Finantele Intreprinderii

Finanţele întreprinderii
UNIVERSITATEA „DUN REA DE JOS” GALA I

FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR
FINAN ELE ÎNTREPRINDERII
Lect. dr. NICOLETA B RBU -MIŞU
ISBN 978-606-8216-10-2
Editura EUROPLUS
Galaţi, 2010
1
CUPRINS
CUPRINS .......................................................................................................................................................2
TABEL OF CONTENTS ..............................................................................................................................5
CUVÂNT ÎNAINTE.....................................................................................................................................8
FORWARD ....................................................................................................................................................9
PARTEA I. ASPECTE GENERALE PRIVIND POLITICA DE FINAN ARE.................................10
CAPITOLUL 1. FINAN ELE ÎN SISTEMUL DE GESTIUNE AL ÎNTREPRINDERII ................10

1.1. Obiectul de studiu al finan elor întreprinderii .................................................................................10
1.2. Func iile finan elor întreprinderii ......................................................................................................11
1.3. Func ia financiară a întreprinderii .....................................................................................................12
1.4. Circuitul financiar şi fluxurile întreprinderii....................................................................................13
1.5. Ciclurile financiare ale întreprinderii ................................................................................................17
1.6. Partenerii întreprinderii.......................................................................................................................18
CAPITOLUL 2. DECIZIA FINANCIAR A ÎNTREPRINDERII ŞI

COMPONENTELE SALE..........................................................................................................................21
2.1. Defini ia, rolul şi importan a deciziei financiare în activitatea întreprinderii .............................21
2.2. Decizia de investire ..............................................................................................................................22
2.2.1. Surse de finan are a investi iilor.........................................................................................23
2.3. Decizia de finan are..............................................................................................................................24
2.3.1. Obiectivele urmărite de furnizorii de capital ...................................................................24
2.3.2. Costul capitalurilor – criteriul esen ial pentru selec ia surselor de finan are ..............25
2.4. Decizia de repartizare a profitului .....................................................................................................26
2.4.1. Definirea politicii de dividend............................................................................................27
2.4.2. Efecte ale distribuirii / nedistribuirii profitului...............................................................27
PARTEA a II-a. ANALIZA PERFORMAN EI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII ..................29
CAPITOLUL 3. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR ................................................................29

3.1. Analiza patrimonială a bilan ului ......................................................................................................29
3.1.1. Construc ia bilan ului financiar..........................................................................................29
3.1.2. Indicatorii echilibrului financiar.........................................................................................31
3.2. Analiza func ională a bilan ului .........................................................................................................33
3.2.1. Construc ia bilan ului func ional .......................................................................................33
3.2.2. Indicatorii echilibrului func ional ......................................................................................35
CAPITOLUL 4. ANALIZA PERFORMAN EI FINANCIARE PE BAZA CONTULUI DE PROFIT

ŞI PIERDERE...............................................................................................................................................36
4.1. Analiza rezultatelor întreprinderii.....................................................................................................36
4.2. Soldurile intermediare de gestiune ....................................................................................................37
CAPITOLUL 5. ANALIZA PERFORMAN EI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII PRIN

METODA RATELOR ................................................................................................................................42
5.1. Ratele structurii financiare ..................................................................................................................42
5.1.1. Ratele de finan are................................................................................................................42
5.1.2. Ratele de lichiditate şi solvabilitate....................................................................................43
5.1.3. Ratele de îndatorare .............................................................................................................44
5.1.4. Ratele privind viteza de rota ie ..........................................................................................45
2
5.2. Ratele de performan ă..........................................................................................................................47

5.2.1. Ratele de rentabilitate ..........................................................................................................47
5.2.1.1. Ratele de rentabilitate comercială ......................................................................47
5.2.1.2. Ratele de rentabilitate economică.......................................................................48
5.2.1.3. Ratele de rentabilitate financiară........................................................................49
5.2.2. Indicatori ai riscului financiar.............................................................................................49
PARTEA a III-a. FINAN AREA ÎNTREPRINDERII ..........................................................................52
PARTEA III.1. FINAN AREA PE TERMEN SCURT A ÎNTREPRINDERII..................................53
CAPITOLUL 6. FINAN AREA PRIN CREDITE BANCARE PE TERMEN SCURT ....................54

6.1. Scopul şi condi iile creditelor bancare pe termen scurt ..................................................................54
6.2. Tipologia creditelor bancare pe termen scurt...................................................................................54
6.3. Costul efectiv al creditului bancar pe termen scurt .........................................................................56
CAPITOLUL 7. CREDITELE PENTRU CREAN E COMERCIALE.................................................58

7.1. Creditul comercial ................................................................................................................................58
7.1.1. Trăsăturile caracteristice ale creditului comercial............................................................58
7.1.2. Factorii de care depinde durata perioadei de credit comercial......................................60
7.1.3. Avantajele şi dezavantajele creditului comercial.............................................................60
7.1.4. Costul creditului comercial .................................................................................................62
7.2. Scontarea................................................................................................................................................62
7.2.1. Creditul de scont: definire, avantaje ..................................................................................63
7.2.2. Costul creditului de scont....................................................................................................63
7.3. Factoringul.............................................................................................................................................64
7.3.1. Definirea şi tipologia factoringului ....................................................................................64
7.3.2. Avantajele factoringului ......................................................................................................66
7.3.3. Rentabilitatea opera iunii de factoring..............................................................................67
7.3.4. Dezavantajele factoringului ................................................................................................68
7.3.5. Costul opera iunii de factoring...........................................................................................69
7.4. Forfetarea ...............................................................................................................................................70
7.4.1. Elementele componente ale opera iunii de forfetare.......................................................71
7.4.4. Analiză comparativă între factoring şi forfetare ..............................................................72
PARTEA III.2. FINAN AREA PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG A ÎNTREPRINDERII ...............74
CAPITOLUL 8. SURSE PROPRII DE FINAN ARE A ÎNTREPRINDERII....................................74

8.1. Finan area internă.................................................................................................................................74
8.1.1. Rolul şi importan a autofinan ării întreprinderii.............................................................74
8.1.2. Componentele autofinan ării..............................................................................................76
8.1.3. Factorii care influen ează decizia de autofinan are .........................................................76
8.1.4. Avantajele autofinan ării.....................................................................................................77
8.1.5. Corela ii dintre autofinan are, împrumut, amortizare şi repartizarea profiturilor.....77
8.1.6. Costul autofinan ării ............................................................................................................78
8.2. Dezinvesti ia..........................................................................................................................................79
8.3. Majorarea capitalului social ................................................................................................................79
8.3.1. Con inutul, drepturile şi tipologia ac iunilor ...................................................................80
8.3.2. Creşterile de capital prin noi aporturi în numerar ..........................................................82
8.3.2.1. Tehnica emiterii ac iunilor ..................................................................................83
8.3.2.2. Caracteristicile creşterilor de capital prin noi aporturi în numerar ..............83
3
8.3.2.3. Factorii de care depinde finan area prin emisiune de noi ac iuni .................84
8.3.2.4. Costul ac iunilor ...................................................................................................84
8.3.2.5. Dreptul preferen ial de subscriere .....................................................................86
8.3.2.6. Avantajele şi dezavantajele finan ării prin emisiune de ac iuni...................86
8.3.3. Creşterile de capital prin încorporarea rezervelor...........................................................87
8.3.3.1. Dreptul de atribuire în ac iuni ............................................................................88
8.3.4. Creşterile de capital prin conversiunea datoriilor ...........................................................88
8.4. Fuziunea şi absorb ia ...........................................................................................................................89
CAPITOLUL 9. SURSE ÎMPRUMUTATE DE FINAN ARE.............................................................91

9.1. Împrumutul din emisiunea de obliga iuni .......................................................................................91
9.1.1. Obliga iunea: definire, tipologie, cotare............................................................................91
9.1.2. Împrumutul din emisiunea de obliga iuni: definire, condi ii, tipologie, etape ...........93
9.1.3. Condi ii pe care trebuie să le îndeplinească întreprinderea pentru a emite
obliga iuni............................................................................................................................93
9.1.4. Factorii de care trebuie să se ină cont la emisiunea de obliga iuni ..............................94
9.1.5. Tipurile de împrumuturi obligatare ..................................................................................94
9.1.6. Caracteristicile împrumutului obligatar............................................................................95
9.1.7. Modalită i de rambursare a împrumutului obligatar......................................................96
9.1.8. Avantajele şi dezavantajele împrumutului obligatar, din punctul de vedere
al societă ii emitente...........................................................................................................97
9.1.9. Costul împrumutului obligatar ..........................................................................................98
9.2. Împrumuturile bancare pe termen mediu şi lung ...........................................................................99
9.2.1. Elementele caracteristice ale creditului .............................................................................99
9.2.2. Tipologia creditelor bancare pe termen mediu şi lung .................................................100
9.2.3. Condi iile de acordare a creditelor pe termen lung.......................................................101
9.2.4. Costul creditelor bancare pe termen mediu şi lung.......................................................102
9.2.5. Avantajele creditului bancar pe termen mediu şi lung.................................................102
9.3. Finan area prin leasing ......................................................................................................................103
9.3.1. Definirea leasingului ..........................................................................................................103
9.3.2. Caracteristicile contractului de leasing............................................................................104
9.3.3. Asemănări şi deosebiri fa ă de alte tipuri de finan are sau achizi ionare
de bunuri..............................................................................................................................106
9.3.4. Formele leasingului ............................................................................................................107
9.3.5. Costul leasingului...............................................................................................................109
9.3.6. Avantajele şi dezavantajele leasingului...........................................................................109
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................................112
4
TABEL OF CONTENTS
TABEL OF CONTENTS ..............................................................................................................................5

FORWARD ....................................................................................................................................................9
PART I. GENERAL ASPECTS ON FUNDING POLICY ....................................................................10
CHAPTER 1. FINANCE IN THE ENTERPRISE MANAGEMENT SYSTEM ................................10

1.1. The subject of the enterprise finance..................................................................................................10
1.2. Functions of the enterprise finance ....................................................................................................11
1.3. Financial function of the enterprise ...................................................................................................12
1.4. Financial circuit and business flows ..................................................................................................13
1.5. Financial cycles of the enterprise........................................................................................................17
1.6. Business partners ..................................................................................................................................18
CHAPTER 2. FINANCIAL DECISION OF THE ENTERPRISE AND ITS COMPONENTS .....21

2.1. Definition, role and importance of the financial decision in the business....................................21
2.2. Investment decision..............................................................................................................................22
2.2.1. Sources of the investment financing ..................................................................................23
2.3. Financing decision ................................................................................................................................24
2.3.1. Objectives of the capital providers.....................................................................................24
2.3.2. Cost of capital – essential criterion for selection of funding sources ............................25
2.4. Profit distribution decision..................................................................................................................26
2.4.1. Defining of dividend policy ................................................................................................27
2.4.2. Effects of distribution / non-distribution of the profit ...................................................27
PART II. ANALYSING OF THE FINANCIAL PERFORMANCE OF THE ENTERPRISE ..........29
CHAPTER 3. FINANCIAL BALANCE ANALYSE ..............................................................................29

3.1. Asset analyse of the balance................................................................................................................29
3.1.1. Construction of the financial balance ................................................................................29
3.1.2. Indicators of financial balance ............................................................................................31
3.2. Functional analyse of the balance.......................................................................................................33
3.2.1. Construction of the functional balance..............................................................................33
3.2.2. Indicators of functional balance .........................................................................................35
CHAPTER 4. FINANCIAL PERFORMANCE ANALYSE BASED ON PROFIT AND LOSS

ACCOUNT...................................................................................................................................................36
4.1. Analysis of the business results..........................................................................................................36
4.2. Administration intermediate balance accounts................................................................................37
CHAPTER 5. FINANCIAL PERFORMANCE ANALYSE ON THE RATES ..................................42

5.1. Financial structure ratios ....................................................................................................................42
5.1.1. Funding rates ........................................................................................................................42
5.1.2. Liquidity and solvency ratios .............................................................................................43
5.1.3. Borrowing rates.....................................................................................................................44
5.1.4. Rates of rotation speed.........................................................................................................45
5
5.2. Performance rate...................................................................................................................................47

5.2.1. Rates of return.......................................................................................................................47
5.2.1.1. Commercial rates of return .................................................................................47
5.2.1.2. Economic rates of return......................................................................................48
5.2.1.3. Financial rates of return.......................................................................................49
5.2.2. Indicators of financial risk...................................................................................................49
PART III. ENTERPRISE FINANCING ..................................................................................................52
PART III.1. ENTERPRISE FINANCING ON SHORT TERM ...........................................................53
CHAPTER 6. FINANCING ON SHORT-TERM BANKING LOANS ............................................54

6.1. Purpose and conditions of short-term bank loans ...........................................................................54
6.2. Typology of short-term bank loans....................................................................................................54
6.3. Actual cost of short-term bank loans .................................................................................................56
CHAPTER 7. LOANS FOR COMMERCIAL CLAIMS .......................................................................58

7.1. Commercial loans .................................................................................................................................58
7.1.1. Features of commercial loan ...............................................................................................58
7.1.2. Factors for establishing the commercial credit period ....................................................60
7.1.3. Advantages and disadvantages of the commercial loan ................................................60
7.1.4. Cost of commercial credit....................................................................................................62
7.2. Discount credit ......................................................................................................................................62
7.2.1. Discount credit: definition, advantages.............................................................................63
7.2.2. Cost of discount credit .........................................................................................................63
7.3. Factoring ................................................................................................................................................64
7.3.1. Factoring defining and typology........................................................................................64
7.3.2. Factoring advantages ...........................................................................................................66
7.3.3. Return on factoring operation ............................................................................................67
7.3.4. Factoring disadvantages......................................................................................................68
7.3.5. Cost of factoring....................................................................................................................69
7.4. Lump operation ....................................................................................................................................70
7.4.1. Components of lump operation .........................................................................................71
7.4.4. Comparative analyse between factoring and lump operations .....................................72
PART III.2. FINANCING ON MEDIUM AND LONG TERM BANKING LOANS.....................74
CHAPTER 8. OWN FUNDS FINANCING...........................................................................................74

8.1. Self-financing.........................................................................................................................................74
8.1.1. Role and importance of the enterprise self-financing .....................................................74
8.1.2. Self-financing components ..................................................................................................76
8.1.3. Factors influencing the self-financing decision ................................................................76
8.1.4. Self-financing advantages ...................................................................................................77
8.1.5. Correlations between self-financing, loan, depreciation and allocation
of the profits ..........................................................................................................................77
8.1.6. Self-financing cost.................................................................................................................78
8.2. Disposal of fixed assets ........................................................................................................................79
8.3. The capital increase ..............................................................................................................................79
8.3.1. Content, rights and typology of shares .............................................................................80
8.3.2. Capital increase through new cash ....................................................................................82
8.3.2.1. Technique of the share issue ...............................................................................83
6
8.3.2.2. Characteristics of capital increase by new cash................................................83

8.3.2.3. Factors influencing the financing by new share issue.....................................84
8.3.2.4. Cost of share ..........................................................................................................84
8.3.2.5. Preferential subscription right ............................................................................86
8.3.2.6. Advantages and disadvantages by share issue................................................86
8.3.3. Capital increase by incorporating reserves.......................................................................87
8.3.3.1. Allotment of shares right.....................................................................................88
8.3.4. Capital increase by debt conversion ..................................................................................88
8.4. Fusion and absorption .........................................................................................................................89
CHAPTER 9. BORROWING SOURCE OF FINANCING .................................................................91

9.1. Bond loan ...............................................................................................................................................91
9.1.1. Bond: definition, typology, listing .....................................................................................91
9.1.2. Bond loan: definition, conditions, typology, stages.........................................................93
9.1.3. Conditions to be satisfied by the company to issue bonds.............................................93
9.1.4. Factors to be taken into account when issuing bonds .....................................................94
9.1.5. Types of bond loans .............................................................................................................94
9.1.6. Characteristics of bond loan................................................................................................95
9.1.7. Methods of repayment the bond loan ...............................................................................96
9.1.8. Advantages and disadvantages of the bond loan in terms of issuing company.........97
9.1.9. Cost of bond loan..................................................................................................................98
9.2. The medium and long term banking loan ........................................................................................99
9.2.1. Characteristic elements of the credit..................................................................................99
9.2.2. Typology of medium and long term banking loans......................................................100
9.2.3. Conditions of long term loans ..........................................................................................101
9.2.4. Cost of medium and long term banking loans...............................................................102
9.2.5. Advantages of medium and long term banking loans..................................................102
9.3. Lease financing ...................................................................................................................................103
9.3.1. Lease definition...................................................................................................................103
9.3.2. Lease characteristics ...........................................................................................................104
9.3.3. Similarities and differences from other types of financing or purchasing goods ....106
9.3.4. Lease forms..........................................................................................................................107
9.3.5. The cost of leasing ..............................................................................................................109
9.3.6. Advantages and disadvantages of leasing......................................................................109
REFERENCES............................................................................................................................................112
7
CUVÂNT ÎNAINTE
Cursul „Finan ele întreprinderii” este destinat studen ilor din institu iile de învă ământ
economic superior, specialiştilor din economie, practicienilor din domeniul gestiunii financiare la
nivel microeconomic, precum şi tuturor celor care doresc să aprofundeze problematica teoretică şi
practică a finan elor private. Finanţele întreprinderii reprezintă fundamentul ştiin ific necesar
pătrunderii cu uşurin ă în universul vast al managementului financiar.
Cursul este structurat pe trei păr i, fiecare dintre acestea con inând mai multe capitole
distincte: Partea I – Aspecte generale privind politica de finanţare, Partea a II-a – Analiza performanţei
financiare a întreprinderii şi Partea a III-a – Finanţarea întreprinderii, structurată pe Finanţarea pe
termen scurt a întreprinderii şi Finanţarea pe termen mediu şi lung a întreprinderii.
Partea I prezintă no iunile de bază, introductive ale disciplinei Finanţele întreprinderii
referitoare la: func iile finan elor întreprinderii, ciclurile şi fluxurile întreprinderii, func ia
financiară şi partenerii acesteia. De asemenea, abordează problematica deciziei financiare şi a
componentelor acesteia (decizia de investi ii, decizia de finan are şi decizia de repartizare a
profitului).
În partea a II-a este aprofundată analiza performanţei financiare a întreprinderii pe baza
bilan ului, a Contului de profit şi pierdere şi a ratelor financiare. Partea a III-a detaliază sursele de
finan are aflate la dispozi ia întreprinderilor, clasificate după termenul de finan are în surse de
finanţare pe termen scurt (creditele bancare pe termen scurt, creditele pentru crean e comerciale) şi
surse de finanţare pe termen mediu şi lung (finan area proprie internă şi externă, împrumutul din
emisiunea de obliga iuni, împrumuturile bancare pe termen mediu şi lung şi leasingul). În cazul
fiecărei surse de finan are s-a pus accent pe definirea şi clasificarea acestora după diverse criterii,
pe avantajele şi dezavantajele acestora pentru întreprindere, pe factorii de influen ă şi costul
acestor surse, analizat cu ajutorul unor exemple practice.
În general, întreprinderile îşi finan ează investi iile din trei surse alternative, care nu se
exclud reciproc: finan are directă furnizată de pie ele de capital sub forma ac iunilor comune;
finan are directă furnizată de pie ele de capital sub forma împrumuturilor cu dobândă pe termen
scurt, mediu şi lung; finan are generată intern de către întreprindere sub forma profiturilor
re inute. Aceste finan ări diferă între ele prin modul în care sunt emise, obliga iile pe care le impun
la nivelul managementului întreprinderii, măsura în care sunt afectate de sistemul fiscal, precum şi
în ceea ce priveşte riscul.
Lucrarea se bazează pe o vastă documentare în teoria şi practica economică anglo-saxonă şi
franceză, valorificând de asemenea şi literatura românească de specialitate. Metodele şi tehnicile
de analiză financiară prezentate pe parcursul întregii lucrări îşi vor găsi aplicabilitate, integrală sau
par ială, în practica financiară în func ie de dimensiunea şi complexitatea activită ii întreprinderii.
Sper ca efortul meu să stârnească interesul cititorilor pentru tematica abordată. Aceştia pot
găsi răspunsuri utile la multe din întrebările lor şi, totodată, consider că lucrarea reprezintă un bun
punct de plecare pentru documentarea ulterioară în domeniul managementului financiar.
Galaţi, Septembrie 2010

Autoarea
8
FORWARD
The course “Enterprise Finance” is intended to students from institutions of higher

economic education, economics specialists, practitioners in the field of financial management at
the microeconomic level, and all those who wish to deepen their theoretical and practical issues of
the private finance. Enterprise finance is the scientific basis necessary to easily get into the vast
universe of the financial management.
The paper is structured on three parts, each containing several distinct chapters: Part I –
General aspects on funding policy, Part II – Analysing of the financial performance of the enterprise and
Part III – Enterprise financing, structured on Enterprise financing on short term and Enterprise financing
on medium and long term.
Part I presents the basics of the discipline Enterprise Finance related to: functions of the
enterprise finance, business cycles and flows, financial function and business partners. Also,
addresses issues of the financial decision and its components (investment decision, financing
decision and profit distribution decision).
In Part II is thorough the analyze of the financial performance of the enterprise on balance, Profit
and loss account and financial rates. Part III details funding sources available to enterprises,
classified by the term of funding in financing sources on short term (banking loans on short term and
credits for commercial claims) and financing sources on medium and long term (internal and external
own funding, bond loans, banking loans on medium and long term and leasing). For each funding
source has emphasized on their defining and classification by different criteria, advantages and
disadvantages for enterprise, influencing factors and the cost of these sources, analyzed by
practical examples.
In general, enterprises finance their investments from three alternative sources, not
excluding one another: direct financing provided by capital market as common shares; direct
financing provided by capital market as short, medium and long term interest loans; financing
generated internally by the enterprise in the form of retained profit. These financing sources differ
in what concerns the way in which they are issued, the obligations they impose at the enterprise
top management level, the measure in which they are affected by the fiscal system, as well as their
implied risk.
The paper is based on extensive documentation in Anglo-Saxon and French economic
theory and practice, also making use of specialized Romanian literature. Methods and techniques
of financial analysis presented throughout the work will find their application, full or partial, in
financial practice depending on the size and complexity of the business.
I hope my effort to arouse the interest of readers to the themes. They can find answers to
many of their questions and, also, I believe that this work is a good starting point for further
documentation in financial management.
Galaţi, September 2010

Author
9
PARTEA I. ASPECTE GENERALE PRIVIND

POLITICA DE FINAN ARE
Politica financiară este o componentă a managementului întreprinderii, fiind decisivă în

op iunile strategice, dar şi în deciziile de gestiune curentă. Astfel, politica financiară trebuie să
asigure răspunsuri asupra rezolvării aspectelor legate de procurarea fondurilor, stabilirii
destina iilor şi folosirii ra ionale a fondurilor, asigurării echilibrului financiar, fixării pre urilor,
reducerii continue a costurilor, alegerii variantelor optime ale investi iilor etc.
În politica financiară sunt esen iale deciziile cu caracter financiar, acestea sprijinindu-se pe
structura financiară adoptată de întreprindere în func ie de obiectivele sale prioritare legate de:
rentabilitate, ca expresie a ra iunii de a fi a întreprinderii; creştere economică, prin dezvoltare şi
amplificarea locului ce-l ocupă pe pia ă şi risc, respectiv evitarea sau atenuarea acestuia pe seama
dezvoltării, asigurării cu rezerve, provizioane şi alte strategii de pia ă specifice.
Politica financiară reprezintă ansamblul de decizii, de op iuni fundamentate pentru cea mai
eficientă alocare a capitalurilor. În domeniul finan elor, prima şi cea mai importantă prin
implica iile ei este decizia de investiţii. Întrucât pia a financiară nu este perfectă, aceasta trebuie
fundamentată împreună cu decizia de finanţare. Alegerea între sursele proprii şi/sau împrumutate
de capital, este dependentă la rândul ei de politica de dividend.
CAPITOLUL 1. FINAN ELE ÎN SISTEMUL DE GESTIUNE AL

ÎNTREPRINDERII
Orice întreprindere, indiferent de profilul şi forma de proprietate, abordează probleme de

natură financiară atunci când efectuează opera iuni care solicită achizi ionarea, de inerea sau
cedarea de monedă şi titluri. Astfel, toate întreprinderile din mediul de afaceri specific economiei
de pia ă se confruntă cu oportunită ile şi constrângerile finan elor.
În consecin ă, la nivelul întreprinderii, finan ele dobândesc o necesitate obiectivă,
determinată de men inerea condi iilor care au impus apari ia pe scena istoriei a finan elor şi
anume: existen a produc iei de mărfuri, ac iunea legilor economiei de pia ă, existen a banilor şi
existen a statului, care are de îndeplinit func ii importante.
1.1. Obiectul de studiu al finan elor întreprinderii
Finan ele întreprinderii reprezintă veriga primară, de bază a întregului sistem financiar şi
de credit întrucât majoritatea fondurilor băneşti care se formează la diferite niveluri, îşi au izvorul
în veniturile create în celulele de bază ale economiei na ionale – întreprinderile.
Prin comportamentul lor specific economiei concuren iale, întreprinderile exercită un rol
activ în transformarea mediului, rezultatele pe care le ob ine influen ând într-o manieră pozitivă
sau negativă ansamblul activită ii economice.
În calitate de entitate economică, întreprinderea este combinarea unui ansamblu de factori
în scopul de a produce şi de a schimba bunuri şi servicii cu ceilal i agen i economici. Astfel, scopul
său este de a transforma bunurile şi serviciile dobândite în vederea furnizării de bunuri şi servicii
altor agen i economici. Activitatea întreprinderii este fondată pe activitatea de produc ie şi pe cea
de schimb1.
1 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 12.

10
Via a economico-financiară a unei întreprinderi nu poate fi concepută în afara mediului în

care func ionează şi evoluează. Din acest mediu, întreprinderea îşi colectează resursele şi tot în
cadrul acestuia efectuează plă i, restituiri de fonduri etc.
Fenomenul financiar se naşte din rela iile pe care întreprinderea le între ine cu to i agen ii
economici şi financiari, cu statul şi cu alte organisme.
De asemenea, finan ele întreprinderii se prezintă ca o ramură a ştiin ei financiare, care
analizează mecanismele şi metodele de procurare şi gestionare a resurselor financiare, izvoarele şi
destina ia acestor resurse, în vederea satisfacerii diferitelor nevoi şi ob inerii de profituri cât mai
mari2.
1.2. Func iile finan elor întreprinderii
Ca orice subsistem financiar finan ele întreprinderii îndeplinesc 2 func ii: funcţia de repartiţie
şi funcţia de control.
În condi iile economiei de pia ă, func ia de reparti ie este influen ată de formele de
proprietate, autonomia întreprinderii, strategiile de dezvoltare, management etc., care îşi pun
amprenta asupra formării, creşterii şi repartizării fondurilor, ra ionalită ii cheltuielilor şi plă ilor
asupra întregii activită i.
Func ia de reparti ie reflectă formarea capitalurilor, alocarea şi utilizarea acestora în scopul
realizării obiectivelor întreprinderii. Din punct de vedere analitic, func ia de reparti ie reflectă
colectarea capitalurilor ini iale din diferite izvoare, circuitul şi repartizarea pe destina ii, utilizarea
şi reconstituirea lor, modificarea propor iilor fondurilor prin re inerea de resurse financiare ce se
degajă din capacitatea de autofinan are, atragerea unor resurse externe precum şi obliga iile
băneşti.
Fondurile băneşti proprii sau împrumutate se încorporează în active patrimoniale
imobilizate sau circulante şi trec ulterior prin fazele ciclului de exploatare creând rezerve sau
fluxuri monetare. Astfel, ciclul de exploatare al întreprinderii stă la baza func iei de reparti ie şi
este în strânsă legătură cu gestiunea financiară a întreprinderii.
În esen ă, func ia de reparti ie se concretizează în: constituirea capitalurilor proprii şi
împrumutate, alocarea şi utilizarea capitalurilor potrivit necesită ilor ciclului de exploatare şi de
investi ii, formarea şi repartizarea profitului, restituirea împrumuturilor şi achitarea diferitelor
obliga ii ale întreprinderii, formarea şi utilizarea unei multitudini de fonduri pentru satisfacerea
nevoilor proprii ale întreprinderii, asocia ilor sau ac ionarilor, ale salaria ilor, precum şi a unor
nevoi generale ale societă ii.
Într-o întreprindere se pot crea numeroase fonduri, cum ar fi: fondul pentru investi ii în
active fixe, fondul de rulment, fondul de rezervă, fondul de cercetare ştiin ifică, fonduri pentru
ac iuni sociale, culturale şi sportive, fonduri pentru recalificarea, premierea şi participarea
salaria ilor la profit etc. Izvoarele acestor fonduri diferă de la caz la caz, cu men iunea că pentru
anumite activită i, întreprinderea poate apela şi la resurse împrumutate.
Principalele metode utilizate în colectarea fondurilor sunt: autofinan area, aportul
asocia ilor sau ac ionarilor, creditarea de la institu ii şi organisme financiare şi/sau bancare,
finan area prin leasing şi finan area bugetară din surse interne sau externe. Aceste metode şi
izvoare de constituire a resurselor diferă într-o anumită măsură, în func ie de formele pe care
îmbracă întreprinderile şi proprietatea asupra lor, respectiv regii autonome, societă i comerciale,
cooperative şi asocia ii cooperatiste, societă i mixte etc.
Func ia de control se manifestă atât prin constatarea disfunc iilor economice şi financiare
ale întreprinderii dar şi în corectarea acestora. Mai mult controlul în domeniul finan elor
întreprinderii are caracter preventiv.
2 Adochi ei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 10.
11
Func ia de control nu trebuie să se rezume doar la latura constatativă a fenomenelor, rolul

acesteia fiind mai ales acela de a interveni cu ac iuni corective, care să optimizeze întreaga
activitate. Controlul prin intermediul finan elor întreprinderii asigură un anumit cadru
organizatoric şi aplicarea de măsuri care să ac ioneze sistematic şi unitar în vederea prevenirii
abaterilor, pentru creşterea eficien ei şi rentabilită ii, asigurarea integrită ii şi utilizării ra ionale a
capitalului, respectarea legisla iei economico-financiare, a regulilor şi practicii jurispruden ei
financiare3.
Func ia de control a finan elor întreprinderii are o sferă mai largă de ac iune decât func ia
de reparti ie, cuprinzând toate fazele ciclului economic şi ansamblul indicatorilor prevăzu i în
bugetele întreprinderii. Aceasta necesită organizarea unei eviden e corecte şi sistematice, precum
şi a unei previziuni fundamentale.
Controlul se exercită prin diferite pârghii economico-financiare: costuri, pre uri, profit,
impozite şi taxe, credite etc. şi poate fi, din punct de vedere al timpului de efectuare: control
preventiv, operativ-curent sau concomitent şi postoperativ.
De asemenea, în cadrul întreprinderii există două tipuri de control: control financiar intern şi
control financiar extern.
Controlul financiar intern este efectuat de către managerul financiar sau de conducătorul
departamentului financiar-contabil, revizorii de gestiune sau comisiile de cenzori numite de
Adunarea Generală a Ac ionarilor sau alte organe autorizate prin statutele de organizare.
Controlul financiar extern poate fi efectuat de către institu iile finan atoare (de exemplu,
băncile care acordă împrumuturi numai după ce studiază bonitatea clientului) sau de către
administra iile financiare. În general, băncile analizează: gradul de lichiditate, solvabilitate şi
rentabilitate în acordarea creditelor, respectarea regimului decontărilor, a formelor şi
instrumentelor de plată, volumul creditelor solicitate, destina ia şi garan ia acestora, plata
dobânzilor şi rambursarea la timp a resurselor împrumutate.
Controlul fiscal urmăreşte stabilirea corectă şi plata în termen a impozitelor, taxelor şi
contribu iilor datorate de întreprindere către stat, respectarea normelor de întocmire a situa iilor
financiare şi a situa iilor periodice de raportare financiar-contabile, precum şi modul de aplicare a
pre urilor şi tarifelor.
1.3. Func ia financiar a întreprinderii
Activitatea întreprinderii poate fi redată în general prin trei func ii esen iale: func ia de
produc ie, func ia de comercializare şi func ia financiară. Aceste func ii se corelează între ele şi în
ansamblul lor au legături cu mediul înconjurător prin fluxuri fizice şi financiare.
Func ia financiar a întreprinderii poate fi definită ca ansamblul activită ilor de asigurare
şi repartizare a fondurilor băneşti necesare desfăşurării continue şi rentabile a activită ii, precum şi
de analiză şi control a rezultatelor ob inute4. Această func ie asigură func ionarea sistemului
întreprinderii în condi ii eficiente, controlând intrările şi ieşirile din sistem, precum şi reglarea
corespunzătoare a activită ii întreprinderii.
Func ia financiară a întreprinderii are drept scop apărarea şi consolidarea patrimoniului şi
a autonomiei financiare a întreprinderii. Cea mai eficientă cale de atingere a acestui scop
presupune o diviziune a muncii între diferitele compartimente ale activită ii financiare.
Func ia financiară a întreprinderii are drept obiectiv punerea în aplicare a unui sistem de
metode şi tehnici de gestiune financiară care să determine creşterea valorii întreprinderii, respectiv
creşterea valorii de pia ă a ac iunilor întreprinderilor cotate la bursă, sau asigurarea independen ei
financiare şi a rentabilită ii în cazul întreprinderilor mici şi mijlocii.

12
Func ia financiară are rolul de a asigura în mod curent şi la cele mai mici costuri fondurile
întreprinderii şi de a controla buna utilizare a acestora, precum şi rentabilitatea opera iunilor
cărora le sunt afectate resurse financiare. Formarea acestor resurse are loc prin atragerea de capital
financiar de la asocia i, de la creditori sau din finan are internă.
Func ia financiară cuprinde un ansamblu de activită i care-i asigură un caracter activ5:
- previziune şi prognoză financiară: elaborarea studiilor şi bugetelor pe termen scurt şi mediu;
- control financiar: organizarea şi exercitarea controlului financiar preventiv şi a controlului
gestionar de fond asupra gospodăririi mijloacelor materiale şi băneşti;
- execuţie financiară: elaborarea documenta iilor necesare constituirii şi majorării capitalului
social, calcularea şi repartizarea profitului, elaborarea documenta iei pentru ob inerea de credite,
fundamentarea pre urilor şi tarifelor, gestionarea instrumentelor creditului comercial, finan area
investi iilor etc.;
- analiză financiară: elaborarea de studii şi analize privind poten ialul financiar al
întreprinderii, eficien a utilizării resurselor financiare, indicatorii financiari;
- coordonare financiară: stabilirea pentru unită ile componente subordonate şi filiale a
indicatorilor financiari, a strategiei şi a tacticii financiare comune.
Func ia financiară a întreprinderii are următoarele roluri:
• opera ional, care implică luarea unor decizii, în special de colectare a capitalurilor, fără
de care întreprinderea nu se poate constitui şi func iona. Acest rol vizează asigurarea fluxurilor
financiare în strânsă legătură cu mediul înconjurător. Domeniul opera ional cuprinde încasarea
crean elor asupra clien ilor şi plata furnizorilor, gestiunea trezoreriei, negocierea creditelor
bancare, rela iile cu organismele financiare şi realizarea opera iilor de împrumut;
• func ional, care constă în participarea la prelucrarea şi difuzarea informa iilor necesare
gestiunii întreprinderii şi acordarea de asisten ă de specialitate celorlalte func ii ale întreprinderii;
• politic, care constă în integrarea într-un tot a constrângerilor externe, sociale,
economice, financiare şi politice care influen ează întreprinderea şi de care depinde creşterea şi
autonomia acesteia.
Importan a func iei financiare este dată de faptul că ea reprezintă motorul indispensabil al
activită ilor industriale şi comerciale, modulul lor central, orice defec iune a acesteia punând în
pericol întreprinderea în ansamblul său.
În consecin ă, viabilitatea unei întreprinderi depinde în cea mai mare parte de buna
organizare a activită ii financiare. Organizarea întreprinderilor trebuie concepută astfel încât să
exprime particularită ile func iei financiare şi să pună în valoare rolul finan elor în satisfacerea
exigen elor întreprinderii.
1.4. Circuitul financiar şi fluxurile întreprinderii
Circuitul financiar al întreprinderii reprezintă fluxul de lichidită i determinat de anumite

decizii financiare în interac iune cu rela iile dintre diferi i operatori economici: ac ionari,
conducători, creditori, stat. Circuitele financiare se constituie prin interac iunea fluxurilor născute
din opera iuni în care intervin resurse băneşti afectate nevoilor pe orice perioadă.
Circuitele financiare la care participă întreprinderile reprezintă suportul dezvoltării oricărei
economii. Ele contribuie la asigurarea autonomiei cu o cantitate optimă de monedă, necesară
echilibrului real. În acelaşi timp, urmăresc realizarea unei reparti ii optime a cantită ii de monedă
între diferi i agen i economici şi o creştere a gradului de stabilitate economică.
Capitalul întreprinderii este constituit la un moment dat dintr-un ansamblu de bunuri sau
active (clădiri, maşini, materii prime) a căror evaluare generează activul bilan ului întreprinderii.
O întreprindere se caracterizează, în special, prin de inerea de capital, punerea în mişcare a unei
func ii de produc ie şi participarea la procese de schimburi.

13
Dacă bunurile de inute, cantitativ şi valoric, pot fi sesizate în orice moment, mişcările
bunurilor şi serviciilor rezultate din procesele de schimb nu pot fi sesizate decât pe o perioadă
determinată. Mişcarea bunurilor şi serviciilor într-o întreprindere, intermediată de procesele de
transformare, respectiv produc ie, poate fi prezentată sub formă de fluxuri.
Schimburile dintre agen ii economici se fac pe bază de monedă, dând naştere vie ii
financiare a întreprinderii. De aceste schimburi depind func ionarea procesului de produc ie şi
compozi ia capitalului. Orice schimb implică două mişcări de sens contrar: una generată de
transferul de bunuri şi servicii, iar alta de transferul de monedă.
Cantitatea de bunuri sau monedă transferată într-o anumită perioadă de timp între agen ii
economici poartă denumirea de flux. Măsurarea fluxurilor reale este efectuată pe baza unei
evaluări în termeni monetari. Constituirea unui flux are la bază procesul de acumulare prealabilă
de bunuri, servicii sau monedă la nivelul unui agent economic. Fiecare flux contribuie la
modificarea volumului bunurilor economice acumulate.
Cantitatea de bunuri sau monedă existentă la un moment dat reprezintă un stoc (de bunuri
sau monedă). Stocul de monedă permite achizi ionarea bunurilor şi serviciilor necesare produc iei,
precum şi furnizarea bunurilor produse şi serviciilor create. Ansamblul stocurilor de inute de
întreprindere la un moment dat reprezintă capitalul economic al acesteia. Un stoc nu este relevant
decât la un moment dat, în timp ce fluxurile nu pot fi apreciate decât de-a lungul unei perioade
date de timp.
Fluxurile pot fi6::
- fluxuri reale sau fizice: de bunuri şi/sau servicii care reprezintă în fapt, trecerea acestora
în forma lor concretă, din proprietatea unei persoane în proprietatea altei persoane;
- fluxuri financiare: de monedă sau înlocuitor care reprezintă plă ile efectuate cu numerar
sau monedă de cont, respectiv prin transferuri bancare din contul plătitorului în contul
beneficiarului. Acestea din urmă îmbracă mai multe forme: fluxuri financiare de contrapartidă,
decalate sau întârziate, multiple şi autonome7.
Fluxurile financiare de contrapartidă se caracterizează prin înlocuirea imediată a unui activ
real (fizic) cu monedă sau invers. Aceste fluxuri apar în cazul achizi ionării unui bun cu plata
imediată în numerar.
Figura 1.1. Fluxurile financiare de contrapartid

Flux real
t0
Furnizor Beneficiar
(vânzător) (cumpărător)
t0 Flux financiar t0
t0
Conform figurii 1.1, la momentul t 0 , fiecare dintre agen ii economici dispune de active
fizice (cazul furnizorului), respectiv de monedă (cazul beneficiarului) şi convin asupra efectuării
schimbului. Pentru furnizor, schimbul constă în înlocuirea activelor fizice cu monedă iar pentru
beneficiar, schimbul constă în înlocuirea monedei cu active fizice, concomitent la momentul t 0 .
Fluxurile financiare decalate presupun întârzierea plă ii, respectiv plata se face ulterior
primirii efective a activului fizic. Astfel, fluxurilor fizice nu le corespund imediat nişte fluxuri
financiare, producându-se înlocuirea unui activ fizic, concret, cu un activ financiar (crean ă) ce
urmează a fi ulterior lichidat prin încasarea monedei de egală valoare. Astfel, echilibrul stocurilor
este rupt atât de furnizor cât şi la beneficiar. La furnizor, în locul unui activ real apare un activ
financiar, materializat într-o crean ă, iar la beneficiar, activului real îi corespunde un post de pasiv
6 Ana, Gh. I. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 29.
7 Adochi ei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 21-22.
14
(datorie) ca obliga ie de plată. Aceste fluxuri apar în cazurile opera iunilor comerciale înso ite de
credite. Crean a şi respectiv datoria se vor stinge la o dată ulterioară când se efectuează plata.
Conform figurii 1.2., mecanismul fluxurilor financiare decalate are la bază cuplul creanţe-
datorii şi se derulează în următoarea succesiune:
- furnizorul vinde activele fizice beneficiarului. Ca urmare a opera iunii, furnizorul îşi
diminuează stocul de active fizice (datorită fluxului real de ieşire) şi în contrapartidă dispune de o
crean ă asupra cumpărătorului, în intervalul t 0 − t 1 , fiind o vânzare cu plata amânată;
- cumpărătorul îşi sporeşte stocul de active fizice (datorită fluxului real de intrare), dar
contractează o datorie fa ă de furnizor, în intervalul t 0 − t 1 ;
- crean a şi respectiv datoria se vor stinge la o dată ulterioară (în cazul nostru t 1 ) stabilită
prin contract între cei doi agen i economici.
Figura 1.2. Fluxurile financiare decalate

Flux real
t0
Beneficiar
(cumpărător)
t1
Furnizor
(vânzător)
t1 Flux financiar
t1
Beneficiar
(cumpărător)
t1
Durata creditului acceptat de Flux financiar de

Flux real de intrare pentru
intrare pentru
furnizor (crean ă): t 0 − t 1
furnizor t1
beneficiar t0
Flux real de Durata creditului acordat beneficiarului Flux financiar

ieşire pentru (datorie) t 0 − t 1 de ieşire pentru
furnizor t1 beneficiar t 1
Fluxurile financiare multiple sunt utilizate pentru a compensa efectele decalajelor dintre
fluxurile fizice şi cele financiare de mai sus, întrucât întreprinderea îşi poate schimba crean a pe
monedă, apelând la un ter care, de obicei, este un intermediar financiar. Astfel, activele financiare
pot constitui obiectul unor tranzac ii.
În acest caz, fluxurile de desfăşoară, conform figurii 1.3., astfel:
- bunurile vândute de furnizor sunt transferate la cumpărător, la momentul t 0 , ceea ce
reprezintă un flux real;
- furnizorul vinde crean a (cambia, trata etc.) unei ter e persoane la momentul t 1 şi
încasează contravaloarea produselor (diminuată cu comisioanele aferente), ceea ce reprezintă
primul flux financiar;
- cumpărătorul de mărfuri achită contravaloarea acestora, adică stinge datoria fa ă de ter ,
la momentul t 2 , ceea ce reprezintă al doilea flux financiar.
Fluxurile financiare autonome se degajă din opera iuni financiare privind acordarea sau
primirea de împrumuturi, când are loc transferul de monedă de la o persoană la alta (juridică sau
fizică). Aceste fluxuri dau naştere la active financiare – creanţe (drepturile unei persoane fizice sau
juridice asupra altei persoane fizice sau juridice) şi datorii (obliga iile de plată pe care o persoană
fizică sau juridică le are fa ă de altă persoană fizică sau juridică).
15
Figura 1.3. Fluxurile financiare multiple
Flux real la
momentul t 0
Furnizor Beneficiar
(vânzător) (cumpărător)
t0 t0
Flux financiar 2 la
Flux financiar 1 momentul t 2
la momentul t 1
Intermediar
financiar
t1
Aceste fluxuri financiare autonome generează fluxuri financiare de ieşire de la debitor către
creditor mai mari decât fluxul financiar ini ial de la creditor la debitor, datorită dobânzii şi a
diverselor comisioane practicate. Conform figurii 1.4., mecanismul fluxurilor financiare autonome
se prezintă astfel:
- la momentul t 0 are loc primul flux financiar de la creditor la debitor cu valoarea
creditului acordat. În acest moment la creditor ia naştere o crean ă fa ă de debitor;
- la momente succesive t i , unde i = 1 ÷ n au loc fluxuri financiare succesive de la debitor la
creditor pentru rambursarea datoriei (plata ratelor) până când datoria este achitată integral.
Trebuie men ionat însă că poate exista şi situa ia în care datoria este achitată integral la momentul
t 1 şi atunci apar doar două fluxuri financiare: unul de la creditor la debitor la momentul creditării
şi altul de la debitor la creditor la momentul rambursării.
Figura 1.4. Fluxurile financiare autonome
Flux financiar 1 la
momentul t0
Debitor
t1
Creditor
t1
Flux financiar la
momentul t i
Debitor
ti , i = 1 ÷ n
Durata creditului acordat de creditor Fluxuri financiare succesive de

Flux financiar de
intrare pentru
(crean ă): t0 − tn intrare pentru creditor la ti
debitor la t0
Flux financiar Durata creditului primit de debitor (datorie): Fluxuri financiare de

de ieşire de la
t0 − tn ieşire de la debitor la ti
creditor la t1
16
Acest arbitraj între active financiare/monedă sau între monedă/datorii este extrem de
important în activitatea economică. El reprezintă fundamentul activită ilor specific financiare şi
stabileşte, totodată, coordonatele politicii de finan are a întreprinderii8.
1.5. Ciclurile financiare ale întreprinderii
Într-o manieră generală, ciclul financiar poate fi privit ca o re ea de fluxuri financiare pe

baza cărora se derulează rela iile de schimb ale întreprinderii cu ceilal i parteneri de afaceri.
Prin ciclu financiar se în elege ansamblul de opera iuni şi proceduri care intervin între
momentul transformării banilor în bunuri şi servicii până la cel în care se recuperează nu numai
moneda ini ial investită ci şi un surplus monetar9. Activitatea întreprinderii trebuie să se
desfăşoare astfel încât pe lângă recuperarea volumului ini ial de monedă să se ob ină şi un surplus
monetar, care se va utiliza pe diferite destina ii. Într-o întreprindere apar trei cicluri financiare
principale: ciclul de investiţii, ciclul de exploatare şi ciclul operaţiunilor financiare10.
Prin intermediul ciclurilor financiare, întreprinderea realizează în mod concret, arbitrajul
între de inerea de active fizice, active financiare şi monedă, pentru a–şi asigura func ionarea şi
dezvoltarea activită ii.
Ciclul de investi ii. Prin investi ii se creează un capital de produc ie de la care
întreprinderea aşteaptă venituri de-a lungul mai multor perioade succesive. Capitalul de produc ie
reprezintă ansamblul activelor fizice care permit punerea în aplicare a unei func ii de produc ie în
cadrul ciclului de exploatare.
Investi ia este, în general, o cheltuială imediată şi de amploare, care se materializează în
transformarea monedei în active fizice ce au o durată îndelungată de func ionare. Deci, investi ia
se prezintă sub forma transformării monedei în active fizice. Fluxurile financiare care intervin în
momentul creării sau achizi ionării capitalului de produc ie sunt, fie imediate, fie repartizate
asupra unei scurte perioade de timp, dacă intervine un credit – furnizor. În cazul achizi ionării sau
construirii unui activ fizic complex, fluxurile financiare se vor desfăşura pe o perioadă mai lungă.
Surplusul monetar degajat prin vânzarea bunurilor şi serviciilor ob inute din exploatarea
activelor fizice create sau achizi ionate prin investi ii, trebuie să asigure recuperarea resurselor
băneşti investite ini ial. O parte din moneda recuperată va trebui afectată reînnoirii sau creşterii
capitalului de produc ie ini ial, supus deprecierii (prin uzură fizică sau morală). Aşadar, este
evident că acumularea capitalului de produc ie depinde de surplusul monetar degajat prin
opera iuni de exploatare şi reciproc.
Deci, odată creat, capitalul de produc ie începe să se deprecieze fizic şi moral, iar
procedura, mecanismele şi sistemele de amortizare au ca scop să evalueze şi să recupereze această
depreciere. Suma de bani ini ială se reconstituie în mod progresiv, în timp ce valoarea din bilan se
micşorează cu uzura. Prin urmare, la sfârşitul perioadei de serviciu va trebui să existe o
echivalen ă a fluxurilor, ceea ce se ob ine în cazul în care vânzările asigură şi acoperirea
deprecierii.
În consecin ă, deciziile de investi ii vor trebui fundamentate în cadrul strategiilor care
integrează surplusurile monetare degajate de investi ii, acesta fiind un imperativ al planului de
dezvoltare pe termen lung al întreprinderii11.
Întreprinderea îşi poate mări poten ialul economic şi într-o manieră indirectă, controlând
alte întreprinderi. În acest caz, investi ia constă în achizi ionarea de active financiare, adică titluri
(ac iuni) la alte societă i.

