mele la pianoforte. Banii tăi şi titlul
familiei noastre îl vor convinge. De fapt, tu ar trebui să te căsătoreşti
cu el. Oh, am uitat – eşti prea bătrână pentru aşa ceva, nu? Ar fi
total nepotrivit.

Fac oprin
zboare jumătate de Mă
încăpere. pasîncordez,
în spate; cu
aştept ca de
gândul Jessica
a nu sau mobila
o opri să
de data
aceasta pe La Spider, căci de două ori în aceeaşi zi ar fi prea mare
coincidenţa. În plus, nici nu-mi pasă dacă Jessica păţeşte ceva. La
urma urmei, e din familia Knight. Nu ca bucătăreasa. Şi totuşi mă
trezesc că mă holbez în jos la cărarea albă ca o coajă de ou din părul
ei, dorindu-mi cu ardoare ca La Spider să iasă cât mai repede din
cameră.
Dar ea oftează.
— Nu ştiu cu ce am greşit de m-am căpătuit cu o aşa fiică.
Profesorul cel nou te aşteaptă în salon. După aceea vom lua
amândouă prânzul la clubul feminin de călărie. După-amiaza cred
că vei avea un musafir, aşa că ai face bine să -ţi anulezi orice alt
angajament. Îl vei asculta cu atenţie pe Edward Newcastle şi vei
accepta cu bucurie ca nunta să aibă loc mai devreme decât am
prevăzut noi iniţial. În weekendul acesta voi da o petrecere în care
voi anunţa logodna. E clar?
— Da, mamă. Sigur, voi accepta cu bucurie, o imită Jessica, dar
fără să-şi ridice ochii.
Mama ei se opreşte cu mâna albă încărcată de bijuterii pe clanţa
uşii:
— Iar dacă nu te porţi aşa cum se cuvine sau mă superi în orice
fel în după-amiaza asta, dacă rezultatul va fi altul decât cel aşteptat
de mine, află că dragul tău domn Finnegan va plăt i pentru asta. Va
plăti scump.
394
Jessica îşi coboară capul în ceea ce mama ei ia probabil drept o
încuviinţare. La Spider aruncă ultima săgeată la ieşire:
— Şi schimbă-ţi rochia. Acum. Şi arde-o pe cea pe care o porţi.