9 Ana, Ghe. I. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 33.
10 Adochi ei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 22-24.
17
Ciclul de exploatare reprezintă ansamblul opera iunilor desfăşurate de întreprindere

pentru a-şi atinge obiectivul. El cuprinde achizi ia de bunuri şi servicii, transformarea acestora în
produse finite şi vânzarea lor.
Acest proces trebuie să func ioneze continuu spre a se asigura o utilizare optimă a muncii şi
a capitalului de produc ie. Continuitatea are la bază existen a unor stocuri. Însă, fluxurile fizice de
intrare (cumpărările) şi fluxurile fizice de ieşire (vânzările) au un caracter discontinuu. Ca urmare,
întreprinderea trebuie să constituie trei categorii principale de stocuri, în vederea asigurării
continuită ii ciclului de exploatare şi anume: materii prime şi materiale, produc ie neterminată / în
curs de fabrica ie şi produse finite.
În fazele ciclului de exploatare, capitalul îmbracă forme diferite, transformându-se în mod
permanent. Fluxurilor reale le corespund o serie de fluxuri financiare şi un ansamblu de active
financiare (crean e şi datorii).
În timp ce stocul ini ial de monedă este reconstituit la sfârşitul ciclului de exploatare, el nu
va fi acelaşi la data de închidere a exerci iului, deoarece o parte din disponibilită ile ini iale au
întotdeauna drept contraparte, active fizice şi financiare. Astfel, se poate observa disocierea în
cursul unei perioade între fluxurile reale şi cele financiare. Această distorsiune generează decalaje
între fluxuri şi durata ciclului de exploatare, care antrenează o imobilizare de fonduri sub formă de
active fizice şi financiare.
Reconstituirea stocului ini ial de monedă la terminarea ciclului de exploatare nu se face în
mod identic. Dacă întreprinderea generează profit în cadrul ciclului de exploatare, atunci stocul
final de monedă va fi superior celui ini ial, iar când toate opera iunile vor fi finalizate, va apărea
un surplus monetar.
Ciclul opera iunilor financiare12 priveşte opera iunile şi procedurile de acordare şi primire
de împrumuturi, achizi iile de titluri de participare, precum şi cesiunea crean elor.
Acordarea, respectiv primirea de împrumuturi constă în transformarea monedei în active
financiare şi invers. Împrumutul se rambursează conform clauzelor contractuale dintre păr i. Toate
opera iunile de acordare sau luare de împrumut dau naştere la fluxuri financiare, adică la intrări şi
ieşiri de monedă. Între fluxurile ini iale şi suma fluxurilor finale nu există echivalen ă, datorită
dobânzii achitate de datornic celui care i-a acordat împrumutul. Pentru cel care primeşte
împrumutul, primirea monedei se traduce prin apari ia unei datorii, a unui angajament de plată.
Achiziţia de titluri este o opera iune particulară, în sensul că nu generează propriu-zis un
ciclu financiar. Titlurile achizi ionate nu se amortizează, de inerea lor fiind rezultatul unei decizii
de investi ii indirecte sau al unui plasament. Opera iunea poate aduce întreprinderii venituri
(dividende) şi o partajare a puterii cu al i ac ionari asupra agentului economic la care de in cote de
participare.
Cesiunea creanţelor reprezintă practic o vânzare de crean e înainte de a fi ajunse la scaden ă,
către o societate specializată. Astfel, întreprinderea îşi poate scurta ciclul opera iunilor financiare şi
reconstitui suma ini ială sub rezerva apari iei unor abateri pozitive sau negative.
1.6. Partenerii întreprinderii
Partenerii întreprinderii13 interesa i de informa iile ob inute din prelucrarea situa iilor
financiare se pot grupa în: parteneri economici interni şi parteneri economici externi.
Partenerii economici interni ai întreprinderii sunt: administra ia întreprinderii şi salaria ii.

Administra ia întreprinderii are ca obiectiv asigurarea rentabilită ii capitalurilor investite
şi perenitatea unită ii economice prin men inerea personalului şi creşterea mijloacelor de
produc ie.
12 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 78-79.

13 Ariton, D. – Strategii financiare ale firmei, Editura Evrika, Gala i, 2000, pag. 17-19.
18
În cadrul întreprinderilor mici şi mijlocii este frecventă confuzia între persoanele care
conduc (manageri) şi ac ionari. Obiectivul urmărit în calitate de manager coincide cu cel urmărit în
calitate de ac ionar. Totuşi, în cazul managerului ac ionar, acesta primeşte, pe de o parte, un
salariu pentru func ia sa de conducere şi pe de altă parte, o remunerare în calitate de ac ionar.
Absen a frecventă a distribuirii de dividende în întreprinderile mici şi mijlocii nu înseamnă că
rolul de ac ionar nu este remunerat. Remunerarea capitalului investit se realizează, de obicei,
printr-un salariu mai mare. În consecin ă, managerul care este şi ac ionar, primeşte o remunerare
superioară fa ă de cea pe care ar primi-o ca salariat care nu este ac ionar sau beneficiază de alte
avantaje.
În întreprinderile mari, managerilor li s-a încredin at, de către ac ionari, rolul de a conduce
întreprinderea. Obiectivul lor principal este să-şi conserve func ia de conducere, însă ei sunt
constrânşi să conducă în conformitate cu interesul ac ionarilor. Ac ionarii dispun de diferite
mijloace pentru a controla modul în care conducătorii gestionează întreprinderea.
Salaria ii sunt interesa i de productivitatea realizată şi viitorul întreprinderii unde sunt
angaja i.
Partenerii economici externi ai întreprinderii sunt: investitorii, creditorii şi statul.

Investitorii doresc minimizarea riscurilor şi rentabilizarea capitalurilor investite. Volumul
informa iilor de care dispune un investitor este determinat de pozi ia acestuia fa ă de
întreprindere. Dacă lucrează în întreprindere sau dacă de ine o participa ie importantă, situa ia
financiară a întreprinderii va fi mult mai uşor de aflat deoarece are acces şi la alte informa ii decât
cele publicate conform uzan elor. Aceasta explică adesea dezvoltarea externă a întreprinderilor
prin participa ii financiare care nu se înscriu în mod obligatoriu în contextul creşterii externe pe
termen lung, dar permit accesul la o mai bună informare.
Ac ionarii, respectiv de inătorii de titluri de proprietate asupra întreprinderii îşi asumă un
risc important, remunerarea lor fiind determinată de rezultatele financiare pe care le va ob ine
întreprinderea. Ei caută o remunerare maximă pentru aportul lor, inând cont de riscul pe care şi-l
asumă. Dacă ac iunile sunt cotate la bursă, riscul se apreciază în func ie de evolu ia cursului
ac iunilor.
Remunerarea ac ionarilor este determinată astfel de doi factori aleatori: dividendele şi
evoluţia valorii titlurilor financiare. Riscul legat de evolu ia valorii titlurilor financiare depinde de14:
- evoluţia mediului economic: aceasta determină riscul de pia ă, respectiv riscul sistematic şi
afectează ansamblul întreprinderii;
- politica urmată de întreprindere în materie de investi ii şi de finan are care determină riscul
specific de întreprindere.
Riscul, la rândul său, poate fi de mai multe tipuri: risc de exploatare, risc financiar şi risc de
faliment. Riscul de exploatare este determinat de politica de investi ii a întreprinderii şi este legat de
opera iunile de exploatare. Riscul financiar este legat de utilizarea capitalului împrumutat. Cu cât
gradul de îndatorare este mai mare, cu atât riscul financiar este mai ridicat pentru proprietarii
întreprinderii. Riscul de faliment rezultă din incapacitatea întreprinderii de a face fa ă plă ilor
antrenate de datoriile financiare.
Creditorii sunt de mai multe tipuri: creditorii obligatori, institu iile şi organismele
financiare şi creditorii care închiriază diferite active fixe.
În cazul creditorilor obligatori, crean ele apar adesea sub forma unui titlu, cotat pe pia ă şi
uşor negociabil, numit obliga iune. Trebuie men ionat însă că numai marile întreprinderi au acces
pe pia a obliga iunilor.
Instituţiile şi organismele financiare (băncile, organismele de credit etc.) se asigură că
valorile unor indicatori de performan ă economică şi financiară nu au cote alarmante. De exemplu,
un organism de credit trebuie să rentabilizeze fondurile care i-au fost încredin ate şi oricare ar fi
activitatea întreprinderii nu va lua în calcul decât riscurile financiare; fa ă de o întreprindere din

19
sfera productivă care investind aceleaşi fonduri în activitatea aceleiaşi întreprinderi va lua în
considerare diversitatea activită ilor, re eaua de distribu ie, expansiunea pe pie ele interna ionale
etc. ale întreprinderii pe care o va credita.
Creditorii care închiriază diferite active fixe sunt implica i în opera iuni de finan are sub
forma loca iei sau a loca iei cu op iune de cumpărare (leasing).
Creditorii, indiferent de forma lor, primesc o dobândă stabilită contractual şi îşi
recuperează la scaden ă, capitalul împrumutat. Nefiind proprietari ai întreprinderii, remunerarea
lor nu este variabilă, în func ie de rezultatele întreprinderii. Prin urmare, dobânda la împrumut
trebuie plătită indiferent de mărimea profitului ob inut de întreprinzător. inând seama şi de
necesitatea rambursării capitalului la scaden ă, pot rezulta cheltuieli financiare fixe mai greu sau
mai uşor de suportat.
Riscurile creditorilor pot fi diverse15: risc de dobândă, risc de infla ie şi risc de faliment al
debitorilor.
În privin a riscului de dobândă, crean ierii urmăresc ob inerea dobânzii contractuale şi
recuperarea capitalului, dar o fluctua ie în sens crescător a ratei dobânzii poate provoca pierderi
pentru aceştia, ei putând să-şi plaseze capitalurile cu dobânzi mai avantajoase. Invers, o fluctua ie
în sens descrescător poate aduce un câştig suplimentar crean ierilor, debitorii fiind for a i să
plătească dobânzi mai mari la nivelul valorilor prevăzute în contractul încheiat anterior reducerii
ratei dobânzii.
Riscul de inflaţie apare în cazul varia iei pre urilor datorată proceselor infla ioniste, care
poate afecta puterea de cumpărare a capitalului recuperat de crean ieri, sau, dimpotrivă, un câştig
de oportunitate pentru aceştia.
Riscul de faliment al debitorilor rămâne cel mai important risc pentru crean ier, care nu-şi
poate recupera capitalul din cauza insolvabilită ii acestora. Împotriva acestui risc creditorii nu se
pot proteja, decât prin politica lor prudentă şi inteligentă, motiv pentru care ei solicită clauze
asiguratorii în contractele încheiate.
Statul intervine la diferite niveluri ale circuitelor financiare şi influen ează ansamblul
deciziilor financiare, modificând valorile variabilelor care stau la baza previziunilor agen ilor
economici. Ca participant la circuitele financiare, statul intervine la diferite niveluri prin fiscalitate
şi oferta de capital, influen ând comportamentul celorlal i participan i.
În consecin ă, statul are un dublu interes pentru prezentarea fidelă a patrimoniului,
rezultatului şi a situa iei financiare a întreprinderii prin documentele financiar-contabile anuale
obligatorii, întrucât prin institu iile sectorului public are misiunea de a efectua prelevări, şi de
asemenea de a subven iona sau a ajuta diverse persoane fizice sau juridice. Aceste măsuri
conjuncturale de reducere a impozitelor sau a obliga iilor sociale sunt considerate pentru
întreprindere surse de finan are.

20
CAPITOLUL 2. DECIZIA FINANCIAR A ÎNTREPRINDERII ŞI

COMPONENTELE SALE
Constituirea, organizarea şi conducerea activită ii economico-financiare necesită adoptarea

şi aplicarea deciziei financiare, adică selectarea solu iei optime din mai multe variante posibile.
În analiza componentelor procesului economico-financiar, decizia financiară urmează
diagnozei şi prognozei şi precede programării, realizării şi controlului diferitelor ac iuni
economico-financiare. În acest context, decizia poate fi definită ca un proces dinamic, ra ional, de
alegere a unei linii de ac iune, dintr-un număr oarecare de posibilită i, în scopul de a ajunge la un
anumit rezultat.
2.1. Defini ia, rolul şi importan a deciziei financiare în activitatea întreprinderii
Decizia financiară este actul fundamental al conducerii, care trebuie să îndeplinească

următoarele condi ii: să fie fundamentată ştiin ific; să fie adoptată la nivelul ierarhic
corespunzător; să fie coordonată cu celelalte decizii; să fie adoptată în timp util; să fie formulată
precis, clar şi concis.
Decizia financiară stabileşte modalită ile concrete de realizare a activită ii financiare pe
baza cunoaşterii aprofundate a ansamblului rela iilor economice, contractuale, financiare, de
credit, băneşti dar şi a poten ialului economico-financiar.
Fundamentarea deciziei financiare presupune existen a unui sistem informa ional modern,
care să furnizeze date asupra tuturor factorilor ce influen ează activitatea economico-financiară.
Sistemul informa ional permite cunoaşterea realită ilor economice, stabilirea solu iilor
posibile şi alegerea solu iei adecvate, optime, care să asigure buna executare a programului
economic şi a bugetului de venituri şi cheltuieli.
Decizia financiară trebuie fundamentată, adoptată şi executată astfel încât să asigure
coordonarea tuturor indicatorilor financiari cu cei economici, sincronizarea în timp a încasărilor şi
plă ilor cu şi fără numerar, finan area operativă şi oportună a obiectivelor economico-sociale etc.,
în condi iile asigurării echilibrului financiar dinamic între necesarul de resurse financiare şi
obliga iile financiare.
În func ie de orizontul de timp la care se referă, principalele decizii financiare care se iau la
nivelul întreprinderii sunt: decizia financiară strategică şi decizia financiară tactică16.
Decizia financiară strategică se referă la constituirea şi utilizarea resurselor financiare pe

unul sau mai mul i ani. Ea se bazează pe programele economico-sociale şi financiare stabilite pe
diverse trepte ierarhice (la nivelul compartimentelor: aprovizionare, produc ie, marketing,
financiar, contabilitate etc. sau la nivelul consiliului de administra ie). În această categorie de
decizii intervin elemente de cercetare şi de fundamentare a solu iilor financiare, pe baza utilizării
informa iilor aflate la dispozi ie şi a interpretării tuturor influen elor din mediul financiar.
Analiza deciziei strategice, ca moment esen ial al procesului financiar, presupune o
interpretare a situa iei elementelor componente, care sunt în principal: decidentul, obiectul
deciziei, deci tema acesteia, informa iile de care se dispune, variantele posibile în raport cu
criteriile posibile sau impuse, mul imea stărilor de condi ii obiective care caracterizează gradul de
certitudine, risc sau incertitudine, consecin ele deciziilor luate la nivel microeconomic sau
macroeconomic.
16 Ciotei, C. N. – Finanţe: finanţe publice, finanţele întreprinderii, monedă-credit, Editura Expert, Bucureşti, 2000, pag.
205-207.
21
Decizia financiară tactică este cea pregătită prin procedee reglementate sau logice. Acestea
se iau pentru ac iuni concrete, imediate, care au şi un caracter repetitiv. Informa iile care
condi ionează alegerea unor astfel de decizii sunt în cea mai mare parte cunoscute.
În ceea ce priveşte legătura cu con inutul propriu-zis al deciziei financiare tactice, se pot
men iona câteva modalită i de alegere:
- în cazul documentelor, lucrărilor sau faptelor precizate integral, alegerea este de tipul da
sau nu; de exemplu, aprobarea balan ei de venituri şi cheltuieli se realizează dacă valoarea
acestora se înscrie sau nu în valoarea asupra căreia o anumită persoană are competen ă să o
aprobe;
- alegerea variantei sau a solu iei trebuie realizată în aşa fel încât să se refere la un model
precizat. În această situa ie se încadrează, de exemplu, o lucrare de repara ii capitale de o anumită
valoare, ce se cere să aibă un termen precis de recuperare a creditelor folosite. La o astfel de lucrare
nu sunt prestabilite nici măsurile de utilizare a creditului şi nici solu iile care se vor adopta.
În consecin ă, decizia financiară este un proces ra ional de alegere a variantei optime în

privin a finan ării şi a investi iilor. Importanţa deciziei financiare derivă din faptul că obiectivul
oricărei decizii luate la nivelul unei întreprinderi, are un caracter financiar care constă în special, în
sporirea rentabilităţii, a profitabilită ii pe produs, pe activitate şi pe total întreprindere, asigurarea
unei permanente stări de lichiditate şi cunoaşterea riscurilor şi asigurarea măsurilor pentru evitarea /
acoperirea lor, aspecte care aşează întreprinderea pe pozi ie de lider pe pia ă.
Deciziile financiare care pot fi luate de conducerea întreprinderii se pot grupa în: decizia de
investire sau de dezinvestire, care este legată de constituirea şi gestionarea portofoliului de active;
decizia de finanţare, care se referă la structura financiară a întreprinderii, respectiv la modul de
constituire a resurselor; decizia de repartizare a profitului, care se referă în principal, la
repartizarea profitului pentru investi ii sau distribuirea acestuia sub formă de dividende către
ac ionari.
2.2. Decizia de investire
Decizia de investire reprezintă plasarea capitalurilor unei întreprinderi într-o anumită

opera iune din care să rezulte o anumită rentabilitate. Costul capitalului este rentabilitatea minimă
cerută de furnizorii de fonduri (ac ionari, crean ieri) pentru a finan a proiectele unei societă i
comerciale. Cu alte cuvinte, costul capitalului utilizat este pre ul pe care trebuie să-l plătească
întreprinderea pentru reconstituirea totalului pasivului, respectiv pentru a se aproviziona cu
capitaluri17.
În condi iile în care costul capitalurilor reprezintă o rentabilitate care să-i mul umească pe
furnizorii de capitaluri, înseamnă că întreprinderea nu va avea probleme cu suportarea
cheltuielilor financiare, pe de o parte, iar pe de altă parte, se creează şi posibilită i reale de creştere
a volumului capitalului propriu.
Dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu o rentabilitate mai mică decât costul
capitalului, ea va fi sanc ionată de pia ă astfel: dacă întreprinderea se finan ează prin îndatorare, ea
va ob ine pierderi contabile în măsura în care veniturile financiare sunt mai mici decât cheltuielile
financiare; dacă întreprinderea este finan ată prin capitalul propriu, pierderile contabile se
repercutează direct asupra masei capitalului propriu, micşorându-l.
În privin a deciziei de investiţii trebuie să se aibă în vedere şi riscul ce se poate manifesta

pe plan macro şi microeconomic, dar şi consecin ele sale economice, în sensul că18:
205-206.
18 Ana, Gh. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 88-89.
22
) la nivel macroeconomic, prin investi ii capitale de mare anvergură şi de lungă durată,

se antrenează for ă de muncă salariată ce participă la realizarea viitoarelor capacită i productive,
acesteia distribuindu-i-se venituri sub forma salariilor, fără însă să se aibă în vedere distribuirea, în
aceeaşi măsură, şi de bunuri consumabile, aspect ce poate produce dezechilibre pe pia a bunurilor
de consum, între cerere mai mare şi ofertă mai mică;
) la nivel microeconomic, consecin ele nefavorabile pot îmbrăca două aspecte, mai ales
ca o consecin ă a neprospectării aprofundate a pie ei:
- supraevaluarea pie ei de desfacere şi deci producerea de bunuri (prin investi ia pusă în
exploatare) peste posibilită ile reale de absorb ie, situa ie ce va impune majorarea pre urilor de
valorificare a produselor, pentru ca prin intermediul lor, investitorul să ob ină o rentabilitate
minimă a capitalurilor investite;
- subevaluarea pie ei şi, ca urmare, producerea de bunuri ce nu pot acoperi cererea. Acest
aspect va genera creşterea pre urilor de vânzare, ca urmare a ofertei mai mici şi a cererii mai mari.
2.2.1. Surse de finan are a investi iilor
Nefundamentarea obiectivelor investi ionale avute în vedere din perspectivă obiectivă şi

realmente ştiin ifică, atât pe plan macroeconomic cât şi pe plan microeconomic, are repercusiuni
asupra echilibrului monetar, în situa iile prezentate mai sus eroarea de proiectare a investi iei
contribuind la posibilitatea apari iei sau la accentuarea infla iei.
Factorii de decizie trebuie să aleagă varianta ce oferă solu ia de optim, inând seama de
existen a şi de variabilitatea factorilor de natură economică, financiară şi socială.
Realizarea de investi ii, în toată întinderea şi diversitatea lor, presupune finan are, adică
resurse necesare, care să atragă după sine creşterea capitalului fix, a stocurilor de capital circulant
şi, în general, creşterea avu iei na ionale.
Insuficien a resurselor financiare proprii19 determină întreprinderile să apeleze la creditele
bancare. Sistemul bancar, totuşi, ac ionează astfel încât defavorizează sectoarele economice reale
prin practicarea unor dobânzi reale pozitive prea ridicate în care se includ sume foarte mari pentru
acoperirea riscului împrumutului alocat solicitantului. Totuşi, se pare că băncile nu au realizat că
între ele şi clien i se impune o rela ie de captivitate reciprocă20. Astfel, băncile ajung la profituri
foarte mari, personalul acestora la salarii foarte mari, iar întreprinderile se ruinează datorită
dificultă ilor în a asigura plata împrumuturilor contractate.
Astfel, în condi iile economiei de pia ă, finan area investi iilor are drept surse următoarele:
fondul de amortizare în cazul investi iilor de înlocuire şi o parte din venitul ob inut de
întreprinderi, în cazul investi iilor de dezvoltare (investi ii nete), creditele bancare, de la institu ii
şi/sau organisme interna ionale specializate din cadrul pie ei de capital, pentru investi ii de
dezvoltare sau investi ii noi. În procesul general de finan are a activită ii economice, participă şi
pia a de capital. Cu toate că importan a acestei pie e a crescut, ea nu a jucat în general un rol
central în sistemul financiar. În multe ări, politicile de dezvoltare au pus accent pe interven ia
guvernului, alocarea planificată a resurselor, împrumuturi externe şi credin a că dezvoltarea
justifică împrumuturile.
Pia a de capital, în cadrul unei evolu ii economice normale, oferă condi ii avantajoase
solicitan ilor de fonduri pentru investi ii. Mecanismul cererii şi ofertei de capital se realizează în
două modalităţi:
• prin concentrarea disponibilită ilor băneşti la bănci şi utilizarea de către acestea a
resurselor astfel atrase pentru creditarea utilizatorilor de fonduri – finanţare indirectă;
• prin emisiune de titluri financiare de către utilizatorii de fonduri, pe pia a financiară –
finanţare directă.
19 Văcărel, I. - Politici economice şi financiare de ieri şi de azi, Editura Economică, Bucureşti, 1996, pag. 116.
20 Iancu, A. - Politică şi economie. Repere ale unui sistem economic performant, Editura Expert, 2000, pag. 254-255.
23
O altă sursă importantă pentru finan area investi iilor o constituie aloca iile bugetare,
folosite atât în ările foste socialiste cât şi în cele dezvoltate. Alocările de la bugetul de stat
reprezintă acele sume de bani pe care agen ii economici cu capital de stat le primesc pentru
finan area unor cheltuieli privind lucrările de investi ii, retehnologizarea capacită ilor de
produc ie, cercetare, pregătirea de cadre şi, în mod excep ional, subven ii. În cazul în care bugetul
acordă aloca ii pentru completarea resurselor fondului de dezvoltare necesar investi iilor, acestea
reprezintă, de fapt, o cale de majorare a capitalului propriu.
Subven iile se acordă în cazuri justificate şi se administrează de guvern sau de organele
locale, în limitele fondurilor prevăzute în bugetele acestora; subven iile pot fi utilizate numai
potrivit scopurilor pentru care au fost acordate (în cazul unită ilor din industria extractivă sau
pentru acoperirea unor diferen e de pre uri şi tarife).
România şi-a propus să contribuie la finan area investi iilor din bugetul de stat pentru
men inerea echilibrului economiei în ramurile strategice ale economiei na ionale, în sectorul
regiilor autonome, acolo unde fondurile din surse proprii se dovedesc a fi insuficiente.
Finan area investi iilor de la bugetul de stat, în limitele aprobate de organele de decizie
politică ale ării, va continua în domeniile învă ământ, sănătate, cultură şi artă, protec ie socială,
securitate na ională, protec ie ecologică. Totuşi, ponderea acestor investi ii se situează sub 1% în
totalul investi iilor.
O importantă sursă de finan are sau de cofinan are a constituit-o alocările din fondurile
interna ionale din ultimul deceniu: PHARE, ISPA, SAPARD. Aceste alocări de capital au fost
destinate în principal, pentru achizi ionarea de echipamente şi tehnică de calcul, soft-uri, utilaje, în
scopul creării unui poten ial tehnic comparabil cu cel al ărilor din Uniunea Europeană şi pentru
lucrări de infrastructură, acestea din urmă fiind imperios necesare în ara noastră.
2.3. Decizia de finan are
Decizia de finanţare este cea care face posibilă decizia de investi ii. La nivel interna ional,
deciziile privind procurarea capitalului investi ional se reflectă pe termen lung în eficienţa şi
competitivitatea activităţii întreprinderilor21. Datorită importan ei acestor decizii, ele sunt înglobate în
strategia interna ională a capitalului, mai exact în strategia globală de finan are a întreprinderilor.
De asemenea, este cunoscut faptul că, deciziile de politică financiară au drept obiect
finan area adoptată de întreprindere în func ie de obiectivele de rentabilitate, de creştere şi de risc.
După determinarea nevoilor de finan are stabile ale întreprinderii se decide partea care va fi
finan ată prin capitaluri permanente precum şi politica de îndatorare, adică reparti ia între fonduri
proprii şi datorii.
Decizia de finan are reprezintă astfel op iunea întreprinderii de a-şi acoperi nevoile de
finan are fie prin fonduri proprii interne sau externe, fie prin împrumuturi, fie în participa ie.
Actul de decizie asupra finan ării apar ine întreprinderii, întrucât ea este cea mai interesată în
folosirea cu eficien ă a fondurilor şi ob inerea unor rezultate bune.
În acelaşi timp, decizia de finan are nu depinde exclusiv de întreprindere, ci şi de bancă, de
facilită ile pe care le poate ob ine în negocierea creditelor sau de ac ionari şi disponibilită ile
acestora pentru a subscrie la creşteri de capitaluri de împrumut, de existen a sau inexisten a unor
capitaluri libere, posibil de atras etc.
2.3.1. Obiectivele urm rite de furnizorii de capital
Întrucât decizia de finan are este în cea mai mare parte asumată de conducerea
întreprinderii şi mai pu in de către furnizorii de capitaluri (ac ionarii şi împrumutătorii
întreprinderii), obiectivul major urmărit de manageri şi de investitorii de capital este acelaşi:
21Ariton, D., Mişu, N., Bleoju, G. – Decizia financiară – factor cheie a creşterii economice, lucrare publicată în Progrese
în teoria deciziilor economice în condiţii de risc şi incertitudine, Volumul II, Editura Performantica, Iaşi, 2000, pag. 89.
24
maximizarea valorii de piaţă a întreprinderii. Această valoare va fi apoi propor ional partajată între
ac ionari şi împrumutători. În func ie de aceeaşi valoare se fixează şi remunerarea managerilor. În
această comuniune de interese există însă unghiuri diferite de abordare a maximizării valorii
întreprinderii.
Investitorii de capital urmăresc o remunerare a investi iei lor la o rentabilitate superioară
oportunită ilor de investi ii oferite de pia a financiară. În felul acesta ei ob in o creştere a valorii lor
finale mai mare decât aceea posibilă în medie pe pia a financiară. Managerii întreprinderilor,
ac ionând în interesul investitorilor de capital, respectiv al creşterii valorii totale a întreprinderii
sunt nevoi i să urmărească reducerea costului capitalurilor mobilizate. Utilizarea acestui cost redus
ca factor de capitalizare a cash-flow-urilor degajate de întreprindere va duce la creşterea valorii
acesteia.
2.3.2. Costul capitalurilor – criteriul esen ial pentru selec ia surselor de finan are
În principiu, decizia de finanţare este cea care se referă la alegerea structurii financiare a
întreprinderii dar şi la politica de dividend şi mărimea autofinanţării. Detaliind, decizia de finan are
vizează:
- alegerea între finan area prin fonduri proprii şi finan area prin îndatorare, decizie
ce are o influen ă hotărâtoare asupra riscului;
- în cazul finan ării din fonduri proprii, alegerea între finan area internă (din profit -
autofinan are) şi finan area externă (majorare de capital - aporturi noi la capital);
- alegerea între sursele de finan are pe termen scurt şi sursele de finan are pe termen
mediu şi lung;
- în cazul tuturor deciziilor prezentate, o importan ă majoră o are stabilirea unei
propor ii între diversele surse de finan are utilizate.
Criteriul principal de selec ie al surselor de finan are îl reprezintă costul procurării
capitalurilor, urmărindu-se reducerea acestuia, însă nu este unicul criteriu care trebuie luat în
considerare, managerii trebuind să ia în calcul şi alte criterii cum ar fi rentabilitatea financiară,
capacitatea de îndatorare, criteriul plă ilor reale, excedentele previzionale ale fluxului de
lichidită i, destina ia resurselor în alegerea structurii financiare etc.
Singura cale posibilă de reducere a costului capitalurilor este aceea de a creşte ponderea
investitorilor care cer o remunerare mai mică a capitalurilor lor. Aceasta se traduce în mod practic,
printr-o creştere a gradului de îndatorare, creditele fiind în general ob inute la un cost mai mic
decât capitalurile proprii.
Toate sursele de finan are tind către un cost unitar, dacă avem în vedere factorul risc, astfel
încât alegerea propor iei fonduri proprii-împrumuturi are loc în func ie de oportunitate. Dacă
investi ia este mai pu in rentabilă, adică pe ansamblu nu acoperă uşor costul împrumutului,
capitalul propriu pare mai ieftin decât creditul. Această apreciere este adesea înşelătoare, întrucât
renun ând la împrumuturi te po i priva de o creştere economică aducătoare de profit. Şi
dimpotrivă, dacă investi ia este rentabilă, capitalul propriu pare mai scump, întrucât în acest caz
impozitul pe profit nu mai este diminuat cu cheltuielile financiare.
Pentru alegerea uneia din cele două variante de finan are trebuie apelat la calculul unor
indicatori financiari: rentabilitate, lichiditate şi solvabilitate, astfel încât solu ia aleasă să genereze
creşterea acestora. În mod concret, influen a acestor indicatori asupra deciziei de finan are se
prezintă astfel22:
a) dacă rentabilitatea aşteptată este superioară ratei dobânzii, atunci este oportună
solicitarea de împrumuturi, deoarece în astfel de cazuri masa împrumutului determină creşterea
masei beneficiului şi deci sporirea capitalului propriu;
208.
25
b) decizia de finan are prin împrumut are o influen ă pozitivă asupra solvabilită ii, dar în
cazul producerii unor pierderi, solvabilitatea se degradează mult mai repede;
c) finan area prin împrumut are o influen ă pozitivă şi asupra lichidită ii, având în vedere
însă faptul că pentru sursele primite prin îndatorare cu un termen limitat este necesar ca durata de
utilizare a resurselor să nu depăşească scaden a sumelor împrumutate.
De asemenea, situa ia finan ării prezintă o importan ă deosebită pentru existen a şi
dezvoltarea întreprinderii.
În primul rând se pune problema ca întreprinderea să dispună de lichidită i pentru a putea
onora datoriile la scaden ă, asigurându-se astfel echilibrul financiar pe termen scurt.
În al doilea rând, din partea întreprinderii se pune problema executării de noi investi ii, fie
ele tehnologice, de depozitare, comerciale etc. care să determine dezvoltarea întreprinderii. În
aceste condi ii, este vorba de finan area dezvoltării pe termen mediu şi lung, care condi ionează
creşterea rezultatelor în viitor şi men inerea echilibrului financiar.
Deci sursele de finan are trebuie să fie adaptate nevoilor întreprinderii. În acest sens,
întreprinderea este confruntată în general cu două tipuri de dificultă i. Pe de o parte, ea ar putea fi
în situa ia de a fi nevoie să ramburseze resurse financiare înainte de recuperarea avansurilor
efectuate, mai ales când realizează investi ii cu rentabilitate pe termen lung. Pe de altă parte,
întreprinderea poate fi în situa ia de a utiliza, pentru opera iuni pe termen scurt, fonduri pe care
le-ar putea folosi pe termen lung pentru investi ii.
Costul surselor de finan are este în raport cu mijloacele aşteptate din opera iunile în care
sunt angajate. Remunerarea capitalurilor poate fi uneori mai mare, neglijându-se folosirea pentru
dezvoltare a rezultatelor ob inute. Procedând aşa, întreprinderea nu mai efectuează investi ii. Însă
există posibilitatea ca tocmai realizarea de investi ii să asigure rambursarea capitalurilor în viitor23.
În general, investi iile de capital sunt finan ate cu preponderen ă din următoarele surse:
emisiune de ac iuni, împrumuturi pe termen mediu şi lung şi finan are internă prin reinvestirea
profitului ob inut. Mai există şi alte surse pe termen mediu şi lung – importantă fiind finan area
nerambursabilă – însă cele trei men ionate anterior predomină încă. Toate aceste surse de finan are
diferă în func ie de modul de emitere, de obliga iile pe care le implică din partea întreprinderii, de
modul în care sunt afectate de sistemul fiscal dar şi de riscurile pe care le implică.
2.4. Decizia de repartizare a profitului
În metodologia şi practica prezentă, actul decizional asupra repartizării profitului este

limitat, neapar inând în întregime întreprinderii indiferent că aceasta func ionează cu capital
public sau privat. De exemplu, la societă ile cu capital privat, repartizarea profitului devine un
atribut al Adunării Generale, însă nu în întregime întrucât şi pentru această formă de proprietate
voin a statului se manifestă prin lege cu privire la amortizare, fonduri puse în rezervă şi elemente
de cheltuieli deductibile.
După ce au fost acoperite toate obliga iile fiscale şi altele asemenea definite prin legisla ie,
partea de profit rămasă reprezintă profit net asupra căruia actul de decizie apar ine în întregime
numai întreprinderilor cu capital privat. Schematic, actul decizional se poate manifesta astfel:
ª formarea fondului de rezervă a cărui dimensiune minimă este stabilită prin lege;
ª dezvoltare, ca formă de protec ie împotriva riscurilor concuren iale;
ª majorarea capitalului social;
ª remunerarea salariaţilor şi a altor persoane implicate în conducerea întreprinderii;
ª remunerarea acţionarilor şi asociaţilor prin intermediul dividendelor şi supra-
dividendelor.
209.
26
Deciziile privind repartizarea profitului net al întreprinderii determină politica de

dividend, având implica ii directe asupra autofinan ării şi remunerării capitalurilor proprii.
2.4.1. Definirea politicii de dividend
Politica de dividend reprezintă ansamblul deciziilor şi tehnicilor folosite pentru

determinarea nivelului dividendelor ce pot fi distribuite ac ionarilor. În cadrul acesteia se pune
problema de a opta între distribuirea dividendelor sau reinvestirea unei păr i cât mai mari din
profit, de către întreprinderea respectivă.
Din punct de vedere al ac ionarilor, politica de dividend pune în eviden ă două aspecte:
¾ o oarecare stabilitate. Importan a evolu iei trecute a dividendelor impune din partea
întreprinderii o oarecare stabilitate a sumei dividendelor distribuite. Politica de dividend
practicată anterior de o întreprindere influen ează nivelul dividendelor sperate de către ac ionari,
care nivel, la rândul său, are o influen ă asupra cursului ac iunilor.
Distribuirea constantă de dividende conduce la creşterea încrederii publicului fa ă de
întreprindere, la creşterea valorii de pia ă a acesteia. O oarecare regularitate este deci de dorit, fie
prin creştere, fie prin stabilitatea dividendelor distribuite.
De aici decurge pentru întreprindere o alegere obiectivă a unei politici de dividend: când
creşterea profitului devine perenă, politica de dividend pierde din importan a sa şi întreprinderea
poate, fără a risca, să reducă rata de distribuire; dacă profitul are datorită profilului activită ii un
caracter ciclic, este important să se păstreze regularitatea distribuirii dividendelor, pentru a se
păstra succesiunea fazelor de stabilitate şi a fazelor de creştere în cadrul distribuirii; un dividend
oscilant îi poate sugera investitorului financiar că întreprinderea se caracterizează prin incoeren ă
în politica vizând dezvoltarea activită ii de bază. O astfel de politică de dividend nu poate avea
influen ă benefică asupra cursului bursier;
¾ o politică credibilă: politica de dividend trebuie să fie credibilă, adică coerentă în raport
cu profiturile ob inute de întreprindere. Orice politică de dividend, chiar dacă se bazează pe
regularitate, nu poate avea efecte favorabile pe termen lung, decât dacă este compatibilă cu politica
de repartizare a profitului.
Politica de dividend este determinată de op iunea conducerii întreprinderii de reinvestire
par ială sau integrală a profitului net al ac ionarilor sau distribuirea par ială ori totală a acestuia
sub formă de dividende. Stabilirea uneia sau alteia din alternative ori a unei combina ii dintre ele
este guvernată de aceeaşi cerin ă majoră a finan elor: maximizarea valorii întreprinderii.
În practica societă ilor comerciale s-au conturat trei tipuri de politică a dividendelor, şi
anume: politica reziduală, politica ratei constante şi politica sumei constante a dividendelor.
Dividendele distribuite de societă ile pe ac iuni pot îmbrăca trei forme: în bani, în natură şi
în ac iuni. Cea mai des întâlnită este forma în bani. Însă cea mai favorabilă societă ii comerciale
este forma în ac iuni, fiindcă aceasta generează creşterea capitalului operatorului economic şi
perspective mai favorabile de profit în anii următori24.
2.4.2. Efecte ale distribuirii / nedistribuirii profitului
Pentru o întreprindere, distribuirea unei păr i din profit sau nedistribuirea profitului se va
traduce printr-o creştere a activului net şi în final printr-un spor de valoare. Reinvestirea unei păr i
semnificative din profitul net conduce la creşterea autonomiei financiare şi la diminuarea riscului
financiar. În consecin ă, costul capitalurilor proprii se va reduce corespunzător diminuării riscului,
reprezentând un factor de creştere a rentabilită ii şi prin aceasta a valorii întreprinderii.
207.
27
O întreprindere care distribuie o parte redusă din profit şi a cărei rentabilitate marginală a
capitalurilor proprii este satisfăcătoare, va înregistra o creştere a cursului ac iunilor sale. O astfel
de întreprindere îşi va selec iona ac ionarii. În schimb o politică a dividendelor ridicate este un
mijloc de asigurare a constan ei ac ionarilor care s-au obişnuit să încaseze un anumit venit.
Armonizarea între cele două alternative, distribuire şi/sau reinvestire se realizează printr-o
procedură de distribuire a dividendelor constând în emisiunea şi distribuirea gratuită de ac iuni
noi. Astfel, capitalul bănesc aferent dividendelor rămâne în întreprindere pentru finan area
dezvoltării acesteia, iar cointeresarea ac ionarilor se va realiza prin atribuirea de ac iuni gratuite
care în fapt determină creşterea proprietă ii acestora.
Decizia de repartizare a profitului net este luată de ac ionari sau asocia i, prin Adunarea
Generală. Totuşi, managerul financiar are nu numai o putere de convingere deosebită asupra unui
număr semnificativ de proprietari, ci mai ales pentru întreprinderile europene, el posedă un
procent semnificativ din capitalurile întreprinderii. Aceeaşi situa ie apare şi pentru un număr de
întreprinderi pentru care proprietatea este divizată între un număr semnificativ de ac ionari, caz în
care managerul devine mandatarul intereselor acestora.
Pe cât este de dificil să oferim o formulă simplă pentru a sprijini managementul în
stabilirea structurii sale optime de capital, tot atât de dificil este să stabilim politica optimă de
dividende. Totuşi, putem să identificăm câ iva factori importanţi25:
- întreprinderile cu ritm de dezvoltare rapid trebuie să promoveze o rată de plată a
dividendelor redusă şi să reinvestească fondurile generate intern. Această abordare minimizează
costurile legate de constrângerile pie ei de capital pentru finan area op iunilor de dezvoltare.
- întreprinderile cu flux de numerar din exploatare ridicat şi stabil şi cu pu ine oportunită i
de investi ie trebuie să plătească dividende ridicate, pentru a reduce tendin a managerilor de a
reinvesti fluxul de numerar disponibil în investi ii neprofitabile.
- întreprinderile nu trebuie să se preocupe prea mult în privin a factorilor fiscali, în
stabilirea politicii de dividende. Indiferent care va fi politica aleasă, ei vor avea capacitatea să
atragă investitori. Firmele care optează pentru rate de plată a dividendelor ridicate vor atrage
organiza ii exceptate de la impozit, iar firmele care plătesc dividende reduse, sau nu plătesc deloc,
vor atrage investitorii cu rată de impozit ridicată.
- conven iile financiare încheiate de întreprinderi pot avea impact asupra stabilirii politicii
de dividende. Firmele vor încerca să evite apropierea de limitele stabilite pentru a minimiza
posibilitatea reducerii dividendelor.
Constantinescu D. A., Dobrin, M., Ungureanu, A. M., Rotaru, A., Ghenciu, A., Popescu, D., Stoica, A. – Analiza
25
managerială a firmei, Editura Na ională, Bucureşti, 1999, pag. 156.

28
PARTEA a II-a. ANALIZA PERFORMAN EI FINANCIARE

A ÎNTREPRINDERII
Necesitatea unei analize a performan ei financiare26 se raportează la importan a

indicatorilor specifici pe care îi furnizează pe trei planuri:
1. în primul rând, performan ele financiare constituie o amendare a eficienţei globale a
întreprinderii. Aceasta reflectă modul în care întreprinderea valorizează resursele care îi sunt
încredin ate. Dacă aprecierea acestor performan e este folosită cu scop de control intern sau de
către parteneri externi, atunci aceasta se presupune a concluziona condi iile activită ii: în mod
sintetic, utilizând un număr restrâns de indicatori globali sau în mod omogen, aceşti indicatori fiind
redacta i în termeni monetari;
2. în al doilea rând, rezultatele financiare condi ionează opera iunile de repartiţie la care va
recurge întreprinderea în favoarea diferi ilor factori de drept interesa i de activitatea sa.
Ansamblul partenerilor săi sunt altfel afecta i, în diverse măsuri, de nivelul şi calitatea
performan elor sale;
3. în final, acestea din urmă condi ionează capacitatea de finanţare a întreprinderii, respectiv
capacitatea sa de a permite emergen a resurselor noi. Rezultatele determină şi poten ialul de
dezvoltare viitor, gra ie investi iilor în capital fix sau circulant pe care îl autorizează, dar şi gra ie
capacită ii de îndatorare suplimentară şi a capacită ii de rambursare cu care acestea contribuie.
De asemenea, performan ele financiare constituie o miză esen ială pentru rela iile
între inute de întreprindere cu mediul său, ca şi pentru rela iile interne. Totuşi, aprecierea acestor
performan e comportă limite care este necesar a fi amintite pentru a se evita utilizarea inadecvata a
indica iilor furnizate.
CAPITOLUL 3. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR
Într-o manieră generală, echilibrul arată ideea de armonie între diferitele elemente ale unui
sistem, ceea ce în domeniul financiar se traduce prin armonizarea resurselor cu nevoile. Întrucât
resursele şi utilizările reflectate în bilan sunt variate, şi concep iile privind echilibrul diferă. Astfel,
no iunea de echilibru financiar va fi prezentată în func ie de două concep ii de elaborare a
bilan ului: patrimonială şi funcţională.
3.1. Analiza patrimonial a bilan ului
Analiza patrimonial sau analiza lichiditate-exigibilitate pune în eviden ă riscul de

insolvabilitate al întreprinderii. Acesta constă în incapacitatea întreprinderii de a-şi onora
angajamentele asumate fa ă de ter i.
Pentru evaluarea riscului de insolvabilitate, analiza patrimonială studiază, în vederea
confruntării, gradul de exigibilitate a elementelor de pasiv şi gradul de lichiditate al elementelor de
activ.
3.1.1. Construc ia bilan ului financiar
Construirea bilan ului financiar este o activitate deosebit de dificilă, deoarece aprecierea
exigibilită ii sau a lichidită ii în func ie de realitatea economică este o problemă delicată: realizarea
26 Cohen, E. – Analyse financiere, 2e edition, Economica, Paris, 1990, pag. 335-336.

29
acestei aprecieri presupune cunoaşterea perfectă a întreprinderii pentru care se realizează bilan ul
financiar şi definirea unor criterii obiective în func ie de care să se realizeze evaluarea lichidită ii şi
a exigibilită ii elementelor patrimoniale ale întreprinderii.
Elementele de activ sunt structurate în func ie de creşterea gradului de lichiditate,
începând cu partea de sus a activului bilan ier. Lichiditatea reprezintă aptitudinea unui activ de a se
transforma în monedă, fără termen şi fără pierdere de valoare. Astfel, în activ se vor înscrie mai
întâi elementele cele mai pu in lichide, respectiv imobilizările (necorporale, corporale şi
financiare), numite şi nevoi permanente, apoi activele circulante, care au un grad de lichiditate
mult mai mare decât imobilizările, numite şi nevoi temporare.
Elementele de pasiv sunt structurate după gradul crescător de exigibilitate. Exigibilitatea
reprezintă însuşirea pasivelor de a deveni scadente la un anumit termen. Astfel, se vor înscrie mai
întâi capitalurile proprii (atât cele provenite de la ac ionari, cât şi cele provenite din reinvestiri ale
acumulărilor anterioare), apoi capitalurile din surse publice (subven ii, provizioane reglementate
şi alte fonduri). Aceste resurse nu au o anumită scaden ă, deci nu sunt exigibile decât în situa ii
extreme de faliment şi se mai numesc resurse permanente. Datoriile pe termen mediu şi lung (cu
scaden a mai mare de un an) sunt incluse tot la resurse permanente. Datoriile pe termen scurt
regrupează ansamblul datoriilor cu scaden a mai mică de un an şi se mai numesc resurse
temporare.
Schematic bilan ul financiar arată astfel (Tabelul 4.1.):
Tabelul 4.1. Bilan ul financiar
Mijloace Resurse
Mijloace cu durata de exploatare mai Resurse cu scaden a mai mare de
mare de un an ( M > 1 an ) un an ( R > 1 an )
Mijloace cu durata de exploatare mai
mica de 1 an ( M < 1 an ) Resurse cu scaden a mai mică de
Mijloace de trezorerie ( MT ) un an ( R < 1 an )
În practică, determinarea elementelor din activul bilan ului financiar, pornind de la bilan ul
contabil, se realizează astfel:
- mijloacele cu durata de exploatare mai mare de un an: pornim de la totalul activului
imobilizat la valoarea netă din bilan ul contabil, care este modificat prin scăderea activelor fictive
din cadrul activelor imobilizate (cheltuielile de constituire, cheltuielile de cercetare-dezvoltare)
care nu au valoare economică, a imobilizărilor financiare ce ajung la scaden ă până la sfârşitul
anului, fiind transferate la mijloace cu durata de exploatare mai mică de un an, precum şi prin
adăugarea activelor circulante, a căror scaden ă este peste un an.
Activele fictive sunt acele active care nu au valoare economică pentru întreprindere, nu au
valoare de pia ă, deci nu pot fi valorificate prin vânzare, adică transformate în bani. Astfel, există:
active fictive din cadrul activelor imobilizate (cheltuielile de constituire, cheltuielile de cercetare-
dezvoltare) şi alte active fictive (cheltuielile în avans).
- mijloacele cu durata de exploatare mai mic de un an:pornim de la totalul activului
circulant la valoarea netă din bilan ul contabil, care este modificat prin scăderea activelor
circulante a căror scaden ă este peste un an şi a disponibilită ilor din casă şi bancă, şi prin
adăugarea imobilizărilor financiare ce ajung la scaden ă până la sfârşitul anului;
- mijloacele de trezorerie reprezintă disponibilită ile din casă, bancă şi alte valori.
Determinarea elementelor din pasivul bilan ului financiar, pornind de la bilan ul contabil,
se realizează astfel:
30
- resursele cu scaden a mai mare de un an: pornim de la totalul capitalurilor proprii din
bilan ul contabil, la care se adună provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli, datoriile ce trebuie
plătite într-o perioadă mai mare de un an, conturile de regularizare cu scaden a mai mare de un an
(veniturile înregistrate în avans), şi se scad toate activele fictive (cheltuieli de constituire, cheltuieli
de cercetare-dezvoltare şi cheltuielile în avans);
- resursele cu scaden a mai mic de un an reprezintă tocmai datoriile ce trebuie plătite
într-o perioadă de până la un an din bilan ul contabil.
Pe orizontală, schema bilan ului financiar are două păr i: partea de sus (nevoi şi capitaluri
permanente) care reflectă structura financiară prin stabilitatea elementelor care îl compun, şi
partea de jos (nevoi şi resurse temporare), care eviden iază dimpotrivă conjunctura, ciclul de
activitate.
Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între durata unei opera ii de
finan at şi durata mijloacelor de finan are corespunzătoare, bilan ul financiar pune în eviden ă
două reguli principale ale finan ării: nevoile permanente vor fi acoperite din capitaluri permanente
(regula echilibrului financiar pe termen lung) şi nevoile temporare vor fi finan ate din resurse
temporare (regula echilibrului financiar pe termen scurt).
Când sursele permanente sunt mai mari decât nevoile permanente de alocare a fondurilor
băneşti, întreprinderea dispune de un fond de rulment, de un excedent de resurse permanente
degajat de ciclul de finan are a imobilizărilor ce poate fi utilizat pentru reînnoirea activelor
circulante. Deci, fondul de rulment apare ca o marjă de securitate financiară, care permite
întreprinderii să facă fa ă, fără dificultate, riscurilor diverse pe termen scurt.
3.1.2. Indicatorii echilibrului financiar
Indicatorii echilibrului financiar după bilan ul financiar27 sunt: fondul de rulment financiar,
necesarul de fond de rulment şi trezoreria netă.
1. Fondul de rulment financiar ( FRF ), numit şi fond de rulment permanent sau fond de
rulment lichiditate, determinat pe baza bilan ului financiar se poate calcula prin două modalită i:
a. FRF = (R > 1 an ) − ( M > 1 an ) . În această ipoteză, fondul de rulment financiar este o parte
a capitalurilor permanente degajată de etajul superior al bilan ului, pentru a acoperi nevoi de
finan are din partea de jos a bilan ului;
b. FRF = [(M < 1 an ) + MT ] − (R < 1 an ) . În această ipoteză, fondul de rulment financiar
eviden iază surplusul activelor circulante nete în raport cu datoriile temporare, sau partea
activelor circulante nefinan ată din datoriile pe termen scurt.
În func ie de mărimea elementelor din partea de sus a bilan ului, pot fi puse în eviden ă
următoarele situa ii:
a) (R > 1 an ) > (M > 1 an ) ⇒ FRF > 0 . Întrucât fondul de rulment financiar este pozitiv,
capitalurile permanente finan ează o parte din activele circulante, după finan area integrală a
activelor imobilizate nete. Această situa ie pune în eviden ă realizarea echilibrului financiar pe
termen lung şi contribu ia fondului de rulment financiar la realizarea echilibrului financiar pe
termen scurt.
b) (R > 1 an ) < (M > 1 an ) ⇒ FRF < 0 . Valoarea negativă a FRF reflectă absorbirea unei păr i
din resursele temporare pentru finan area unor nevoi permanente, contrar regulii de finan are:
nevoile permanente sunt finan ate din resurse permanente. Această situa ie generează un
27 Vintilă, G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000, pag. 38-44.
31
dezechilibru financiar, care trebuie analizat în func ie de specificul activită ii desfăşurate de

întreprinderea respectivă. Dezechilibrul poate fi considerat o situa ie periculoasă, alarmantă în
cazul întreprinderilor cu activitate industrială, fiind o situa ie permisă întreprinderilor cu activitate
comercială, pentru care datoriile fa ă de furnizorii de mărfuri pot fi asimilate resurselor
permanente.
c) (R > 1 an ) = (M > 1 an ) ⇒ FRF = 0 . Această situa ie, mai pu in probabilă în practică,
implică o armonizare totală a structurii resurselor cu necesită ile de alocare a acestora.
În func ie de mărimea elementelor din partea de jos a bilan ului, pot fi puse în eviden ă
următoarele situa ii:
a) [(M < 1 an ) + MT ] > (R < 1 an ) ⇒ FRF > 0 . În această situa ie, activele circulante
transformabile în lichidită i într-un termen scurt, vor permite nu numai rambursarea integrală a
datoriilor pe termen scurt, ci şi degajarea de lichidită i excedentare. Această situa ie reflectă o
perspectivă favorabilă întreprinderii, sub aspectul solvabilită ii sale.
b) [(M < 1 an ) + MT ] < (R < 1 an ) ⇒ FRF < 0 . În această situa ie, activele circulante
transformabile în lichidită i sunt insuficiente pentru rambursarea datoriilor pe termen scurt şi
reflectă la prima vedere o stare de dezechilibru, o situa ie defavorabilă sub aspectul solvabilită ii.
Dacă însă, scaden a medie a activelor circulante este mai apropiată decât cea a datoriilor pe termen
scurt, echilibrul financiar poate fi asigurat şi în condi iile unui fond de rulment negativ. Acesta este
cazul întreprinderilor cu activitate comercială, la care cea mai mare parte a clien ilor efectuând
plă ile la zi, apare posibilitatea de stingere a obliga iilor fa ă de furnizorii la termen.
c) [(M < 1 an ) + MT ] = (R < 1 an ) ⇒ FRF = 0 . În această situa ie, foarte pu in probabilă în
practică, activele circulante acoperă strict datoriile pe termen scurt, fără posibilitatea degajării unui
excedent de lichiditate.
Fondul de rulment poate fi analizat şi după bilanţul contabil, adică în func ie de structura
capitalurilor permanente (capitaluri proprii şi datorii cu scaden ă mai mare de un an), analiză care
pune în eviden ă gradul în care echilibrul financiar se asigură prin capitalurile permanente şi
proprii. În acest sens, se poate determina fondul de rulment net sau permanent astfel:
FR perm = C perm − AI nete , unde:
FR perm = rata fondului de rulment permanent;
C perm = capitalurile permanente;
AI nete = active imobilizate nete.
Acest fond de rulment permanent are două componente: fondul de rulment propriu şi
fondul de rulment împrumutat. Indicatorul care reflectă gradul de autonomie financiară este
fondul de rulment propriu ( FRP ), adică excedentul capitalurilor proprii ( CP ) în raport cu
activele imobilizate nete ( AI nete ): FRP = CP − AI nete .
Fondul de rulment împrumutat ( FRI ) reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru
finan area nevoilor pe termen scurt: FRI = FR perm − FRP sau FRI = datoriile ce trebuie plătite
într-o perioadă mai mare de 1 an.
2. Nevoia de fond de rulment ( NFR ) se determină astfel:

NFR = (M < 1 an ) − [(R < 1 an ) − CBTS] , unde:
CBTS = creditele bancare pe termen scurt.
Şi aici pot apărea următoarele situa ii:

a. NFR > 0 . Această situa ie semnifică un surplus de nevoi temporare posibile de
imobilizat. Această situa ie în care NFR este pozitivă, poate fi considerată normală, numai dacă
este rezultatul unei politici de investi ii privind creşterea nevoii de finan are a ciclului de
32
exploatare. În caz contrar, nevoia de fond de rulment poate eviden ia un decalaj nefavorabil între
lichiditatea stocurilor şi crean elor, pe de-o parte, şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de
altă parte, adică s-au încetinit încasările şi s-au urgentat plă ile.
b. NFR < 0 . Această situa ie semnifică un excedent de resurse temporare în raport cu
nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante, sau necesită i temporare mai mici decât sursele
temporare posibile de imobilizat. Asemenea situa ie, specifică întreprinderilor cu activitate
comercială, poate fi apreciată favorabil, dacă este rezultatul accelerării rota iei activelor circulante
şi al angajării de datorii cu scaden e mai mari, adică s-au urgentat încasările şi s-au relaxat plă ile.
Nevoia de fond de rulment negativă constituie de fapt o sursă temporară, care nu trebuie
finan ată, ci dimpotrivă ea finan ează fondul de rulment şi trezoreria. Pe de altă parte, nevoia de
fond de rulment negativă poate însemna o situa ie nefavorabilă prin întreruperea temporară în
aprovizionarea şi reînnoirea stocurilor, sau în activitatea de produc ie la întreprinderile
industriale.
3. Trezoreria net ( TN ) se determină astfel: TN = FRF − NFR sau TN = MT − CBTS .

Situa iile care pot apărea sunt:
a. TN > 0 . În această situa ie, trezoreria netă pozitivă este rezultatul întregului echilibru
financiar al întreprinderii, iar excedentul de finan are, expresia cea mai concludentă a desfăşurării
unei activită i eficiente, se va regăsi sub forma disponibilită ilor băneşti în conturi bancare şi în
casă. Această situa ie favorabilă se concretizează într-o îmbogă ire a trezoreriei, întrucât
întreprinderea dispune din abunden ă de lichidită i, care îi permit atât rambursarea datoriilor
financiare pe termen scurt, cât şi efectuarea diverselor plasamente eficiente şi în deplină siguran ă
pe pia a monetară şi/sau financiară. Se poate vorbi în acest caz de autonomie financiară pe termen
scurt.
b. TN < 0 . Trezoreria netă negativă semnifică un dezechilibru financiar, la încheierea
exerci iului contabil, un deficit monetar acoperit prin angajarea de noi credite pe termen scurt.
Această situa ie eviden iază dependen a întreprinderii de resursele financiare externe, urmărindu-
se ob inerea celui mai mic cost de procurare al noilor credite, prin negocierea mai multor surse de
astfel de capital (credite de trezorerie, credite de scont etc.). Situa ia de dependen ă sau de tensiune
asupra trezoreriei, limitează autonomia financiară pe termen scurt.
Echilibrul financiar are la bază rela ia fundamentală a trezoreriei: FRF = NFR + TN .
3.2. Analiza func ional a bilan ului
Concep ia func ională defineşte întreprinderea ca o entitate economică şi financiară

asigurând, în raport cu dezvoltarea sa, anumite func ii, cum ar fi: funcţia de producţie (fabricarea
bunurilor şi serviciilor livrate pie elor), funcţia de investire şi dezinvestire (achizi ionarea, crearea şi
cesiunea elementelor de activ imobilizat), precum şi funcţia de finanţare (stabilirea resurselor
financiare necesare dezvoltării întreprinderii).
În centrul analizei func ionale se află ciclul de produc ie sau de exploatare cu cele patru
faze: achizi ionarea şi stocajul materiilor prime; fabricarea; stocajul produselor finite şi
comercializarea; încasările din vânzări.
3.2.1. Construc ia bilan ului func ional
Rolul bilan ului func ional în analiza financiară este nu numai de a permite aprecierea
vulnerabilită ii structurii financiare a întreprinderii reflectată de evolu ia trezoreriei nete, dar şi de
a exprima interdependen a dintre structura financiară a întreprinderii şi natura activită ii sale.
33
La construc ia bilan ului func ional se renun ă la aspectele de lichiditate pentru activ şi de
exigibilitate pentru pasiv. Întreprinderea se prezintă ca o masă, o multitudine de mijloace şi de
resurse care trebuie grupate numai după natura, destina ia sau func ia lor.
Schematic, structura bilan ului func ional (Tabelul 4.2.)este următoarea:
Tabelul 4.2. Bilan ul func ional
Mijloace Resurse
Mijloace stabile ( MS ) Resurse durabile ( RD )
Active circulante de exploatare Pasive de exploatare ( PE )
( ACE )
Active circulante în afara exploatării Pasive în afara exploatării ( PIE )
( ACIE )
Active de trezorerie ( AT ) Pasive de trezorerie ( PT )
Activul bilan ului func ional se determină astfel:

- mijloacele stabile grupează imobilizările necorporale, corporale şi financiare din bilan ul
contabil la valoarea brută şi din cheltuielile înregistrate în avans care au durata mai mare de un an,
deoarece acestea sunt cheltuieli înregistrate în prezent, dar care se referă la exerci ii financiare
viitoare, nivelul lor, inciden a asupra viitorului conferindu-le un caracter de investi ie.
- activele circulante ale exploat rii grupează stocurile, oricare ar fi natura lor la valoarea
brută şi crean ele din exploatare: crean ele comerciale (Clien i – Clien i creditori+ Efecte de
încasat/primit), crean ele sociale (crean e fa ă de salaria i, crean e fa ă de stat şi institu ii publice
etc.), crean ele fiscale (crean e din impozite şi taxe, TVA de recuperat etc.), cheltuielile constatate în
avans, care se referă la activitatea de exploatare;
- activele circulante în afara exploat rii grupează acele crean e care nu au în contrapartidă
contabilă un venit din exploatare: decontările cu grupul şi asocia ii cu sold debitor, decontările din
opera ii în curs de clarificare cu sold debitor, debitorii diverşi, dobânzile aferente creditelor
acordate, valorile mobiliare de plasament ale societă ilor necotate la bursă etc.
- mijloacele de trezorerie grupează disponibilită ile băneşti din casă, bancă, alte valori şi
valorile mobiliare de plasament ale societă ilor cotate la bursă.
Pasivul bilan ului func ional se determină astfel:

- resursele durabile grupează capitalurile proprii, provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli,
veniturile în avans, totalul amortizărilor şi provizioanelor pentru depreciere şi datoriile financiare
pe termen mediu şi lung, indiferent de scaden a lor (împrumuturile din emisiunea de obliga iuni,
creditele la bănci pe termen mediu şi lung, alte împrumuturi şi datorii financiare şi leasingul);
- pasivele de exploatare grupează datoriile de exploatare, care sunt legate de activitatea de
exploatare a întreprinderii: datoriile comerciale (Furnizori – Furnizori debitori + Efecte de plată),
inclusiv creditele pe termen scurt acordate de bănci pentru derularea opera iunilor de import-
export, datoriile sociale (datoriile fa ă de personalul salariat pentru munca depusă, contribu iile la
asigurările sociale, fondul de şomaj, asigurările sociale de sănătate, fonduri speciale etc.) şi
datoriile fiscale (TVA de plată, impozit pe profit, alte impozite şi taxe legate de activitatea de
exploatare etc.);
- pasivele în afara exploat rii grupează datoriile întreprinderii legate de activitatea
financiară şi din activitatea extraordinară a întreprinderii: dobânzile aferente creditelor primite,
decontările cu grupul şi asocia ii cu sold creditor, decontările din opera ii în curs de clarificare cu
sold creditor, creditorii diverşi, dividendele de plată etc.
- pasivele de trezorerie grupează creditele bancare pe termen scurt şi conturile curente
descoperite.
34
3.2.2. Indicatorii echilibrului func ional
Realizarea echilibrului func ional este pusă în eviden ă de cele patru niveluri ale bilan ului
func ional: fondul de rulment net global, nevoia de fond de rulment pentru exploatare, nevoia de
fond de rulment în afara exploatării şi trezoreria netă.
În optica func ională, realizarea echilibrului financiar al întreprinderii nu presupune doar
existen a unui fond de rulment pozitiv ca marjă de siguran ă, ci a unui fond de rulment acoperitor
nevoilor de finan are ale ciclului de exploatare.
1. Fondul de rulment func ional sau fondul de rulment net global ( FRNG ) se poate
determina prin două modalită i:
a. FRNG = RD − MS şi reprezintă surplusul de resurselor durabile în raport cu activele
imobilizate la valoarea brută;
b. FRNG = (MC + AT ) − (RC + PT ) , unde:
MC = mijloace ciclice, care se determină astfel: MC = ACE + ACIE ;
RC = resurse ciclice, care se determină astfel: RC = PE + PIE . Prin această formulă FRNG
arată mărimea mijloacelor ciclice şi de trezorerie rămasă nefinan ată din resursele ciclice şi de
trezorerie.
2. Nevoia de fond de rulment ( NFR ) reprezintă diferen a dintre mijloacele ciclice şi

resursele ciclice, respectiv diferen a dintre nevoile de exploatare şi în afara exploatării, pe de o
parte, şi datoriile de exploatare şi în afara exploatării, pe de altă parte, astfel: NFR = MC − RC .
În cazul în care stocurile, crean ele de exploatare şi diverse sunt aproximativ egale cu
datoriile de exploatare şi diverse, nevoia de fond de rulment tinde către zero, sau chiar adesea este
negativă.
Nevoia de fond de rulment are două componente:
a. nevoia de fond de rulment de exploatare ( NFRE ), care se determină astfel:
NFRE = ACE − PE ;
b. nevoia de fond de rulment în afara exploatării ( NFRIE ), care se determină astfel:
NFRIE = ACIE − PIE , de unde rezultă NFR = NFRE + NFRIE .
Dacă activele circulante de exploatare depăşesc datoriile de exploatare, nevoia de fond de
rulment pentru exploatare eviden iază capitalul investit de întreprindere peste nivelul celui atras
din pasivele circulante. În acest context, NFRE capătă caracterul unei veritabile investi ii ca şi
imobilizările de exploatare.
Având în vedere reînnoirea permanentă a stocurilor şi crean elor la un nivel determinat de
ciclul de exploatare, putem asimila surplusul nevoilor ciclice neacoperit financiar de resursele
ciclice de capital cu o nevoie de finan are permanentă. Este normal ca această nevoie să fie
finan ată din fondul de rulment func ional, care la rândul său apare ca un surplus de resurse
permanente, stabile.
3. Trezoreria net ( TN ) rezultă din confruntarea nevoilor de trezorerie cu resursele de

trezorerie: TN = AT − PT . Cu cât pasivele de trezorerie cresc, cu atât mai mult situa ia financiară a
întreprinderii devine vulnerabilă.
Echilibrul func ional are la bază rela ia fundamentală a trezoreriei: FRNG = NFR + TN
sau FRNG = (NFRE + NFRIE ) + TN .
35
CAPITOLUL 4. ANALIZA PERFORMAN EI FINANCIARE PE BAZA

CONTULUI DE PROFIT ŞI PIERDERE
Întreprinderea concentrează o complexitate de opera ii economice şi financiare, care se

reflectă în situa iile financiare sub forma fluxurilor şi stocurilor. Fluxurile au o influen ă imediată
asupra rezultatului exerci iului, în timp ce stocurile prezintă un impact, temporar sau de durată,
asupra echilibrului financiar, nevoii de finan are a opera iilor de gestiune şi în final asupra
solvabilită ii întreprinderii.
4.1. Analiza rezultatelor întreprinderii
Fluxurile economice, respectiv veniturile şi cheltuielile perioadei de gestiune, sunt

generate, în principal, de trei domenii de activitate:
- activitatea de exploatare, care este activitatea dominantă ce vizează realizarea profitului
întreprinderii din sectoarele industrial, investi ional, comercial şi/sau prestări de servicii;
- activitatea financiară, privind participa iile la capitalul altor societă i şi alte ac iuni de
plasament. Activitatea de exploatare împreună cu cea financiară formează activitatea curentă a
întreprinderii;
- activitatea extraordinară, privind acele evenimente extraordinare care afectează
activitatea normală a întreprinderii.
Fiecare tip de activitate determină un anumit rezultat – profit sau pierdere – determinat ca
diferen ă între veniturile şi cheltuielile reflectate în Contul de profit şi pierdere, pe cele trei
domenii de activitate.
Rezultatul exploat rii ( RE ) măsoară activitatea normală, curentă a întreprinderii, având în

vedere activitatea industrială sau comercială a întreprinderii. Acest sold se calculează direct, ca
diferen ă între toate veniturile de exploatare ( TVexp l ) şi toate cheltuielile de exploatare ( TCh exp l ):
RE = TVexp l − TCh exp l .
Rezultatul financiar ( RF ) arată performan a financiară a întreprinderii şi se calculează ca

diferen ă între totalul veniturilor financiare ( TVfin ) şi totalul cheltuielilor financiare ( TCh fin ):
RF = TVfin − TCh fin .
Rezultatul curent ( RC ) înainte de impozitare arată performan a economică şi financiară a

întreprinderii. Acest indicator este rezultatul de exploatare şi financiar al întreprinderii, în opozi ie
cu rezultatul extraordinar: RC = RE + RF .
Este dificil de procedat la o analiză a evolu iei rezultatului curent, chiar dacă o creştere a
RC
coeficientului ( CA = cifra de afaceri) este favorabilă, deoarece Rezultatul curent reprezintă
CA
suma unui rezultat de exploatare şi a unui rezultat financiar. Creşterea rezultatului curent poate să
ducă la îmbunătă irea rezultatului de exploatare ca şi a rezultatului financiar. Este deci preferabilă
analiza separată a celor două componente.
Rezultatul extraordinar ( RExtr ) este un sold al opera iunilor extraordinare. În timp ce

rezultatul de exploatare indică tendin ele legate de ciclul de exploatare normal şi uzual, rezultatul
financiar permite analiza consecin elor opera iunilor mai mult sau mai pu in repetitive legate de
36
deciziile financiare ale întreprinderii, rezultatul extraordinar apare numai în situa ii de excep ie
când se produc diverse calamită i naturale. Rezultatul extraordinar se calculează ca diferen ă între
veniturile extraordinare ( Vextr ) şi cheltuielile extraordinare ( Ch extr ): RExtr = Vextr − Ch extr .
Rezultatul brut al exerci iului ( RBE ) exprimă diferen a dintre toate veniturile ( TV ) şi
toate cheltuielile ( TCh ) aferente unui exerci iu financiar: RBE = TV − TCh . Rezultatul brut al
exerci iului se mai poate calcula însumând rezultatul exploatării, cu rezultatul financiar şi cel
extraordinar: RBE = RE + RF + REx . De asemenea, ştiind că rezultatul exploatării cu cel financiar
formează rezultatul curent, rezultă: RBE = RC + REx .
Rezultatul net al exerci iului ( RNE ) exprimă diferen a între rezultatul brut al exerci iului
şi impozitul pe profit/venit: RNE = RBE − I / Pr . Acest sold se regăseşte în pasivul bilan ului,
prezentat înainte de repartizarea rezultatului. Este numit în mod curent rezultatul exerci iului sau
mai simplu beneficiu sau pierdere.
Impozitul pe profit şi participarea salaria ilor nu sunt cuprinse în acest sold, dar aceste
două posturi ar putea fi scoase în eviden ă de rezultatul de exploatare, rezultatul financiar şi
rezultatul extraordinar.
Rezultatul net al exerci iului este unul din indicatorii cei mai utiliza i la calculul ratelor.
4.2. Soldurile intermediare de gestiune
Soldurile intermediare de gestiune ( S.I.G. ) reprezintă o măsură a diferitelor nivele ale

rezultatului activită ii întreprinderii, de unde şi denumirea lor de solduri intermediare. Ele
decupează contul de rezultat în mai multe solduri semnificative care ajută la efectuarea unor
analize financiar-contabile, care contribuie la ob inerea imaginii fidele a activită ii întreprinderii.
Privite din perspectiva contabilită ii na ionale, S.I.G. sunt considerate un instrument esenţial
al uniformizării conţinutului informaţiei la nivel microcontabil şi puntea de legătură între acest nivel şi
conturile naţionale.
În acest context S.I.G. 28 sunt considerate indicatori utili pentru analiza performan elor
economice şi financiare ale întreprinderii:
1. Cifra de afaceri ( CA ) este determinată de volumul afacerilor realizate de întreprindere

cu ter ii cu urmare activită ii profesionale normale şi curente a întreprinderii.
Cifra de afaceri se calculează cu ajutorul următoarei formule: CA = Pv + Vv mf , unde:
Pv = produc ia vândută;
Vv mf = veniturile din vânzarea mărfurilor.
Cifra de afaceri este reprezentată financiar de o cantitate de mărfuri sau produse vândute,
lucrări executate sau servicii prestate. Varia iile sale nu sunt în mod automat propor ionale cu
volumul vânzărilor atât timp cât factorul pre intervine în mod egal asupra mărimii sale. Astfel, nu
se poate stabili un paralelism între varia ia cifrei de afaceri şi stocuri, mai ales că fiecare sector de
activitate are caracteristici proprii.
2. Marja comercial ( MC ) sau adaosul comercial exprimă diferen a dintre suma vânzărilor
de mărfuri şi costul lor de cumpărare şi se calculează pentru întreprinderile cu activitate pur
comercială sau pentru partea pur comercială a întreprinderilor cu activitate mixtă (industrială,
comercială şi prestări de servicii).
Marja comercială ( MC ) se determină astfel: MC = Vv mf − Ch mf , unde:
28 Ariton,D. – Strategii financiare ale firmei, Editura EVRIKA, Brăila, 2000, pag. 49-55.
37
Ch mf = cheltuieli cu mărfurile vândute.
Marja comercială este principalul indicator de apreciere a performan ei unei activită i

comerciale. De exemplu, două întreprinderi cu activitate comercială pot realiza, cu aceeaşi cifră de
afaceri, marje comerciale diferite. Marja comercială reprezintă singura resursă veritabilă a
întreprinderii comerciale.
Mărimea marjei comerciale este un element care trebuie apreciat în func ie de tipul politicii
de vânzare promovată de întreprindere. De exemplu, marjele comerciale ridicate corespund în
general, întreprinderilor specializate în comer de lux sau comer tradi ional care asigură şi service
după vânzare. Întreprinderile care dispun de suprafe e comerciale mari şi care practică metode de
vânzare prin autoservire vor înregistra marje comerciale mai reduse.
3. Produc ia exerci iului ( PE ) reflectă bunurile şi serviciile realizate de o întreprindere

industrială sau comercială în timpul unui exerci iu, indiferent de destina ia acestora: vânzare,
stocare sau imobilizare.
Produc ia exerci iului se determină astfel:
PE = Pv + Ps + Pi , unde:
Ps = produc ia stocată (varia ia stocurilor), care se determină astfel: Ps = Sc − Sd , în care:
Sc = soldul creditor al veniturilor din produc ia stocată;
Sd = soldul debitor al veniturilor din produc ia stocată;
Pi = produc ia imobilizată.
Elementele componente ale produc iei exerci iului au un caracter eterogen din punctul de
vedere al valorii la care sunt evaluate. Astfel:
a. producţia vândută este evaluată la pre ul de vânzare şi este reflectată de totalul facturilor
(fără taxe) emise de întreprindere ca urmare a produselor vândute, lucrărilor executate şi/sau
serviciilor prestate.
b. producţia stocată este evaluată la costul de produc ie. O creştere a stocurilor poate fi un
semnal neliniştitor (o valorificare necorespunzătoare a produselor) sau un semnal pozitiv, dacă
stocajul a fost efectuat în vederea dezvoltării viitoare a vânzărilor întreprinderii, sau a utilizării
informa iilor legate de previziunile favorabile ale evolu iei pre urilor la produsele respective.
c. producţia imobilizată este evaluată la costul de produc ie şi reflectă bunurile realizate de
întreprindere, nu în scopul vânzării lor, ci pentru a fi păstrate şi utilizate de către întreprindere în
interiorul său.
4. Valoarea ad ugat ( VA ) este egală cu diferen a dintre vânzările şi produc ia

întreprinderii pe de-o parte, şi ceea ce s-a cumpărat de la ter i, pe de altă parte.
În Planul Contabil General Francez valoarea adăugată exprimă o creare de valoare sau o
creştere de valoare pe care întreprinderea o aduce bunurilor şi serviciilor provenite de la ter i în
exerci iul activită ilor profesionale curente. Ea este măsurată prin diferen a dintre produc ia
perioadei şi consumurile de bunuri şi servicii furnizate de ter i pentru această produc ie.
Valoarea adăugată este un indicator utilizat, de asemenea, şi în contabilitatea na ională şi
arată aportul întreprinderii la avu ia na ională. Creşterea sa este un obiectiv major de eficien ă şi
studiul elementelor sale constitutive permite constatarea modului de repartizare pentru: personal,
stat, investitori, bănci, ac ionari29.
În consecin ă, valoarea adăugată măsoară valoarea creată de întreprindere prin activitatea
sa, şi se calculează astfel: VA = MC + PE − CE , unde:
29 Bărbu ă-Mişu, N. – Analysis and Modelling of the Financial Performance of the Enterprises – Case study of Romania on
building sector (Galati County), LAP Lambert Academic Publishing, Köln, Germania, 2009, pag. 48.
38
CE = consumul extern, provenind de la ter i, sau consumul intermediar care se calculează astfel:
CE = Ch mpm + Ach m + Ach af + Ch pext , unde:
Ch mpm = cheltuieli cu materii prime şi materiale consumabile;
Ach m = alte cheltuieli materiale;
Ach af = alte cheltuieli din afară (energie şi apă);
Ch pext = cheltuieli cu presta iile externe.
Indicatorul VA are o importan ă specială în analiza financiară a întreprinderii, fiind utilizat

atât ca instrument de analiză financiară, cât şi ca un instrument gestiune.
a. ca instrument de analiz , permite măsurarea:
- dimensiunii întreprinderii, respectiv contribu ia întreprinderii în procesul de produc ie;
- gradului de integrare economică a întreprinderii, astfel spus măsoară capacitatea
întreprinderii de a-şi asigura ea însăşi cât mai multe faze de produc ie. Integrarea este cu atât mai
importantă cu cât întreprinderea recurge la mai pu ine aporturi pornind de la materiile prime
pentru producerea produselor sale finite;
- structurii întreprinderii, respectiv ponderea factorilor de produc ie (munca şi capitalul
tehnic) în valoarea adăugată;
- exploatării întreprinderii;
- contribuţiei valorii adăugate la rambursarea capitalurilor împrumutate.
b. ca mijloc de gestiune, valoarea adăugată este utilizată în previziunea gestionară şi în

controlul gestiunii, în două moduri diferite:
- prin diferenţă, între produc ia întreprinderii, inclusiv marja comercială şi consumul
extern;
- prin adunare, se studiază elementele ce compun această valoare şi se constată că
înglobează costul factorilor de produc ie care trebuie răsplăti i pentru contribu ia lor: munca (prin
cheltuielile de personal); statul (prin cheltuielile cu impozitele şi taxele); investi iile (prin
amortizările şi provizioanele destinate conservării valorii activelor, a capitalului tehnic angajat);
împrumuturile (prin cheltuielile financiare cu dobânda); capitalurile proprii (prin dividendele de
distribuit); întreprinderea însăşi (autofinan area, prin constituirea fondului de dezvoltare din
profit).
În concluzie, valoarea adăugată este un indicator important pentru aprecierea activită ii

întreprinderii, dar nu estimează prin nimic rezultatul final, nu este decât un număr prin care se
apreciază rezultatul realizat de întreprindere într-o anumită perioadă.
Valoarea adăugată este utilizată în calculul a numeroşi coeficienţi, de exemplu:

VA
- înseamnă aptitudinea întreprinderii de a crea valoare prin activitatea sa. Creşterea
CA
acestui coeficient constituie un obiectiv important de gestiune, dacă duce la o diminuare a
consumurilor achizi ionate de la ter i în raport cu cifra de afaceri, deoarece în acest caz el arată
câştiguri de productivitate;
VA
- ( CP = capitalurile proprii) reflectă aptitudinea întreprinderii de a crea valoare pe baza
CP
capitalurilor proprii care au fost investite.
5. Excedentul brut de exploatare ( EBE ) măsoară resursa ob inută de întreprindere din

activitatea de exploatare independent de aspectele financiare, imobiliare sau comerciale.
39
EBE indică, de asemenea, surplusul de trezorerie generat de opera iunile de exploatare

propriu-zise. Ordinul Exper ilor Contabili Francez îl defineşte ca fiind marja potenţială a trezoreriei
de exploatare înaintea cheltuielilor financiare, extraordinare şi a impozitelor.
EBE este un sold care nu cuprinde decât venituri încasabile şi cheltuieli sub formă de plă i şi se
calculează astfel: EBE = VA + S exp l − I tx − Ch pers , unde:
S exp l = subven ii de exploatare;
I tx = impozite, taxe şi vărsăminte asimilate;
Ch pers = cheltuieli cu personalul.
Astfel, EBE este un indicator corespunzător rezultatului economic brut legat de activitatea
opera ională a întreprinderii, determinat ca diferen ă dintre veniturile exploatării susceptibile a
genera un flux de lichidită i (intrare) ca urmare a unor încasări imediate sau viitoare şi cheltuielile
de exploatare susceptibile a genera un flux de lichidită i (ieşire) ca urmare a unor plăti efectuate
sau de efectuat.
Excedentul brut al exploat rii poate fi interpretat astfel:

a. este un indicator aferent eficienţei întreprinderii prin activitatea sa curentă, în măsura în
care valoarea sa corespunde unor fonduri ce permit reînnoirea elementelor supuse deprecierii şi
eventual remunerarea aportorilor de fonduri;
b. constituie un indicator monetar în măsura în care este determinat pornind de la
elementele legate de circuitul monetar efectiv, altfel nu va reprezenta mai mult decât un surplus
monetar poten ial. De fapt, volumul întârzierilor de plată acordate de furnizori si cele acordate de
întreprindere clien ilor nu pot fi constatate în cursul perioadei. În plus, EBE este degajat pe toată
durata exerci iului şi repartizat în acelaşi timp diverselor mijloace în afara exploatării (finan area
investi iilor, rambursarea datoriilor financiare etc.);
c. este calculat pornind de la elemente omogene şi contribuie la stabilirea legăturii între
analiza statică a rezultatelor şi analiza dinamică a fluxurilor financiare.
6. Capacitatea de autofinan are ( CAF ) exprimă capacitatea întreprinderii de a remunera

furnizorii de capital şi de a finan a investi iile pentru înnoirea şi dezvoltarea întreprinderii,
completând fondurile constituite prin amortizare.
Din punct de vedere financiar, capacitatea de autofinan are reprezintă ansamblul de resurse
proprii degajate de către întreprindere, ca un excedent al veniturilor sale care corespund unei
încasări efective actuale sau viitoare, fa ă de cheltuielile sale corespunzând unei plă i efective sau
viitoare.
Determinarea CAF se realizează prin două metode:
a. metoda deductiv porneşte de la EBE , la care se adaugă veniturile încasabile şi se scad
cheltuielile plătibile, astfel:
CAF = EBE + Av exp l − Ach exp l + Vfin − Ch fin + Vextr − Ch extr − P sal − I /pr , unde:
Av exp l = alte venituri din exploatare30;
Ach exp l = alte cheltuieli din exploatare, din care se re in numai
cheltuielile cu despăgubirile, dona iile şi activele cedate31;
Vfin = venituri financiare32;
Ch fin = cheltuieli financiare33;
Vextr = venituri extraordinare;
30 se exclud veniturile din cedarea activelor.

31 se exclud cheltuielile privind cedarea activelor.
32 se exclud veniturile financiare din provizioane.
33 se exclud cheltuielile financiare cu amortizări şi provizioane.
40
Ch extr = cheltuieli extraordinare;

P sal = participarea salaria ilor la profit;
I /pr = impozitul pe profit.
b. metoda adi ional porneşte de la rezultatul net al exerci iului ( RNE ), la care se adaugă
cheltuielile calculate şi se scad veniturile calculate astfel:
CAF = RNE + Ch ced − V ced + Ch Am +prov − Vprov , unde:
Ch ced = cheltuieli privind cedarea activelor;
V ced = venituri din cedarea activelor;
Ch Am + prov = cheltuieli cu amortizări şi provizioane34;
Vprov = venituri din provizioane35;
Capacitatea de autofinan are poate fi interpretată astfel:

a. indicator monetar relativ la rezultatele exerci iului, ca urmare a confruntării dintre
totalitatea veniturilor susceptibile de a da loc unei încasări şi totalitatea cheltuielilor susceptibile de
a da loc unei plă i (inclusiv fluxul generat de reglarea impozitului pe profit). Dacă excedentul brut
al exploatării se referă numai la activitatea de exploatare a întreprinderii, capacitatea de
autofinan are prezintă un caracter global, inând seama de efectele tuturor activită ilor
întreprinderii asupra rezultatului ob inut de către aceasta;
b. surplus monetar potenţial, reprezentând totalitatea resurselor suplimentare rezultate din
activitatea globală a întreprinderii în cursul perioadei de gestiune şi care vor putea finan a
întreprinderea după prelevarea dividendelor. Capacitatea de autofinan are reprezintă de altfel,
valoarea maximă ce poate contribui la dezvoltarea întreprinderii în absen a distribuirii
dividendelor;
c. element al tabloului de finanţare, asigurând legătura dintre analiza rezultatelor şi analiza
fluxurilor financiare;
d. informa ie importantă pentru aprecierea contribuţiei întreprinderii la finanţarea sa în
cursul exerci iului.
Deci, capacitatea de autofinan are este un indicator de performan ă a întreprinderii,
constituind o no iune-cheie în aprecierea rentabilită ii şi pentru analiza dinamică a echilibrului
financiar.
34 se includ cheltuielile de exploatare şi financiare cu amortizări şi provizioane.