395
CINCISPREZECE
— Fă bine şi adu-mi atunci un alt puşti din canal! Mă bazez pe
această mică piesă de divertisment diseară.
Îngheţ în mijlocul holului de la intrare. Vocea lui La Spider
răsună în toată casa şi caut din ochi o ascunzătoare, întrebându-mă
în acelaşi timp dacă e cazul. Pare să nu-i pese de ceea ce ştiu
servitorii. Sau mai degrabă nici nu pare să -şi dea seama că slugile
au şi ele creier şi sunt capabile să înţeleagă ce se petrece în jurul lor.
Aşa că mă furişez mai aproape de uşa care dă în biroul ei şi după o
secundă îmi lipesc urechea de tocul din lemn.
— Horace exact asta face în clipa asta – caută. Cât despre Rosie,
ea< Vocea lui Liam se îneacă: Mamă, icneşte el într-un târziu, să ştii
că ţin la traheea mea.
— Horace! Pf! Nu vreau să-l văd pe lingăul ăla mişunând pe aici.
Şi pui prea multă bază în fata aceea. Să nu crezi că nu ştiu ce faceţi
voi doi.
— Fata îmi este de folos, mamă. Atâta tot.
— Toţi ne sunt de folos. Până la un punct. Dar să te înhăitezi cu
un asemenea om! O scursură! Violenţa cu care rosteşte ultimul
cuvânt mă face să mă retrag cu un pas.
— Altceva mai doreşti? întreabă Liam pe un ton la fel de rece ca
al mamei.
— Nu pentru moment. Dacă e cazul, poţi să te foloseşti de
camerista Jessicăi, dar după asta nu vei mai avea treabă cu ea. Dacă
vom mai La
răspunde pierde altă servitoare, lumea va începe să bârfească,
Spider.
Aud paşi apropiindu-se de uşă şi mă îndepărtez în grabă,
traversând holul de marmură. Uşa se dă de perete şi Liam iese
călcând apăsat. Are sprâncenele împreunate şi gura pe jumătate
căscată într-un rânjet. Arată ca un leu trezit din somn într -un
396
moment inoportun. Mă ascund lipindu-mă de o oglindă mare cu
marginile aurite, însă mă vede şi se opreşte brusc:
— Agatha, toarce el amabil şi, precum fumul în vânt, toate
semnele de furie de pe faţa sa dispar. Se apropie de mine: Ei, cum ţi
se pare fermecătoarea noastră casă?
E ca un câmp minat.
Îi arunc iute un zâmbet sfios, aşa cum se cuvine, ba chiar schiţez
o plecăciune:
— E totul foarte bine, domnule.
Zâmbetul i se lăţeşte:
— Minunat! Şi cum se poartă sora mea cu tine? Sper că nu este
prea severă.
— Oh, nu, domnule. Lady Jessica este foarte drăguţă. Cu
adevărat încântătoare.
Sprâncenele i se înalţă brusc. Pare mirat. Se apleacă spre mine.
Mirosul dulceag şi puternic al aftershave-ului său îmi gâdilă nările.
Îmi mişc braţele şi încerc să fac un pas în faţă, dar m-a prins la
înghesuială.
— Mie poţi să îmi spui dacă te pune prea tare la treabă. Dacă îţi
dă prea multe sarcini. Să faci una, alta<, adaugă cu o fluturare a
mâinii.
E rândul meu să ridic din sprâncene:
— Nu, domnule, nu este cazul. Totul e în regulă, precum v -am
zis.
— Bun, bun, spune şi dă să se întoarcă, dar încă nu -mi permit să
răsuflu
rog să măuşurată. Ştiiceva.
ajuţi cu ce, se apropie
Vocea el de mine,
îi coboară într-o atunci
şoaptă:aşBineînţeles,
vrea să te
dacă sora mea se poate lipsi de tine.
Jur că aproape a salivat rostind cuvântul lipsi.
— Sunt sigură că domnul Tynsdell vă poate ajuta cu tot ce aveţi
nevoie. Eu, una, nu mă prea pricep la cravate, costume ori meloane.
397
— Oh, nu, nu, nu, exclamă Liam zâmbitor.
Muşchii de pe umeri i se încordează pe sub cămaşa albă subţire
în clipa în care se apleacă spre mine. Cu mişcări line îmi trasează cu
degetul linia obrazului.
Biata Livie! Bietele fete! La fel le-a tratat şi pe ele. Şi pot să îmi
închipui cât de flatate s-au simţit şi cum s-au dat peste cap ca să-i

facă
să -mipe plac. Ţi
împing -ai greşit
palma adresa, lui
în fruntea îmişivine să-l reped.
să verific Chiar când
dacă Talentul dau
mătuşii
Beatrice m-a părăsit sau nu, adaugă:
— Am nevoie de tine. E vorba doar de o treabă măruntă; mă
linguşeşte şi dintr-odată simt în toţi nervii corpului o furnicătură.
Marginile siluetei lui Liam încep să tremure şi să se unduiască.
Îmi înfig bine picioarele în podea şi mă uit în sus la el cu o privire
suficient de sticloasă:
— Domnule, şoptesc cu o voce tremurătoare, dar numai atât cât
trebuie, sunt cam< ameţită.
De fapt, ceea ce simt este exact contrariul. Poate c-ar trebui să mă
înscriu la cursurile de teatru când mă voi duce la colegiu.
Liam se retrage brusc, cu o expresie nedumerită întipărită pe
chip. Îmi cobor pleoapele, îmi las buzele să tremure şi mă sprijin de
el:
— O, domnule, a fost ceva atât de ciudat<
Haide, ticălos pervers ce eşti. Încă o dată şi vom vedea cum o să te simţi
când cineva îţi ia în stăpânire corpul.
— Oh, exclam şi-mi duc mâna la piept. Domnule, eu<
— Agatha!
Liam îmipas
face un întrerupe actul
în spate teatralmă
şi acum o voce tăioasă. cu adevărat.
împleticesc
Obrajii lui Rosie sunt roşii ca focul, de parcă tocmai ar fi fost
plesnită. Îşi frământă mâinile. Îşi controlează însă tonul când
adaugă:
— Ai întârziat cu ceaiul pentru Lady Jessica, în salonul de
398
muzică.
Arunc o privire piezişă în direcţia lui Liam, a cărui faţă a revenit
la normal. El îşi înclină capul spre mine, de parcă tocmai ne -am fi
întâlnit întâmplător în hol. Mă strecor pe lângă Rosie şi, în timp ce
mă îndrept către bucătărie, privirea ei încărcată de ură mă
săgetează.

În clipaDe
zâmbesc. în acum,
care iestotdin raza lorsăvizuală
ce trebuie fac estenusămă pot însă abţine
îl determin pe Liamşi
să-şi mai folosească încă o dată Talentul asupra mea.

Sunetele zglobii ale unei melodii interpretate la pian se revarsă


din salon, aşa că nu mă mai obosesc să ciocănesc la uşă. Nu că aş fi
avut o astfel de opţiune, din moment ce ambele braţe îmi sunt
ocupate cu tava cu ceai.
Jessica e aşezată la pian şi mâinile îi aleargă pe clape, în timp ce
noul ei profesor întoarce paginile partiturii. Abia dacă le arunc o
privire cât traversez încăperea şi aşez tava pe o măsuţă. Î n colţul
meu, ferită de ochii lor, torn ceaiul în ceştile de porţelan. Se vede
treaba că Liam a supt sângele lui Livie luându -i corpul în posesie –
probabil că sărmana de ea nici nu îşi amintea nimic de fiecare dată.
Îi sugea sângele şi o lăsa după aceea să-şi vadă de treburi, fără ca ea
să îşi dea seama de ce se simţea din ce în ce mai slăbită.
Muzica urcă într-un crescendo, apoi se stinge.
— Vom servi ceaiul aici, Agatha, spune Jessica.
Dau din cap şi aranjez bucăţile de zahăr pe o farfurioară cu
ajutorul unorJessica
cleşti de argint. Iau ceştile şi îşi
pornesc
camera către şi noul ei profesor, care ridică să
şi eltraversez
într -un
târziu faţa şi mă fixează.
Ceaiul fierbinte îmi arde degetele în clipa în care scap o ceaşcă pe
covor.
E Gabriel.
399
— Agatha! răsună vocea Jessicăi, ascuţită şi plină de reproş, un
ecou al glasului mamei sale.
— Îmi cer mii de scuze, my lady, bolborosesc şi iau ceaşca de jos.
Frunzele de ceai negre mi-au rămas lipite de degete: Vă aduc
imediat o altă ceaşcă. Şi vă promit că n-o să se mai întâmple.
— Sper şi eu, zice Jessica.

Îmifimuşc
Ar tare
trebuit să buzele şi la
te aştepţi năvălesc
asta. Ţiafară pe să
-ai dorit uşă.
vină şi uite, a venit, l -ai
pus în pericol, totul e numai din vina ta. Liam se va prinde imediat, va
pune laba pe Gabriel şi va afla cum să Călătorească în timp. Proasto!
Proasto! Proasto!
Mă reped în bucătărie fără să dau atenţie privirii surprinse a
bucătăresei, smulg o ceaşcă de pe raft şi mă grăbesc să mă întorc.
În salonul de muzică, Gabriel întoarce paginile partiturii:
— Cred că ai nevoie de mai multă forţă în mâna stângă. Am
observat asta la ultima piesă cântată. Vreau să nu reiei piesa integral
până ce nu vei stăpâni pasajul acesta şi acesta, spune indicând
paginile.
Nu reuşesc să mă stăpânesc: inima îmi tresaltă la auzul vocii lui,
prima realmente prietenoasă pe care o aud de două zile încoace.
Ochii Jessicăi se mişcă iute şi ea dă din cap cu un aer vag
interesat. Îmi aruncă o privire piezişă, dar nu face niciun
comentariu în timp ce mă reped la tavă şi încep să torn din nou ceai
în ceaşcă. Am totuşi timp să observ că Gabriel pare să fie perfect în
ton cu moda anilor 1880. Pantaloni negri proaspăt călcaţi şi o vestă
asortată peste cămaşa de un alb strălucitor. Are părul legat la spate.
Hainele nu sunt peticite sau prăfuite şi nici nu degajă mirosul acela
puturos de naftalină, ceea ce înseamnă că nu le-a procurat din podul
casei noastre.
— Doriţi zahăr la ceai, domnule? întreb, în timp ce îi ofer prima
ceaşcă Jessicăi.
400
Ochii noştri se întâlnesc din nou.
— Mersi, dar astăzi nu mă simt într -o stare de spirit prea
dulceagă, Agatha.
OK. Nu-mi miroase deloc a bine.
Jessica îi aruncă o privire mirată pe deasupra marginilor ceştii,
însă eu dau din cap şi revin la tava mea, cu toate că îmi simt