35 se includ veniturile de exploatare şi financiare din provizioane.
41
CAPITOLUL 5. ANALIZA PERFORMAN EI FINANCIARE

A ÎNTREPRINDERII PRIN METODA RATELOR
Gestiunea financiară impune cunoaşterea în cel mai înalt grad a stării întreprinderii şi
detectarea la momentul oportun a diferitelor cauze, efecte, probleme care generează schimbări
aşteptate sau nedorite în activitatea economică şi financiară. Folosirea ratelor în economia de pia ă
reprezintă un mijloc de analiză şi stabilire a diagnosticului financiar, fiind cunoscută sub
denumirea de metodă a ratelor.
Metoda ratelor îşi propune să scoată în eviden ă un număr de mărimi relative şi să le
interpreteze. Interpretarea ratelor trebuie să fie prudentă, deoarece numai una din ele, luată izolat,
nu este satisfăcătoare pentru a caracteriza activitatea întreprinderii, ci numai o anumită combina ie
de rate, judicios aleasă, dă această posibilitate36.
Scopul activită ii de analiză este de a stabili parametrii de bonitate ai întreprinderii, ştiind
că activitatea acesteia trebuie să se finalizeze cu profit, respectiv să ob ină o rentabilitate maximă.
Aceşti parametri calitativi, de punere în valoare a întreprinderii, pot fi atinşi în condi iile în care se
practică o politică optimă de investi ii, şi în acelaşi timp, o politică de comercializare adecvată pe
seama căreia să fie asigurate fluxurile băneşti ce dau starea de permanen ă a echilibrului financiar.
Evaluarea stării de bonitate financiară a întreprinderii şi posibilitatea de evaluare, de
diagnosticare şi luarea unor decizii în consecin ă vor fi realizate prin studierea a cel pu in două
dimensiuni semnificative: structura financiară şi performanţa financiară37.
5.1. Ratele structurii financiare38
Ratele structurii financiare caracterizează modalită ile de realizare a echilibrului financiar

pe termen lung şi pe termen scurt, apreciază importan a îndatorării asupra gestiunii financiare a
întreprinderii, eviden iind şi principalele muta ii intervenite în structura mijloacelor şi surselor,
generate de schimbările interne şi de interac iunea cu mediul economico-social.
Selectiv, din categoria ratelor de structură fac parte: ratele de finanţare, lichiditatea,
solvabilitatea, gradul de îndatorare şi rate privind viteza de rotaţie.
5.1.1. Ratele de finan are
Ratele de finanţare pun în eviden ă modalită ile de finan are a investi iilor întreprinderii,
investi ii care pot fi: strategice, de exploatare şi de echilibru.
a) Rata de finan are a imobiliz rilor sau rata fondului de rulment eviden iază condi iile
de finan are ale imobilizărilor şi se poate determina în func ie de caracteristicile fiecărui tip de
bilan :
• după bilanţul financiar, se poate determina rata fondului de rulment financiar ( R FRF ) ca
raport între resursele cu scaden a mai mare de 1 an ( R > 1 an ) şi mijloacele cu durata de exploatare
R > 1 an
mai mare de 1 an ( M > 1 an ): R FRF = M > 1 an .
• după bilanţul funcţional, se poate determina rata fondului de rulment funcţional ( R FRNG ),
RD
ca raport între resursele durabile ( RD ) şi mijloacele stabile ( MS ): R FRNG = .
MS
36 Adochi ei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 323 – 325.
37 Ana, Ghe. I. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 305.
38 Vintilă, G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004, pag. 214.
42
• după bilanţul contabil, se poate determina rata fondului de rulment permanent ( R FR perm ),
ca raport între capitalurile permanente ( C perm ) şi activele imobilizate nete ( AI nete ):
C perm
R FR perm = . De asemenea, se poate determina şi rata fondului de rulment propriu, ca raport
AI nete
CP
între capitalurile proprii ( CP ) şi activele imobilizate nete: R FRP = .
AI nete
b) Rata autofinan rii investi iilor ( R CAF ) măsoară partea investi iilor autofinan ate:
CAF
R CAF = , unde:
I ex + ΔNFRE
CAF = capacitatea de autofinan are;
I ex = investi iile exerci iului;
ΔNFRE = reprezintă varia ia necesarului de fond de rulment din exploatare.
c) Rata de investire ( R Inv ) arată propor ia de investire a întreprinderii în cursul
exerci iului, din valoarea adăugată de aceasta, făcând posibilă aprecierea creşterii societă ii în
I
raport cu politica de investi ii promovată: R Inv = ex .
VA
d) Rata de finan are a nevoii de fond de rulment pentru exploatare ( R NFRE ) exprimă
măsura în care sursele permanente alocate exploatării, adică fondul de rulment de exploatare (zis
şi func ional), acoperă partea cea mai stabilă din necesarul de fond de rulment39. Această rată
prezintă însă marele inconvenient de a compara un element static ( FRNG - fondul de rulment net
global) cu un element fluctuant ( NFRE - necesarul de fond de rulment al exploatării). Formula de
FRNG
calcul este următoarea: R NFRE = .
NFRE
5.1.2. Ratele de lichiditate şi solvabilitate
Ratele de lichiditate sau de trezorerie măsoară capacitatea de plată a întreprinderii,

respectiv solvabilitatea pe termen scurt. Analiza ratelor rezultate prin compararea ansamblului
lichidită ilor poten iale (active transformabile în monedă pe termen scurt) cu exigibilită ile
poten iale (datorii rambursabile pe termen scurt), constituie o metodă rapidă şi uşor de utilizat
pentru aprecierea gradului în care întreprinderea face fa ă obliga iilor pe termen scurt.
Totodată, caracterizând capacitatea de plată a societă ii, ratele de lichiditate ilustrează şi
posibilitatea de acces a întreprinderii la creditele de trezorerie. Calculul lichidită ii se realizează cu
ajutorul următorilor indicatori:
a) Rata lichidit ii generale ( R LG ) sau rata capacită ii de plată a ciclului de exploatare
reflectă posibilitatea activelor circulante de a se transforma într-un termen scurt în lichidită i
pentru a satisface obliga iile de plată exigibile. Lichiditatea globală se apreciază favorabilă atunci
AC
când rata lichidită ii generale are o mărime supraunitară, cuprinsă între 2 şi 2,5: R LG = , unde:
D ts
AC = active circulante;
D ts = datorii exigibile pe termen scurt, sub 1 an.
b) Rata lichidit ii reduse ( R LR ) exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi onora datoriile
pe termen scurt din crean e, investi ii financiare pe termen scurt şi disponibilită i. Valorile
AC − S Cr + Inv f + Disp
favorabile sunt cuprinse între 0,8 şi 1: R LR = = , unde:
D ts D ts
39 Stroe, R. – Gestiunea financiară a întreprinderii. Note de curs şi aplicaţii. Biblioteca digitală ASE, cap.5, pag.6.
43
S = stocuri;
Cr = crean e;
Inv f = investi ii financiare pe termen scurt;
Disp = disponibilită i.
c) Rata lichidit ii imediate ( R LI ) sau rata capacită ii de plată imediată este cunoscută şi
sub denumirea de „rata rapidă” sau „test acid de solvabilitate” potrivit teoriei economice nord-
americane40. Rata exprimă capacitatea de rambursare instantanee a datoriilor, inând cont de
disponibilită ile existente. Teoria economică apreciază corespunzătoare o rată a lichidită ii
Disp
imediate mai mare decât 0,3: R LI = .
D ts
d) Rata solvabilit ii pe termen mediu şi lung ( R STL ) exprimă măsura în care

întreprinderea poate achita datoriile totale, adică o măsură a garantării datoriilor prin patrimoniu.
Totodată, această rată reflectă posibilitatea componentelor patrimoniale curente de a se
transforma, într-un termen scurt, în lichidită i pentru a satisface obliga iile de plată exigibile41.
Situa ia este considerată normală când valoarea ratei este > 1,5 iar valorile acceptabile apar in
TA CP + D t
intervalului [1; 1,5]: R STL = = , unde:
Dt Dt
D t = datorii totale.
sau
TA − (S n + C i )
R STL = , unde:
D t − D cp
TA = total activ;
D cp = diferen e de conversie pasiv.
5.1.3. Ratele de îndatorare
Gradul de îndatorare exprimă raportul între datorii şi capitaluri proprii, apreciindu-se ca

fiind bun când rata este de până la 60% pentru îndatorarea generală şi de până la 30% pentru
îndatorarea financiară. Pentru a fi considerate satisfăcătoare, ratele amintite trebuie să aibă valori
între 60-100% (cea generală) şi respectiv 30-70% (cea financiară).
Totodată, prin analiza acestor rate se caracterizează situa ia îndatorării societă ii în raport
cu resursele acesteia, precum şi sursele de finan are rezultate din activitatea însăşi a întreprinderii.
Aceste surse reprezintă în fapt rezultate financiare ale societă ii, din care aceasta poate restitui
datoriile sale42.
Analiza îndatorării întreprinderii poate fi realizată cu ajutorul următorilor indicatori:
a) Gradul de îndatorare general (Leverage) ( G it ) sau coeficientul total de îndatorare sau rata
levierului reflectă gradul în care capitalurile proprii asigură finan area activită ii întreprinderii,
întreprinderea analizată depinzând într-o mare măsură de crean ierii săi. Acest indicator poate fi
interpretat şi ca o rată a autonomiei financiare a societă ii, indicând gradul în care angajamentele
sale, pe termen lung şi scurt, sunt garantate de capitalurile proprii ale întreprinderii. Valorile
D
favorabile sunt cele mai mici decât 1. Formula de calcul este următoarea: G it = .
CP
b) Gradul de îndatorare financiar ( R Df ) sau rata datoriilor financiare pe termen mediu şi
lung exprimă gradul de îndatorare pe termen mediu şi lung. Întreprinderea mai poate beneficia de
40 Robu, V., Georgescu, N. – Analiza economico – financiară, Biblioteca digitală, A.S.E., cap. 5, pag.17.
41 Cristache, S. E. – Lichiditatea şi solvabilitatea unei firme, articol: Revista Tribuna economică, Nr. 5/2005, pag.61.
42 Stroe, R. – Gestiunea financiară a întreprinderii. Note de curs şi aplicaţii. Biblioteca digitală A.S.E., cap.5, pag.8.
44
credite bancare pe termen mediu şi lung dacă rata datoriilor financiare este mai mică de 0,5.
D f tml
Formula de calcul este următoarea: R Df tml = , unde:
C perm
D f tml = suma datoriilor financiare pe termen mediu şi lung:
C perm = capitalurile permanente, care se calculează astfel: C perm = CP + D f tml .
c) Rata independen ei financiare ( R IF ) măsoară ponderea capitalurilor proprii în

ansamblul resurselor permanente. Când rata independen ei financiare este mai mare de 0,5,
aceasta arată că întreprinderea mai poate beneficia de credite bancare pe termen mediu şi lung.
CP
Aceasta se calculează cu ajutorul următoarei formule: R IF = .
C perm
d) Rata capacit ii de împrumut ( R CI ) compară resursele proprii cu împrumuturile
contractate pe termen mediu şi lung, valorile favorabile fiind mai mari decât 1. Formula de calcul
CP
este următoarea: R CI = .
D ftml
e) Rata capacit ii de rambursare ( R CR ) exprimă capacitatea întreprinderii de a rambursa
în totalitate împrumuturile contractate pe termen mediu şi lung, valorile favorabile fiind mai mici
D f tml
decât 3. Rata capacită ii de rambursare se calculează astfel: R CR = .
CAF
f) Ponderea creditelor curente în îndatorarea global ( R CTS ) exprimă alegerea realizată
de întreprindere între împrumuturile pe termen mediu şi lung şi creditele bancare curente.
CBTS
Formula de calcul este următoarea: R CBTS = .
Dt
5.1.4. Ratele privind viteza de rota ie
Ratele privind viteza de rota ie43 eviden iază numărul de rota ii efectuate de activele
circulante în decursul unei perioade pentru a se putea realiza cifra de afaceri (coeficient de rota ie)
sau durata unui circuit (exprimată în zile).
Pentru a caracteriza mai bine activitatea întreprinderii este necesar să se calculeze:
a) Viteza de rota ie a stocurilor de materii prime ( VrMp ) arată la câte zile este necesară o
nouă aprovizionare cu materii prime sau cât timp sta ionează în depozit materia primă, până este
Sm Mp
dată în consum: VrMp = × 360 , unde:
Ca Mpc
Sm Mp = valoarea medie a stocului de materii prime;
Ca Mpc = costul de achizi ie al materiilor prime consumate în cursul anului (ieşirile).
sau
Ca Mp c
VrMp = , care exprimă numărul de rota ii (aprovizionări cu materii prime) dintr-un an.
Sm Mp
b) Viteza de rota ie a stocurilor de produc ie neterminat ( VrPn ) arată cât timp
sta ionează în depozit produc ia neterminată, până este transformată în produs finit:
Sm Pn
VrPn = × 360 , unde:
Cp Pnf
43 Toma, M., Alexandru, F. – Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Edi ia a doua, Editura Economică,
Bucureşti, 2003, pag. 367.

45
Sm Pn = valoarea medie a stocului de produc ie neterminată;

Cp Pnf = costul produc iei neterminate finalizată în cursul anului (ieşirile).
sau
Cp Pn f
VrPn = , care exprimă numărul de rota ii (de cicluri de fabrica ie de produse
Sm Pn
neterminate) dintr-un an.
c) Viteza de rota ie a stocurilor de produse finite ( VrPf ) arată durata unui ciclu de
fabrica ie, de la achizi ionarea de materii prime, produc ie, vânzare şi încasare a crean elor din
Sm Pf
vânzări: VrPf = × 360 , unde:
Cp Pf v
Sm Pf = valoarea medie a stocului de produse finite;
Cp Pfv = costul de produc ie al produse finite vândute în cursul anului (ieşirile).
sau
Cp Pf v
VrPf = , care exprimă numărul de rota ii (de cicluri de produc ie) dintr-un an.
Sm Pf
d) Viteza de rota ie a stocurilor de m rfuri ( VrMf )arată la câte zile este necesară o nouă
aprovizionare cu mărfuri sau cât timp sta ionează în depozit marfa, până este vândută:
Sm Mf
VrMf = × 360 , unde:
Ca Mf v
Sm Mf = valoarea medie a stocului de mărfuri;
Ca Mfv = costul de achizi ie al mărfurilor vândute în cursul anului (ieşirile).
sau
Ca Mf v
VrMf = , care exprimă numărul de rota ii (de aprovizionări cu mărfuri) dintr-un an.
Sm Mf
e) Durata medie a creditului acordat clien ilor ( Dm Cl ) arată numărul de zile de credit
comercial pe care întreprinderea îl acordă clien ilor săi pentru plata datoriilor:
Cl + E pr + E s
Dm Cl = × 360 , unde:
CA + TVA c
Cl = valoarea clien ilor la sfârşitul anului;
E pr = valoarea efectelor de primit;
Es = valoarea efectelor scontate şi neajunse la scaden ă;
CA = cifra de afaceri;
TVA c = taxa pe valoarea adăugată colectată.
sau
CA + TVA c
Dm Cl = , care exprimă numărul de rota ii (de încasări de la clien i) dintr-un an.
Cl + E pr + E s
f) Durata medie a creditului primit de la furnizori ( Dm Fz ) arată numărul de zile de credit
comercial pe care furnizorul îl acordă întreprinderii pentru plata datoriilor:
Fz + E pl
Dm Fz = × 360 , unde:
Ap + TVA d
Fz = valoarea furnizorilor la sfârşitul anului;
E pl = valoarea efectelor de plată;
Ap = valoarea aprovizionărilor realizate în cursul anului;
TVA d = taxa pe valoarea adăugată deductibilă.
46
sau
Ap + TVA d
Dm Cl = , care exprimă numărul de rota ii (de plă i către furnizori) dintr-un an.
Fz + E pl
Aceste rate sunt foarte importante, deoarece permit să se supravegheze necesarul de fond
de rulment. Folosirea lor trebuie să se facă cu pruden ă maximă, pentru că valoarea absolută nu
este întotdeauna concludentă. Aceste rate devin instrumente mai concludente când se calculează
de mai multe ori în cursul unei perioade sau atunci când se fac compara ii pe mai mul i ani44.
5.2. Ratele de performan
Pentru întreprindere, performan a se manifestă pur şi simplu prin intermediul rezultatelor

bune, ob inute ca urmare a activită ii desfăşurate. Incontestabil este o bună performan ă să se
ob ină profit, să se men ină pozi ia pe pia a concuren ială, averea întreprinderii să aibă un trend
ascendent atât în forma reală cât şi în cota ia bursieră. Din sfera indicatorilor de performan ă ce
imprimă starea de echilibru financiar şi care dau posibilitatea analizei şi diagnosticării activită ii
întreprinderii se deprind: rentabilitatea, indicatorii de risc, rata valorii adăugate şi rata distribuirii
dividendelor45.
5.2.1. Ratele de rentabilitate
Rentabilitatea este una din formele cele mai sintetice de exprimare a eficien ei întregii
activită i economico-financiare întreprinderii, respectiv a tuturor mijloacelor de produc ie utilizate
şi a for ei de muncă, din toate stadiile circuitului economic: aprovizionare, produc ie şi vânzare.
Măsurarea rentabilită ii este dată de un sistem de rate explicative, de eficien ă, determinate
ca raport între efectele economice şi financiare ob inute (acumulare brută, profituri, dividende etc.)
şi eforturile depuse pentru ob inerea lor (totalul activ, activul economic, capitalurile proprii etc.) 46.
Ratele de rentabilitate eviden iază caracteristicile economice şi financiare ale
întreprinderilor, permi ând compararea performan elor industriale şi comerciale ale acestora.
Ratele de rentabilitate măsoară rezultatele ob inute în raport cu activitatea întreprinderii
(rentabilitatea comercială) şi a mijloacelor economice (rentabilitatea economică) sau financiare
(rentabilitatea financiară).
5.2.1.1. Ratele de rentabilitate comercial
Ratele de rentabilitate comercial 47 sau ratele marjelor beneficiare apreciază randamentul

diferitelor stadii ale activită ii întreprinderii la formarea rezultatului, fiind determinate ca raport
între marjele de acumulare şi cifra de afaceri sau valoarea adăugată.
a) Rata marjei comerciale ( R MC ) se calculează îndeosebi de întreprinderile din sfera
comercială, sau pentru partea comercială din societă ile cu activitate mixtă. Această rată pune în
MC
eviden ă strategia comercială a întreprinderii analizate: R MC = .
Vv mf
b) Rata marjei brute de exploatare ( R EBE ) sau rata EBE măsoară nivelul rezultatului brut
de exploatare independent de politica financiară, politica de investi ii, de inciden a fiscalită ii şi a
44 Bistriceanu, Gh. D., Adochi ei, M. N., Negrea, E. – Finanţele agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti,
2001, pag. 266-267.

45 Ana, Ghe. I. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 311-314.
46 Stancu, I. – Finanţe, Edi ia a III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 848.
47
elementelor extraordinare. Această rată indică aptitudinea proprie a activită ii de exploatare de a

EBE
degaja profit: R EBE = .
CA
c) Rata marjei nete de exploatare ( R RNE ) pune în eviden ă eficien a activită ii de
RE
exploatare: R RNE = .
CA
d) Rata marjei nete ( R RNE ) exprimă eficien a globală a întreprinderii, respectiv,
RNE
capacitatea sa de a realiza profit şi de a rezista concuren ei pe pia ă: R RNE = .
CA
e) Rata marjei brute de autofinan are măsoară surplusul de resurse de care dispune
CAF
întreprinderea pentru a-şi asigura dezvoltarea şi/sau remunerarea ac ionarilor săi: R MBA = .
CA
f) Rata marjei asupra valorii ad ugate măsoară rezultatul brut de care dispune
întreprinderea după deducerea cheltuielilor de exploatare (consumuri şi cheltuieli de personal)
EBE
pentru 100 lei bogă ie creată (în cazul în care rata se exprimă în procente): R MVA = .
VA
5.2.1.2. Ratele de rentabilitate economic
Ratele de rentabilitate economic măsoară eficien a mijloacelor materiale şi financiare

alocate întregii activită i a întreprinderii. Capitalurile asupra cărora se analizează profitabilitatea
sunt cele angajate de întreprindere, în cadrul exerci iului, pentru creşterea averii proprietarilor şi
remunerarea „furnizorilor” de capitaluri. Rentabilitatea economică a acestor capitaluri investite ne
apare ca o rentabilitate intrinsecă, ce nu ine seama de modalitatea de procurare a capitalurilor
(proprii sau împrumutate). Este deci independentă de politica de finan are promovată de
întreprindere48.
Rata rentabilită ii economice constituie un indicator important în aprecierea performan elor
întreprinderii, în evaluarea modului de valorificare a capitalului investit, constituind sursa de
remunerare a resurselor astfel plasate, trebuind să se situeze cel pu in la nivelul costului
capitalului investit (orice depăşire concretizându-se în creşteri ale capacită ii de autofinan are) şi
trebuie să fie obligatoriu mai mare ca rata dobânzii. Acest indicator constituie o referin ă a
aprecierii alegerii destina iilor de investi ie, comparându-se cu rezultatele generate de diverse alte
posibilită i de investire49.
În func ie de scopurile analizei se calculează mai multe rate de rentabilitate economică.:
R ec
a) Rentabilitatea economic a activului total ( R TA ) se determină astfel: R TA =
, unde:
TA
R ec = rezultatul economic, ce poate fi considerat fie excedentul brut al
exploatării, fie rezultatul exploatării;
TA = total activ.
R ec
b) Rentabilitatea economic a activului economic ( R AE ) se determină astfel: R AE = ,
A ec
unde:
A ec = activul economic, ce se calculează astfel: A ec = AI brute + NFR + Disp , în care:
AI brute = imobilizările la valoarea brută;
NFR = necesarul de fond de rulment calculat pe baza Bilan ului func ional;
Disp = disponibilită i (Casa şi conturile la bănci).
Stancu, I. – Finanţe, Edi ia a III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 852.
48
Petcu, M. – Rata rentabilităţii economice – indicator al performanţelor alocării capitalului, Revista Tribuna economică,
49
Nr. 37/2004, pag.33.

48
RC i imp
c) Rentabilitatea economic înainte de impozitare ( R iimp ): R i imp = , unde:
C ang
RC i imp = rezultatul curent înaintea deducerii cheltuielilor cu dobânda şi a impozitului
pe profit, care se calculează astfel: R c iimp = RC + Ch dob , în care:
RC = rezultatul curent;
Ch dob = cheltuielile cu dobânda;
C ang = capitalul angajat, care valoric este egal cu activul economic.
5.2.1.3. Ratele de rentabilitate financiar
Ratele de rentabilitate financiar măsoară randamentul capitalurilor proprii, deci al

plasamentului financiar pe care ac ionarii l-au făcut prin cumpărarea ac iunilor întreprinderii50.
Rentabilitatea financiară (a capitalurilor proprii) remunerează proprietarii întreprinderii, fie prin
acordare de dividende către aceştia, fie sub forma afectării (majorării) rezervelor care, în fapt,
reprezintă o creştere a averii proprietarilor, prin încorporarea lor în capital, şi deci o creştere a
valorii intrinsece a ac iunii51.
Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderii de a degaja profit net prin
capitalurile proprii angajate în activitatea sa.
Rentabilitatea financiară este influen ată de modalitatea de procurare a capitalurilor şi deci
de structura financiară a societă ii. De aici se impune următoarea regulă: rata rentabilită ii
financiare trebuie să fie mai mare decât rata medie a dobânzii pe pia ă, pentru ca ac iunile să fie
atractive pentru investitori.
RNE
a) Rentabilitatea financiar net şi măsoară
( R f n ) se determină astfel: R fi n =
CP
remunerarea capitalurilor ac ionarilor aduse ca aport sau a profitului net lăsat la dispozi ia
întreprinderii pentru autofinan are. Rata în cauză reflectă corela ia dintre profitul net, ca venit al
ac ionarilor, şi capitalurile proprii ale societă ii52.
b) Rentabilitatea financiar înainte de impozitare ( R fiimp ) se determină astfel:
RC i imp
R fiimp = .
CP
Dv
c) Randamentul capitalurilor proprii ( R CP ) se determină astfel: R CP = şi exprimă
CP
scopul final al ac ionarilor unei întreprinderi, respectiv ob inerea de dividende.
5.2.2. Indicatori ai riscului financiar
Riscul financiar apare în momentul în care se apelează la credite pentru a completa

resursele de finan are ale unei activită i. Premisa fundamentală pentru ca o firmă să-şi sporească
rentabilitatea financiară, în condi iile apelării la credite, este ca rentabilitatea economică să fie
superioară ratei dobânzii, în caz contrar apărând o degradare a rentabilită ii financiare datorită
diminuării profitului.
Analiza riscului financiar se poate realiza atât pe baza pragului de rentabilitate cât şi prin
analiza modificării rentabilită ii capitalului propriu ca urmare a politicii financiare, ce poate fi
urmărită cu ajutorul efectului de levier financiar. Levierul financiar cuantifică, pe de o parte, impactul
50 Stancu, I. – Finanţe, Edi ia a III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 854.
51 Vintilă. G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004, pag. 196.
52 Robu, V., Georgescu, N. – Analiza economico – financiară, Biblioteca digitală, A.S.E., cap. 4, pag.20.
49
apelării la credite asupra rentabilită ii capitalurilor proprii, rentabilită ii economice şi costului

mediu al datoriei financiare (rata dobânzii) iar, pe de altă parte, nivelul îndatorării.
a) Analiza riscului financiar pe baza pragului de rentabilitate financiar
Pragul de rentabilitate financiară53 este punctul în care veniturile din exploatare acoperă
cheltuielile din exploatare şi cheltuielile cu dobânzile. Pragul de rentabilitate financiară se
f C + (Ch f − Vf ) C f + Ch d
cuantifică după rela ia: Ve PR = f = , unde:
C rmcv
1− v
Ve
f
Ve PR = venituri din exploatare aferente pragului de rentabilitate financiară;
C f = costuri fixe totale;
Ch fin = cheltuieli financiare;
Vfin = venituri financiare;
C v = costuri variabile totale;
Vexp l = venituri din exploatare;
Ch dob = cheltuieli cu dobânda;
rmcv = rata marjei costurilor variabile în veniturile din exploatare.
Evaluarea riscului financiar pe baza pragului de rentabilitate financiară se realizează cu
ajutorul următorilor indicatori:
a) indicatorul de poziţie fa ă de pragul de rentabilitate financiară: absolut
f
I poz
I poz = Ve − Ve PR şi relativ I poz (%) = ;
f
Ve PR
f
Ve PR
b) momentul realizării pragului de rentabilitate financiară: Pm = × 365 ;
Ve
Ve
c) coeficientul de elasticitate: k e = .
f
Ve − Ve PR
b) Analiza riscului financiar pe baza efectului de levier

Rata rentabilităţii financiare este rezultatul eficien ei întregii activită i comerciale, de
exploatare şi financiare a firmei54.
Efectul de levier financiar sau sporul de eficien ă financiară, denumită şi varia ia ratei
rentabilită ii capitalurilor proprii depinde de rata rentabilită ii economice şi de costul creditului
angajat (rata dobânzii). Levierul financiar mai exprimă şi impactul cheltuielilor financiare (datorate
împrumuturilor) asupra rentabilită ii financiare a întreprinderii55.
Pentru ca o firmă care apelează la credite, să-şi sporească rentabilitatea financiară, trebuie
ca rentabilitatea economică să fie superioară ratei dobânzii plătite de creditul angajat. În caz
contrar, dacă rata dobânzii plătite este mai mare decât rata rentabilită ii economice, rezultatul
ob inut se micşorează, ceea ce conduce la reducerea rentabilită ii capitalurilor proprii, adică a
rentabilită ii financiare, care devine astfel inferioară rentabilită ii economice. În această situa ie se
spune că îndatorarea are un efect de „măciucă”, întrucât determină scăderea rentabilită ii
financiare. Astfel, efectul de levier financiar stă la baza deciziei de finan are a activită ii oricărei
firme.
53 Eros-Stark, L., Pântea, I. M. – Analiza situaţiei financiare a firmei. Elemente teoretice. Studii de caz, Editura
Economică, Bucureşti, 2001, pag. 267.

54 Niculescu M. – Diagnostic global strategic, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag. 124.
55 Brezeanu P. – Gestiunea financiara a întreprinderii, Editura Funda iei “România de mâine”, Bucureşti, 1999,
pag.422.
50
Dacă rentabilitatea economică este superioară ratei dobânzii, situa ia este favorabilă pentru
ac ionari, iar rentabilitatea financiară este o func ie crescătoare de gradul de îndatorare a firmei. În
situa ia inversă, în care costul creditului este mai mare decât rentabilitatea economică,
rentabilitatea financiară este o func ie descrescătoare de gradul de îndatorare al firmei56.
Îndatorarea deteriorează performan ele economice ale firmei, motiv pentru care este necesară
minimizarea raportului dintre datorii şi capital propriu. Atunci când rentabilitatea economică este
egală cu rata dobânzii, firma se caracterizează prin stabilitatea structurii financiare.
În condi iile în care conjunctura economică este nefavorabilă, procurarea de active fixe, deci
actul investi ional, se impune a fi finan at în propor ie cât mai mare din capitaluri proprii. În
condi iile unei conjuncturi favorabile, actul investi ional va fi cu atât mai eficient, rentabil, cu cât
propor ia finan ării din credite creşte.
Un nivel ridicat al levierului financiar permite ac ionarilor să ob ină o rentabilitate
economică ridicată, dar sunt expuşi totodată şi unui risc mai mare de a înregistra pierderi
importante, dacă rentabilitatea activelor este redusă. De asemenea, apelarea la credite poate
conduce la limitarea independen ei conducerii firmei respective, creditorii sunt interesa i de
gradul de îndatorare a întreprinderii, urmărind ca raportul dintre datorii şi capitaluri proprii să fie
cât mai redus.
Cel mai frecvent, cei ce acordă credite măsoară capacitatea de a contracta împrumuturi a
unui agent economic cu ajutorul indicatorului calculat ca raport între capitaluri proprii şi capitaluri
permanente57. Când acest indicator este inferior lui 0,5, se consideră saturată capacitatea de
împrumut a întreprinderii, în consecin ă nu va găsi creditori care să se angajeze a-i spori capitalul
său permanent, ceea ce va antrena o reducere, din partea agentului, a nivelului acestui indicator.
Creditorii sunt interesa i de trecutul financiar al firmei respective, precum şi de lichiditatea
acesteia, şi mai pu in de fondul său de rulment. Compozi ia activului circulant şi a angajamentelor
pe termen scurt va avea deci o importan ă mai mare decât informa iile cu privire la valorile
imobilizate şi angajamentele pe termen lung.
Creditorii sunt interesa i şi de rezultate, deoarece capacitatea actuală de a crea profit
influen ează adesea opera iunile şi profiturile viitoare.
Efectul de levier financiar se combină cu cel de levier de exploatare. Efectul combinat este
egal cu produsul dintre efectul de levier de exploatare şi efectul de levier financiar.
În consecin ă, pentru determinarea riscului financiar, avem nevoie mai întâi de valorile
ratei de randament a activului economic şi a ratei de randament a capitalurilor proprii. Riscul
financiar apare atunci când există varia ii între randamentul capitalurilor proprii şi randamentul
activelor economice, ca urmare a îndatorării.
2
⎛D⎞
Riscul financiar se determină astfel: σ(rC − rA ) = σ(rA ) × ⎜ ⎟ , unde:
⎝C⎠
σ(rC − rA ) = varian a randamentului capitalurilor proprii fa ă de randamentul activului
economic;
σ(rA ) = varian a randamentului activului economic;
D
= gradul de îndatorare.
C
56 Stancu I. – Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag. 507.

57 Manolescu, P. – Finanţele întreprinderii, Editura Funda iei „România de mâine”, Bucureşti,1999, pag. 124.
51
PARTEA a III-a. FINAN AREA ÎNTREPRINDERII

Capitalul este, în esen ă, orice formă de bogă ie folosită pentru producerea unei bogă ii mai
mari a întreprinderii. El se găseşte într-o afacere sub diferite forme: numerar, stocuri, utilaje şi
echipamente.
De exemplu, într-o afacere producătoare de bunuri materiale, utilajele şi echipamentele sunt
folosite pentru realizarea de produse necesare satisfacerii anumitor cerin e. Venitul ob inut din
vânzări va fi folosit pentru achizi ionarea unei cantită i mai mari de materii prime pentru o posibilă
extindere a activită ii sau pentru cumpărarea unor echipamente suplimentare. Ciclul continuă,
capacitatea întreprinderii, şi eventual rentabilitatea, crescând până se atinge punctul diminuării
veniturilor marginale. În acest fel, capitalul ini ial al patronului a contribuit la ob inerea unei bogă ii
suplimentare atât pentru întreprindere cât şi pentru societate în general.
Există mai multe categorii de capital, în func ie de criteriile utilizate.
Categorii de capital la ini ierea unei afaceri

Managerii financiari identifică în mod obişnuit trei categorii principale de necesită i de
capital, la ini ierea unei afaceri: capital fix, capital de lucru şi capital suplimentar.
Capitalul fix este necesar achizi ionării mijloacelor fixe ale întreprinderii. Aceste fonduri sunt
destinate producerii de bunuri şi prestării de servicii, însă nu şi vânzării. Clădirile, echipamentele,
maşinile nu sunt transformate în numerar în timpul derulării activită ii, astfel încât banii investi i în
aceste active fixe tind să fie „imobiliza i”, deoarece nu sunt folosi i pentru alte scopuri.
Cantitatea de bani necesari nu se rezumă doar la sumele necesare închirierii unui magazin,
achizi ionării de echipamente şi cumpărării stocului ini ial. Există multe alte costuri care cer cantită i
considerabile de bani.
Cele mai multe afaceri nu sunt imediat profitabile, întreprinzătorii trebuind să le sus ină
până când vor aduce venituri. De asemenea, ei trebuie să finan eze creditele clien ilor până când se
vor realiza noi venituri.
Capitalul de lucru (circulant, fondul de rulment) reprezintă fondurile temporare necesare
derulării activită ilor pe termen scurt. El poate fi determinat ca diferen ă între activul şi pasivul
curent. Necesarul de capital circulant se datorează fluxului de casă neuniform cauzat de fluctua iile
sezoniere normale. Schimbările neprevăzute ale cererii, vânzările pe credit şi sezonalitatea sunt
cauze frecvente ale varia iei fluxului de numerar al oricărei întreprinderi mici.
Fondul de rulment este folosit în mod normal pentru achitarea notelor de plată, finan area
vânzărilor pe credit, plata salariilor, precum şi pentru unele situa ii neprevăzute. Creditorii fondului
de rulment speră ca patronul să ob ină un numerar superior pentru asigurarea rambursării
împrumutului la sfârşitul ciclului de produc ie/vânzare.
Capitalul suplimentar este destinat extinderii afacerii sau modificării obiectului principal de
activitate al acesteia. Creditorii capitalurilor suplimentare acordă împrumutul pentru aceleaşi motive
ca acelea ale capitalului fix.
Întreprinzătorul trebuie să eviden ieze distinct cele trei categorii de capital în cadrul
planificării financiare. Deşi ele sunt interdependente, fiecare are surse de finan are proprii şi efecte
distincte atât asupra afacerii cât şi asupra creşterii pe termen lung a acesteia.
Categorii de capital pe perioada de exploatare

Pe parcursul desfăşurării activită ii de către întreprinderi se eviden iază următoarele
categorii de capital:
Capitalul economic alocat exploatării nu ine cont decât de imobilizările utilizate de
întreprinderi pentru activitatea sa de exploatare şi de creşterea nevoii de fond de rulment pentru
exploatare.
Capitalul investit cuprinde doar capitalul economic şi imobilizările în afara exploatării.
Capitalul angajat cuprinde capitalul economic, imobilizările în afara exploatării şi
financiare, nevoia de fond de rulment în afara exploatării şi disponibilită ile băneşti.
52
Categorii de capital dup provenien a surselor

Diferitele modalită i de finan are a activelor întreprinderii se referă la:
a. Capitalurile proprii ale întreprinderii, care au în general un dublu rol: pe de o parte

finan ează o parte din valoarea investi iilor iar pe de altă parte servesc drept garan ie creditorilor
întreprinderii care finan ează cealaltă parte a investi iei. La rândul lor, capitalurile proprii pot
proveni din două surse:
- autofinanţare, prin reinvestirea unei păr i din profitul net. Amortizarea este o recuperare
de aport ini ial de capital propriu care finan ează investi ia de men inere a capacită ii productive a
întreprinderii. În consecin ă, amortizarea nu poate fi luată în calculul capitalurilor proprii, încă
odată;
- aport de capital al acţionarilor sau asociaţilor prin achizi ionarea de către aceştia de
ac iuni sau păr i sociale, emise de întreprinderi şi de inerea lor pe o perioadă nedeterminată.
b. Capitalurile împrumutate, care pot fi:

- împrumutul bancar tradiţional, cu garan ie materială explicită;
- împrumutul comercial din partea întreprinderilor partenere, sub formă de avansuri de
finan are. Dacă sunt gratuite, atunci nu se iau în calculul datoriilor;
- credite de scont pe bază de gaj de valori mobiliare care sunt acordate în general pe termen
scurt;
- leasing-ul, respectiv primirea cu împrumut a dreptului de folosin ă a activelor fixe
închiriate şi garantat cu dreptul de proprietate, care este al furnizorului.
c. Capitalurile condi ionale care îşi pot schimba natura în func ie de decizia investitorului.
În func ie de prevalen a avantajelor de inerii de capitaluri proprii sau, dimpotrivă, de capitaluri
împrumutate, în cadrul aceleiaşi întreprinderi, investitorul poate cere restituirea aportului de
capital propriu, convertirea împrumutului în capital propriu, drept preferen ial de subscriere la
emisiuni de noi titluri etc.
PARTEA III.1. FINAN AREA PE TERMEN SCURT A

ÎNTREPRINDERII
Există o multitudine de motive care fac din deciziile de finanţare pe termen scurt un
element deosebit de important în activitatea unei întreprinderi. Astfel:
- o eroare a deciziei de finan are pe termen scurt poate antrena pierderi însemnate sau
chiar încetarea plă ilor;
- o propor ionare necorespunzătoare între îndatorarea pe termen scurt şi cea pe termen
mediu şi lung poate conduce la costuri suplimentare şi, deci, la reducerea rentabilită ii;
- o subevaluare sau o supraevaluare a necesită ilor de finan are pe termen scurt se poate
reflecta negativ în situa ia lichidită ii şi a capacită ii de plată a firmelor, creând premisa apari iei pe
parcursul anului fie a unui deficit de lichidită i care nu poate fi acoperit la timp şi în mod
economicos, fie a unui excedent de lichidită i ce s-ar putea să nu-şi găsească cel mai convenabil
plasament58.
În general, există trei factori care trebuie lua i în considerare în selectarea surselor de
finan are pe termen scurt: costul efectiv al creditului; disponibilitatea creditului în suma necesară,
pentru perioada cât finan area este necesară şi influen a utilizării unei surse de finan are specifice
asupra costului şi disponibilită ii unei alte surse de finan are59.
58 Berceanu, D. – Politicile financiare ale firmei, Editura Universitatea Craiova (EUC), Craiova, 2001, pag. 279.
59 Petty J. W., Keown, A. – Basic Financial Management, Prentice Hall International Inc., New Jersey, 1993, pag. 646.
53
CAPITOLUL 6. FINAN AREA PRIN CREDITE BANCARE PE TERMEN

SCURT
Prezen a creditului bancar pe termen scurt în ansamblul rela iilor de formare a resurselor
este cu atât mai importantă cu cât el constituie o resursă cu o pondere destul de însemnată în
completarea resurselor proprii ale întreprinderilor, îndeosebi, în condi iile în care acestea au un
capital redus fa ă de nevoile lor. Pentru o întreprindere rentabilă (la care rentabilitatea economică
este mai mare decât rata medie dobânzii aferente capitalurilor împrumutate) este mai avantajos să
apeleze la creditul bancar pe termen scurt pentru creşterea activită ii, decât să se aştepte până când
se vor constitui resurse proprii suficiente prin capitalizarea profiturilor.
6.1. Scopul şi condi iile creditelor bancare pe termen scurt
Creditele bancare pe termen60 scurt se acordă de către bănci pentru activită i de

aprovizionare, produc ie şi comercializare, pe o perioadă de până la un an, acelor întreprinderi
care sunt înscrise la Registrul Comer ului, care prezintă garan ii ferme, au cont în bancă şi lucrează
rentabil.
Atât la acordare, cât şi pentru întreaga perioadă de utilizare, întreprinderile împrumutate
trebuie să garanteze creditele cu valori materiale şi resurse financiare prevăzute a se realiza, în
sumă cel pu in egală cu creditul primit. Existen a garan iei constituie o certitudine pentru bancă în
privin a faptului că îşi va putea recupera sumele date cu împrumut în cazul imposibilită ii
rambursării creditului de către debitor. Drept garan ie poate fi utilizat orice bun din patrimoniul
întreprinderii: stocurile (cu excep ia celor de calitate îndoielnică, cu termen de garan ie depăşit sau
depozitate în condi ii necorespunzătoare), disponibilită ile băneşti în cont, precum şi resursele
financiare prevăzute a se realiza în viitor.
6.2. Tipologia creditelor bancare pe termen scurt
Există o multitudine de credite bancare pe termen scurt, toate fiind acordate în general
pentru finan area nevoilor de exploatare, curente ale întreprinderilor (aprovizionări cu stocuri de
materii prime şi materiale, mărfuri, subansambluri, piese de schimb, energie, combustibili,
cheltuieli aferente perioadei curente, necesare realizării şi finalizării produc iei care are consum şi
desfacere asigurate prin contracte şi comenzi ferme) sau pentru acoperirea unei insuficien e
provizorii a fondului de rulment net şi mai pu in pentru investi ii. În continuare ne vom referi
doar la câteva dintre ele:
Creditele globale de exploatare61 func ionează după sistemul revolving iar volumul
acestora se stabileşte de către organele bancare, pe baza analizei fluxului de lichidită i, pe baza
diferen ei maxime dintre încasări şi plă i pe perioada pentru care s-a determinat fluxul previzionat
de lichidită i, de obicei trimestru.
Practicarea pe scară largă a creditului global de exploatare a avut uneori efecte negative
asupra economiei ării noastre datorită analizei deficitare din partea organelor bancare a fluxului
previzionat de lichidită i a întreprinderii beneficiare; în categoria plă ilor au fost prevăzute
drepturi salariale care nu aveau întotdeauna corespondent în ob inerea unei produc ii
corespunzătoare, producându-se astfel o ruptură între fluxurile reale şi cele monetare aferente, iar
unită ile bancare s-au cam ferit să acorde credite pe obiect, deoarece existen a unui număr mare de
„plasamente mărunte” încarcă costurile bancare.
60 Berceanu, D. – Politicile financiare ale firmei, Editura Universitatea Craiova (EUC), Craiova, 2001, pag. 283-284.
61 Sandu, Gh. – Formarea capitalurilor firmelor private, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 166-171.
54
Linia de credite func ionează tot după sistemul revolving, banca împrumutând
întreprinderilor fonduri utilizabile în mod frac ionat, în func ie de nevoile acesteia, în limita unui
nivel global de credit, cu condi ia ca soldul zilnic al angajamentelor să nu depăşească volumul
liniei de credite aprobat62. Tragerile din linia de credit se determină în func ie de cifra de afaceri şi
de durata medie de încasare a clien ilor.
Creditele pentru finan area stocurilor temporare se acordă întreprinderilor pentru
finan area opera iunilor cu caracter ciclic, pe maxim 180 de zile, pe baza documenta iei din care să
rezulte obiectul creditării şi cauzele economice care au determinat formarea stocurilor respective:
primirea de la furnizori a unor materii prime şi materiale în avans fa ă de termenele din contracte,
aprovizionări în loturi optime, întreruperea produc iei din motive justificate, lipsa mijloacelor de
transport etc.
Creditele pentru export au ca destina ie finan area necesită ilor curente sau excep ionale
ocazionate de activitatea de export a întreprinderilor. Băncile acordă aceste credite cu condi ia
existen ei contractelor de export sau comenzilor ferme încheiate direct cu partenerii externi sau
prin intermediul unor comisionari.
Creditele reînnoibile63 prezintă avantajul asigurării flexibilită ii. Fondurile pot fi reutilizate
într-o linie de credit continuă, pe baza în elegerii cu banca ce acordă aceste credite, împrumutatul
continuând să ceară împrumuturi iar banca dându-i aviz favorabil atât timp cât valoarea totală
stabilită nu este depăşită.
Creditele pe baz de bilete de trezorerie se ob in de către întreprinderi prin emiterea şi
plasarea în public a biletelor de trezorerie cu scaden ă de până la un an şi cu o dobândă
atrăgătoare pentru de inătorii de disponibilită i băneşti. În mod normal, astfel de credite trebuie să
fie utilizate pentru nevoi temporare, ciclice sau sezoniere.
Biletele de trezorerie reprezintă hârtii de valoare care cuprind angajamentul emitentului de
a plăti o anumită sumă. Biletele de trezorerie reprezintă un instrument nou de finan are şi de
plasament ce vine să lărgească oportunită ile de finan are pe termen scurt a întreprinderilor.
Apărute pentru prima dată în S.U.A., biletele de trezorerie sunt, deci, titluri de crean ă, purtătoare
de dobândă, cu durată determinată (între 10 zile şi 7 ani), ce pot fi negociabile pe o pia ă
reglementată64. Acest mijloc de finan are a exploatării, care este accesibil în principal
întreprinderilor mari ce au cel pu in doi ani de existen ă, şi care face obiectul unor condi ii de
emisiune şi plasament deosebit de stricte, este încă necunoscut în România65.
Din punct de vedere financiar, biletele de trezorerie sunt asemănătoare obliga iunilor, cu
deosebirea că împrumutul care va fi mobilizat este pe termen scurt. Pentru întreprinderile
emitente, biletele de trezorerie prezintă o serie de avantaje:
- reprezintă o sursă de finan are extrabancară, dând întreprinderilor o anumită
autonomie în raport cu băncile;
- costul lor este mai pu in ridicat decât în cazul creditului bancar;
- sunt foarte flexibile în materie de durată şi de rată a dobânzii;
- se asigură o anumită publicitate întreprinderii care recurge la plasarea pe pia ă a acestor
bilete de trezorerie.
Avansurile primite de la clien i sunt o formă de finan are pe termen scurt, destul de des
întâlnită şi în ara noastră, care constă în acordarea de avansuri, de către clien i, în contul
vânzărilor viitoare, în scopul achizi ionării materiilor prime şi materialelor necesare începerii
fabrica iei produsului, într-un procent convenit din pre ul negociat în contract. Totodată, atât
62 Levente, K. – Performanţa creditării şi dezvoltarea locală, Editura Expert, Bucureşti, 2003, pag. 81-82.
63 Pike, R., Heale, B. – Corporate Finance and Investment Decisions and Strategies, Fifth Edition, Prentice Hall, 2006,
pag. 384.
64 Nişulescu, I. – Finanţarea şi reorganizarea întreprinderii, Editura Infomedica, Bucureşti, 1999, pag. 111.
55
pentru client cât şi pentru furnizor, acest avans constituie o certitudine în vederea achizi ionării şi
respectiv desfacerii viitoare a produsului66.
Împrumuturile de la grupul din care face parte întreprinderea. Acordarea acestor
împrumuturi determină creşterea datoriilor întreprinderilor şi nicidecum a fondurilor proprii,
pentru primirea lor nefiind necesară îndeplinirea unor etape juridice, avantajul fiind că aceste
împrumuturi nu sunt purtătoare de dobândă.
Îndatorarea pe termen scurt prezintă atât avantaje cât şi limite. Creditele pe termen scurt se
acordă rapid, oferind suple e în finan area nevoilor pe termen scurt ale întreprinderii, sunt mai
pu in costisitoare (ratele dobânzii pe termen scurt sunt mai mici decât ratele dobânzii pe termen
lung) dar pot expune întreprinderea la riscul de insolvabilitate, în situa ia în care este nevoită să
ramburseze sume mari la termene apropiate. În fapt, politica de finan are pe termen scurt este un
arbitraj între rentabilitate şi risc67.
Creditele pe descoperit de cont (overdraft) în lei se pot acorda IMM-urilor pe perioade de
timp foarte scurte, care nu vor putea depăşi 7 zile calendaristice, pentru achitarea unor obliga ii
stringente privind aprovizionări cu materii prime, materiale, combustibili, energie, manoperă,
impozite, taxe şi alte obliga ii curente sau în scopul prevenirii înregistrării de interdic ii bancare de
către clien ii băncii, ca urmare a lipsei temporare de disponibilită i în cont (totale sau par iale) la
data decontării unor instrumente de plată de debit emise de aceştia (cec, cambii, bilete la ordin) 68.
Creditele pentru facilit i de cont reprezintă credite pe perioade scurte şi foarte scurte de
timp, până la 15 zile calendaristice, acordate întreprinderilor cu o situa ie economico-financiară
foarte bună, dar care din anumite cauze justificate economic nu pot face temporar fa ă plă ilor.
Creditul este destinat acoperirii decalajului intervenit în fluxul de lichidită i ca urmare a
întârzierilor în încasarea mărfurilor livrate, lucrărilor executate sau serviciilor prestate.
O gestiune eficientă a resurselor presupune alegerea instrumentelor de plată adecvate,
împrumutarea la cea mai bună dobândă, realizarea plasamentelor cel mai bine remunerate şi
realizarea unui arbitraj între diferitele mijloace de finan are sau între liniile de credit şi plasamente.
6.3. Costul efectiv al creditului bancar pe termen scurt
Costul creditelor constituie un criteriu important în selectarea tipului de credite pe termen

scurt. Elementele constitutive ale costului sunt:
a) rata nominală care poate fi rata anun ată de bancă (rata de scont, rata pentru sold
debitor etc.) sau fixată de întreprindere în func ie de pia a monetară.
Rata fixată de către bancă variază de la o întreprindere la alta şi se determină pornind de la
rata dobânzii de referin ă la care se adaugă majorări inând seama de natura creditului şi categoria
întreprinderii. Întreprinderile fac obiectul unei clasificări în patru categorii pe baza mai multor
criterii dintre care cel mai important este mărimea cifrei de afaceri şi apoi altele cum ar fi sectorul
de activitate, performan ele financiare etc.
b) comisioanele care au rolul de a remunera munca băncilor în func ie de riscul asumat.
Există mai multe tipuri de comisioane care nu se determină în acelaşi mod, astfel:
• comisioane fixe care sunt independente de cuantumul şi durata opera iunii, variind
numai de la o bancă la alta (de exemplu: comisionul pentru scontare);
• comisioanele proporţionale cu cuantumul operaţiunii (de exemplu: comisionul pentru soldul
debitor al contului curent);
• comisioane proporţionale cu cuantumul şi durata operaţiunii (de exemplu: comisionul de
andosare).
68 Levente, K. – Performanţa creditării şi dezvoltarea locală, Editura Expert, Bucureşti, 2003, pag. 83.
56
Datorită multitudinii de comisioane practicate de bănci, costul real sau efectiv al creditului
este mult mai mare decât costul nominal (rata nominală a dobânzii). Estimăm în continuare, costul
efectiv al creditului bancar pe termen scurt cu ajutorul următorului exemplu69:
Soldul debitor al contului curent al întreprinderii „X” S.R.L., în valoare de 25.000 lei
durează 8 zile, de la 01.07.N până la 08.07.N, rata anuală a dobânzii fiind de 17% iar rata
comisionului bancar de 0,1%. Determina i costul real al creditului.
Rezolvare:
Calculăm mai întâi dobânda ( Dob n ) şi comisionul bancar ( Com b ), astfel:

S cc d × R d n (%) × t
Dob n = , unde:
360
S cc d = soldul debitor al contului curent;
t = numărul de zile în care soldul contului curent a fost debitor.
25.000 × 17%× 8
Dob n = = 94 ,44 lei.
360
Com b = S cc d × Rcom b (%) , unde:
Rcom b(%) = rata comisionului bancar.
Com b = 25.000 × 0 ,1% = 25 lei.
Costul real al creditului ( Dob r ) va fi:

Dob r = Dob n + Com b = 94 ,44 + 25 = 119 , 44 lei.
Pentru a determina rata reală a dobânzii, utilizăm formula dobânzii simple în care
necunoscuta este rata reală a dobânzii:
S cc d × R d r (%) × t 25.000 × R d r (%) × 8
Dob r = ⇒ 119 ,44 = ⇒
360 360
119 , 44 × 360
R d r (%) = = 21,5% .
25.000 × 8
69Petty J. W., Keown, A. – Basic Financial Management, Prentice Hall International Inc., New Jersey, 1993, pag. 651-
653.
57
CAPITOLUL 7. CREDITELE PENTRU CREAN E COMERCIALE

Crean ele comerciale sunt drepturi de încasat fa ă de clien i sau debitori determinate de
vânzarea pe credit de bunuri, executarea de lucrări sau prestarea de servicii, decontarea între
unitate şi client intervenind ulterior. Principalele credite pentru crean e comerciale cunoscute sunt:
creditul comercial, scontarea, factoringul şi forfetarea.
7.1. Creditul comercial
Creditul comercial furnizează una dintre cele mai flexibile surse de finan are pe termen
scurt. Acesta creşte în mod spontan în func ie de cumpărările întreprinderii. Caracteristicile
suplimentare ale pachetelor de credit comercial includ valoarea creditului pe care întreprinderea o
poate ob ine, dacă suma este plătită în cont cu întârziere şi dacă reducerile sunt aplicabile pentru
plă ile în avans70.
Creditul comercial este un mijloc de finan are pe termen scurt care variază de la câteva zile
până la 90 de zile, în conformitate cu clauzele contractuale. Acest tip de finan are nebancară nu
este purtător de dobândă71.
7.1.1. Tr s turile caracteristice ale creditului comercial
Creditul comercial este creditul acordat între industriaşi şi comercian i, prin vânzarea
mărfurilor, în schimbul unor instrumente de credit (sau efecte de comer ), denumite cu un termen
general cambii, dar care se prezintă ca trată sau bilet la ordin. De asemenea, desemnează o
amânare la plată acordată de un furnizor de mărfuri sau de servicii clientului.
Acordarea creditului comercial între societă ile comerciale se poate realiza şi sub formă de
mărfuri, în sensul că plata pre ului de către cumpărător este amânată, prin stipularea unui termen
convenit de păr i. Obliga ia de plată se poate materializa într-un titlu de credit, mai exact în cambie
şi/sau bilet la ordin72. Scopul utilizării acestui procedeu, la fel de vechi ca şi comer ul, este
finan area activită ii cumpărătorului de către furnizor.
Creditele comerciale furnizori apar cu caracter de permanen ă la majoritatea
întreprinderilor, fiind apreciate, în special, de firmele mici şi mijlocii şi de cele cu creştere rapidă.
Acestea reprezintă plă i amânate pentru materiile prime, materialele consumabile şi mărfurile
primite de la furnizori sau pentru serviciile prestate de către aceştia.
Creditele comerciale sunt creditele pe care şi le acordă direct participan ii la rela iile
contractuale fără interven ia vreunei verigi intermediare. Acest tip de credit este acordat de către
furnizor cumpărătorului pe perioada de timp de la livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor şi
până la încasarea contravalorii lor.
Politica de credit comercial73 con ine patru elemente:
- perioada de credit (durata creditului), care reprezintă intervalul de timp pe care
cumpărătorii îl au la dispozi ie până în momentul efectuării plă ii;
- rabatul comercial oferit pentru a încuraja clien ii să plătească cât mai curând;
- standardele creditului, care se referă la un minimum de cerin e financiare ce trebuie
îndeplinite de către client pentru a i se acorda creditul comercial;
pag. 380.
71 Tudorache, D., Secăreanu, C. – Finanţele publice. Finanţele firmei, Editura Universitară, Bucureşti, 2006, pag. 261.
72 Levente, K. – Finanţarea întreprinderilor mici şi mijlocii, Editura Expert, Bucureşti, 2004, pag. 149.
58
- politica de colectare, care reflectă duritatea/rigurozitatea sau flexibilitatea firmei în

tratamentul pe care îl aplică celor care întârzie să efectueze plă ile.
Perioada de credit şi rabatul comercial constituie termenii creditului. În ările cu economie
de pia ă, rabatul comercial semnifică şi acordarea de reduceri de pre în favoarea cumpărătorilor, fie
în vederea stimulării vânzărilor când cererea pe pia ă este redusă sau în scădere, fie în scopul
cointeresării acestora în a cumpăra cantită i mari de mărfuri ori în a păstra rela iile de afaceri cu
aceiaşi comercian i în viitor.
Creditul comercial furnizori prezintă următoarele trăsături caracteristice74:
- are un caracter automat şi este foarte simplu, nefăcând obiectul vreunui contract;
- de obicei, nu se solicită de către furnizor nici o garan ie, furnizorii fiind, în practică, mai
în elegători decât băncile în ceea ce priveşte eventualele depăşiri ale scaden elor;
- este mai agreat de către întreprinderile mici şi mijlocii dat fiind faptul că, de cele mai
multe ori, acestea nu se bucură de acelaşi tratament ca şi marile firme din partea băncilor;
- este un credit care se ob ine rapid, permi ând finan area în totalitate sau în parte a
stocurilor, în func ie de viteza lor de rota ie;
- prezintă riscuri atât pentru furnizor cât şi pentru client; astfel, dacă firma furnizoare nu
cunoaşte suficient de bine clientul şi nu-i evaluează cum trebuie solvabilitatea, aceasta este în
pericolul de a acorda credite importante, dificil de acoperit, clien ilor mai pu in solvabili; de
asemenea, clientul poate fi pus în dificultate când furnizorul încearcă să scurteze brusc durata
creditului furnizor acordat.
Wilson şi col. (1999) şi Wilner (1996) consideră că valoarea creditului comercial este de
două ori mai mare decât valoarea împrumuturilor bancare în U.K. şi U.S.A. Chiar dacă aceste
credite comerciale au o pondere importantă în bilan , acest lucru nu arată că sunt şi o sursă
importantă de finan are.
La fel consideră şi Petersen şi Rajan (1997) care men ionează că, deşi creditul comercial
reprezintă o parte importantă în bilan , aceasta nu pare să fie o importantă sursă netă de finanţare,
nici pentru întreprinderile mari, nici pentru cele mici. Creditul comercial apare în ambele păr i ale
bilan ului. Aşa că, dacă toate întreprinderile din economie sunt incluse, valoarea totală a creditului
comercial ar trebui să fie zero. Creditul comercial poate fi însă o sursă importantă de finan are
pentru unele întreprinderi (sau categorii de întreprinderi sau sectoare din industrie75.
Peterson şi Rajan (1997) mai men ionează că este puţin probabil ca întreprinderile să utilizeze
creditul ca sursă de finanţare pe termen lung. Creditul comercial poate fi considerat mai degrabă o
sursă alternativă la creditele bancare pe termen scurt. Creditul comercial este mai mult utilizat de
întreprinderile care au acces mai redus la finan area de la institu iile financiare. Wilson şi col.
(1999) arată că întreprinderile din U.K. cu risc ridicat utilizează creditul comercial când creditele de
la institu iile financiare nu sunt disponibile pentru ei. Chant şi Walker (1988) argumentează că, în
general, creditul comercial este un mod prin care întreprinderile cu acces imediat la finan are pot
transfera capitalul către întreprinderile care se confruntă cu costuri de finan are ridicate76.
În ara noastră, în condi iile unei lipse acute de lichidită i, creditul comercial este foarte des
utilizat. În prezent, în ări cu economie de pia ă dezvoltată, creditul comercial de ine o pondere
importantă ca sursă de finan are a societă ilor comerciale: 10% în S.U.A., peste 20% în Italia şi
Fran a, ajungând chiar la 35% în Japonia sau 40% în Canada77.
75 Zackrisson, M. – Financial Systems and Financing of High Technology Small Firms: the Cases of Sweden, Linkopening
and Santa Clara Country, Linkoping University, 2003, pag. 56.

59
7.1.2. Factorii de care depinde durata perioadei de credit comercial
Durata perioadei de credit comercial oferită depinde de următorii factori:

- obiceiurile şi practica industrială. Termenele creditului comercial reflectă în mod special
regulile tradi ionale men inute de-a lungul anilor de comer . Aceste termene variază între industrii
şi sunt aproape uniforme în cadrul acestora. Orice ofertant care doreşte să înlăture aceste reguli din
industrii, trebuie să compenseze acest lucru cu oferirea altor produse, numite acceleratori de
livrare, pentru evitarea pierderii vânzărilor;
- puterea relativă de negociere. Dacă vânzătorul are o multitudine de clien i, nici unul
dintre aceştia crucial pentru el, şi dacă produsul este esen ial pentru cumpărători, vânzătorul are o
mare putere să-şi impună propriii termeni. Această putere este urmată de succesul competitorilor
puternici;
- tipul produsului. Produsele care se rotesc rapid sunt adesea vândute pe termene scurte de
credit, deoarece ele aduc (asigură) rate mici ale profitului. Întârzierile în încasare pot eroda sim itor
această rată78.
Creditul comercial este creditul acordat între industriaşi şi comercian i, prin vânzarea
mărfurilor, în schimbul unor instrumente de credit (sau efecte de comer ), denumite cu un termen
general cambii, dar care se prezintă ca trată sau bilet la ordin. De asemenea, desemnează o
amânare la plată acordată de un furnizor de mărfuri sau de servicii clientului.
Acordarea unui credit comercial de către furnizor implică, totodată, greută i financiare
pentru acesta, întrucât pe perioada acordării creditului, în situa ia în care nu dispune de suficiente
resurse proprii este nevoit să găsească altă modalitate de refinan are, pentru care, de cele mai
multe ori, plăteşte dobândă. Însă, trebuie avut în vedere şi faptul că, la rândul ei, întreprinderea
beneficiară a creditului comercial furnizori acordă credit comercial clien ilor săi, astfel încât, în
bilan între contul Furnizori şi contul Clien i tinde să existe un echilibru. Ca urmare, întreprinderea
poate avea, în mediul ei de afaceri, pozi ia de creditor, pozi ia de debitor sau o pozi ie zero
(neutră). De asemenea, politica de credit comercial promovată de firmă are o importan ă deosebită
în acoperirea nevoilor ei curente de exploatare79.
7.1.3. Avantajele şi dezavantajele creditului comercial
Principalele avantaje ale creditului comercial, atât pentru beneficiar, cât şi pentru furnizor
sunt:
- rapiditatea, disponibilitatea şi flexibilitatea: ordinele de plată plătibile ale celor mai multe
întreprinderi necesită pu ine formalită i, nu fac obiectul vreunui contract, reprezintă o formă
continuă de credit, care se ob ine rapid, permi ând finan area în totalitate sau în parte a stocurilor,
în func ie de viteza lor de rota ie;
- de obicei, furnizorii nu solicită nici o garan ie, aceştia fiind, în practică, mai în elegători
decât băncile în ceea ce priveşte eventualele depăşiri ale scaden elor; de asemenea, este mai agreat
de către întreprinderile mici şi mijlocii dat fiind faptul că, de cele mai multe ori, acestea nu se
bucură de acelaşi tratament ca şi marile întreprinderi din partea băncilor;
- este ob inut în mod convenabil ca o parte normală a opera iunilor întreprinderii,
extinderea în valoare a creditului comercial dezvoltând şi contracte pentru necesită ile
întreprinderii;
- pentru beneficiar reprezintă o sursă de finan are relativ ieftină pentru sus inerea
activită ii curente;
- pentru beneficiar, disponibilizează resurse financiare pentru realizarea altor obiective
economice;
pag. 380-381.
60
- cunoaşterea scaden elor de plată permite elaborarea unui cash-flow realist, necesar
ob inerii unui credit bancar;
- ofertan ii au posibilită i mai bune de monitorizare şi for are a celui împrumutat să
plătească decât au institu iile financiare. Aceasta deoarece ofertantul este de obicei în aceeaşi
afacere iar cumpărătorul nu are altă alternativă decât să cumpere de la câ iva ofertan i;
- ofertantul poate avea informa ii care sunt mai mult decât corespunzătoare despre pozi ia
financiară a cumpărătorului. De exemplu, ofertantul poate utiliza mărimea şi timpul dintre două
cumpărări ca un indicator al situa iei financiare. Şi institu iile financiare pot ob ine aceste
informa ii, însă ofertantul le ob ine mai repede;
- pentru ofertant reprezintă un mijloc suplimentar pentru atragerea clientelei;
- prin scontarea biletelor la ordin, ofertantul poate ob ine lichidită i de la o bancă înainte de
scaden a plă ii; de asemenea, poate gira biletul la ordin pentru achitarea altor obliga ii de plată
către o altă societate;
- scopul ofertantului prin creditul comercial nu este de a face bani din în elegerea
financiară ci de a ob ine profit din vânzarea bunurilor şi din creditul comercial; atât timp cât
produsul este vândut, există şi posibilitatea să ofere un credit comercial mai favorabil;
- dacă bunurile sunt de folosin ă îndelungată şi cumpărătorul nu plăteşte ofertantului,
există o probabilitate mai mare ca institu ia financiară să revândă bunurile recuperate de la
debitor;
- ofertantul poate oferi termeni favorabili de plată în scopul păstrării unei rela ii pe termen
lung cu cumpărătorul.
În consecin ă, aşa cum men ionează Peterson şi Rajan (1997) 80, creditul comercial este mai
pu in utilizat în sistemele orientate spre bănci decât în cele orientate spre pia ă, atât timp cât o
rela ie strânsă cu o institu ie financiară este corelată negativ cu cererea de credite comerciale.
Principalele dezavantaje81 ale creditului comercial, atât pentru beneficiar, cât şi pentru
furnizor sunt:
- creşterea gradului de îndatorare pe termen scurt va avea efecte negative asupra bonită ii
întreprinderii beneficiare;
- prezintă riscuri atât pentru furnizor cât şi pentru client; astfel, dacă întreprinderea
furnizoare nu cunoaşte suficient de bine clientul şi nu-i evaluează cum trebuie solvabilitatea,
aceasta este în pericolul de a acorda credite importante, dificil de acoperit, clien ilor mai pu in
solvabili; de asemenea, clientul poate fi pus în dificultate când furnizorul încearcă să scurteze
brusc durata creditului furnizor acordat82;
- într-un mediu economic infla ionist, cu schimbări esen iale ale cursului monedei
na ionale în perioade de timp foarte scurte, pot apărea costuri care anulează veniturile realizate
din vânzarea mărfurilor achizi ionate prin credit comercial;
- neonorarea biletelor la ordin la scaden ă poate avea repercusiuni grave de natură juridică
şi economică asupra întreprinderii beneficiare;
- nevalorificarea stocurilor de marfă achizi ionate prin credit comercial duce la dificultă i
financiare complexe;
- există permanent riscul de neîncasare a crean elor de către furnizorul creditului
comercial, risc ce poate fi redus prin acoperirea creditului cu acceptarea unor efecte de comer sau
alte forme;
- acordarea creditului comercial către o altă întreprindere poate cauza un gol de lichidită i
în activitatea proprie, care trebuie acoperit cu alte surse de finan are mai costisitoare;
81 Levente, K. – Finanţarea întreprinderilor mici şi mijlocii, Editura Expert, Bucureşti, 2004, pag. 150-151.
61
- încasarea „clien ilor rău platnici” poate genera conflicte juridice care sunt de durată şi
totodată foarte costisitoare.
Din cele prezentate rezultă că în economia românească actuală, creditul comercial este o
sursă importantă de finan are a întreprinderilor mici şi mijlocii, dar, în afară de avantaje, prezintă
şi dezavantaje pentru întreprinderi şi pentru economia na ională.
Creşterea foarte mare a volumului creditului comercial pe ansamblul economiei na ionale,
coroborată cu neonorarea obliga iilor de plată la scaden ă, contribuie esen ial la blocajul financiar-
economic. De fapt, neonorarea obliga iilor de plată conduce la o reac ie în lan , reac ie în urma
căreia societă i comerciale cu activitate economică sănătoasă pot avea probleme financiare ca
rezultat al blocajului financiar.
Putem spune că utilizarea creditului comercial de către întreprinderile mici şi mijlocii
pentru finan area activită ii curente are o componentă pozitivă, concretizată prin accesul la surse
de finan are variate şi cu costuri relativ reduse, dar aceasta implică o maximă seriozitate în ceea ce
priveşte onorarea obliga iilor de plată. Există şi componenta negativă, care conduce la amplificarea
blocajului financiar, datorită lipsei de seriozitate în rela iile cu partenerii de afaceri83.
7.1.4. Costul creditului comercial
Pentru a releva costul creditului comercial în cazul acordării reducerilor în numerar84,

prezentăm următorul exemplu:
Foarte des, termenii de credit oferi i în cadrul creditului comercial implică reduceri pentru
plă ile în avans. De exemplu, un furnizor oferă următoarele termene: 3% reducere pentru plata în
20 zile sau întreaga valoare este plătită în 60 de zile. Astfel, 3% penalizare apare ca rabat (bonus)
pentru plata în 20 zile sau ca penalizare pentru întârzierea plă ii în perioada 20-60 zile (adică cu 40
de zile). Costul anual efectiv de neutilizare a reducerii ( k Cc ) poate fi foarte mare. Pentru o factură
de 2.000 de lei, costul efectiv al ignorării perioadei de reducere, utilizând termenii de credit
Dob Nz a 60 360
anteriori, poate fi estimată prin rela ia: k Cc = × = × = 27 ,84% .
C d Nz c 1.940 40
Cei 3% reducere reprezintă costul dobânzii pentru extinderea perioadei de plată cu 40 de
zile în plus. 1.940 lei reprezintă valoarea facturii pentru perioada celor 20 de zile de credit, după
această dată reducerea fiind pierdută. Costul efectiv al neluării în calcul a celor 3% reducere pentru
40 de zile este foarte scump. Mai mult, odată ce perioada de reducere a trecut, nu mai există nici un
motiv de a plăti înaintea datei scadente finale (a celor 60 de zile).
Costul creditului comercial variază astfel în mod direct propor ional cu mărimea reducerii
şi invers propor ional cu lungimea perioadei de timp între sfârşitul perioadei de reducere şi data
scaden ei finale.
În concluzie, pozi ia unei întreprinderi ce utilizează creditul comercial este volatilă, întrucât
depinde de disponibilitatea ofertan ilor de a aştepta plata şi pentru cât timp, iar aceşti factori aduc
schimbări în mod continuu, în fluxul tranzac iilor de afaceri85.
7.2. Scontarea
Scontarea este opera iunea de creditare prin care banca pune la dispozi ia proprietarului
efectului nescadent, valoarea acestuia, contra transferului de proprietate. Ea generează
transformarea creditului comercial, înscris pe efect, în credit bancar, asigurând întreprinderii pe de
o parte o finan are, iar pe de altă parte un serviciu.
83 Levente, K. – Finanţarea întreprinderilor mici şi mijlocii, Editura Expert, Bucureşti, 2004, pag. 151.
84 Petty J. W., Keown, A. – Basic Financial Management, Prentice Hall International Inc., New Jersey, 1993, pag. 649-
650.
pag. 380-381.
62
7.2.1. Creditul de scont: definire, avantaje
Creditul de scont se acordă prin scontarea de către băncile comerciale a efectelor

comerciale ale întreprinderii înainte de scaden ă.
Scontarea reprezintă astfel, opera iunea bancară specifică economiei de pia ă, care constă în
plata de către o bancă comercială a unui efect comercial (cambie, bilet la ordin) înainte de
ajungerea lui la scaden ă, către beneficiarul acestuia, re inând din valoarea nominală prevăzută în
cadrul efectului comercial dobânda corespunzătoare până la scaden ă (scontul), precum şi un
comision86.
Prin această plată cu anticipa ie a contravalorii efectului comercial, unitatea bancară acordă
clientului său un credit garantat cu efectele comerciale scontate, transformându-le, în felul acesta,
în mijloace băneşti lichide necesare atât activită ilor de produc ie cât şi de circula ie. Banca pune la
dispozi ia posesorului crean ei valoarea efectului de comer , mai pu in agio (dobânda şi
comisioanele aferente), înainte de scaden a efectului respectiv.
Fiind o opera iune de creditare pe termen scurt, scontarea este purtătoare de dobândă
numită scont, aferentă perioadei dintre data scontării şi data scaden ei înscrisă pe efect.
Independent de taxa scontului banca percepe şi comisioane, ce pot fi proporţionale (comisionul de
andosare) şi fixe (comisioane de manipulare, de acceptare etc.).
Băncile comerciale primesc la scontare titluri care trebuie să îndeplinească, cumulativ,
următoarele condiţii: posesorul titlului să fie client al băncii; titlul să fie acceptat legal la plată;
intervalul de timp dintre momentul prezentării spre scontare şi scaden a titlului să nu depăşească
un an. La scaden ă, în baza drepturilor cambiale, banca încasează de la debitor sau tras suma
înscrisă în cambie. Stabilit ca procent din valoarea efectului comercial, scontul poartă denumirea
de taxa scontului87.
Creditele de scont sunt foarte pu in practicate în România datorită neîncrederii dintre
participan ii la circuitul cambial. Deşi sunt reglementate prin Legea nr. 83/1994 (completare la
vechea reglementare - Legea nr. 58/1934), cambia şi biletul la ordin au rămas nişte titluri de credit
foarte pu in folosite. Titlurile de credit cele mai folosite în opera iunile de decontări sunt ordinul
de plată şi cec-ul.
Principalul dezavantaj al scontării88 îl reprezintă cheltuielile mari efectuate, în special, în
cazul cambiilor numeroase de valoare mică:
- pentru întreprinderi: plata creării şi conservării efectului; comisioane bancare fixe, oricare ar
fi mărimea efectului; în calculul agio-ului (dobânda şi comisionul), banca ine seama de numărul
de zile reale; plata unei dobânzi minime atunci când durata este scurtă;
- pentru bancă: manipularea multiplă a documentelor, contabilizarea greoaie, calculul agio-
ului pe fiecare efect etc.
Având în vedere aceste circumstan e, ambele păr i preferă varianta scontării pachetelor de
cambii cu aceeaşi scaden ă sau scaden ă apropiată.
Scontarea efectelor prezintă pentru bancă un risc minim, deoarece: to i semnatarii efectului
(trăgător, tras, beneficiar) sunt solidari răspunzători în caz de neplată, iar pe de altă parte există
posibilitatea de a constitui garan ii asupra efectului.
7.2.2. Costul creditului de scont
Pentru explicarea modului de determinare a costului opera iunii de scontare, prezentăm

următorul exemplu:
Presupunem o cambie a cărei valoare nominală este de 55.000 lei, taxa nominală a scontului
fiind de 13%. Numărul de zile de la data prezentării cambiei până la scaden ă este 90. Să se
63
calculeze scontul comercial, valoarea actuală a cambiei în momentul prezentării la scontare,

scontul ra ional şi taxa efectivă a scontului.
Rezolvare:
Vn × R s n (%) × t
Scontul comercial ( S c ) se determină astfel: S c = , unde:
360
Vn = valoarea nominală a cambiei;
t = durata de timp din momentul prezentării şi până la scaden ă.
55.000 × 13%× 90
Sc= = 1.787 ,50 lei.
360
Valoarea actual a cambiei în momentul scont rii ( V a ) va fi:
V a = Vn − S c = 55.000 − 1.787 ,5 = 53.212 ,50 lei
Vn × R s n (%) × t ⎛ R s n (%) × t ⎞
sau V a = Vn − S c = Vn − = Vn × ⎜⎜ 1 − ⎟.
⎟
360 ⎝ 360 ⎠
⎛ 0 ,13 × 90 ⎞
V a = 55.000 × ⎜ 1 − ⎟ = 53.212 ,50 lei.
⎝ 360 ⎠
Scontul ra ional ( S r ) reprezintă diferen a între valoarea cambiei în ziua scontării ( Va ) şi
valoarea acesteia la scaden ă, astfel:
Va 53.212 ,50
S r = Va − = 53.212 ,50 − = 53.212 ,50 − 51.537 ,53 = 1.674 ,97 lei.
R s n (%) × t 0 ,13 × 90
1+ 1+
360 360
Taxa efectiv a scontului ( R s r (%) ) se calculează în acelaşi mod ca şi rata efectivă a
R S n (%) 0 ,13
dobânzii antecalculate. Aceasta va fi: R S r (%) = ⇒ R S r (%) = = 13, 44% .
R S n (%) × t 0 ,13 × 90
1− 1−
360 360
7.3. Factoringul
În unele ări dezvoltate economic, ca, de exemplu, Statele Unite ale Americii şi unele din
Vestul Europei, s-au creat condi ii formidabile pentru încurajarea afacerilor de factoring, plecând
de la concep ia economică generală că utilizarea acestui instrument de investi ie şi finan are
consolidează stabilitatea economică şi financiară a întreprinderilor şi realizează o politică deosebit
de eficientă de administrare şi repunere în circula ie a crean elor89. De asemenea, factoringul este o
activitate atât comercială, cât şi financiară cunoscută în ările anglo-saxone de multă vreme. Rolul
esen ial al societă ilor de factoring90 este de a substitui întreprinderea în opera ii ce nu in, în mod
exclusiv, de domeniul comercial.
În ara noastră, deocamdată, factoringul este pu in cunoscut, acesta fiind prevăzut în planul
de conturi al societă ilor bancare, dar există, încă, deficien e în ceea ce priveşte reflectarea acestuia
la nivelul agen ilor economici91.
7.3.1. Definirea şi tipologia factoringului
Creditele de factoring92 asigură finan area, urmărirea crean elor şi protec ia riscurilor de
credit de către factor, pe baza cedării de către beneficiari, cu titlu de vânzare sau de gaj, a
crean elor născute din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru ter i.
89 Molico, T., Wunder, E. – Factoringul, alternativă modernă de finanţare, Editura CECCAR, Bucureşti, 2004, pag. 50.
64
Serviciul de finan are presupune finan are imediată în propor ie de maxim 80% din
contravaloarea fiecărei facturi pentru livrări de mărfuri/servicii prestate, din care se scad
comisioanele factorului; restul (20%) se eliberează în momentul încasării (în cazul factoringului
mixt)93. De asemenea, există factoring cu plata imediată şi factoring cu plata la o anumită dată
viitoare. Termenul de încasare al facturilor prezentate factorului nu trebuie să depăşească 180 de
zile de la emitere.
O altă formă este factoringul de scadenţă94, care furnizează asisten ă în colectarea şi
asigurarea împotriva crean elor incerte. În general, factorul acordă un avans de 70-80% din
valoarea crean elor la un cost al dobânzii cu 2-3% peste dobânda preferen ială.
Factoringul este foarte utilizat în industrii cum ar fi cea textilă şi jucării sau în cele care sunt
caracterizate prin existen a multor producători mici şi comercian i cu amănuntul, care nu au rela ii
stabile pe termen lung unii cu al ii. Întrucât un factor poate fi angajat de un număr mare de
producători, se poate simplu vedea ponderea mare a tranzac iilor pe care o singură întreprindere o
are şi mai mult dacă este bine plasată pentru a evalua credibilitatea fiecărui client95.
Dacă nu se urmăreşte sprijinul în colectarea crean elor, dar se doreşte protec ia împotriva
crean elor incerte, se poate ob ine o asigurare a creditului. Compania de asigurare a creditului
doreşte să se asigure că nu se aruncă întreprinderea în starea de lichidare prin extinderea
destina iei creditului în cele mai speculative afaceri.
În consecin ă, factoringul reprezintă un contract prin care o bancă numită factor se obligă
să plătească imediat clientului său, numit aderent, în totalitate sau în parte, valoarea facturilor
prezentate la încasare în schimbul unui comision. Rolul factorului poate fi jucat atât de bănci cât şi
firmele specializate în acordarea acestui tip de finan are96.
Societă ile de factoring americane, create de mult timp şi dispunând de mijloace financiare
puternice oferă şi alte posibilită i de finan are, ca de exemplu, credite de campanie pentru
realizarea de contracte, acolo unde ele au acceptat să acopere crean ele.
Contractul de factoring trebuie să cuprindă:

- suma care se achită imediat la prezentarea facturilor; aceasta poartă numele de finan are
imediată sau factoring disponibil şi este, de regulă, în jurul a 80% din valoarea facturilor;
- suma care se achită la încasarea facturilor, poartă numele da factoring indisponibil;
- comisionul de factoring, care cuprinde dobânda şi comisionul propriu-zis al opera iunii;
- garan ia pe care clientul trebuie să o constituie drept depozit colateral la factor.
În activitatea practică, există diferite variante ale acestui tip de finan are a afacerilor care,
însă, se bazează pe aceeaşi idee. În situa ia în care factorul cumpără ferm factura, comisionul de
factoring este mult mai mare, dar întreprinderea nu va fi răspunzătoare de eventuala neplată a
facturii97.
De asemenea, factoringul este o tehnică ce permite întreprinderii să delege unui ter , total
sau par ial, responsabilită ile de a urmări şi recupera crean ele.
Mecanismul fundamental al factoringului constă în transferarea facturilor (reprezentând
crean e comerciale asupra clien ilor) unui factor care, în schimbul unor comisioane şi dobânzi
pentru fondurile avansate:
- procedează la încasarea facturilor la scaden ă;
- garantează încasarea facturilor, chiar şi în cazul incapacită ii de plată sau falimentului
clien ilor;
92 Bărbu ă-Mişu, N. – Factoringul – sursă modernă de finanţare, Conferin a Interna ională – Integrarea Europeană
Realită i şi perspective, 16-17 mai 2008, Universitatea Danubius.

93 Levente, K. – Performanţa creditării şi dezvoltarea locală, Editura Expert, Bucureşti, 2003, pag. 82-83.
94 Brealey, R. A., Myers, S. C. – Principles of Corporate Finance, McGraw-Hill, New-York, 2003, pag. 920.
95 Myers, B., Stewart, C., Richard, A. – Principles of Corporate Finance, McGraw-Hill, 2003, pag. 920.
65
- varsă, eventual, imediat, în contul întreprinderii contravaloarea facturilor sau cea mai
mare parte a acesteia.
Conform prevederilor contractului, factorul preia crean ele comerciale (facturile)

întreprinderii şi poate să ofere aderentului său trei servicii esen iale: urmărirea şi încasarea
crean elor, garantarea plă ii crean elor şi, eventual, plata lor anticipată. În acest sens se disting
două tipuri de factoring:
- factoringul de încasare sau de colectare, în care factorul se angajează să ină contabilitatea
debitorilor, să încaseze crean ele la scaden ă şi să verse suma în contul aderentului la aceeaşi dată,
acoperind şi riscul de insolvabilitate a clien ilor;
- factoringul de finanţare sau cu avansuri, situa ie în care factorul îşi asumă aceleaşi
responsabilită i ca în cazul precedent, dar aderentul îi poate solicita plata crean elor înainte de
scaden ă98.
În contractul de factoring pot fi înscrise numeroase detalii tehnice şi clauze. Dintre acestea,
două sunt foarte importante pentru întreprindere: clauza de exclusivitate, prin care aderentul este
obligat să remită în totalitate crean ele comerciale pe care le posedă asupra clien ilor săi şi clauza
prin care factorul îşi rezervă dreptul de a accepta sau refuza creanţele asupra unor clienţi. De asemenea,
pot fi stipulate şi alte clauze99:
- acoperirea riscului de insolvabilitate, conform căreia întreprinderea poate opta pentru
acoperirea integrală a crean elor, adică a riscului de insolvabilitate a debitorului. Astfel,
întreprinderea va încasa crean a în cauză la cel mult 90 de zile de la data scaden ei;
- inerea contabilită ii clien ilor;
- vărsarea de avansuri, conform căreia factorul poate plăti din momentul primirii
facturilor, până la 80% din valoarea totală a crean elor, 20% plătindu-se după încasarea debitorilor.
Această diferen ă reprezintă o garan ie pentru un eventual refuz al mărfurilor sau în cazul
contestării contractului de vânzare-cumpărare.
7.3.2. Avantajele factoringului
În unele ări dezvoltate economic (Statele Unite ale Americii şi unele din Vestul Europei), s-
au creat condi ii formidabile pentru încurajarea afacerilor de factoring, plecând de la concep ia
economică generală că utilizarea acestui instrument de investi ii şi finan are consolidează
stabilitatea economică şi financiară a societă ilor şi realizează o politică de administrare şi repunere
în circula ie a crean elor deosebit de eficientă100.
Serviciile oferite sunt numeroase şi variate şi vin în ajutorul clientului de factoring,
deoarece preluarea lor de către factor facilitează munca acestuia, în sensul că, fiind eliberat de
efectuarea acestor activită i, clientul de factoring îşi poate concentra toate for ele pentru realizarea
activită ii sale de bază.
Sunt cazuri excep ionale când factorul preia, în baza contractului de factoring, şi unele
servicii aşa-zise operative, cum ar fi, de exemplu, activitatea de expedi ie a mărfurilor sau activită i
din domeniul comercial din unele branşe.
Principalele avantaje ale factoringului de finan are pentru întreprinderile beneficiare sunt:
acoperirea riscului ce decurge dintr-o eventuală insolvabilitate a clien ilor, riscul fiind preluat
de factor, inând totuşi cont că factorul nu acoperă riscurile provenite din contesta ii comerciale
98 Ilie, V., Teodorescu, M. – Factoringul – modalitate de ameliorare a lichidităţii întreprinderii, Tribuna Economică, v. 15,
nr. 36, Septembrie 2004, pag. 39.
99 Ilie, V., Teodorescu, M. – Factoringul – modalitate de ameliorare a lichidităţii întreprinderii, Tribuna Economică, v. 15,
nr. 36, 2004, pag. 40.