spinareacum
Gabriel arzând.
îi dăTrag de timp
indicaţii umplând
Jessicăi. Într-unceaşca
târziu,şidupă
ascultându -l pe
ce îi întind
ceaşca, pe care el o acceptă fără să-şi ridice ochii spre mine, o întreb
pe Jessica dacă mai are nevoie de ceva. Clatină din cap,
concediindu-mă.
— Voi sta atunci pe aproape. Foarte aproape, în caz că mai aveţi
nevoie de mine, rostesc tare, iar ea se uită la mine cu o expresie
iritată, după care se întoarce la partiturile sale.
Mă îndrept spre uşă şi mă silesc din răsputeri să nu privesc peste
umăr, ca nu cumva să mă trezesc că fac cine ştie ce stupizenie
impardonabilă, ca de pildă să mă arunc în braţele lui Gabriel.

401
Ș AISPREZECE
Mă strecor în camera alăturată după ce mă asigur mai întâi,
bătând la uşă, că e goală. Pare tot un fel de salon pentru primirea
invitaţilor. Cine şi-ar fi putut închipui că e nevoie de atâtea încăperi
de acest fel într-o casă?
Dau ocol de trei ori unei canapele roz de două locuri şi unui
fotoliu asortat, apoi schimb direcţia, după care mă opresc şi mă
holbez la pătrăţelele de raze de soare care se întind pe covorul cu
motive florale. Într-un târziu, uşa se deschide.
— Ce cauţi aici? sâsâi imediat ce Gabriel închide uşa în urma lui.
Bun, recunosc, nu ăsta era primul lucru pe care intenţionasem să i -l
spun. Nici măcar al doilea. Însă asta mi-a ieşit pe gură.
— Am venit după tine, prostuţo, sâsâie şi el şi face patru paşi
mari către mine.
— Nu se poate să rămâi aici, zic disperată. Nu ai habar ce se
petrece în casa asta. Liam te va<
A ajuns însă deja în dreptul meu. Mă trage în braţele lui, iar eu
îmi ridic faţa spre el.
— Oh, nu, declară el. Nici să nu te gândeşti că o să mă săruţi şi,
gata, ne împăcăm. Ai. Dat. De. Belea. Domnişoară. Îşi subliniază
fiecare cuvânt smucindu-mă.
— Stai aşa! Ce tot spui? Că am dat de belea cu tine? De ce?
Gabriel nu mă mai zgâlţâie, dar nici nu-mi dă drumul la braţe.
Mă priveşte drept în faţă, fără să zică o vreme nimic:
— Tamsin,
uşurare când spune
îmi audîntr-un târziu.
rostit Aproape
numele că-mi vine
adevărat. Tu să
eştiplâng de
o fată
deşteaptă. Totuşi, lasă-mă să-ţi explic. Bun, ia gândeşte-te. De ce<?
— Bine, bine. Am înţeles. Pentru că ţi-am blocat Talentul. N-am
vrut să mă găseşti.
— Nu numai asta, mă întrerupe Gabriel.
402
— Bine, recunosc, nu ţi-am spus că aveam de gând să plec. Dar
asta numai pentru că nu am vrut să vii cu mine. E prea periculos.
Nici nu<
Gabriel îşi mijeşte ochii la mine şi înghit cu greu, apoi continui:
— Ştiu, poate că n-o să-ţi convină ce o să-ţi spun, dar e adevărul
adevărat.

— întreabă
tine? Vrei să zici că e strângându
el încet, prea periculos
-mi pentru
din noumine, dar nu şi pentru
umerii.
— Pe bune, îmi închipui că orgoliul tău masculin e lezat, dar<
— Nu iei tu decizii în locul meu, Tamsin. Ai priceput? Credeam
că eşti cea mai în măsură să înţelegi cât de frustrant este ca altul să
hotărască pentru tine. Îşi lasă mâinile să cadă brusc de pe umerii
mei şi se îndepărtează.
Distanţa dintre noi se cască tot mai mare.
Dungi ceţoase de soare alunecă pe podeaua camerei. Clipesc din
ochi până ce privirea mi se limpezeşte din nou.
— Îmi pare rău, şoptesc intr-un târziu.
Gabriel dă din cap:
— Ar fi trebuit să-mi spui, zice pe un ton jos, inexpresiv. Ar fi
trebuit să-mi spui ce pui la cale. Şi când Rowena mi -a povestit ce se
întâmplase şi n -am putut să te găsesc<, zice şi se trage de vestă, de
parcă s-ar sufoca. Am crezut< am crezut că ai murit, adaugă cu o
voce plată.
Fac un pas în faţă:
— Gabriel<
— Dar
trebuit sădupă aceea mi-am dat seama că nu era aşa, pentru că ar fi
-ţi găsesc măcar trupul. Aşa că am perseverat. Şi abia
atunci am înţeles că m-ai blocat.
O venă îi pulsează la gât şi îmi vine să o ating, dar mă gândesc că
n-ar fi probabil cel mai potrivit moment. Aşa că îi spun:
— M-am oprit. Azi-noapte m-am gândit mai bine şi am ştiut că<
403
că te voiam cu adevărat lângă mine şi<
Nu îmi duc fraza până la capăt. Se pare că n-am nimerit-o nici cu
vorbele astea. În loc să profite de declaraţia mea şi să intervină cu
una din aluziile lui obişnuite, Gabriel îmi aruncă aceeaşi privire
dură care îmi arată că e în continuare furios pe mine:
— Nu m-am întors azi-noapte, zice el.