100 Molico, T., Wunder, E. – Factoringul, alternativă modernă de finanţare, Editura CECCAR, Bucureşti, 2004, pag. 50-
52.
66
sau tehnice. Numai acoperirea riscului de faliment permite să se reducă, chiar să se elimine,
provizioanele pentru crean ele îndoielnice şi, de asemenea, să se reducă incertitudinea în
întocmirea bugetelor de trezorerie;
este asigurată alimentarea trezoreriei întreprinderii, factorul plătind imediat crean ele cedate,
după deducerea unei dobânzi, comision şi, eventual, un depozit colateral creat de factor,
elemente cunoscute în mod cert la data încheierii contractului;
firmele de factoring nu asigură o nouă finan are, dar poate accelera ciclul de transformare în
lichidită i pentru întreprinderile client, permi ându-le să ob ină valoarea de la debitor, mult
mai repede decât dacă ar fi aşteptat să treacă perioada normală de credit comercial, adică
transformă o vânzare la termen într-o vânzare în numerar, diminuând îndatorarea
întreprinderii pe termen scurt,
întrucât avansurile ob inute de la factor reprezintă un procent din valoarea crean elor cedate,
pe măsura creşterii vânzărilor, se asigură finan area automată a necesarului de finan at ce
decurge din acordarea de credite clien ilor;
interven ia factorului este similară unei încasări a crean elor comerciale la livrarea mărfurilor,
fără ca această finan are să apară în pasivul bilan ului. Deci, factoringul reduce durata ciclului
de exploatare şi nevoia de fond de rulment, contribuind la ameliorarea lichidită ii
întreprinderii;
prin încasarea crean elor cu anticipa ie este menajat capitalul propriu şi capitalul străin, de a fi
imobilizat în crean e cu diferite termene de scaden ă şi inclusiv în cele cu restan e, permi ând
utilizarea capitalului pentru finan area unor investi ii în scopul dezvoltării activită ii
întreprinderii, beneficierii de sconturi de la furnizori, plă i anticipate, rambursării creditelor
bancare pe termen scurt şi realizarea de economii la cheltuielile financiare, pentru plasamente
etc.;
posibilitatea clientului de factoring ca, indiferent de finan ările rezultate din contractele de
factoring, să poată apela la credite bancare necesare pentru diferite alte activită i economice şi
financiare;
finan area prin factoring face posibilă, în urma predării crean elor factorului, o îmbunătă ire a
planificării financiare şi a politicii financiare pentru societatea clientului de factoring;
transferul crean elor asupra factorului conduce la simplificarea opera iunilor de gestiune
generând nemijlocit economii materiale şi de personal, care se reflectă în bugetul întreprinderii
şi în concentrarea tuturor for elor pentru realizarea activită ilor de bază; de asemenea, oferă
facilită i pentru încasarea exporturilor;
costul încasării crean elor este fixat prin contract, sub forma unei cote procentuale din valoarea
facturilor cedate, fiind cert şi cunoscut la data încheierii contractului;
întreprinderile pot fi informate de factor asupra eventualilor cumpărători, asupra pie elor
posibile, asupra dificultă ilor ce pot să apară într-o ară străină (riscul politic, riscul de schimb
valutar etc.).
7.3.3. Rentabilitatea opera iunii de factoring
Având în vedere faptul că factoringul prezintă numeroase avantaje şi inconveniente, este

necesară o analiză a acestora, după care se procedează la determinarea rentabilită ii acestei
tehnici101.
Să considerăm următorul exemplu: întreprinderea „D” S.A. prezintă la finele exerci iului,
următorul bilan simplificat (Tabelul 7.1.):
101Ilie, V., Teodorescu, M. – Factoringul – modalitate de ameliorare a lichidităţii întreprinderii, Tribuna Economică, v.
15, nr. 36, 2004, pag. 40-41.
67
Tabelul 7.1. Bilan ul întreprinderii „D” S.A. înainte de a se recurge la factoring

lei
ACTIV PASIV
Active imobilizate 82.923 Capitaluri proprii 104.916
Stocuri 3.840
Clien i 60.726 Furnizori şi alte datorii de 50.767
Alte crean e 4.540 exploatare
Disponibilită i 22.802 Credite bancare pe termen scurt 19.148
Total activ 174.831 Total pasiv 174.831
Presupunem că întreprinderea recurge la factoringul mixt, care în contract prevede
avansuri de 80% din crean ele comerciale, adică 48.581 lei. Aceste sume vor fi folosite pentru a
achita o parte a datoriei fa ă de furnizori (29.433 lei) şi pentru a rambursa creditul bancar pe
termen scurt (19.148 lei). Situa ia patrimoniului întreprinderii după apelarea la factoring este
prezentată în tabelul 7.2.
Tabelul 7.2. Bilan ul întreprinderii „D” S.A. dup ce s-a recurs la factoring
lei
ACTIV PASIV
Active imobilizate 82.923 Capitaluri proprii 104.916
Stocuri 3.840
Crean e (factor) 12.145 Furnizori şi alte datorii de
Alte crean e 4.540 exploatare 21.334
Disponibilită i 22.802
Total activ 126.250 Total pasiv 126.250
Se observă că postul bilan ier crean e fa ă de clien i este înlocuit cu crean e asupra
factorului în sumă de 12.145 lei, egală cu diferen a dintre crean ele clien i de 60.726 lei şi avansul
încasat de la factor de 48.581 lei.
Tabelul 7.3. Valoarea ratelor întreprinderii „D” S.A. înainte şi dup factoring
Ratele Valoarea ratelor
Denumire Rela ie de calcul Înainte de factoring Dup factoring
Solvabilitatea Capital propriu 104.916 104.916
= 0 ,60 = 0 ,83
patrimonială Datorii + Capital propriu 174.831 126.250
Lichiditatea Active circulante 91.908 43.327
= 1,31 = 2 ,03
curentă Datorii curente 69.915 21.334
Viteza de rota ie Cifra de afaceri 160.000 160.000
= 0 ,92 = 1,27
a activelor totale Total activ 174.831 126.250
În tabelul 7.3. sunt calculate câteva rate, înainte şi după recurgerea la factoring, având în
vedere cifra de afaceri de 160.000 lei. Din acest tabel rezultă ameliorarea solvabilită ii şi lichidită ii
generale datorită achitării mai rapide a datoriilor pe termen scurt, precum şi accelerarea vitezei de
rota ie a capitalurilor investite, care determină creşterea rentabilită ii întreprinderii, pentru a
asigura compensarea costului factoringului.
7.3.4. Dezavantajele factoringului
Opera iunea de factoring prezintă următoarele dezavantaje cu caracter general:

- costul relativ ridicat, datorită multiplelor servicii pe care le oferă;
- impresia unei situa ii financiare delicate a întreprinderii client, pe care o lasă apelarea la
un factor, însă această observa ie nu este fondată, deoarece societă ile de factoring nu acceptă, în
principiu, decât întreprinderi cu o situa ie financiară foarte bună;
68
- prin remiterea unei păr i a rela iilor comerciale unei societă i de factoring, întreprinderea
ar putea risca să piardă anumite contracte, fie cu clien ii, deoarece factorul este mai exigent cu
debitorii în ce priveşte respectarea scaden elor, fie cu băncile, deoarece factoringul exclude
apelarea la bănci pentru mobilizarea crean elor comerciale.
Un dezavantaj important pentru clientul de factoring îl poate constitui, în unele cazuri, şi
procentul scăzut oferit pentru cumpărarea crean elor de factoring de către factor de la clientul de
factoring. Calculul exagerat de costuri pentru serviciile oferite poate diminua peste măsură pre ul
real de cumpărare a crean elor, care poate dezavantaja în mod substan ial situa ia financiară a
clientului de factoring. De aceea, se recomandă o mare aten ie clientului de factoring în procesul de
negociere şi definitivare a contractului de factoring.
La stabilirea limitei de finan are reale, factorul va trebui să facă o analiză foarte detaliată şi
să hotărască în cunoştin ă de cauză. Aspectele care pot fi luate în considerare pot fi multiple şi, din
această cauză, vor fi enumerate doar câteva considerate mai importante102:
- rezultatele verificărilor de bonitate a debitorilor de factoring;
- resursele financiare, care stau la dispozi ia factorului pentru finan area crean elor de
factoring (fonduri proprii şi credite contractate);
- posibilită ile de refinan are ale factorului peste nivelul surselor financiare;
- nivelul gradului de risc pe care factorul şi-l poate asuma în privin a limitei de finan are.
7.3.5. Costul opera iunii de factoring
Evaluarea financiară a factoringului constă în a compara costul tehnicii cu ansamblul

economiilor realizate datorită acesteia. Concret, trebuie identificate şi cuantificate toate inciden ele
financiare ale factoringului.
În cuantificarea costurilor şi avantajelor factoringului apar unele dificultă i, deoarece unele
elemente de costuri sau de economii nu pot fi măsurate cu uşurin ă.
Costurile directe ale factoringului sunt cele de remunerare a factorului, care cuprinde două
elemente: comisionul de factoring şi comisionul de finan are.
Comisionul de factoring reprezintă un procent aplicat asupra sumei totale a facturilor
transferate factorului şi acceptate de către acesta. Această cotă procentuală se aplică asupra valorii
nete a cifrei de afaceri, determinată după deducerea eventualelor rabaturi acordate de către
întreprindere debitorilor. Cota este conven ională, se înscrie în contract şi rămâne constantă.
Totuşi, nivelul său poate fi diferit de la o întreprindere la alta, în func ie de nivelul cifrei de afaceri
a aderentului, de numărul facturilor remise factorului, de suma medie a facturilor, de calitatea,
diversitatea şi repartizarea geografică a debitorilor, de termenul mediu de plată consim it
clien ilor. Comisionul cuprinde cheltuielile generale şi marja factorului, fiind cuprins, de exemplu,
între 0.5% şi 2%.
Comisionul de finan are reprezintă dobânda percepută de factor pentru a remunera plă ile
anticipate solicitate de către aderent. Comisionul de finan are practicat de către băncile care
îndeplinesc rolul de factor se situează, de regulă, la nivelul ratei dobânzii pentru creditele pe
termen scurt acordate clien ilor cu cel mai bun serviciu al datoriei.
Costurile suplimentare ocazionate de factoring privesc: comisionul de factoring sau
comisionul de încasare; dobânzile plătite factorului; costul asigurării încheiate pentru a acoperi
riscul de insolvabilitate al debitorilor neagrea i103. Mai există şi cheltuieli ocazionate de studiul
privind rentabilitatea utilizării factoringului, de transferarea crean elor factorului, de
reorganizarea compartimentelor întreprinderii, de notificarea clien ilor cu privire la utilizarea
factoringului.
102Molico, T., Wunder, E. – Factoringul, alternativă modernă de finanţare, Editura CECCAR, Bucureşti, 2004, pag. 133.
103Ilie, V., Teodorescu, M. – Factoringul – modalitate de ameliorare a lichidităţii întreprinderii, Tribuna Economică, v.
15, nr. 36, 2004, pag. 41.
69
Economiile104 provin, de regulă, din: renun area par ială sau totală la contabilitatea clien ilor;
diminuarea numărului de litigii cu clien ii; diminuarea asigurărilor pentru acoperirea riscului de
insolvabilitate a clien ilor; recuperarea crean elor asupra clien ilor agrea i, chiar în situa ia
incapacită ii de plată; ob inerea de sconturi pentru plata furnizorilor sau reducerea cheltuielilor
financiare.
Pentru evaluarea economiilor, trebuie să se ină cont de următoarele avantaje: simplificarea
gestiunii crean elor comerciale, elaborarea cu uşurin ă a bugetelor şi previziunilor financiare,
ameliorarea structurii păr ii inferioare a bilan ului, reducerea costurilor cu organizarea eviden ei
contabile şi cu urmărirea încasării clien ilor. Aceste economii nu sunt totdeauna evidente,
îndeosebi atunci când personalul este transferat în alte compartimente din cadrul întreprinderii.
Pentru a reda costul efectiv al operaţiunii de factoring, prezentăm următorul exemplu105:

La începutul lunii martie, întreprinderea „C” S.A. vinde bunuri în valoare totală de 150.000
clien ilor fideli, dar decide să ceară încasarea mai devreme de cele 60 de zile convenite pentru
aceste facturi. Societatea de factoring este de acord să finan eze 80% din valoarea nominală, de
exemplu 120.000 lei. Rata dobânzii este stabilită la 12% pe an. Facturile au termen de plată pe 30
aprilie, exact 60 de zile de la tranzac ia ini ială. Cheltuielile cu serviciile bancare sunt de 1,2%.
După cum se procedează în mod curent este creat un cont special la banca la care sunt realizate
toate plă ile. Secven ele cash-flow-ului sunt următoarele:
• 1 Martie: întreprinderea „C” S.A. primeşte disponibilită ile în avans 120.000 lei;
• 30 Aprilie: clien ii plătesc 150.000 lei, factorul primeşte 150.000 lei iar întreprinderea „C”
S.A. primeşte mai pu in cu 4.167 lei, reprezentând următoarele taxe:
- cheltuieli cu serviciile bancare: 1,2% × 150.000 = 1.800 lei;
60
- dobânda: Dob = 12% × 120.000 × = 2.367 lei.
365
Încasarea netă la scaden ă este : (20% ⋅ 150.000) − 4.167 = 25.833 lei iar suma totală încasată de
întreprinderea „C” S.A. este 120.000 + 25.833 = 145.833 lei.
4.167
În consecin ă întreprinderea „C” S.A. a stabilit un discount de = 2 ,8% pentru 60 de
150.000
zile pentru încasarea în avans a 80% din suma de plată.
Exprimată în rată anuală a dobânzii, costul efectiv al operaţiunii de factoring ( k Cs ) este
4.167 365
aproximat la: k Cs = × × 100 = 17 ,38% .
145.833 60
7.4. Forfetarea106
Forfetarea este un instrument de finan are a comer ului exterior. În frecvente cazuri
problema principală a unui contract de livrare a mărfurilor la export nu este pre ul, calitatea şi
termenul de livrare, ci modalitatea de finan are a contractului interna ional. Modalită ile de
finan are a exportului sunt multiple, existând mai multe variante de instrumente de finan are, de
la cele clasice, tradi ionale, până la cele speciale. Din cadrul acestei categorii speciale de finan are
fac parte: leasingul, factoringul şi forfetarea.
104 Ilie, V., Teodorescu, M. – Factoringul – modalitate de ameliorare a lichidităţii întreprinderii, Tribuna Economică, v.
15, nr. 36, 2004, pag. 41-42.
pag. 387.
106 Molico, T. – Forfetarea, o variantă a instrumentelor de finanţare a exportului, Contabilitatea, Expertiza şi Auditul
Afacerilor, nr. 9, 2004, pag. 56-61.

70
Astfel, în afacerile interna ionale vânzarea mărfurilor este condi ionată în mare măsură de
găsirea celor mai bune posibilită i de finan are a acestora, în cadrul variantelor de plată şi creditare
a opera iunilor de export.
7.4.1. Elementele componente ale opera iunii de forfetare
Forfetarea constă în cumpărarea crean elor de export de scurtă, medie şi lungă durată fără
posibilitatea de drept de recurs asupra exportatorului în caz de neplată. Forfetistul (exportatorul)
vinde crean ele sale, confirmate cu documente, unui forfetar (bancă sau institu ie specializată) la o
valoare temporară scontată. Concomitent, riscul de neplată trece asupra finan atorului, iar
exportatorul răspunde în continuare numai pentru legitimitatea (realitatea) crean ei.
Forfetarea este tehnica de finan are în faza de postlivrare/prestare de bunuri/servicii, prin
vânzarea-cumpărarea fără recurs asupra exportatorului sau a beneficiarilor a unor crean e
scadente la termen, încorporate în titluri de credit (cambia, biletul la ordin), garantate sau nu de un
ter , sau crean e plătibile prin metode de plată asigurătorii (acreditivul documentar, scrisoarea de
garan ie).
Pentru în elegerea opera iunii de forfetare este necesară cunoaşterea elementelor
componente ale acestui instrument de finan are a afacerilor de export.
În figura 7.1. sunt prezentate două categorii de date importante ale acestui forfetării, care se
referă la:
- partenerii de afaceri implica i în acest instrument de finan are;
- circuitul opera iunilor principale de forfetare în perioada derulării contractului de
finan are.
Figura 7.1. Prezentarea schemei grafice a afacerilor de forfetare
I. Exportator (forfetist)
1 2 5 8
II. Importator 4 III. Finanţator

(f f t )
3 9 10 6 7
IV. Banca garantă
Sursa: Molico, T. – Forfetarea, o variantă a instrumentelor de finanţare a exportului, Contabilitatea, Expertiza şi

Auditul Afacerilor, nr. 9, 2004, pag. 57.
Partenerii participan i în afacerea de forfetare sunt numerota i cu cifre romane, iar circuitul
opera iunilor principale de forfetare, cu cifre arabe.
În structura afacerilor de forfetare sunt prezen i următorii patru parteneri principali:
I. exportatorul (forfetistul);
II. importatorul;
III. finan atorul (forfetarul);
IV. banca garantă.
71
Existen a acestor patru parteneri principali în derularea opera iunilor de afaceri de forfetare
este definitorie din punct de vedere al acestui instrument de finan are a exportului. Circuitul
opera iunilor principale a fost redat schematic astfel:
1. încheierea contractului comercial de vânzare-cumpărare interna ional, prin care
exportatorul solicită importatorului acceptarea unui titlu de credit (cambie, bilet la ordin);
2. livrarea mărfurilor;
3. importatorul semnează cambia în contul garan iei bancare;
4. bancă garantă din ara importatorului predă cambia exportatorului;
5. exportatorul vinde crean a la pre ul de forfetare convenit cu finan atorul;
6. forfetarul (finan atorul) trimite spre încasare cambia băncii garante;
7. banca garantă răscumpără cambia de la forfetar;
8. forfetarul achită suma prevăzută în contractul de forfetare exportatorului;
9. la scaden ă importatorul plăteşte contravaloarea cambiei băncii garante;
10. banca garantă restituie cambia importatorului.
Prin aceste 10 opera iuni de forfetare circuitul acestui instrument de finan are se consideră
închis, în momentul în care importatorul a achitat valoarea mărfurilor livrate de exportator şi a
reintrat în posesia cambiei semnate în contul garan iei bancare.
Procedurile circuitului de plată, conform reglementărilor interna ionale, se vor derula
potrivit prevederilor legale ale statului unde îşi are reşedin a importatorul.
Prevederile cu privire la reglementarea afacerilor de forfetare în legisla ia română prezintă
următorul con inut:
• Forfetarea este contractul prin care un vânzător sau un prestator de servicii îşi vinde
crean ele pe care le are asupra unui cumpărător sau beneficiar unei societă i bancare sau unei
institu ii financiare specializate, contra unei taxe de forfetare (art. 6(2) lit. a) din Legea nr.
469/09.07.2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, Monitorul Oficial nr.
529/19.07.2002);
• Băncile pot desfăşura, în limita autoriza iei acordate, următoarele activită i: contractare
de credite, incluzând, printre altele, credite de consum, credite ipotecare, finan area tranzac iilor
comerciale, opera iuni de factoring, scontare, forfetare (art. 8 lit. b) din Legea nr. 485/2003 pentru
modificarea şi completarea Legii bancare nr. 58/1998, Monitorul Oficial nr. 876/10.12.2003).
7.4.2. Analiz comparativ între factoring şi forfetare
În practica vie ii economice interna ionale, în multe cazuri contractele de forfetare se

consideră pe nedrept ca făcând parte din categoria contractelor de export de factoring. Chiar dacă
există multe elemente comune între contractele de export de factoring şi cele de forfetare, în nici un
caz nu se poate pune semn de egalitate între cele două instrumente de finan are din sfera
exportului interna ional. Trebuie men ionat că forfetarea prezintă unele particularită i esen iale,
care neapărat constituie elementele ce determină în mod deosebit caracterul acestui instrument de
finan are a exportului de mărfuri şi prestări de servicii.
Făcându-se o analiză comparativă între structura, caracterul, conţinutul şi forma celor două
instrumente de finan are, cu toate că la ambele se realizează transformarea crean elor în lichidită i
prin vânzarea crean elor rezultate din livrarea mărfurilor sau din prestări de servicii unei ter e
persoane (factor sau forfetar), totuşi acestea diferă unul de celălalt în mod esen ial prin
următoarele:
• la forfetare nu sunt cumpărate toate crean ele unei întreprinderi, ci numai unele crean e
de export cu termen lung de scaden ă;
• în toate cazurile vânzarea prin instrumentul de forfetare exclude posibilitatea dreptului
de ac ionare în recurs contra exportatorului, în cazul imposibilită ii de încasare a crean elor.
Această clauză de renun are la dreptul de regres men ionată în contractul de forfetare este
exprimată şi în virtutea cambiei emise pentru plata crean elor. Aceste clauze şi forme de plată în
exclusivitate nu se regăsesc în contractele de factoring. În contractele de forfetare pe primul plan se
72
situează mai mult clauzele cu privire la func ia de asigurare a creditelor şi mai pu in clauza
privind func ia de finan are;
• asumarea obliga iei de plată a crean ei se face de către importator şi bancă;
• în contractul de forfetare nu sunt clauze cu privire la preluarea de către forfetar a unor
servicii complementare, cum sunt cele din domeniul contabilită ii, statisticii, emiterii de soma ii şi
de măsuri pentru încasarea sumelor datorate, care sunt incluse în contractele de factoring de
export.
• durata contractelor la cele două instrumente de finan are este diferită: în cazul afacerilor
de forfetare, durata contractelor se situează între şase luni şi cinci ani, în timp ce durata
contractelor de factoring este de maximum 180 de zile;
• contractele de forfetare sunt încheiate cu crean e în cele mai puternice valute existente pe
pia a mondială, cum ar fi, de exemplu, dolarul american, euro, lira engleză, francul elve ian etc., şi
sunt determinate de adresa importatorului.
În concluzie, se poate afirma că încheierea contractului de forfetare trebuie făcută cu multă
aten ie şi în condi ii optime, deoarece trebuie să cuprindă toate circuitele importante ale
opera iunilor de forfetare în care sunt implica i to i cei patru parteneri importan i din afacere.
73
PARTEA III.2. FINAN AREA PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG A

ÎNTREPRINDERII
În general, întreprinderile îşi finan ează investi iile pe termen mediu şi lung din trei surse
alternative, care nu se exclud reciproc: finan are directă furnizată de pie ele de capital sub forma
ac iunilor comune; finan are directă furnizată de pie ele de capital sub forma împrumuturilor cu
dobândă pe termen mediu şi lung; finan are generată intern de către întreprindere sub forma
profiturilor re inute. Aceste finan ări diferă între ele prin modul în care sunt emise, obliga iile pe
care le impun la nivelul managementului întreprinderii, măsura în care sunt afectate de sistemul
fiscal, precum şi în ceea ce priveşte riscul.
Mai există însă şi alte surse de finan are: surse bugetare interne şi externe (subven ii, prime
de export, fondurile pre-structurale şi structurale), surse alternative de finan are pe termen mediu
şi lung (alian ele strategice, licen ierea, francizarea, finan area bazată pe incubatoare de afaceri,
fondurile de capital de risc), dar şi surse atrase în mod gratuit de la angaja i, stat, furnizori etc.,
împrumuturile de la asocia i, împrumuturile participative, titlurile subordonate, care sunt
asimilate fondurilor proprii.
Această parte a lucrării analizează în capitole distincte sursele proprii, surse împrumutate
şi sursele bugetare, precum şi restric iile şi criteriile utilizate în procesul de finan are a
întreprinderii.
CAPITOLUL 8. SURSE PROPRII DE FINAN ARE A ÎNTREPRINDERII
Fondurile proprii ale întreprinderii au în general un dublu rol: pe de o parte finan ează o
parte din valoarea investi iilor iar pe de altă parte servesc drept garan ie creditorilor întreprinderii
care finan ează cealaltă parte a investi iei.
Principalele surse proprii de finan are sunt: surse proprii la ini ierea unei afaceri,
autofinan area, cesiunea activelor, creşterile de capital şi alte surse care pot fi asimilate fondurilor
proprii.
8.1. Finan area intern
Finanţarea internă sau autofinanţarea reprezintă acumularea de capital degajată în cursul

exerciţiului contabil încheiat şi este cea mai eficientă soluţie de finanţare a nevoilor permanente107.
Ca sursă internă de finan are, autofinanţarea are o importan ă deosebită în asigurarea
autonomiei financiare. Formarea de fonduri prin autofinan are apare în condi iile în care
întreprinderea ob ine venituri din activitatea sa care să acopere toate cheltuielile şi, totodată, să
degajeze şi un profit din care o parte să fie utilizată pentru sporirea activelor imobilizate şi a
activelor de exploatare.
8.1.1. Rolul şi importan a autofinan rii întreprinderii
Autofinan area constituie o sursă financiară complet diferită de celelalte, ea având un statut
deosebit în politica de finan are a întreprinderii.
În măsura în care autofinan area exprimă capacitatea întreprinderii de a asigura
reproducerea capitalurilor care-i sunt conferite, aceasta constituie singura finan are independentă
şi stabilă, putând să asigure rambursarea împrumuturilor întreprinderii. Autofinan area constituie
fundamentul pe care se poate edifica o politică de finan are viabilă.
74
În primul rând, autofinan area exprimă aptitudinea întreprinderii de a asigura reproduc ia

simplă şi, în măsura care este posibil, reproduc ia lărgită, respectiv creşterea capitalurilor.
Autofinan area corespunde resurselor care permit mai întâi compensarea uzurii fizice şi morale a
activelor pe termen lung, prin amortizare.
Apoi, autofinan area asigură compensarea riscurilor referitoare fie la anumite elemente de
activ (provizioane pentru descrierea crean elor, a stocurilor etc.), fie asupra ansamblului
patrimoniului (provizioane pentru riscuri şi cheltuieli).
În cele din urmă, autofinan area corespunde păr ii din rezultate care este men inută şi
reinvestită în activitatea întreprinderii.
Autofinan area poate să vizeze două direc ii fundamentale. Pe de o parte, poate viza
activele imobilizate (investi ii în sensul tradi ional al termenului). Pe de altă parte, autofinan area
poate însemna rambursarea împrumuturilor. Compara ia între suma datoriilor pe termen lung şi
mediu şi cea a mărimii autofinan ării permite să se aprecieze capacitatea de rambursare a
datoriilor de către întreprindere.
Indicatorul care exprimă capacitatea de rambursare a datoriilor de către întreprindere este
dat de raportul între datoriile pe termen mediu şi lung şi mărimea autofinan ării108.
Un nivel satisfăcător al autofinan ării apare ca o condi ie fundamentală pentru ob inerea
altor surse de autofinan are. Nici creşterea de capital şi nici împrumuturile nu se pot realiza dacă
întreprinderea nu manifestă o capacitate de autofinan are suficientă. Finan area externă apare
astfel ca o completare, şi nu ca o substituire a resurselor procurate prin autofinan are.
Autofinan area fiind ob inută prin activitatea întreprinderii, ea apare ca singură garan ie
pentru autonomie şi stabilitate financiară. Sigur, există şi alte surse stabilite în afara finan ării, cum
ar fi creşterea de capital sau împrumuturile pe termen mediu şi lung, dar insuficien a
autofinan ării face să se reducă posibilită ile de autofinan are externă.
Autofinan area va constitui deci începutul inevitabil al oricărui plan de autofinan are la
termen. Furnizorii externi de fonduri nu vor accepta să aducă resurse decât dacă suma
autofinan ării este liniştitoare109.
Autofinan area presupune că întreprinderea trebuie să-şi asigure dezvoltarea folosind în
exclusivitate rezultatele financiare pozitive ob inute în exerci iile anteriore.
Autofinan area prezintă avantaje nete deoarece ea asigură mobilizarea tuturor resurselor
financiare ale unită ii şi nu duce la sporirea cheltuielilor şi deci, reducerea profitului prin
dobânzile bancare ce se plătesc în cazul creditelor.
Cu toate acestea, practica arată că este oportună îmbinarea utilizării fondurilor proprii şi a
împrumuturilor. Autofinan area în exclusivitate face ca întreprinderea să fie ruptă de pia a
financiară a capitalurilor.
Decizia de autofinan are trebuie să fie analizată în func ie de rata rentabilită ii pe care o
degajă profitul reinvestit. Rata rentabilită ii proiectelor ob inute prin autofinan are trebuie să fie
mai mare decât rentabilitatea cerută de ac ionari, numai astfel autofinan area are un efect pozitiv
pentru întreprindere, în sensul că valoarea financiară a acesteia creşte.
În cadrul analizei financiare a întreprinderii autofinan area joacă un rol principal deoarece
ea reflectă capacitatea întreprinderii de a-şi genera prin for e proprii sursele necesare nu numai
pentru reînnoirea capacită ilor existente, dar şi pentru, modernizarea şi dezvoltarea lor.
Autofinan area este influen ată de110:
- capacitatea de autofinanţare, care reprezintă surplusul monetar ob inut de întreprindere ca
rezultat al tuturor opera iunilor de încasări şi plă i efectuate într-o anumită perioadă, inându-se
seama şi de fiscalitate;
203.
204.
110 Florea, Ș. – Gestiunea şi managementul activităţii financiare din întreprinderi, Editura Victor, Bucureşti, 1997, pag.
154-155.
75
- dividendele distribuite acţionarilor.

Autofinan area efectivă, de regulă, este mai mică decât capacitatea de autofinan are,
deoarece nu totalitatea capacită ii de autofinan are rămâne la dispozi ia întreprinderii pentru
finan are internă, ci mai pu in beneficiile distribuite ac ionarilor sub formă de dividende şi
participa iile la beneficiu ale salaria ilor.
8.1.2. Componentele autofinan rii
Privită din punctul de vedere al componentelor sale, autofinan area, denumită uzual şi
autofinan area totală sau brută este formată din autofinan area de men inere şi autofinan area
netă111.
Resursele pe baza cărora se înfăptuieşte autofinanţarea de menţinere sunt formate
îndeosebi pe seama amortizării activelor corporale ce corespund pierderii reale din valoarea
acestora şi pe seama provizioanelor constituite pentru creşterile de pre uri. Aceste resurse
reprezintă sume la dispozi ia întreprinderii din care pot fi realizate cheltuieli aferente men inerii
patrimoniului dobândit.
Autofinanţarea netă este partea din autofinan area brută din care se formează resursele
proprii ale întreprinderii, peste necesarul cerut de refacerea capitalurilor investite, având ca efect o
creştere a patrimoniului. Autofinan area netă se constituie din beneficiile puse în rezervă
(beneficiile care rămân după prelevarea impozitului şi remunerarea asocia ilor sau ac ionarilor,
precum şi participarea salaria ilor la profit), precum şi din partea din fondul de amortizare care
depăşeşte deprecierea reală a elementelor de imobilizări. Utilizarea acestor resurse conduce
nemijlocit la creşterea patrimoniului, respectiv a bogă iei proprietarilor.
8.1.3. Factorii care influen eaz decizia de autofinan are
Autofinan area depinde de puterea economică a întreprinderii, ceea ce asigură posibilitatea

de a impune anumite reguli cu furnizorii sau clien ii, de capacitatea de negociere cu salaria ii,
ac ionarii şi creditorii, precum şi de politica statului în anumite etape de dezvoltare.
În legătură cu politica statului aceasta se constituie într-o serie de măsuri legate de nivelul
unor impozite şi taxe, nivelul dobânzilor, plata salaria ilor, politica de amortizare etc.
Politica de autofinan are urmăreşte să realizeze o creştere a întreprinderii şi o independen ă
financiară prin creşterea lichidită ii ca urmare a dirijării profitului aferent dividendelor pentru
acumulare de capital, ceea ce îi asigură o putere economică sporită. De asemenea, se urmăreşte
creşterea cursului ac iunilor întreprinderii, deci a valorii acestora prin asigurarea unei propor ii
mai mari pentru autofinan are din profitul net, ceea ce reduce riscul de insolvabilitate financiară.
O politică justă de autofinan are trebuie să asigure realizarea intereselor atât a conducerii
întreprinderii cât şi a ac ionarilor112.
Decizia de autofinan are şi nivelul acesteia sunt adesea influen ate de factori externi şi
interni113,cum ar fi: fiscalitatea, diverse constrângeri privind accesul pe pia a financiară sau
constrângeri juridice diverse, politica dusă de bănci fa ă de creditarea întreprinderilor, costul
creditelor, gradul de rentabilitate ce se ob ine şi inten iile de creştere economică ale
întreprinderilor.
Sub aspectul fiscalităţii se poate vorbi despre o rela ie de tipul fiscalitate mare –
autofinan are ridicată şi invers, în sensul că o politică de impozite apăsătoare incită întreprinderea
111 Ana, Gh. I. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 62.
112 Florea, Ș. – Gestiunea şi managementul activităţii financiare din întreprinderi, Editura Victor, Bucureşti, 1997, pag.
156.
113 Toma, M., Alexandru, F. – Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag.
113 – 121.
76
să procedeze la capitalizarea unei păr i din profit, cât mai mare cu putin ă, găsind în această
destina ie condi ii mai lejere de impunere114.
Constrângerile privind accesul pe piaţa financiară se referă la faptul că societă ile necotate
la bursă nu pot apela la pia a financiară pentru procurarea fondurilor necesare creşterii economice
şi în consecin ă rămâne alternativa creditului bancar, a autofinan ării sau a creşterii de capital prin
fonduri proprii externe.
Constrângerile juridice diverse se referă la decizia Adunării Generale de a distribui
dividende sau de a reinvesti profitul ob inut.
8.1.4. Avantajele autofinan rii
În economia de pia ă, autofinan area prezintă o serie de avantaje115 pentru întreprindere,

dintre care enumerăm:
¬ constituie un mijloc sigur de finan are, având în vedere că întreprinderile întâmpină
greută i în anumite situa ii conjuncturale în colectarea capitalurilor de pe pia a financiară şi
monetară116;
¬ libertatea de ac iune a întreprinderii este apărată în sensul că asigură independen a
sau autonomia în gestionare fa ă de ac ionari, fa ă de organismele financiare şi de credit,
organisme care exercită un control riguros pentru a-şi asigura garan ia capitalurilor date cu
împrumut.
Autofinan area creează avantaje nu numai pentru întreprinderi ci şi pentru acţionari:
♦prin capitalizarea unei păr i din profit, creşte valoarea bursieră a întreprinderii, creşte
cursul ac iunilor de inute de ei, deci, creşte avu ia lor;
♦profitul reinvestit este exonerat de la plata impozitului pe profit sau se aplică reduceri
substan iale de impozit, ceea ce creează posibilită i mai mari de reinvestire.
De asemenea, nu se poate vorbi despre un optim general al politicii de autofinan are. Pe
plan mondial, au existat atât perioade în care o bună structură financiară se caracteriza printr-un
nivel scăzut al îndatorării, punându-se accentul pe autofinan are şi alte resurse proprii, cât şi
perioade în care o bună structură financiară se caracteriza printr-un caracter „normal” al
îndatorării.
8.1.5. Corela ii dintre autofinan are, împrumut, amortizare şi repartizarea profiturilor
Analiza autofinan ării117 scoate în eviden ă o serie de corela ii ce există între capacitatea de
autofinan are şi al i indicatori.
Sub aspect financiar, legătura între autofinanţare şi îndatorare este complexă deoarece
autofinan area este aproape întotdeauna o condi ie necesară în vederea ob inerii unui împrumut.
Ea constituie în acelaşi timp o garan ie şi un mijloc de rambursare. Cu cât creşte capacitatea de
autofinan are, cu atât posibilită ile de ob inere a creditelor cresc. Sporirea capacită ii de
autofinan are este posibilă numai în condi iile în care rata rentabilită ii economice este mai mare
decât rata dobânzii.
În ceea ce priveşte corelaţia dintre autofinanţare şi amortizare, în realitate, putem afirma că
amortizarea are o influen ă neutră asupra autofinan ării: mărind costurile cu amortizarea, se
114 Tudorache, D., Secăreanu, C. – Finanţele publice. Finanţele firmei, Editura Universitară, Bucureşti, 2006, pag. 191-
192.
2001, pag. 88.

117 Florea, Ş. – Gestiunea şi managementul activităţii financiare din întreprinderi, Editura Victor, Bucureşti, 1997, pag.
155-156.
77
micşorează profitul şi invers, aşa încât nu se poate conta pe un alt cuantum al resurselor de
autofinan are decât acela pe care-l poate genera exploatarea. Deşi pe total, amortizarea nu
influen ează nivelul autofinan ării, totuşi, în timp, în func ie de metodele de amortizare utilizate se
creează posibilitatea constituirii anuale a unui fond de amortizare mai mare sau mai mic. În cazul
creşterii fondului de amortizare creşte şi nivelul de autofinan are şi invers.
Politica privind repartizarea profiturilor este o politică de lichiditate: dacă se constituie fond
de rezervă cresc lichidită ile întreprinderii şi deci posibilită ile de autofinan are; repartizări de
dividende mai mari conduc la micşorarea lichidită ilor şi deci a posibilită ilor de autofinan are.
Acordarea unor dividende mari, deşi are efect pozitiv asupra ac ionarilor prin faptul că
aceştia realizează un câştig superior, totuşi asupra autofinan ării efectul este negativ în sensul că
aceasta se micşorează. În situa ia neacordării de dividende sau a acordării lor la un nivel mai
redus, lichidită ile întreprinderii cresc şi totodată şi nivelul de autofinan are, deşi pot să apară
unele nemul umiri din parte ac ionarilor. Aceste nemul umiri se pot concretiza în vânzarea la
bursă a ac iunilor şi dacă acest proces capătă amploare are drept consecin ă scăderea cursului
ac iunilor la bursă, cu efecte negative asupra vie ii economice a întreprinderii.
8.1.6. Costul autofinan rii
Deşi autofinan area este o politică financiară sănătoasă şi de dorit, nu este oportun să se
exagereze în această direc ie, autofinan area putând avea asupra întreprinderii următoarele
consecin e: pierderea legăturii cu pia a financiară, diminuarea mobilită ii capitalului şi necesitatea
creşterii rentabilită ii economice, care de cele mai multe ori este dificil de realizat astfel încât să
satisfacă cerin ele investitorilor.
În realitate, în România, ca şi în alte ări, autofinan area reprezintă o sursă de finan are
foarte importantă pentru multe întreprinderi118. La prima vedere, profiturile re inute par să fie o
sursă gratuită de finan are. Totuşi, din punctul de vedere al ac ionarilor sau asocia ilor (care sunt
proprietarii firmei) profiturile re inute reprezintă un cost de oportunitate deoarece, dacă profiturile
realizate ar fi fost integral plătite ca dividende în numerar, ac ionarii ar fi putut investi aceşti bani
la o rată de venit pe care pia a o asigură la momentul respectiv. Ca urmare, profiturile re inute au
un cost similar cu cel al ac iunilor comune pe care firma le are emise pe pia ă119.
Întrucât autofinan area are ca resurse şi amortizările şi provizioanele calculate, acestea se
pot considera fluxuri de trezorerie din întreaga activitate a întreprinderii, finan ată atât din
capitaluri proprii, cât şi împrumutate. În consecin ă, costul autofinan ării din amortizări şi
provizioane este egal cu costul mediu ponderat al capitalului120.
Dacă o să considerăm componen a capitalului din trei surse, respectiv ac iuni comune,
ac iuni preferen iale şi datorii, atunci formula costului mediu ponderat al capitalului121 ( CMPC )
Cc Cp
× (1 − τ) , în care:
D
va fi: CMPC = k c × + kp × + kD ×
Cc + Cp + D Cc + Cp + D Cc + Cp + D
k c = costul capitalului corespunzător ac iunilor comune;
C c = valoarea de pia ă a capitalului în ac iuni comune;
C p = valoarea de pia ă a capitalului în ac iuni preferen iale;
D = valoarea de pia ă a capitalului împrumutat;
k p = costul capitalului corespunzător ac iunilor preferen iale;
118 Lumby, S., Jones, C. – Corporate Finance: Theory and Practice, 7th edition, Thomson High Holborn House, London,
2003, pag. 392-393.
119 Hoan ă, N. – Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 313.
120 Stancu, I. - Finanţe - Teoria pieţelor financiare, finanţele întreprinderilor, analiza şi gestiunea financiară, Editura
Economică, Bucureşti, 1997, pag. 355.

121 Pratt, S. P. – Cost of Capital. Estimation and Applications, John Wiley & Sons Inc., New Jersey, 2002, pag. 46.
78
k D = costul datoriilor, înainte de impozitare, echivalent cu dobânda cerută de

împrumutători.
τ = cota de impozitare a profitului.
Din formula de mai sus, rezultă că determinarea costului mediu ponderat al capitalului
este relativ simplă. Totuşi, calculul acestuia ridică serioase probleme în aplicarea lui în practică,
cum ar fi: determinarea costurilor specifice fiecărei surse de capital şi alegerea sistemului de
ponderi ale surselor de capital. Aceste dificultă i pot fi însă diminuate prin fixarea de către
conducerea întreprinderii a unei structuri financiare optime care va maximiza valoarea
întreprinderii şi va conduce la men inerea acesteia în timp.
Din punct de vedere al ra ionalită ii economice, autofinan area este o resursă scumpă.
Costul autofinan ării este rentabilitatea economică, ce trebuie să fie mai mare decât rata medie a
dobânzii pentru a avea levier financiar. Dacă afacerea care a generat sursele este suficient de
rentabilă, înseamnă că reinvestirea lor este cel mai bun plasament pe care îl oferă pia a. Limita
autofinan ării este dată de principiul diversificării plasamentului. Diversificarea plasamentului este
efectiv un factor de reducere a riscului. Măsura riscului unui portofoliu permite observarea
factorilor care determină importan a acestui risc şi arată influen a coeficientului de legătură între
diferitele rate de rentabilitate ale titlurilor.
8.2. Dezinvesti ia
Dezinvestiţia reprezintă o sursă internă de capital impozabilă la nivelul profitului de

exploatare din cesiunea de active fixe, respectiv la nivelul plusvalorii pre ului de revânzare a
activelor cesionate în raport cu valoarea lor contabilă rămasă neamortizată122.
Este vorba de un revers al investi iilor. La finele proiectului, valoarea reziduală de pia ă a
activelor autorizează finan area par ială a noilor proiecte. Acest demers poate fi rezultatul unor
reînnoiri curente sau al reorientărilor strategice123.
Întreprinderile pot recurge la cedarea activelor imobilizate din următoarele ra iuni124:
reînnoirea obişnuită a imobilizărilor necesare şi valorificarea prin vânzare a imobilizărilor
care au fost înlocuite125;
din necesitatea de a ob ine capitaluri suplimentare pentru dezvoltare, întreprinderile pot
ceda unele imobilizări care nu sunt absolut necesare activită ii;
punerea în practică a unei strategii de reorganizare; astfel se vor ceda unele uzine,
participa ii, filiale a căror activitate este marginală în raport cu activitatea întreprinderilor mamă.
Întrucât aceste surse ob inute din autofinan are sau din cedarea activelor imobilizate nu
sunt suficiente, de cele mai multe ori întreprinderile apelează la surse externe de capital.
8.3. Majorarea capitalului social
Majorarea capitalului social reprezintă o decizie financiară strategică luată de Adunarea

Generală a ac ionarilor sau Consiliul de administra ie atunci când este necesară o constituire de
fonduri proprii generată de acoperirea unor pierderi, când capitalurile proprii sunt insuficiente sau
când se urmăreşte dezvoltarea activită ilor ori adoptarea unor proiecte noi care vizează o creştere
economică în scopul multiplicării rentabilită ii.
Finan area întreprinderilor prin creşterea capitalului social demonstrează viabilitatea
acestora şi are un efect pozitiv asupra ter ilor (bănci, parteneri de contracte), sporind încrederea
122 Stancu, I. (coordonator) – Finanţe – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag.
331.
123 Avare, Ph., Legros, G., Lemonnier, P. – Gestiune şi analiză financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag.
394.
124 Ariton, D. – Finanţele întreprinderii, Editura Funda iei Universitare “Dunarea de Jos”, Gala i, 2002, pag. 115.
125 Avare, P., Legros, G., Lemonnier, P. – Gestiune şi analiză financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 394.
79
acestora în întreprinderi. De asemenea, întreprinderile care cotează la Bursă, realizează mai uşor
subscrierea la creşterea de capital, deoarece ac iunile lor sunt negociabile, ceea ce le face mai
atractive decât ac iunile întreprinderilor care nu cotează la Bursă.
Creşterea capitalului social se manifestă concret prin noi aporturi în numerar sau în natură
ale ac ionarilor sau prin încorporarea rezervelor, încorporarea diferen elor de curs valutar,
calculate la cursul comunicat de Banca Na ională din ultima zi a anului, a diferen elor în plus din
reevaluarea activelor fixe corporale şi prin conversiunea crean elor în ac iuni sau prin fuziunea cu
altă întreprindere ori prin absorb ia altei întreprinderi126.
Dintre toate aceste forme se consideră că numai majorarea capitalului în numerar este o
opera iune de finan are directă, deoarece procură întreprinderilor noi lichidită i. Aportul în natură
şi majorarea rezultată din fuziune sau absorb ie sunt opera iuni indirecte de finan are. Nici
conversiunea crean elor nu este o opera iune directă de finan are deoarece nu are ca efect
procurarea de lichidită i, ci are ca efect modificarea structurii financiare a întreprinderii şi
transformarea unei datorii în capital neexigibil127.
8.3.1. Con inutul, drepturile şi tipologia ac iunilor
În ceea ce priveşte aportul extern128 la capitalul propriu, acesta corespunde fie fondurilor
ini iale avansate de proprietari pentru constituirea întreprinderii, fie fondurilor adăugate cu ocazia
majorării capitalului. Aceste aporturi se efectuează fie în natură (prin cedarea către întreprindere
de imobile, materiale, active corporale), fie în bani lichizi sau numerar.
În contrapartidă, aportorii de fonduri sunt recunoscu i ca participan i la capitalul
întreprinderii, având calitatea de proprietari şi, dobândind în acest fel, statutul de asocia i (în cazul
societă ilor în nume colectiv sau societă ilor cu răspundere limitată) sau de ac ionari (în cazul
societă ilor pe ac iuni sau al societă ilor în comandită pe ac iuni).
Dacă aportul în numerar sau în natură reprezintă surse de constituire a capitalului social,
modalitatea efectivă prin care se realizează acest lucru o constituie emisiunea de ac iuni.
Ac iunea este un titlu de participa ie care conferă de inătorului calitatea de coproprietar,
dându-i dreptul la distribuirea beneficiilor sub formă de dividende. Ac iunea este un titlu de
coproprietate fără valoare garantată, în sensul că în caz de lichidare ac ionarii vor fi despăgubi i
din ceea ce rămâne, după achitarea tuturor datoriilor către creditori, ceea ce înseamnă că pot primi
şi în plus fa ă de valoarea nominală a ac iunilor de inute.
Altfel spus, ac iunile unei întreprinderi sunt înscrisuri în cont (mai rar documente la
purtător) care certifică proprietarului de inerea unei păr i din acea întreprindere, egală cu raportul
dintre numărul de ac iuni de inute şi numărul total de ac iuni emise de societate. Ac iunile de
aceeaşi clasă conferă drepturi egale de inătorilor, însă acestea pot diferi la un moment dat numai în
func ie de data cumpărării ac iunii; aceste diferen e sunt reglementate şi stabilite în mod
transparent.
Ac iunile nu aduc venituri certe, mărimea dividendelor anuale depinzând întotdeauna de
rezultatele financiare ale întreprinderii şi de decizia de distribuire de dividende. Trăsăturile
caracteristice ale ac iunilor au scopul să clarifice rela iile dintre întreprindere şi ac ionari. Acestea
se pot grupa în func ie de fazele emisiunii, valoarea ac iunilor şi drepturile pe care le conferă
ac ionarilor.
Ac iunile conferă celor care le de in următoarele drepturi:
a. dreptul de a participa la luarea deciziilor. O ac iune dă dreptul de a participa prin vot la
adoptarea hotărârilor importante ale Adunării Generale a Ac ionarilor (A.G.A.). Puterea de a
influen a o decizie sporeşte propor ional cu numărul ac iunilor de inute. Votarea se poate face
126Ana, Gh. I. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 63.
2001, pag. 104.
128 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 115-117.
80
personal în cadrul A.G.A. sau prin delega i. Dreptul de vot se exercită în următoarele situa ii
importante din via a întreprinderii:
■ analiza anuală a consiliului de administra ie (a gestiunii patrimoniului întreprinderii
realizate de către conducerea acesteia);
■ decizia de majorare sau de reducere a capitalului social;
■ decizia de distribuire a dividendelor;
■ alegerea şi revocarea organelor de conducere ale întreprinderii.
Dreptul de vot se stabileşte în func ie de valoarea nominală a ac iunilor fixată prin statut.
Un ac ionar va avea o putere de vot egală cu ponderea valorii nominale a ac iunilor sale în
capitalul social al întreprinderii.
b. dreptul la informare, conform căruia ac ionarul are dreptul să fie informat despre
activitatea întreprinderii conform legilor existente şi regulamentelor specifice burselor de valori,
pentru corpora iile ale căror ac iuni sunt tranzac ionate pe aceste pie e organizate.
c. dreptul la dividende. De inătorul ac iunii are dreptul la o cotă procentuală corespunzătoare
din dividendele distribuite anual de întreprindere. Ac iunile de acelaşi fel sunt egale, dar
momentul cumpărării sau vânzării determină existen a sau inexisten a dreptului la dividende.
d. dreptul de a vinde acţiunile. Acest drept nu poate fi restric ionat în nici un fel de societă ile
deschise (tranzac ionate, pe o pia ă organizată), dar pot exista condi ii de vânzare la societă ile
închise.
e. dreptul final la o parte din valoarea rămasă în cazul lichidării societăţii. Acest drept se exercită
după ce creditorii societă ii îşi recuperează crean ele, conform reglementărilor stabilite prin Legea
falimentului.
În literatura de specialitate, primele două drepturi conferite ac ionarilor se mai numesc
drepturi sociale, iar următoarele trei - drepturi patrimoniale.
Ac iunile se pot clasifica după următoarele criterii:
1. în raport cu modul de dispozi ie asupra drepturilor ac ionarilor prezentate anterior,
ac iunile pot fi:
■ acţiuni comune, ordinare provenite din aport în numerar sau în natură. Acestea conferă,
în mod egal, atât drepturi sociale, cât şi patrimoniale propor ional cu numărul de ac iuni de inute;
■ acţiuni privilegiate, fie asupra drepturilor sociale, fie asupra celor patrimoniale. Astfel,
ac iunile cu vot dublu de inute de ac ionarii importan i (fondatori, vip-uri etc.) dau putere de vot
corespunzător mai mare în raport cu ac iunile comune.
2. după modul de transmitere, ac iunile pot fi:
■ acţiuni nominative care nu sunt transferabile prin acte de vânzare-cumpărare decât cu
acordul A.G.A. Sunt ac iuni prin care se păstrează controlul gestionar al întreprinderii. Ele se
transmit prin declara ia făcută în registrul ac ionarilor emitentului, subscrisă de cedent şi de
cesionar şi prin men ionarea făcută pe ac iune sau prin alte modalită i prevăzute în actul
constitutiv.
■ acţiuni la purtător, în care nu se precizează numele de inătorului, ele fiind liber
tranzac ionabile în opera iuni private sau publice (la bursă) de transfer al dreptului de proprietate.
3. După valoarea lor, ac iunile pot fi:
- acţiuni cu valoare nominală. Valoarea nominală este suma minimă pe care trebuie să o
plătească un ac ionar pentru o ac iune. Ca mijloc de protec ie a averii ac ionarilor întreprinderea
nu poate vinde ac iunile sub acest pre . Capitalul social este suma valorilor nominale ale ac iunilor.
La valoarea nominală se calculează şi remunera ia capitalului (dividendele);
- ac iuni f r valoare nominal . Aceste ac iuni nu au înscrisă pe titlu nici un fel de valoare.
Cu prilejul negocierii se stabileşte valoarea lor, urmând ca întreaga sumă ob inută să se mobilizeze
la capitalul social.
Valoarea venală (de pia ă) a ac iunilor este aceea la care se vând şi se cumpără ac iunile.
Aceasta poate fi: valoare bursieră, pentru întreprinderile cotate la bursă sau valoare intrinsecă,
81
contabilă, pentru ac iunile necotate. Cursul ac iunilor la bursă, sub sau peste valoarea nominală
fluctuează în func ie de rezultatele financiare ale întreprinderii sau de unii factori subiectivi.
4. După drepturile pe care le confer , ac iunile pot fi:
- acţiuni cu privilegiu de vot. Privilegiul de vot este ataşat ac iunii şi nu cumpărătorului
ini ial, astfel încât el se transferă fiecărui de inător succesiv, în cazul în care ac iunile circulă prin
vânzare-cumpărare. Dreptul de vot presupune şi dreptul de control al ac ionarilor, care poate
merge până la preluarea conducerii întreprinderii;
- acţiuni cu privilegiu de dividend. Privilegiul de dividend există pentru toate ac iunile, el
decurgând din dreptul de coproprietate, dar acest drept nu este egal pentru diferite categorii de
ac ionari şi nu devine valabil decât atunci când hotărăşte întreprinderea să distribuie dividende.
Principalele avantaje conferite de inătorilor de ac iuni cu privilegiul de dividend sunt siguran a şi
stabilitatea veniturilor anuale, dar nu permite creşterea randamentului peste procentajul stipulat
expres în ac iune. În cazul în care întreprinderea nu distribuie dividende într-un an, dividendele
nedistribuite sunt pierdute de către posesorii unor astfel de ac iuni;
- acţiuni cu privilegiu de dividend cumulativ. Pentru acest tip de ac iuni, dividendele
nedistribuite se acumulează pe toată perioada, formând dividendul re inut. Acesta nu constituie
datorie pentru întreprindere decât atunci când se decide să se distribuie dividende. În aceste
cazuri, dividendul re inut se plăteşte cu prioritate, apoi în limita profitului destinat distribuirii,
urmează să fie remunerate celelalte ac iuni fără privilegiul de dividend cumulativ;
- acţiuni cu privilegiul de participaţie. Privilegiul de participa ie se ataşează numai pe
ac iunile cu privilegiul de dividend şi permite ac ionarului să primească un dividend adi ional, cu
condi ia ca suma totală a distribuirilor din profit să fie satisfăcătoare pentru a permite de inătorilor
de ac iuni fără privilegiul de dividend de a primi echivalentul în procente fa ă de capitalul subscris
şi vărsat;
- acţiuni cu privilegiul de conversiune. Privilegiul de conversiune dă posibilitatea de a
schimba o ac iune de inută, contra unei alte ac iuni, cu alte caracteristici sau cu alt titlu emis de
aceeaşi întreprindere;
- acţiuni cu privilegiul de răscumpărare. Privilegiul de răscumpărare constituie o derogare
de la regula generală conform căreia capitalul social este permanent, că nu poate fi retras de către
ac ionari.
După fazele emisiunii, capitalul constituit prin vânzarea ac iunilor poate fi:
- capital autorizat: valoarea ac iunilor men ionată în aprobarea din partea puterii publice
de a pune în vânzare ac iuni, aprobare ce con ine tipul şi caracteristicile ac iunilor puse în vânzare,
numărul lor şi valoarea totală a capitalului;
- capital subscris: reprezintă valoarea totală a capitalului pe care diverşi ter i s-au angajat
să-l depună;
- capitalul vărsat: se constituie treptat, pe măsura depunerilor efective de numerar la
casierie sau a virărilor în contul bancar;
- capitalul subscris şi vărsat: reprezintă sumele vărsate efectiv şi integral pe măsura
subscrierilor, pentru care întreprinderea a remis ac ionarilor certificatele de ac iuni.
8.3.2. Creşterile de capital prin noi aporturi în numerar
Creşterea capitalului social reprezintă o decizie financiară strategică, fiind luată de