MăNu?
— silesc
Dar nu-fost<
săam mi trădez uimirea,
atunci când tedar
-ai falca îmi cade oricum:
întors?
— Ieri-dimineaţă. Face o pauză, apoi adaugă: Află că nu sunt
totuşi la cheremul tău, Tamsin.
— Dar nici n-am spus c-ai fi, răspund cu obrajii arzând dintr-
odată. Eu< bun, atunci cum ai ajuns aici?
— Nu m- ai împiedicat să Călătoresc în timp. M -ai împiedicat
doar să te găsesc. Aşa că l-am căutat pe Alistair. A fost uşor.
— Oh, zic şi-mi fac gura pungă. Se pare că nu mai e nimic de
spus.
— Ce? zice Gabriel.
— Nimic, îl reped. Doar că< sunt supărată că nu m -am gândit la
asta. Studiez lujerii de viţă -de-vie care se împletesc pe covorul
pătrat de sub picioare.
— Eşti supărată? Eşti supărată pentru că sunt mai deştept decât
tine?
— Nu eşti mai deştept decât mine, izbucnesc, uitându-mă în sus la
el. Evident, râde. Cum îndrăzneşti? Cum îndrăzneşti să râzi de
mine?
X-
lea.—CeUau,
ai dechiar
gândai să
început să vorbeşti
faci acum? Să baţicacuopiciorul
fată dinînsecolul
podea alşi XI
să -ţi
arunci bărbia înainte? zice Gabriel hohotind şi mai tare.
— Nu, murmur, încercând să-mi ascund zâmbetul. Ticălosule!
— Şi, dacă îmi permiţi, să ştii că arăţi al naibii de sexy în
uniforma asta de cameristă. Cum se face că pentru mine nu te
404
îmbraci niciodată aşa?
Îmi dau ochii peste cap:
— Înţeleg că m-ai iertat.
— Înţelegi greşit, spune el pe un ton lejer, apoi se apropie de
mine. Dar ai putea să încerci să mă convingi să te iert.
Mă topesc toată în îmbrăţişarea lui şi-mi ridic capul, clipind
exagerat
— Dardin
amgene:
crezut că n-o să ne sărutăm şi să ne împăcăm, aşa ai
zis.
— Asta a fost atunci, Tam, acum e altceva. Aşa că taci.
Mă sărută pătimaş. Îmi arunc braţele în jurul gâtului său şi -mi
înfig degetele în umerii lui. Hotărăsc să dau uitării familia Knight
pentru o clipă. Sau poate două.
După vreun sfert de oră, în timpul căruia ne-am prăvălit pe
canapeaua roz de două locuri, iar eu mi -am pierdut majoritatea
agrafelor din păr, Gabriel îşi înalţă capul şi zice brusc:
— Apropo, ţi-am găsit familia.
— Ce? întreb zăpăcită.
— Familia ta din secolul acesta. I-am găsit. Stau<
Mă salt în capul oaselor.
— Vrei să zici că i-ai găsit acum? în clipa asta? Să ştii că m-am
supărat pe tine<
Gabriel rânjeşte:
— Ei, nu acum-acum. Când am venit aici. M- am gândit că mai
devreme sau mai târziu vei avea nevoie de ajutorul meu.
Bâjbâi
— Dacădupă
n-aiagrafe
fi aşa şi
despun:
drăguţ, chiar că m-aş înfuria rău de tot pe
tine. Găsesc într-un târziu o agrafa, mi-o înfig în păr şi mă ridic. Eşti
gata? Hai să plecăm naibii de aici.
Gabriel îşi arcuieşte o sprânceană:
— Cum aşa? Vrei să-ţi pierzi serviciul? Măcar ai încasat salariul?
405
Pufnesc:
— M-am săturat până în gât de slujba asta de cameristă.

Îmi ţin probabil răsuflarea tot timpul cât Gabriel şi c u mine ne


strecurăm afară pe poartă. Apoi, ţinându-ne de mână, o luăm la
fugă pe 27th Street ferindu-ne de trăsuri, trecători şi căruţe pline de

legume rochiei.
poalele şi fructe.EVântul îmi minunată.
o senzaţie biciuieşte gleznele şi se strecoară pe sub
— În seara asta am putea fi înapoi în New York. În New Yorkul
nostru, vreau să spun.
Trecem pe lângă un grup de băieţi bine îmbrăcaţi. Joacă un soi de
joc ce pare complicat, cu nişte bile ce trebuie introduse într-un cerc
trasat pe pavaj.
— Mda, răspunde Gabriel, ai cărui ochi scrutează strada. Deşi,
uită-te şi tu ce uimitor este totul. Câţi oameni din generaţia noastră
se pot lăuda că au văzut New Yorkul în anul<?
— Nici să nu te gândeşti, spun şi îi acopăr gura cu mâna, pentru
orice eventualitate. Îţi aminteşti, sper, ce ţi-am povestit despre
efectele Călătoriei în timp.
Gabriel îmi sărută degetele.
— Ne aşteaptă un drum lung, să ştii. Familia ta locuieşte în afara
oraşului. Mult în afară. Nici nu ştiu dacă se poate zice că locuiesc la
oraş. E, mai degrabă, o fermă.
— Sunt crescători de porci, şoptesc, amintindu-mi râsul
batjocoritor al lui Liam.

— Poftim? întreabă Gabriel.


Dau din cap:
— Îhî, sunt crescători de porci. Multe lucruri nu ştiu despre
familia mea, adaug în timp ce Gabriel face semn unei birje trase de
doi cai negri. Calul cel mai apropiat de mine îşi dă capul pe spate şi
vizitiul opreşte birja.
406
Ridic din sprâncene:
— Uau! Şi eu, care îmi închipuiam că vom lua trenul aerian.
— Trenul nu merge aşa de departe. Şi în plus, Tam, adaugă el,
întotdeauna ţi-ai dorit să te plimb cu trăsura prin Central Park.