conducerea întreprinderii, respectiv de Adunarea Generală a Ac ionarilor sau Consiliul de
Administra ie. Majorările de capital au loc în cazuri de dezvoltare a activită ii sau de adoptare a
unor proiecte noi care urmăresc creşterea economică şi, implicit, o rentabilitate tot mai mare.
Creşterea capitalului social marchează viabilitatea întreprinderii, având un efect pozitiv
asupra partenerilor de afaceri, a căror încredere în activitatea agentului economic sporeşte.
82
8.3.2.1. Tehnica emiterii ac iunilor
Suplimentarea capitalului social prin emisiunea de ac iuni noi şi punerea lor în vânzare
antrenează un aport de noi capitaluri. Ac iunile noi sunt identice cu cele vechi sub aspectul
drepturilor pe care le conferă. Vechii ac ionari au dreptul preferen ial de subscriere la majorarea
capitalului, drept care poate fi utilizat sau poate fi vândut, întrucât comportă avantaje financiare.
Capitalul suplimentat în acest fel este egal cu numărul de ac iuni emise înmul it cu pre ul
de emisiune. Pre ul de emisiune trebuie să fie mai mic decât cursul vechilor ac iuni pentru a se
asigura succesul opera iunii de subscriere. Dacă pre ul de emisiune ar fi mai mare decât cursul
ac iunilor vechi, nimeni n-ar cumpăra noile ac iuni, întrucât ar putea cumpăra de pe pia ă ac iuni
la un pre mai mic. Când se apreciază că este prea scăzut cursul, întreprinderea se ab ine de la
creşterea capitalului prin emisiuni de noi ac iuni, pentru a nu trebui să coboare prea mult pre ul de
emisiune.
Astfel, preţul de emisiune trebuie stabilit între valoarea nominală şi cursul vechi. Diferen a
dintre pre ul de emisiune şi valoarea nominală se numeşte prim de emisiune, care aduce avantaje
financiare întreprinderii.
Pentru creşterea capitalului în numerar există două posibilită i:
- creşterea valorii nominale a vechilor acţiuni: presupune apelul la ac ionarii existen i şi
acordul lor de a suplimenta cu fonduri capitalul social. Acest procedeu este greu de realizat atât
datorită dispersiei ac ionarilor în teritoriu, cât şi necesită ii convingerii lor să aducă noi capitaluri;
- emisiunea de noi acţiuni: ac iunile puse pe pia ă pot fi cumpărate de oricine, dar vechii
ac ionari au dreptul preferen ial de cumpărare. Dificultatea care apare aici constă în stabilirea
pre ului de emisiune.
8.3.2.2. Caracteristicile creşterilor de capital prin noi aporturi în numerar
Creşterile de capital prin noi aporturi în numerar129 prezintă o serie de caracteristici:

¾ sunt un mijloc de finan are din fonduri aproape proprii, provenind fie de la
ac ionarii vechi, fie de la al ii noi;
¾ emisiunea de ac iuni noi influen ează asupra diluării bogă iei (capitalului) pe
ac ionar, diluării beneficiului pe ac iune şi diluării puterii exercitate de ac ionari;
¾ se deosebesc de autofinan are deoarece autofinan area este o finan are internă, prin
efortul propriu al întreprinderilor (capitalizarea unei păr i din profit) în timp ce creşterea de
capital este o finan are externă, prin fonduri proprii aduse din afara societă ii, de către asocia i; de
aceea creşterile de capital au fost încadrate în categoria surselor quasi proprii;
¾ conduc la sporirea mijloacelor băneşti ale întreprinderilor, la creşterea lichidită ii
financiare, spre deosebire celelalte modalită i care nu fac decât să modifice structura juridică a
pasivului;
¾ reprezintă un aport de lichidită i pentru ac ionarii care aşteaptă o rentabilitate sub
forma dividendelor sau o sporire a capitalului, ca urmare a creşterii cursului ac iunilor pe pia ă;
¾ conduc la întărirea fondului de rulment al societă ii, adică la întărirea echilibrului
financiar.
Dacă întreprinderile decid să emită ac iuni noi, comune sau preferen iale, ele trebuie să
stabilească suma ce urmează să se acopere prin acest tip de finan are şi numărul de ac iuni
corespunzător volumului de finan at astfel. La stabilirea valorii nominale a unei ac iuni sau a
numărului de ac iuni, un factor major îl reprezintă vandabilitatea. Astfel, se recomandă emisiunea
de ac iuni cu o valoare nominală mai mică întrucât oferă investitorilor o mai mare libertate de
Brezeanu, P. – Gestiunea financiară a întreprinderii în economia de piaţă, Editura Funda iei “România de mâine”,
129
Bucureşti, 1999, pag. 362 – 363.

83
ac iune. Decizia privind stabilirea valorii nominale a unei ac iuni nu este irevocabilă; firmele pot
ulterior să divizeze sau să consolideze valoarea nominală stabilită ini ial.
8.3.2.3. Factorii de care depinde finan area prin emisiune de noi ac iuni
La finan area prin emisiunea de ac iuni comune sau preferen iale, întreprinderile trebuie să
ia în considerare o serie de factori130:
9 costurile emisiunii: atât pentru ac iunile comune cât şi pentru cele preferen iale
costurile de emisiune variază în func ie de metoda utilizată pentru efectuarea unei noi emisiuni;
9 costurile serviciului: sunt date de faptul că de inătorii de ac iuni se aşteaptă la
venituri relativ ridicate în func ie de creşterea valorii unei ac iuni (aprecierea capitalului) şi în
func ie de dividende. Dividendele sunt un cost explicit pentru întreprinderi, în timp ce aprecierea
capitalului se realizează datorită faptului că profiturile neplătite ca dividende vor apar ine tot
ac ionarilor, astfel că întregul profit realizat de întreprindere va fi plătit, în cele din urmă,
ac ionarilor. Costurile serviciului tind să fie mai scăzute în cazul ac iunilor preferen iale, deoarece
acestea expun pe de inătorii acestora la un risc mai mic;
9 obligaţia de a plăti dividende: depinde de politica de dividend a întreprinderilor şi de
rezultatele ob inute de acestea. Datorită rezultatelor financiare sau politicii de dividend adoptate,
pot exista ani în care să nu se plătească dividende. Însă, pentru ac iunile preferen iale,
întreprinderile au obliga ia de a plăti dividendele pentru ac iunile preferen iale înaintea oricăror
dividende pentru ac iunile comune;
9 obligaţia de a răscumpăra investiţia: în cazul ac iunilor comune, nu există această
obliga ie decât în cazul lichidării firmei. Ca urmare, finan area asigurată prin emiterea de ac iuni
comune nu impune un efort prea mare în privin a plă ilor către investitori. În schimb, obliga ia de
a răscumpăra obliga iunile preferen iale există atunci când au fost emise cu această clauză. Acest
fapt impune întreprinderilor emitente necesitatea de a dispune de fondurile necesare
răscumpărării;
9 deductibilitatea fiscală a dividendelor: la calculul impozitului pe profit, atât pentru
ac iunile comune, cât şi pentru ac iunile preferen iale, dividendele sunt nedeductibile fiscal, ceea
ce face ca acestea să fie mai costisitoare pentru întreprinderi decât o sumă absolut similară cu cea a
dobânzii pentru împrumutul bancar sau obligatar;
9 efectul asupra controlului şi libertăţii de acţiune: este prezent în cazul finan ării prin
emisiunea de ac iuni comune. Dacă la această finan are au participat şi al i investitori decât cei
existen i, se va schimba într-o anumită măsură puterea de vot şi controlul firmei. Pentru ac iunile
preferen iale acest efect nu există deoarece, în general, acestea nu dau drept de vot şi nu impun
restric ii asupra de inătorilor de ac iuni comune.
Creşterea capitalului propriu prin emisiunea de ac iuni comune se poate face prin
acordarea dreptului de preemp iune ac ionarilor existen i de a subscrie la noua creştere de capital
sau prin emisiune publică de ac iuni.
Prima modalitate este cea mai răspândită, însăşi legea sau contractele de societate ale
societă ilor pe ac iuni prevăzând că, în împrejurări normale, orice nouă emisiune de ac iuni trebuie
să fie oferită mai întâi ac ionarilor existen i ca o restric ie asupra capacită ii conducătorilor de
întreprinderi de a ob ine avantajul primelor de emisiune dacă s-ar recurge la emisiunea publică de
ac iuni.
8.3.2.4. Costul ac iunilor
Costul acţiunilor comune este în func ie de veniturile aşteptate de investitori. La estimarea

costului ac iunilor comune, K s , este necesar să se estimeze veniturile cerute de investitori. Costul
130 Hoan ă, N. – Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 311-315.
84
ac iunilor comune nu trebuie ajustat cu impozitul pe profit deoarece dividendele pentru acestea se
plătesc din profitul net al întreprinderii.
Dificultatea în estimarea costului ac iunilor comune creşte, spre deosebire de datorii şi
ac iuni preferen iale, deoarece nu este stabilită o rată a dobânzii sau a dividendului, acestea
diferind în func ie de profitabilitatea întreprinderii şi politica de dividend a acesteia. În plus,
datorită capacită ii întreprinderii de a distribui dividende atât în condi iile unei activită i bune, cât
şi ale uneia mai pu in bune, pre ul de vânzare pe pia ă al ac iunilor comune poate cunoaşte
fluctua ii importante.
În literatura de specialitate există mai mul i indicatori financiari131 care stau la baza calculării
costului capitalului propriu al întreprinderii (al ac iunilor comune):
√ pe baza randamentului dividendului plus o rată viitoare de creştere, costul ac iunilor comune se
D
determină astfel: k s = 1 + g , în care:
P0
D1
= randamentul aşteptat al dividendului;
P0
g = creşterea aşteptată a dividendului.
Investitorii aşteaptă să primească o rentabilitate a dividendului plus un câştig de capital.
Deşi este uşor de determinat randamentul dividendului, este totuşi dificil să se stabilească rata de
creştere corespunzătoare, g.
√ pe baza randamentului dividendului, costul ac iunilor comune se determină conform rela iei:
D1
ks = . Întreprinderea trebuie să realizeze cel pu in acest randament pentru a men ine
P0
satisfac ia ac ionarilor.
√ pe baza randamentului profitului curent, costul ac iunilor comune se determină cu ajutorul
PPA
rela iei: k s = , în care:
Pc
PPA = profitul pe ac iune raportat;
Pc = pre ul curent de pia ă al unei ac iuni.
√ pe baza randamentului profitului viitor (anticipat), costul ac iunilor comune se determină

E
astfel: k s = a , în care:
Pc
E a = profitul anticipat pe ac iune.
Acest model are la bază modelul propus de Modigliani şi Miller care defineşte valoarea
întreprinderii ca raport între Ea - profitul mediu aşteptat în viitor şi k - costul capitalului.
Principalul dezavantaj al acestei metode îl constituie faptul că rata de creştere a profitului
nu este încorporată în mod explicit în determinarea costului capitalului. Această rată poate fi într-o
mare măsură variabilă în cazul întreprinderilor care cunosc creşteri ale afacerilor.
În ceea ce priveşte costul acţiunilor preferenţiale ( k p ), acesta se calculează similar cu
calcularea costului datoriilor, singura diferen ă fiind faptul că, dividendele pentru ac iunile
preferen iale se plătesc din profitul net şi nu mai este cazul ajustării cu rata impozitului pe profit a
costului ac iunilor preferen iale.
Datorită nelimitării în timp a plă ilor de dividende pentru ac iunile preferen iale, costul
D
acestora se determină cu ajutorul rela iei: k p = , în care:
P0
131 Hoan ă, N. – Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 328 – 331.
85
D = dividendul pentru o ac iune preferen ială;

P0 = pre ul (valoarea de vânzare minus cheltuielile de subscriere).
8.3.2.5. Dreptul preferen ial de subscriere
Dreptul preferen ial de subscriere este egal cu diferen a dintre cursul vechi al ac iunilor şi
noua valoare bursieră căpătată după efectuarea emisiunii, adică cu suma pe care teoretic, o pierde
vechiul ac ionar pentru fiecare ac iune veche de inută.
Dreptul preferenţial de subscriere ( ds ) se determină astfel:
ds = Cb 1 − Cb 0 .
VB 1
Cursul bursier al acţiunilor după emisiune va fi: Cb 1 =
, unde:
N
VB 1 = valoarea bursieră a ac iunilor după emisiune, care se determină astfel:
VB 1 = VB 0 + PE , unde:
VB 0 = valoarea bursieră a ac iunilor înainte de emisiune, care se determină astfel:
VB 0 = Cb 0 × N 0
Cb 0 = cursul bursier înainte de emisiune;
N0 = numărul de ac iuni existente înainte de emisiune;
PE = pre ul total de emisiune, determinat astfel: PE = Pe × N 1 , unde:
Pe = pre ul unitar de emisiune;
N1 = numărul de ac iuni nou emise;
N = numărul total de ac iuni, determinat astfel: N = N 0 + N 1 .
Dreptul preferen ial de subscriere se poate determina şi cu ajutorul următoarei formule:

N (Cb 0 − Pe )
ds = 1 .
N
8.3.2.6. Avantajele şi dezavantajele finan rii prin emisiune de ac iuni
Finan area prin ac iuni comune sau preferen iale prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje132
pentru întreprinderi în raport cu finan area prin îndatorare. Între avantaje enun ăm:
¬ atât ac iunile comune cât şi cele preferen iale nu obligă întreprinderile să plătească
sume fixe către ac ionari, spre deosebire de finan area prin îndatorare care presupune obliga ia
legală de plată a dobânzii la datoriile respective, indiferent de situa ia activită ilor întreprinderilor
şi de fluxurile de numerar;
¬ prin vânzarea de ac iuni preferen iale, directorul financiar se sustrage de la clauza
de participare egală a noilor ac ionari la profiturile viitoare mai mari ale întreprinderii, care ar fi o
cerin ă la vânzarea de noi ac iuni comune suplimentare. De asemenea, finan area prin ac iuni
preferen iale permite întreprinderii să evite împăr irea controlului prin participare la vot;
¬ ac iunile comune nu au o scaden ă, ele nu trebuie răscumpărate niciodată, ceea ce
nu este cazul în situa ia îndatorării;
¬ deoarece ac iunile comune conferă siguran ă împotriva pierderilor creditorilor,
vânzarea de ac iuni comune creşte credibilitatea acordată întreprinderilor;
¬ dacă întreprinderile au perspective, ac iunile comune pot fi adesea vândute în
termeni mai avantajoşi decât obliga iunile. Ac iunile comune atrag anumite grupuri de investitori
deoarece, de regulă, au o rentabilitate totală mai mare (dividende plus câştig de capital) decât
132 Halpern, P., Weston, J. F., Brigham, E. – Finanţe manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag. 740 – 741,
788 – 789.
86
ac iunile preferen iale sau obliga iunile. De obicei, ac iunile comune şi dividendele acestora cresc
în valoare în perioadele infla ioniste;
¬ ac iunile preferen iale permit întreprinderii să păstreze activele ipotecabile pentru
utilizare în caz de urgen ă, spre deosebire de obliga iuni. Ele permit colectarea de fonduri când
aceste active sunt deja ipotecate;
¬ întrucât investitorii evită să ofere capital unei întreprinderi cu probleme sau, dacă o
fac, au nevoie de o garan ie, din punct de vedere practic aceasta înseamnă că o astfel de
întreprindere poate ob ine capital suplimentar numai prin îndatorare, care este mai sigură din
punctul de vedere al investitorilor. Deoarece trezorierii întreprinderilor cunosc bine acest lucru, ei
optează adesea pentru finan are prin emisiune de ac iuni comune în perioadele bune, pentru a
men ine o anumită rezervă a capacită ii de îndatorare. Men inerea unei astfel de rezerve adecvate a
capacită ii de îndatorare este un considerent important în cele mai multe decizii de finan are.
În ceea ce priveşte dezavantajele emisiunii de ac iuni comune sau preferen iale pentru
întreprinderi în compara ie cu finan area prin îndatorare men ionăm:
© vânzarea de ac iuni comune extinde dreptul de vot şi controlul de inătorilor noilor
ac iuni. Din acest motiv, finan area prin emisiune de ac iuni suplimentare este evitată adesea de
întreprinderile mici şi nou înfiin ate, al căror proprietar – manager ar putea să nu dorească să
împartă controlul acestora cu persoane din afară;
© ac iunile comune dau noilor de inători dreptul de a împăr i veniturile
întreprinderilor; dacă profitul creşte, noii ac ionari vor avea partea lor. Dacă întreprinderea s-ar
finan a prin îndatorare, noii investitori ar beneficia numai de o sumă fixă, indiferent de
profitabilitatea acesteia;
© costurile de subscriere şi de distribu ie a ac iunilor comune sunt, de obicei, mai mari
decât cele pentru subscrierea şi distribu ia ac iunilor preferen iale sau obliga iunilor. Costurile de
emisiune asociate cu vânzarea de ac iuni comune sunt în mod caracteristic mai mari deoarece
costurile de investigare a unei investi ii în ac iuni sunt mai mari decât pentru o emisiune
comparabilă de obliga iuni şi ac iunile sunt mai riscante decât datoriile, ceea ce înseamnă că
investitorii trebuie să îşi diversifice ac iunile pe care le de in;
© dacă întreprinderea are mai multe ac iuni sau mai pu ine datorii decât aşa-numita
structură optimă a capitalului, costul mediu al capitalului va fi mai mare decât ar trebui. De aceea
o întreprindere nu va dori să vândă ac iuni în momentul în care ponderea ac iunilor depăşeşte
nivelul optim;
© dividendele ac iunilor comune nu sunt deductibile ca o cheltuială la calculul
venitului impozabil, în timp ce dobânda obliga iunilor este deductibilă. Impactul acestui factor se
reflectă în costul relativ al capitalurilor proprii comparativ cu capitalul ob inut prin îndatorare;
© pentru ac iunile preferen iale, principalul dezavantaj este costul. Deoarece
dividendele plătite de ac iunile preferen iale nu sunt deductibile din impozite, costul acestei
componente este mult mai mare decât al obliga iunilor. Costul datoriilor după impunere este,
pentru întreprinderile profitabile, aproximativ jumătate din rata specifică a cuponului. Costul
ac iunilor preferen iale este egal cu întregul procent al dividendelor preferen iale.
8.3.3. Creşterile de capital prin încorporarea rezervelor
Creşterile de capital prin încorporarea rezervelor nu aduc resurse financiare noi pentru
întreprinderi. Acestea sunt opera iuni fără flux financiar întrucât şi până la încorporarea în
capitalul social, acestea dispun de sumele respective contabilizate la rezerve. Ca urmare a majorării
capitalului prin încorporarea rezervelor, fie se măreşte valoarea nominală a ac iunilor vechi, fie se
emite un număr nou de ac iuni de valoare egală.
În cel de-al doilea caz, după încorporarea rezervelor, fiecare ac ionar dispune de mai multe
ac iuni, însă profitul se va împăr i în func ie de numărul ac iunilor, astfel că volumul dividendului
pe ac iune depinde de mărimea totală a profitului. Dacă profitul nu creşte, se men ine suma totală
87
repartizată ca dividende, dar scade randamentul pe ac iune; dacă, însă, creşte profitul, sporeşte
atât volumul total al dividendelor, cât şi randamentul ac iunilor.
Această opera iune de creştere a capitalului prin încorporarea rezervelor contribuie la
consolidarea încrederii partenerilor de contract şi a băncilor în întreprinderi. De asemenea, prin
creşterea capitalului social întreprinderile îşi pot garanta mai bine creditele primite.
8.3.3.1. Dreptul de atribuire în ac iuni
Distribuirea gratuită de ac iuni către ac ionarii existen i, nu este decât aparentă, întrucât
rezervele apar ineau de drept tot ac ionarilor. Primind ac iuni „gratuit”, ac ionarii au tot mai
multă încredere în viabilitatea întreprinderii; astfel, ei ezită să vândă ac iunile la bursă,
manifestând tendin a păstrării capitalului, ceea ce diminuează riscul scăderii cursului ac iunilor.
Dreptul de atribuire, teoretic, este egal cu diferen a dintre valoarea bursieră a unei ac iuni
înainte şi după emisiune: da = Cb 1 − Cb 0 . Modul de determinare a dreptului de atribuire este
similar cu cel de la dreptul preferen ial de subscriere, inând cont de faptul că pre ul de emisiune
este 0.
Utilizând a doua formulă de la dreptul preferen ial de subscriere, în care luăm pre ul de
N × Cb 0
emisiune egal cu 0, rezultă că dreptul de atribuire este: da = 1 .
N
8.3.4. Creşterile de capital prin conversiunea datoriilor
Creşterile de capital prin conversiunea datoriilor este proprie marilor societă i comerciale
pe ac iuni care anterior au efectuat împrumuturi obligatare, emi ând obliga iuni convertibile în
ac iuni.
Condiţiile emisiunii de obligaţiuni convertibile în acţiuni133 sunt:
Ù emisiunea de obliga iuni convertibile în ac iuni poate fi realizată numai de
întreprinderile care au cel pu in doi ani vechime şi două bilan uri aprobate;
Ù cu prilejul emisiunii se stabileşte termenul în care se poate face conversiunea, şi
care, de regulă, nu depăşeşte cinci ani din momentul emisiunii, precum şi rata de conversie ce va fi
utilizată;
Ù pre ul de emisiune a obliga iunilor convertibile în ac iuni nu poate fi mai mic decât
valoarea nominală.
Obliga iunile convertibile au o remunera ie mai slabă decât alte tipuri de obliga iuni.
Emitentul le poate lansa pe pia ă la o rată a dobânzii mai scăzută decât obliga iunile clasice, tocmai
ca urmare a clauzei de conversiune. Convertite în ac iuni, de inătorii pot ob ine câştiguri mai
substan iale în eventualitatea că întreprinderile ob in rentabilită i ridicate.
Convertirea obliga iunilor în ac iuni provoacă o creştere de capital fără flux financiar
pozitiv. Pe total, sursele societă ii rămân aceleaşi, numai că împrumutul obligatar devine acum
capital social.
Obliga iunile convertibile în ac iuni sunt preferate obliga iunilor simple, întrucât permit
de inătorilor, după convertire, să beneficieze de o eventuală creştere economică a întreprinderilor.
În acelaşi timp, obliga iunile convertibile sunt preferabile şi ac iunilor, chiar dacă nu sunt
convertite, rămân totuşi obliga iuni aducătoare de câştiguri anuale sigure. După conversiune, când
se realizează şi creşterea de capital, crean ierul pierde calitatea de obligatar, devenind ac ionar.
Obliga iunile convertibile prezintă avantaje atât pentru întreprinderi cât şi pentru
subscriitor. Pentru întreprinderi, avantajul constă în aceea că are o rată a dobânzii mai scăzută decât
155.
88
împrumuturile obligatare clasice; dacă obliga iunile se convertesc rezultă o creştere de capital fără
flux financiar pozitiv, făcută la un pre superior cursului bursier. Pentru subscriitor, obliga iunile
convertibile prezintă următoarele avantaje: achizi ionarea lor se face la un pre fixat în prealabil;
există un venit minim garantat (cuponul); investirea este apropiată de cea în ac iuni, însă prezintă
un regim fiscal mai avantajos, randamentul obliga iunilor convertibile în ac iuni fiind superior
randamentului obliga iunilor clasice.
8.4. Fuziunea şi absorb ia
Fuziunile şi absorb iile sunt strategii de creştere externă de formare a grupurilor sau
corpora iilor. În acest caz se emit ac iuni de aport care nu au ca scop o majorare de capital.
Conform Legii 31/1990, fuziunea reprezintă o opera iune juridică care are ca finalitate fie
majorarea capitalului unei societă i prin absorb ia altei societă i, fie naşterea unei noi societă i prin
contopirea a două sau mai multor societă i.
Opera iunea de fuziune trebuie să fie precedată de întocmirea unui proiect de fuziune ce
urmează a fi aprobat în cadrul fiecărei adunări generale. Conform Ordinului finan elor publice,
fuziunea se poate realiza între societă i de forme diferite. Ea se exprimă juridic prin două
modalită i:
- contopirea, opera iune prin care două sau mai multe societă i comerciale îşi încetează
activitatea pentru a da naştere unei noi societă i;
- absorbţia, opera iune prin care o societate absoarbe una sau mai multe societă i care îşi
încetează activitatea, dar cu al căror patrimoniu se îmbogă eşte.
Proiectul de fuziune trebuie să cuprindă:
- forma, denumirea şi sediul social al societă ilor participante;
- fundamentarea şi condi iile fuziunii, stabilirea şi evaluarea activului şi pasivului;
- modalită i de predare a ac iunilor sau a păr ilor sociale şi data la care acestea au dreptul
la dividende;
- raportul de schimb al ac iunilor sau păr ilor sociale;
- cuantumul primei de fuziune;
- dreptul care se acordă obligatarilor şi orice alte avantaje speciale;
- data situa iei financiare de fuziune – aceeaşi pentru toate societă ile participante;
- orice alte date care prezintă interes pentru opera iunea de fuziune.
Opera iunea de fuziune trebuie anun ată la Registrul Comer ului, unde se parcurg două
etape:
- în prima etapă se depun hotărârile fiecărei societă i comerciale care fuzionează, înso ite
de bilan urile contabile şi de declara iile societă ii comerciale care îşi încetează existen a despre
modul cum au reuşit să stingă pasivul;
- în a doua etapă, se efectuează opera iunea propriu – zisă.
Totodată sunt reglementate şi formele fuziunii134:
- fuziunea prin crearea unei noi întreprinderi consecutiv cu dispari ia personalită ii juridice
distincte a întreprinderilor participante;
- fuziunea prin absorbţie, atunci când o întreprindere este absorbită de alta, pierzându-şi
astfel personalitatea juridică;
- fuziunea de fapt atunci când combinarea activită ilor întreprinderilor anterioare
independente conduce la crearea unei noi entită i economice
Literatura franceză a acordat mai multă aten ie acestui procedeu de majorare a capitalului
social, prezentând următoarele strategii de creştere externă:
134 Tudose, M. B. – Gestiunea capitalurilor întreprinderii. Optimizarea structurii financiare, Editura Economică,
Bucureşti, 2006, pag. 92-94.

89
1. Fuziunea este considerată o strategie de creştere externă, fiind opera iunea prin care
două sau mai multe societă i decid să reunească patrimoniul lor pentru a forma o nouă societate.
Ac ionarii societă ilor dizolvate primesc ac iuni ale noii societă i, propor ional cu participarea lor
în activul societă ii vechi căreia ia apar inut şi ponderea acesteia în opera iunea de fuziune.
2. Absorbţia simplă presupune că o societate absorbantă preia patrimoniul unei
societă i absorbite care dispare. Corespunzător, prima societate realizează o majorare de capital.
Titlurile noi vor reveni vechilor ac ionari, propor ional cu participarea lor în activul societă ii
dizolvate.
3. Absorbţia de filiale. O societate care de ine deja o participare corespunzătoare x%
în filiala sa decide să absoarbă în totalitate această filială cumpărând restul capitalului.
4. Fuziune – sciziune presupune desprinderea unei păr i a elementelor de activ a unei
societă i către o altă societate.
5. Crearea unei filiale comune. Prin filială comună se poate în elege o societate
„posedată” de mai multe societă i şi conducerea economică este colectivă, exercitată prin acestea.
La cercetare, exploatarea noilor pie e, societă ile participante găsesc interese comune pentru a
regrupa for a lor şi a împăr i riscul.
6. Cucerirea participării. Participarea societă ii A la capitalul societă ii B permite
societă ii A să de ină un număr de ac iuni ale societă ii B. Dacă aceste participări devin importante,
ele pot să ofere societă ii „posedante” controlul societă ii care a emis ac iunile: se cedează, astfel,
puterea efectivă conducerii acestei societă i.
Privită din perspectiva europeană, fuziunea prezintă avantaje şi dezavantaje. Avantajele
constau în faptul că ea permite societă ilor na ionale (din spa iul comunitar) să lupte împotriva
concuren ei dure provenite din intrarea pe pia a comunitară a operatorilor americani sau japonezi.
Printre dezavantajele pe care le atrage fuziunea se pot invoca efectele rezultate din urma
concentrării: crearea de monopoluri, încercarea de evitare a regulilor concuren ei sau crearea unor
pozi ii dominante pe pia ă. Aceste avantaje şi dezavantaje ale fuziunii pot fi transpuse şi în viziune
na ională, dar efectele lor sunt mult mai restrânse.
Fuziunea reprezintă un mijloc adecvat de realizare a unor obiective economice, deoarece ea
nu necesită îndeplinirea unor condi ii speciale. Sub acest aspect, fuziunea apare mai pu in
restrictivă decât celelalte modalită i de formare, respectiv, majorare a capitalului social.
În concluzie:
Fuziunea, reprezintă procedeul de concentrare prin care două sau mai multe întreprinderi
dispar din punctul de vedere juridic pentru a se uni într-o singură şi nouă întreprindere. Aceasta
nu conduce în mod real la o majorare de capital, ci la o concentrare a capitalurilor provenite de la
întreprinderile ce au fuzionat.
Absorbţia se caracterizează prin trecerea uneia sau a mai multor întreprinderi sub controlul
altei întreprinderi. Nici această metodă nu conduce la o majorare efectivă de capital, ci la o
concentrare a acestuia în cadrul celei care a „absorbit” întreprinderea sau întreprinderile ce-şi
pierd pozi ia de persoane juridice.
90
CAPITOLUL 9. SURSE ÎMPRUMUTATE DE FINAN ARE

Îndatorarea poate apărea sub diverse forme. Trăsăturile caracteristice ale datoriei arată
contrastul cu finan area prin capitaluri proprii: durata datoriei este limitată, însă poate varia de la
câteva ore la câteva luni, până la mai mult de 10 ani; datoria se caracterizează printr-o remunerare
fixată a priori în func ie de condi iile pie ei, titlul de crean ă având o remunera ie independentă de
rezultatele întreprinderii şi este vărsată regulat iar rambursarea este contractual prevăzută în
momentul emisiunii; titlul de crean ă este lipsit de orice alt drept, decât dreptul bănesc, iar
crean ierii nu au nici un drept în conducerea întreprinderii.
Există însă şi alte trăsături care sunt necesare pentru a distinge datoriile financiare între ele:
modalită ile de rambursare, rangul crean ei, garan ia oferită creditorilor etc. În acest sens, acest
capitol detaliază aspecte privind cele mai discutate surse de finan are împrumutate pe termen
mediu şi lung: împrumutul din emisiunea de obliga iuni, împrumuturile bancare pe termen mediu
şi lung şi leasingul.
9.1. Împrumutul din emisiunea de obliga iuni
Motivele pentru care întreprinderile apelează la împrumutul obligatar atunci când necesită
fonduri suplimentare pentru finan area activită ii sau a investi iilor sunt:
- creşterea capitalului social prezintă dezavantaje sub aspectul condi iilor juridice, dar şi
datorită reticen ei subscriitorilor determinată de existen a riscului de pierdere a capitalului investit
şi chiar a reticen ei conducătorilor întreprinderii sau a ac ionarilor majoritari datorită riscului de
pierdere a controlului întreprinderii;
- finan area întreprinderii prin apelul la credite bancare este dificil de realizat datorită
costului ridicat şi a condi iilor restrictive cerute de bănci prin contractul de credit.
Aceşti factori determină întreprinderile să recurgă la împrumuturi obligatare care prezintă
avantajul esen ial că remunera ia sub forma cuponului se deduce din profitul impozabil, făcându-l
mai accesibil135.
9.1.1. Obliga iunea: definire, tipologie, cotare
Obliga iunea este un titlu de credit pe termen lung emis de către o societate pe ac iuni sau
o institu ie guvernamentală sau municipală a cărei rambursare este în mod obişnuit garantată prin
bunuri patrimoniale sau ipoteci.
În timp ce pentru emitent obliga iunile reprezintă datorii care generează plă i periodice sub
formă de dobânzi, pentru subscriitori, ele reprezintă drepturi de crean ă.
Obliga iunile semnifică un împrumut acordat de o masă de creditori, unui anumit debitor.
Obliga iunile reprezintă valori mobiliare emise în diferite sume şi pot fi transmise liber de la un
de inător la altul.
Spre deosebire de ac iuni, care conferă dreptul de coproprietate şi de participare la
repartizarea beneficiilor în condi iile riscului asumat, cumpărarea obliga iunilor reprezintă un
credit acordat emitentului, care trebuie rambursat în cursul unei perioade de timp conform
contractului şi care generează remunera ii sigure la nivelul pie ei, fără asumarea de riscuri din
partea creditorilor. În caz de faliment al societă ilor, obligatarii au dreptul de ac iune în justi ie
pentru recuperarea drepturilor lor (împrumutul + dobânda).
135 Toma, M., Alexandru, F. - Finanţe şi gestiune financiara de întreprindere, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag.
162.
91
Drepturile ce înso esc obliga iunile sunt următoarele:

• dreptul la o dobândă (cupon) - dobânda reprezintă un câştig fix, determinat prin
ponderarea valorii nominale a obliga iunii cu rata nominală a dobânzii;
• dreptul de rambursare a împrumutului - la scaden ă, obligatarilor li se restituie suma
împrumutată sau înainte de scaden ă, o valoare superioară celei nominale (diferen a reprezintă
prima de rambursare) prin care se încearcă compensarea dobânzilor aferente perioadei rămasă
până la scaden ă;
• dreptul de participare la Adunarea Generală a Obligatarilor - care se întruneşte doar
la cererea a cel pu in un sfert din obligatari, posesori de obliga iuni nerambursate.
Spre deosebire de ac iuni, obliga iunile îi privează pe posesorii acestora de dreptul de a
participa la deciziile din cadrul întreprinderii (obligatarii nu au drept de vot). În schimb,
obligatarii nu sunt afecta i de riscurile firmei: chiar dacă firma înregistrează o situa ie financiară
nefavorabilă, ea este obligată să achite în continuare dobânzile datorate de inătorilor de
obliga iuni.
Tot în avantajul obligatarilor este şi procedura de garantare a obliga iunilor cu anumite
active. Obligatarii sunt astfel proteja i de riscul neplă ii (dobânzilor şi/sau împrumutului),
deoarece se pot baza pe dreptul pe care îl au asupra respectivului activ. Există însă şi obliga iuni
negarantate. Emisiunea acestora se bazează numai pe încrederea de care se bucură firma emitentă.
Un alt avantaj al obliga iunilor, comparativ cu ac iunile, îl reprezintă regimul fiscal mai
avantajos: veniturile din dobândă sunt impozitate conform legisla iei române în vigoare cu 1% din
suma acestora, fa ă de veniturile din dividende care se impozitează cu 5%, pentru ac ionari
persoane fizice şi cu 10% pentru ac ionari persoane juridice.
Tipologia obliga iunilor
Pentru a mări atractivitatea obliga iunilor şi pentru a elimina riscurile veniturilor viitoare,
s-a procedat la o diversificare a acestora. Au apărut o mare varietate de obliga iuni, cu
caracteristici diferite pentru a putea pătrunde pe cele mai diverse segmente ale pie ei de capital:
obliga iuni convertibile, negarantate, cu fond de amortizare, cu venit variabil, cu cupon zero,
perpetue, participative, asimilabile, etc.
Astfel, după modul de identificare a deţinătorului, se disting două tipuri de obliga iuni:
• obligaţiuni la purtător, care sunt titluri materializate, confec ionate după norme stricte,
având cupoane detaşabile. Drepturile conferite de acestea revin posesorului lor;
• obligaţiuni nominative, care au înscrise numele posesorului lor în cazul în care sunt emise
în formă materializată; în caz contrar, numele posesorului este înscris în cont.
După natura veniturilor care le generează, distingem:
• obligaţiuni cu dobândă, care sunt emise la valoarea nominală. Această valoare se
rambursează, de regulă, la scaden ă. Acest tip de obliga iuni asigură posesorului lor venituri sub
formă de dobândă.
• obligaţiuni cu cupon zero (cu discount), care sunt emise la un pre mai mic decât valoarea
nominală plătită la scaden ă. Aceste obliga iuni nu asigură o remunera ie periodică (cupon), ci
veniturile se încasează o singură dată, la scaden ă, reprezentând diferen a dintre pre ul de
rambursare şi cel de emisiune.
După gradul de protecţie a investitorilor contra riscului neplăţii, obliga iunile pot fi
garantate sau negarantate.
• obligaţiuni negarantate, care se emit în cazul contractării de împrumuturi pe termen lung
garantate doar cu încrederea de care se bucură societatea emitentă. Neplata la timp a îndatoririlor
pune emitentul, în mod expres, în situa ia de faliment. Administratorul emisiunii este îndreptă it
să confişte şi să valorifice proprietatea emitentului, fără a mai fi nevoie de interven ia organelor
juridice.
• obligaţiunile garantate cu anumite active, care se caracterizează prin faptul că investitorii se
pot baza pe dreptul asupra acestor bunuri în cazul neplă ii dobânzii şi/sau împrumutului.
92
Cotarea şi cursul obliga iunilor

Obliga iunile sunt cotabile la bursă, dar numai dacă societatea comercială emitentă solicită
să fie cotate.
Cererea de cotaţie apar ine întreprinderii, iar cota ia constă într-o analiză a situa iei generale
a întreprinderii, pe baza datelor financiare, organizatorice, a climatului social din întreprindere, a
perspectivelor de creştere economică, precum şi a calită ii gestionării.
Există agen ii independente, specializate în astfel de opera ii, care, pe baza datelor furnizate
de întreprindere, comensurează gradul de lichiditate al emitentului de obliga iuni, în principal
capacitatea de rambursare.
Cota ia aduce un plus de securitate plasamentelor în obliga iuni, putându-se ob ine condi ii
mai bune de dobândă pentru emitent.
Pre ul unei obliga iuni fluctuează invers propor ional cu rata dobânzii pe pia a financiară:
dacă rata dobânzii creşte, scade pre ul obliga iunilor; dacă rata dobânzii scade, creşte pre ul
obliga iunilor.
9.1.2. Împrumutul din emisiunea de obliga iuni: definire, condi ii, tipologie, etape
Împrumutul din emisiunea de obliga iuni este un contract de credit încheiat între o masă
de creditori şi o întreprindere care urmăreşte să-şi procure resursele financiare pe termen lung şi
într-un cuantum ridicat, necesare asigurării creşterii economice prin respectarea unor obliga ii de
plată. El este accesibil în principal marilor societă i pe ac iuni sau statului136.
Există cauze multiple care influen ează pozitiv dezvoltarea împrumuturilor obligatare în
ările cu economie de pia ă. Concuren a dintre emiten ii de obliga iuni conduce la condi ii
atrăgătoare pentru subscriitori. Apari ia unor organisme de plasament colectiv a valorilor
mobiliare (obliga iuni) care reprezintă şi operează în contul unei multitudini de mici subscriitori,
face posibilă apelarea la împrumuturi obligatare şi a întreprinderilor mai mici. Reducerea în
anumite perioade a dobânzii la plasamentele pe termen scurt favorizează, de asemenea, orientarea
subscriitorilor către plasamentele pe termen lung.
Deşi în ara noastră această formă de finan are este foarte pu in folosită, multe întreprinderi
din ările occidentale se împrumută prin emiterea de obliga iuni cu rata dobânzii fixă şi cu o dată a
scaden ei prestabilită, în special între 10 şi 25 de ani.
9.1.3. Condi ii pe care trebuie s le îndeplineasc întreprinderea pentru a emite

obliga iuni
Pentru a emite un împrumut obligatar, societă ile pe ac iuni trebuie să îndeplinească

următoarele condi ii:
- să aibă cel pu in doi ani de existen ă şi două bilan uri legal aprobate de organele
fiscale;
- să ofere garan ii obligatarilor, fie direct prin patrimoniul propriu, fie indirect prin
mijlocirea unor ter i precum bănci, consor ii bancare etc.
Decizia de emisiune de obliga iuni revine Consiliului de Administra ie al societă ii pe
ac iuni sau Adunării Generale a Ac ionarilor cu o majoritate de cel pu in două treimi.
Emisiunea de obliga iuni asigură fonduri împrumutate, generând, totodată, cheltuieli
pentru plata dobânzilor şi restituirea împrumuturilor. Cheltuielile care apar impun acoperirea lor,
astfel că, utilizarea împrumuturilor trebuie să aibă ca efect creşterea puterii economice,
concuren iale şi a rezultatelor financiare137.
161.
137 Adochi ei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 66.
93
9.1.4. Factorii de care trebuie s se in cont la emisiunea de obliga iuni
La finan area prin împrumut obligatar, întreprinderile trebuie să ia în considerare

următorii factori138:
9 costurile emisiunii: sunt relativ reduse. În Marea Britanie, acestea sunt estimate la
aproximativ 2,5% din valoarea numerarului încasat dintr-o emisiune de 2 milioane lire sterline
(pre ul de emisiune * numărul de ac iuni nou emise);
9 costurile serviciului: sunt mai reduse decât în cazul emisiunii de ac iuni, deoarece
împrumutul obligatar reprezintă o investi ie cu risc relativ scăzut pentru investitori iar veniturile
aşteptate de aceştia tind să fie mai mici decât cele pentru de inătorii de ac iuni;
9 obligaţia de a plăti dobânda: aceasta revine întreprinderii, întrucât de inătorii de
obliga iuni au dreptul prevăzut în contractul obligatar de a ac iona pentru impunerea plă ii
dobânzii şi rambursării numerarului la scaden ă. Datorită obliga iei clare de plată periodică a
dobânzilor, în cazul unei poten iale insolvabilită i, serviciul finan ării prin împrumut obligatar
poate fi o povară considerabilă pentru întreprinderea împrumutată;
9 obligaţia de a răscumpăra împrumutul obligatar: există indiferent dacă întreprinderea a
emis obliga iuni răscumpărabile sau nu, ea având întotdeauna posibilitatea să răscumpere
propriile obliga iuni, de pe pia a deschisă. Dacă împrumutul obligatar are la bază obliga iuni
răscumpărabile cu data stabilită de răscumpărare, cazul obişnuit, întreprinderile sunt obligate prin
contract să facă răscumpărarea, ceea ce poate pune firma într-o pozi ie dificilă privind fluxul de
numerar în preajma datei răscumpărării;
9 deductibilitatea dobânzii la împrumutul obligatar la calculul profitului impozabil face
ca plă ile de dobânzi la creditul obligatar să fie mai ieftine decât plă ile de dividende pentru
ac iuni, adică finan area să fie mai ieftină;
9 efectul asupra controlului şi libertăţii de acţiune: consecin ele neîndeplinirii obliga iilor
de plată a dobânzii şi de răscumpărare a obliga iunilor pot limita în mod considerabil libertatea de
ac iune a întreprinderii. În cazul finan ării prin împrumut obligatar nu apare controlul în sensul
drepturilor de vot, însă controlul în sensul existen ei capacită ii de a gestiona afacerile fără piedici
poate fi serios erodat prin emisiunea de împrumut obligatar.
9.1.5. Tipurile de împrumuturi obligatare
Împrumuturile obligatare se pot emite: individual, de către societă ile comerciale

puternice; sau grupat, prin asocierea mai multor întreprinderi care să garanteze solidar
împrumutul sau prin intermediul unor institu ii sau organisme de plasament colectiv, constituite
ca societă i anonime, care repartizează fondurile recep ionate sub forma de credite,
întreprinderilor aderente cu nevoi de finan are.
Împrumutul obligatar grupat prezintă avantajul pentru emitent, că suportă costuri
administrative mai reduse, întrucât o parte a cheltuielilor este repartizată întreprinderilor
împrumutate.
Rolul creditului obligatar pentru întreprinderi este relativ minor în compara ie cu creditul
bancar. În schimb, băncile care creditează întreprinzătorii priva i pot apela în mare măsură la astfel
de împrumuturi obligatare, ceea ce înseamnă în ultimă instan ă că şi întreprinderile beneficiază de
sumele constituite. De regulă, numai societă ile cotate la bursa pot lansa împrumuturi obligatare.
Emisiunea de obliga iuni ale societă ilor comerciale presupune parcurgerea mai multor
etape.
1. Pregătirea emisiunii prin care se stabileşte îndeplinirea condi iilor de emisiune. Decizia
de emisiune apar ine Adunării Generale a Ac ionarilor, având o valabilitate de 5 ani, sau
138 Hoan ă, N. – Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 309-310.
94
Consiliului de Administra ie al societă ii. De obicei, societatea emitentă apelează la un intermediar

(adesea o bancă) care urmăreşte plasarea (distribuirea) obliga iunilor.
2. Lansarea titlurilor. Societatea emitentă are obliga ia de a prezenta public o descriere
juridică şi financiară a societă ii, o descriere a titlurilor care urmează să fie emise şi ultimul bilan
contabil.
3. Plasarea titlurilor. Societatea intermediară între emitent şi investitori (de obicei, bănci)
se angajează prin contracte ferme să plaseze titlurile şi să verse emitentului fondurile ob inute.
Modalită ile prin care o societate comercială sau un organ al administra iei publice
plasează obliga iunile aferente unui împrumut sunt oferta publică de vânzare şi plasamentul
privat.
Oferta publică de vânzare reprezintă acea ofertă făcută de un emitent sau de un investitor
pentru a vinde, cumpăra, transforma, schimba sau transfera prin orice alt mod, valori mobiliare ori
drepturi aferente acestora.
Plasamentul privat constă în vânzarea întregii emisiuni unui număr maxim de 35 investitori
(reziden i sau nereziden i în România).
9.1.6. Caracteristicile împrumutului obligatar
Un împrumut obligatar prezintă multiple caracteristici139 pentru a-i defini complet

con inutul şi scopul, pentru a putea fi gestionat în condi ii cât mai bune, precum şi pentru a putea
fi cunoscut, apreciat şi adoptat de furnizorii de capital:
¾numele societ ii pe ac iuni care realizează împrumutul, cu sau fără garan ia statului;
¾valoarea nominal (VN) a obliga iunilor este cea înscrisă pe titlu şi la care se calculează
dobânda anual sau semestrial sub formă de cupoane;
¾num rul de titluri (obliga iuni) emise;
¾data subscrierii;
¾pre ul de emisiune (PEM) serveşte întreprinderilor care solicită împrumutul, să ob ină
resursele necesare finan ării activită ii sale. El reprezintă suma plătită de cel ce cumpără o
obliga iune şi este înmul it cu numărul de obliga iuni puse în vânzare pentru a afla suma
împrumutului obligatar. Restituirea capitalului către creditor coincide cu expirarea contractului de
credit obligatar; restituirea poate avea loc, fie prin amortizarea obliga iunilor de către emitent, fie
prin răscumpărarea obliga iunilor pe pia ă de către emitent la cursul bursei;
¾ suma împrumutului nu este limitată juridic şi este stabilită de către întreprinderi în
func ie de nevoile de fonduri şi de capacitatea de rambursare. În practică, suma împrumutului
obligatar este condi ionată de situa ia pe pia a financiară, adică de posibilită ile de absorb ie ale
acesteia;
¾ costul capitalului împrumutat (rata nominală a dobânzii) se stabileşte în func ie de
randamentul cerut de investitori, de rata dobânzii pe pia a financiară, de riscul estimat în
activitatea societă ii comerciale şi în func ie de durata împrumutului. Nivelul ratei dobânzii
trebuie bine fundamentat pentru ca obliga iunile să se vândă într-un termen rezonabil. De
asemenea, se stabileşte şi algoritmul de calcul al dobânzii.
¾ Cuponul140 arată suma vărsată anual pentru fiecare obliga iune de inută (dobânda).
Cuponul se determină astfel:
r ∗ nz
) în procente anuale: C i (%) = n ;
365
) în valoare absolută: C i = Vn ∗ C i (%) , în care:
rn = rata nominală a dobânzii;
139 Manolescu, Gh., Petre, I. - Finanţele întreprinderii, Editura Funda iei "România de mâine", Bucureşti, 1999, pag.
58.
Brezeanu, P. – Gestiunea financiară a întreprinderii în economia de piaţă, Editura Funda iei “România de mâine”,
140
Bucureşti, 1999, pag. 348 – 349.

95
n z = numărul de zile care s-au scurs de la ultima detaşare.

¾ rata dobânzii la termen reprezintă rata fixată în momentul actual pentru un
contract de împrumut a cărui execu ie va fi realizată în viitor. Rata dobânzii la termen este
distinctă pentru fiecare perioadă viitoare;
¾cursul obliga iunii arată raportul dintre pre ul plătit şi valoarea nominală, şi poate fi mai
mare, mai mic sau egal cu 100%;
¾ pre ul de pia al obliga iunii poate fi exprimat:
) în procente: prin adunarea la cuponul în procente a cursului bursier în procente;
) în valoare absolută: prin înmul irea valorii nominale cu pre ul de pia ă în procente;
¾durata împrumutului se stabileşte în func ie de nevoile de acoperit şi persisten a în timp
a acestora, dar şi de condi iile pie ei: dacă rata dobânzii pe pia a financiară este scăzută, este firesc
să se prefere împrumuturi pe termen mai lung şi dimpotrivă când rata dobânzii este ridicată,
împrumuturile se contractează pe termene mai scurte pentru a nu ocaziona costuri prea ridicate.
Durata împrumutului reprezintă perioada dintre data oficială a emisiunii şi data scaden ei;
¾condi iile în care se realizeaz rambursarea împrumutului (amortizarea) şi/sau
răscumpărarea titlului de către societatea emitentă, dacă acestea din urmă sunt prevăzute în
contractul de emisiune.
¾ pre ul de rambursare (PR) sau valoarea de rambursare este suma pe care o plăteşte
întreprinderea de inătoare de obliga iuni la scaden a împrumutului. Pre ul de rambursare poate fi
egal sau mai mare decât valoarea nominala a obliga iunilor (PR≥VN);
¾ rambursarea obliga iunilor la un pre mai mare decât valoarea nominală aduce un
beneficiu de inătorului care se numeşte prima de rambursare. Aceasta are rolul de a adapta
împrumutul la evolu ia condi iilor pie ei care se produc între defini ia caracteristicilor
împrumutului şi momentul efectiv al emisiunii. Este posibil ca societatea emitentă de obliga iuni
să acorde o dublă primă, de emisiune şi de rambursare, deşi aceasta situa ie se întâlneşte mai rar.
În ultimul timp, emiten ii de obliga iuni tind către tripla egalitate: PE=VN=PR.
Se ştie că, subscriitorii de obliga iuni sunt dispuşi să-şi plaseze lichidită ile în obliga iuni
dacă ob in rentabilitatea scontată. Elementele care conduc la rentabilitatea obligatarului ca şi a
întreprinderii emitente sunt : rata dobânzii împrumutului ( rd ), prima de emisiune şi eventual prima de
rambursare.
Dacă randamentul obliga iunilor nu este egal în to i anii de rambursare, atunci el este mai
mare pentru subscriitor şi implicit mai mic pentru emi ător dacă obliga iunile se amortizează în
primii ani, prin tragere la sor i şi va fi mai mic pentru subscriitor respectiv mai mare pentru
întreprinderea emi ătoare dacă amortizarea are loc către sfârşitul de via ă al împrumutului. Sub
acest aspect, nu este lipsită de importantă, determinarea randamentului obligaţiunilor într-un an sau
altul, precum şi determinarea randamentului mediu.
9.1.7. Modalit i de rambursare a împrumutului obligatar
Rambursarea141 (amortizarea) unui împrumut obligatar se poate face în mai multe

modalită i, în func ie de prevederile contractului de emisiune:
a. prin amortiz ri constante şi anuit i variabile
În acest caz, societatea împrumutată va rambursa, în fiecare an, tranşe egale de împrumut.
Rambursarea se face prin tragerea la sor i a obliga iunilor. În scopul respectării egalită ii între
de inătorii de titluri, sunt concepute sisteme de reparti ie propor ională a obliga iunilor trase la
sor i.
141 Toma, M., Alexandru, F. - Finanţe şi gestiune financiara de întreprindere, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag.
180 – 184.
96
b. prin anuit i constante şi amortiz ri variabile

Pentru a păstra anuită i constante este necesar ca rambursările anuale ale împrumutului să
varieze crescător şi compensator cu varia ia descrescătoare a dobânzii anuale. Complexitatea
anuită ii constante este depăşită prin apelarea modelului matematic consacrat de calcul a anuită ii
Rd
constante ( A ): A = K × , unde:
1 − (1 + R d ) − T
K = capitalul sau suma împrumutului obligatar;
Rd = rata dobânzii;
T = durata în ani a împrumutului obligatar.
În practică se constată un cost mai ridicat al împrumutului rambursat prin anuită i
constante, întrucât amortizările mai mari sunt către sfârşitul duratei de rambursare.
Răscumpărarea înainte de scaden ă a obliga iunilor din ini iativa întreprinderii are loc
atunci când aceasta poate ob ine fonduri mai ieftine din alte surse. „Succesul unui împrumut pe
bază de obliga iuni depinde de factori cum ar fi: conjunctura economică generală, randamentul şi
durata împrumutului, precum şi de notorietatea întreprinderii”142.
c. integral la scaden
Rambursarea integrală a împrumutului în ultima zi a duratei acestuia devine tot mai
utilizată din motive de simplificare a gestiunii financiare. Pentru societatea împrumutată, prezintă
avantajul dispunerii de capitalul împrumutat pe toată durata de acordare a acestuia, trezoreria
nefiind afectată decât de plata dobânzilor. În momentul rambursării, există însă un inconvenient,
acela de a afecta trezoreria cu întreaga sumă împrumutată ce trebuie rambursată dintr-o dată.
Costul procurării acestui împrumut este cel mai ridicat întrucât dobânda se calculează de fiecare
dată la suma totală a capitalului împrumutat. Trebuie însă re inut că întreprinderea capitalizează
acumularea brută realizată din exploatarea investi iei, ceea ce este de natură să reducă din
dezavantajul costului ridicat.
d. rambursare prin cupon unic, care presupune că dobânzile nu sunt vărsate anual, ci
capitalizate şi plătite odată cu rambursarea împrumutului la scaden ă.
e. prin r scump r ri la Burs
Răscumpărarea prin Bursă este interesantă pentru societatea împrumutată, atunci când
cursul bursier al obliga iunilor este inferior valorii de rambursare (valoarea nominală şi prima de
rambursare). Există însă, limite legale privind numărul de obliga iuni răscumpărate; în principiu
nu pot fi răscumpărate prin Bursă mai mult de jumătate din numărul obliga iunilor amortizabile
într-un an. O altă modalitate de răscumpărare prin Bursă, constă în lansarea, de către societatea
împrumutată a unei oferte publice de cumpărare.
De asemenea, dacă se înregistrează un proces de răscumpărări masive, aceasta duce la
creşterea cursului obliga iunilor ceea ce determină ca răscumpărarea să devină neconvenabilă.
Dacă, dimpotrivă, la bursă se conturează un proces sus inut de vânzări de obliga iuni, cursul lor
scade, făcând ca răscumpărarea să fie rentabilă.
9.1.8. Avantajele şi dezavantajele împrumutului obligatar, din punctul de vedere al

societ ii emitente
Din punctul de vedere al întreprinderilor care recurg la împrumuturile obligatare,

obliga iunile prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje143. Principalele avantaje sunt:
¬ costul datoriilor este limitat şi de inătorii de obliga iuni nu participă la creşterea
profiturilor dacă întreprinderea are succes;
2001, pag. 109.

143 Halpern, P., Weston, J. F., Brigham, E. – Finanţe manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag. 782 – 783.
97
¬ proprietarii întreprinderilor nu trebuie să împartă controlul atunci când utilizează

finan area prin datorii;
¬ rata necesară a rentabilită ii este mai mică decât la ac iunile comune;
¬ plata dobânzii este o cheltuială deductibilă din impozit, ceea ce îi reduce şi mai mult
costul relativ;
¬ prin înserarea unei clauze de revocare în contractul de emisiune a obliga iunii,
întreprinderea poate reduce cheltuielile fixe dacă ratele dobânzilor scad.
Dezavantajele obliga iunilor sunt următoarele:
© datoriile reprezintă o cheltuială fixă. Dacă profiturile întreprinderii fluctuează, ar
putea să nu facă fa ă acestei cheltuieli şi, în cel mai rău caz, utilizarea datoriilor va face ca profitul
net disponibil ac ionarilor comuni să fie mai volatil decât vânzările şi veniturile din exploatare;
© riscul mai ridicat conduce la un cost mai ridicat al capitalurilor proprii. În plus,
creşterea nivelului datoriilor poate creşte probabilitatea încetării plă ilor împreună cu costurile
asociate falimentului. Astfel, chiar dacă îndatorarea creşte profitul pe ac iune, probabilitatea mai
mare a încetării plă ilor, împreună cu rata mai mare a capitalizării poate scădea valoarea ac iunilor
comune;
© de regulă, datoriile au o maturitate fixă iar directorul financiar trebuie să ia măsuri
pentru rambursarea datoriei la momentul respectiv;
© deoarece datoriile pe termen lung implică un angajament pe o lungă perioadă de
timp, implică în acelaşi timp un risc. Speran ele şi planurile care au determinat emisiunea
datoriilor ar putea să nu se materializeze şi datoria se poate dovedi o povară;
© rela ia contractuală pe termen lung inerentă unei obliga iuni impune clauze mult
mai restrictive în contractul de emisiune decât în cazul unei conven ii de credit pe termen scurt. De
aceea, o firmă care utilizează datorii pe termen lung poate să devină obiectul unei restric ii mult
mai perturbatoare decât dacă ar împrumuta pe termen scurt sau ar emite ac iuni comune;
© există o limită până la care pot fi ob inute fonduri prin îndatorare pe termen lung.
În general, standardele acceptate de politica financiară dictează că rata de îndatorare nu trebuie să
depăşească anumite limite. Când datoriile depăşesc aceste limite, costul creşte rapid şi clauzele din
contractul de emisiune devin şi mai restrictive.
9.1.9. Costul împrumutului obligatar
Costul împrumutului ( Vc ) se materializează în dobânzi care se plătesc periodic sub forma

Vn × R d(%)
de cupoane144: Vc = în care:
100
Vn = valoarea nominală a obliga iunii;
R d(%) = rata dobânzii (cuponului), de unde:
Vc
R d(%) = × 100 .
Vn
Condi iile contractuale în care se angajează un împrumut (scaden ă certă, dobândă fixă,
valoare de rambursat cunoscută, prioritate pentru recuperarea capitalului în caz de faliment etc.)
face ca determinarea costului acestei resurse de capital să fie certă. Există totuşi un risc al varia iei
dobânzii de pia ă. În aceste condi ii, Capital Assets Pricing Model oferă şi pentru datoriile riscante
o alternativă de estimare a costului scontat.
În condi iile în care nu există risc de rată de dobândă şi nici risc de insolvabilitate a
debitorului, pentru manager, costul efectiv al unui împrumut obligatar ( k d ) este acela care
99.
98
egalează încasările din fondurile împrumutate cu valoarea actuală a plă ilor privind rambursările
şi dobânda viitoare.
Procurarea capitalului sub forma împrumutului obligatar presupune compensarea de către
întreprindere a de inătorilor de capital apt să fie dat cu împrumut prin plata unor dobânzi. Ca
urmare datoriile sunt înso ite de un cost concretizat în rata dobânzii la împrumutul obligatar.
Astfel, costul împrumutului obligatar (k d ) se determină rezolvând ecua ia:
n I (1 − T ) F
VP = ∑ + .
t = 1 (1 + k d ) (1 + k d )n
t
9.2. Împrumuturile bancare pe termen mediu şi lung
Împrumutul bancar pe termen mediu şi lung este un împrumut ob inut de la bănci sau alte
institu ii financiare care trebuie rambursat într-o perioadă mai mare de un an. De obicei, acest
împrumut este negociat direct între întreprinderea care solicită împrumutul şi bancă sau altă
institu ie financiară – societate de asigurări, al i creditori.
Împrumutul pe termen mediu şi lung este o sursă importantă de finan are a
întreprinderilor. El este preferabil împrumutului pe termen scurt, deoarece asigură întreprinderii
împrumutate un grad mai mare de siguran ă: decât să aibă grija reînnoirii unui credit pe termen scurt,
cel împrumutat poate obţine un credit pe termen mediu sau lung structurat în aşa fel încât scadenţa acestuia
să coincidă cu viaţa economică a activului ce va fi finanţat. Astfel, fluxurile de numerar ce vor fi generate de
activul finanţat pot servi la rambursarea ratelor la împrumut145.
9.2.1. Elementele caracteristice ale creditului
Elementele caracteristice ale creditului de care trebuie să se ină seama la angajarea unui
împrumut pe termen mediu sau lung sunt: costul creditului (dobânda), garanţiile cerute de creditori,
modul şi termenele de rambursare precum şi penalizări pentru nerespectarea clauzelor contractuale.
În ceea ce priveşte primul factor, rata dobânzii pentru creditele bancare pe termen mediu
sau lung poate fi ori fixă pe întreaga perioadă de acordare a creditului, ori variabilă. Dacă se
utilizează o rată fixă, în general, aceasta va fi stabilită aproape de rata dobânzii obliga iunilor cu
aceeaşi scaden ă şi acelaşi risc ca împrumutul bancar. Dacă rata este variabilă, aceasta va fi stabilită
cu un anumit număr de puncte procentuale peste dobânda bancară de referin ă sau rata
interbancară oferită pe pia a de la Londra (LIBOR). Aceste rate pot fi ajustate anual, trimestrial,
lunar sau pe baza altor date specificate în contract.
Majoritatea creditelor pe termen mediu şi lung sunt garantate, iar contractele de credit
prevăd şi acorduri restrictive care să dea o mai mare certitudine creditorului în legătură cu
recuperarea creditului acordat. Deci, creditele bancare pe termen mediu şi lung se acordă numai
pe bază de garan ii ferme prezentate de întreprinderi.
Contractul de credit pe termen mediu sau lung, prevede în mod obişnuit, ca valoarea
creditului să fie amortizată pe întreaga perioadă de angajare a acestuia. Aceasta înseamnă că
întreprinderea va trebui să plătească periodic rate egale pentru rambursarea creditului şi achitarea
dobânzii. Prin acest mod de rambursare se reduce riscul creditorului de a nu recupera creditul.
În unele cazuri, în contractul de credit pe termen mediu şi lung se prevede şi o perioadă de
gra ie. În acest caz, dobânda în valoare absolută se calculează cu ajutorul formulei:
D = C ∗ Tm ∗ r , în care:
D = dobânda calculată pentru creditul acordat;
C = suma ini ială a creditului;
Tm = perioada medie de acordare a creditului;
r = rata anuală a dobânzii.
145 Hoan ă, N. – Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 306.
99
Perioada medie de angajare a creditului se poate ob ine cu formula:

T I
Tm = Tg + r + r , în care:
2 2
Tg = termenul (perioada) de gra ie;
Tr = perioada în care are loc rambursarea;
I r = intervalul dintre două rambursări consecutive.
Perioada de graţie este destinată să permită întreprinderii împrumutate să aibă timp să se
organizeze sau reorganizeze pentru a începe să genereze suficiente fluxuri de numerar înainte de a
începe rambursarea efectivă a creditului.
Băncile oferă în mod obişnuit credite pentru investi ii pe termen mediu şi mai rar pe
termen lung, acestea din urmă fiind caracteristice institu iilor şi organismelor financiare. Nivelul
dobânzii la creditele bancare este sensibil mai ridicat decât cel utilizat de organismele financiare
specializate.
Creditele bancare pe termen mediu joacă un rol important în finan area întreprinderilor.
Acestea sunt împrumuturi a căror rambursare se face între 1 şi 5 ani şi sunt destinate acoperirii
cheltuielilor de investi ii în echipament de produc ie cu durate de func ionare relativ scurte,
amenajări, construc ii uşoare, cheltuieli pentru inovări, cercetări sau pentru opera iuni de export.
Rambursarea acestor credite se realizează în conformitate cu clauzele contractuale anual, semestrial,
trimestrial sau lunar, prin anuită i constante sau variabile, cu sau fără perioadă de gra ie. Dacă se
convine ca rambursarea creditului să aibă loc la intervale de timp mai scurte de 1 an (lunar,
trimestrial etc.), pentru calcularea anuită ilor se impune, în prealabil, transformarea ratei anuale a
dobânzii, prevăzută în contractul de credit în rate lunare, trimestriale etc. echivalente.
9.2.2. Tipologia creditelor bancare pe termen mediu şi lung
Creditele bancare pe termen mediu şi lung care completează capitalurile proprii ale
întreprinderilor sunt146:
- creditele pentru echipament;
- creditele pentru bunuri imobiliare;
- alte credite acordate clientelei.
Creditele pentru echipament sunt acordate, de regulă, de către bănci clien ilor lor pentru
finan area investi iilor productive (achizi ii de maşini, utilaje, instala ii de lucru, aparate şi
instala ii de măsurare, control şi reglare, mijloace de transport), construc ii sau amenajări corporale
de uz profesional (cumpărări de mobilier pentru birouri, aparatură birotică, echipamente de
protec ie a valorilor umane şi materiale), achizi ii de imobilizări necorporale. Tot în această
categorie de credite sunt cuprinse şi creditele acordate agricultorilor pentru investi ii productive,
inclusiv creditele cu dobândă subven ionată de stat. Acestea reprezintă o parte covârşitoare a
creditelor acordate de bănci.
Creditele pentru bunuri imobiliare sunt, la rândul lor, împăr ite în două categorii:
creditele investitori şi creditele promotori.
Creditele investitori sunt folosite direct pentru achizi ii, amenajări sau repara ii de bunuri
imobiliare cu destina ii de locuin ă.
Creditele promotori sunt credite acordate promotorilor imobiliari de construc ii de locuin e
(agen i economici specializa i având ca obiect de activitate construc ia şi vânzarea de locuin e),
credite pentru cumpărarea terenurilor, credite pentru demararea construc iilor, credite pentru
efectuarea lucrărilor de construc ii şi credite pentru finan area locuin elor construite aflate în
aşteptarea validării.
Alte credite acordate clientelei cuprind, de regulă, creditele pe termen mediu şi lung care
nu pot fi încadrate în categoriile de credit anterioare.
100
O etapă distinctă, după acordarea creditelor, o reprezintă controlul ulterior efectuat de

către bănci asupra modului de utilizare a creditelor acordate, respectându-se scopul şi destina ia
acestora întrucât o deviere de la scopul ini ial al creditului poate atrage din partea băncii o
solicitare de rambursare imediată a creditului.
Creditul bancar pe termen mediu şi lung are o serie de avantaje, dintre care amintim:
rapiditatea, flexibilitatea şi costuri de ob inere relativ reduse. Ob inerea creditului bancar pe
termen mediu şi lung, dat fiind faptul că acesta se negociază direct cu băncile, atâta timp cât sunt
îndeplinite condi iile solicitate de bancă, se poate face foarte repede comparativ cu creditul
obligatar care este mult mai anevoios.
Flexibilitatea viitoare este un alt avantaj esen ial prin care se sincronizează contractarea
creditului cu rambursarea acestuia. Astfel, în cazul creditului bancar pe termen mediu şi lung,
debitorii, în condi iile apari iei unor noi conjuncturi economico-financiare, pot, în general, conveni
cu băncile modificarea mutuală a condi iilor contractuale. Acest lucru este, practic, imposibil în
cazul creditului obligatar datorită numărului mare de de inători de obliga iuni, chiar dacă, în
principiu, acest lucru ar fi dorit atât de întreprinderea debitoare cât şi de creditori. De asemenea,
costurile de ob inere sunt mai reduse decât în cazul creditului obligatar care presupune până la
subscrierea propriu-zisă o serie de etape premergătoare destul de costisitoare.
Creditele pe termen mediu mai pot fi: mobilizabile şi nemobilizabile.
Creditele pe termen mediu mobilizabile se materializează în efecte financiare care se pot
sconta la bancă sau reesconta de către băncile comerciale la banca centrală. Astfel de credite pot să
prevadă şi o perioadă de gra ie de 1-2 ani acordată debitorului; dacă însă, creditul este acordat pe
un termen între 5-7 ani se numeşte credit pe termen mediu prelungit şi se acordă pentru promovarea
exporturilor, mai ales de utilaje şi echipamente sau pentru executarea de lucrări.
Creditele pe termen mediu nemobilizabile147 au aceeaşi destina ie ca şi cele mobilizabile,
banca nu mai primeşte nici un efect financiar din partea beneficiarului, în schimb dispune de
garan ii materiale constituite în gaj de către debitor sau de o garan ie a unei institu ii financiare
specializate. Durata creditului se poate extinde pană la 7 ani, orice bancă comercială putând acorda
credit pe baza unui contract încheiat cu debitorul.
9.2.3. Condi iile de acordare a creditelor pe termen lung
Creditele pe termen lung sunt împrumuturi a căror rambursare depăşeşte 5 ani. Se acordă
pentru investi iile pe termen lung. La acordarea creditelor, întreprinderea trebuie sa prezinte
băncii următoarele documente:
• cererea de acordare a creditului;
• dovada înregistrării la Registrul Comer ului;
• studiu de fezabilitate, pe ansamblul întreprinderii, incluzând şi studiul de fezabilitate al
investi iei care face obiectul creditului;
• certificatul de bonitate privind situa ia economico-financiară a întreprinderii, cuprinzând şi
aprecieri asupra nivelului profesional al conducerii întreprinderii;
• bilan urile contabile pe ultimii 5 ani, vizate de organele bancare;
• situa ia contului de „Profit şi pierdere” pe ultimii 5 ani, vizat de cenzorii întreprinderii;
• situa ia patrimonială lunară cuprinzând obligatoriu situa ia încasărilor şi plă ilor în lei şi
valută;
• orice contract ce poate face obiectul creditului.
După acceptarea studiului de fezabilitate, cererea de credit este luată în calcul ca decizie de
creditare pe termen lung, proiectându-se la încheiere Contractul de creditare. Concomitent cu
adoptarea deciziei de creditare se realizează şi Situaţia privind eşalonarea ratelor şi a dobânzilor pentru
147 Manolescu, Gh., Petre, I. – Finanţele întreprinderii, Editura Funda iei „România de mâine”, Bucureşti, 1999, pag.
61.
101
creditul contractat care reprezintă o proiectare a fluxurilor financiare viitoare de la întreprindere

către bancă.
Pe baza Contractului de creditare şi a Situaţiei de eşalonare a rambursării creditului, serviciul
financiar al întreprinderii proiectează fluxurile curente şi viitoare, determinate de decizia de credit
pe termen mediu şi lung, introducându-le în structura deciziilor financiare şi ale bugetului
întreprinderii.
În faza de utilizare a creditului pe termen lung apar fluxurile generate de ratele de
rambursare şi de plata dobânzilor care vor fi alimentate din veniturile proprii (amortizare şi
profit).
O dată localizate în cuprinsul deciziilor financiare din întreprindere, fluxurile de fonduri
declanşate de decizia de creditare pe termen mediu şi lung sunt cuprinse în bugetul financiar al
întreprinderii, contribuind la realizarea echilibrului financiar al ac iunilor de consum pentru
înfiin area, refacerea şi dezvoltarea structurii economice de produc ie.
Pe parcursul perioadei de angajare a creditului, banca procedează la analize periodice
asupra întreprinderii şi a obiectivului creditat, banca ia măsuri de reducere a riscului de
nerambursare sau în cazul producerii acestui risc, ac ionează pentru recuperarea ratelor rămase de
rambursat prin valorificarea garan iilor depuse sau consemnate în contractul de creditare.
De aceea, în fa a băncii comerciale, întreprinderea trebuie să vină cu o activitate care să nu
prezinte riscuri majore în perioada de utilizare a creditului. În acest sens, întregul univers intern şi
extern al întreprinderii este supus unei analize şi interpretări riguroase pentru a fi depistate
efectele posibile ale unor evenimente politice, sociale, economice, militare sau ale unor schimbări
tehnologice, în evolu ia cererii precum şi sub influen a infla iei, recesiunii, îmbătrânirii produselor.
Riscurile generate de aceste fenomene sunt completate cu analize detaliate privind
produsele fabricate de întreprinderea solicitatoare de credite, precum şi pie ele pe care desface şi
se aprovizionează întreprinderea în cauză. Analiza scoate în eviden ă aspecte de calitate ale
produselor, pozi ia întreprinderilor pe pia a produselor sale, calitatea şi starea financiară a
principalilor săi clien i.
Tendin a principală este ca la acest tip de finan are să se apeleze foarte rar datorită
condi iilor foarte grele impuse de institu iile care acordă acest tip de credite.
9.2.4. Costul creditelor bancare pe termen mediu şi lung
Procurarea capitalului prin apelul la creditele bancare implică plata unor dobânzi către
institu iile care împrumută. Ca urmare, sunt înso ite de un cost concretizat în rata dobânzii la
împrumutul bancar. Costul datoriei, după impozitare este: k d (1 − T ) . Din rata dobânzii s-au
scăzut economiile de impozit care rezultă, deoarece dobânda este deductibilă din punct de vedere
fiscal.
Motivul utilizării costului datoriilor după impozitare este următorul: valoarea capitalului
întreprinderii, care trebuie maximizat, depinde de fluxurile de numerar după impozitare.
Deoarece dobânda este o cheltuială deductibilă din punct de vedere fiscal, aceasta produce
economii de impozit pe profit care reduc costul net al datoriei, astfel încât costul datoriei după
impozitare este mai mic decât costul acesteia înainte de impozitare.
9.2.5. Avantajele creditului bancar pe termen mediu şi lung
Împrumutul pe termen mediu şi lung prezintă următoarele avantaje pentru întreprinderi:

¬ rapiditate: ob inerea sumelor necesare printr-un credit bancar pe termen mediu sau
lung poate fi realizată mult mai rapid decât cele prin emiterea de obliga iuni;
¬ flexibilitatea: împrumuturile pe termen mediu şi lung prezintă o flexibilitate viitoare
spre deosebire de împrumutul obligatar. În situa ia acestuia din urmă, datorită numărului mare de
de inători de obliga iuni, este virtual imposibil să ob ină permisiunea de a modifica condi iile
contractului, chiar dacă apari ia unor noi condi ii economice poate conduce la dorin a celui
102
împrumutat sau a de inătorilor de obliga iuni de a le schimba. În schimb, în cazul unui împrumut
bancar pe termen mediu sau lung, cei împrumuta i pot, în general, conveni cu creditorul să
modifice mutual condi iile contractuale.
¬ costuri de obţinere relativ reduse: deoarece se negociază direct cu cei care acordă
credite, documentele formale legate de ob inerea împrumuturilor sunt minime, la fel ca şi
cheltuielile.
Întreprinderile apelează la împrumuturi pe termen mijlociu şi lung, fiind conştiente că pe
lângă riscul pe care-l implică, au şi efecte favorabile asupra rentabilită ii. Este vorba aici de „efectul
de levier” (de pârghie) care poate duce la creşterea rentabilită ii capitalurilor proprii, cu condi ia ca
rentabilitatea întregului capital angajat (propriu şi împrumutat) să fie superioară ratei dobânzii la
sumele împrumutate. Efectul de levier se poate resim i şi invers, în sensul scăderii ratei
rentabilită ii capitalurilor proprii.
9.3. Finan area prin leasing
Finanţarea prin leasing poate fi furnizată de către întreprinderile industriale producătoare

în efortul acestora de a creşte vânzările, dar şi de întreprinderile specializate în asigurarea
finan ării prin leasing. Există mai multe tipuri de întreprinderi care au ca obiect de activitate
leasing-ul: bănci comerciale, institu ii financiare de economii şi de credit, firme financiare şi firme
industriale.
Leasingul este o opera iune de finan are pe baza unui contract specific, prin intermediul
căruia utilizatorul poate folosi un bun în schimbul promisiunii de a plăti chiria aferentă şi,
eventual, de a achizi iona în final bunul.
9.3.1. Definirea leasingului148
Una dintre primele încercări de a defini opera iunile de leasing este consemnată de
literatura franceză, defini ie care se referă doar la leasingul imobiliar, denumit credit-bail. Aceasta
include acele opera iuni prin care o întreprindere dă în loca ie bunuri imobiliare (cumpărate de ea
sau construite prin efortul ei financiar) în scopul unei utilizări profesionale, cu condi ia ca,
indiferent de calificarea lor, să permită locatarului să devină proprietarul bunurilor, fie printr-o
promisiune unilaterală de vânzare, fie prin achizi ionarea directă ori indirectă a dreptului de
proprietate a terenului pe care au fost edificate imobilele închiriate, fie prin transferul deplin al
dreptului de proprietate asupra construc iilor edificate pentru acel locator.
Şi în literatura germană întâlnim o defini ie incompletă a leasingului, în circularele fiscale
din anul 1971 şi respectiv 1972, care stabileşte drept criteriu unic în caracterizarea contractului,
durata sa fixă şi perioada în care este reeşalonată restituirea capitalului investit de finan ator.
Aceste circulare prevăd în plus următoarele condi ii:
a) contractul să fie încheiat pe o perioadă determinată (irevocabilă), timp în care nici una
din păr i nu este îndreptă ită a proceda la reziliere;
b) cuantumul plă ilor realizate de utilizator, să includă, pe lângă costul de achizi ie ori de
produc ie, şi toate cheltuielile accesorii suportate de societatea finan atoare.
În Italia, leasingul, locazione financiaro, este definit prin Legea nr. 183 din 2 aprilie 1986, la
art. 17 alin. 2 astfel: închirierea bunurilor mobile ori imobile, pe care finanţatorul le dobândeşte, ori le
confecţionează, în raport cu indicaţiile date de utilizator, acesta din urmă asumându-şi toate riscurile pe
timpul valabilităţii contractului, având şi dreptul de a deveni proprietarul bunului primit în locaţiune, cu
condiţia de a plăti preţul stabilit la data încheierii. Se constată faptul că nu se specifică nimic despre
natura plă ilor şi a pre ului.
148 Andreica, M., Andreica, C., Muştea-Ştefan, I., Muştea-Ştefan, R. – Decizia de finanţare în leasing, Editura
Cibernetica MC, Bucureşti, 2003, pag. 12-13.

103
Legisla ia românească defineşte leasingul ca fiind un ansamblu de opera iuni prin care o
parte, denumită locator, se angajează la indicaţia unei alte părţi, denumită utilizator, să cumpere sau să
preia de la un terţ, denumit furnizor, un bun mobil sau imobil şi să transmită utilizatorului posesia sau
folosinţa asupra acestuia contra unei plăţi numită redevenţă, în scopul exploatării sau, după caz, a
achiziţionării bunului.
Sub aspect economic, leasingul reprezintă o sursă de finan are, pe baza unui contract specific,
în care finan atorul asigură fondurile necesare pentru întreaga investi ie. Pe întreaga durată a
contractului, închiriatorul - proprietar permite utilizatorului - chiriaş să utilizeze un anumit bun în
schimbul promisiunii ultimului de a efectua o serie de plă i (rate de leasing). Veniturile ob inute
prin leasing atât de către finan ator cât şi de utilizator sunt derivate din utilizarea bunului, nu din
dreptul de proprietate asupra acestuia.
Dintr-un anumit unghi de vedere, leasingul reprezintă o operaţiune de vânzare - cumpărare cu
plata în rate, dacă bunul trece în proprietatea utilizatorului. Asemănarea survine însă numai prin
prisma finalită ii. Deosebirea constă în faptul că dacă prin opera iunea de vânzare a unui anumit
bun se ob ine echivalentul ei bănesc, prin leasing se cedează dreptul de folosin ă a unui bun.
Din punctul de vedere al utilizatorului, leasingul constituie o formă de creditare în cadrul
căreia sumele necesare achizi ionării bunului se ob in prin exploatarea acestuia, iar rambursarea
lui se face eşalonat sub forma ratelor de leasing şi, în final, a valorii reziduale. Creditul ob inut este
însă sub formă de echipamente şi nu bănească.
Rezultă că pentru utilizator leasingul este o afacere pe banii societă ii de finan are, el
asigurând managementul afacerii. Tot din acest unghi de vedere, leasingul apare ca o vânzare în
rate în cadrul căreia dreptul de proprietate se transferă o dată cu ultima rată.
Deosebirea fa ă de vânzarea în rate apare la durata de rambursare a ratelor, care la noi în
ară trebuie să fie de minim un an şi maxim şapte ani, respectiv să acopere minim 75% din durata
de func ionare normală a bunului. Aşadar, criteriul esen ial de departajare a opera iunilor de
leasing de un contract de închiriere îl reprezintă posibilitatea de dobândire ulterioară a dreptului
de proprietate asupra bunului de către utilizator.
Din alt punct de vedere, putem afirma că leasingul reprezintă o solu ie în finan area
întreprinderilor care doresc să îşi achizi ioneze utilaje şi echipamente, dar care nu au posibilită i
financiare. Această tehnică de finan are vine în sprijinul întreprinderilor care nu pot ob ine credite
de la bănci, ori nu vor să-şi greveze bunurile mobile şi imobile prin instituirea de ipoteci sau gajuri.
Interesul practic al leasingului este de a asigura finan area integrală prin fonduri
împrumutate a unei investi ii fără ca utilizatorul să constituie măsuri asigurătorii; prin aceasta
leasingul se distinge de tradi ionala creditare a investi iilor, unde întreprinderea utilizatoare
suportă o parte din valoarea investi iei. De aceea, leasingul ca tehnică de finan are vizează în
primul rând întreprinderile care urmăresc lărgirea activită ii şi ridicarea performan elor, iar pe
plan mai general, asigură progresul tehnic149.
În consecin ă, leasing-ul este o procedură de finan are a investi iilor prin care o bancă sau o
institu ie financiară specializată achizi ionează un bun imobiliar sau mobiliar pe care-l închiriază
unei întreprinderi sau unui particular, aceştia din urmă având posibilitatea să-l cumpere la
sfârşitul contractului la un pre convenit (în general la valoarea reziduală).
9.3.2. Caracteristicile contractului de leasing
Opera iunea de leasing este deschisă diferitelor categorii de utilizatori din industrie,
agricultură, comer , membrii profesiilor liberale şi se desfăşoară după cum urmează150: bunul ce
face obiectul opera iunii este ales de utilizator în func ie de specifica iile tehnice şi condi iile de
vânzare comunicate de furnizor; ulterior, el va fi cumpărat de locator şi închiriat utilizatorului pe o

104
perioadă determinată, revocabilă ce trebuie să acopere durata minimă de amortizare finală a

bunului; pe această perioadă ce în cazul leasingului imobiliar este cuprinsă între 12 şi 25 de ani,
nici una din păr i nu va putea întrerupe contractul, cu excep ia cazurilor în care nu sunt respectate
clauzele contractuale.
O problemă deosebit de importantă o reprezintă perioada de amortizare a bunului, obiect
al contractului. Există specialişti care afirmă că bunul trebuie amortizat pe durata primului
contract, însă această metodă ar determina încheierea unor contracte de lungă durată în scopul
plă ii unei redeven e mai scăzute sau invers. Desigur, există şi excep ii, dar în final s-ar restrânge
sfera de aplicabilitate a leasingului la bunuri cu o anumită durată. Utilizarea unei durate de
amortizare diferită de durata contractului poate fi contestată de aceia ce consideră că în situa ia în
care mijlocul fix nu va mai putea fi închiriat, societatea pierde. Totuşi, această pierdere este
recuperată din valoarea reziduală a primului contract.
La ieşire din perioada de loca ie irevocabilă, locatarul poate alege una din următoarele trei
op iuni prevăzute în contract:
- înapoiază bunul locatorului;
- cumpără bunul la valoarea reziduală fixată în contract. Această valoare trebuie să fie mică
(în practica interna ională ea reprezintă circa 5% din pre ul de cumpărare) pentru a incita
preluarea bunului de chiriaş, evitând cheltuieli suplimentare cu stocajul sau revânzarea pentru
locator;
- reînnoirea contractului de loca ie, cu o redeven a mai scăzută decât cea anterioară. La
expirarea acestui din urmă contract, locatarul va putea cumpăra bunul la o nouă valoare reziduală.
Astfel, principalele caracteristici ale contractului de închiriere sunt:
¾ contractul de închiriere se încheie pe o perioadă determinată, influen ată hotărâtor de
durata de utilizare a activului fix, în cursul căruia nici una din păr ile implicate nu poate rezilia
contractul;
¾ nu există flux bănesc la momentul ini ial;
¾ redeven a se varsă periodic şi este deductibilă fiscal;
¾ la scaden ă, întreprinderea poate plăti valoarea reziduală şi astfel devine proprietara
bunului.
În schimbul ob inerii avantajelor legate de posesiunea bunului, întreprinderea care l-a
închiriat plăteşte societă ii de leasing o chirie (redevenţă) care cuprinde:
- amortizarea bunului închiriat;
- dobânzile aferente fondurilor avansate de societatea de leasing pentru cumpărarea
bunului respectiv;
- cheltuielile de administra ie;
- marja de profit a societă ii de leasing.
Chiriaşul intră în proprietatea bunului închiriat la încheierea contractului de leasing, după
plata valorii reziduale a bunului, convenită dinainte. Pe durata contractului, chiria se înregistrează
ca o cheltuială de exploatare, iar la încheierea acestuia valoarea reziduală se înregistrează la active
fixe.
Durata contractului de leasing este, în general, de 75 – 80% din durata de via ă economică a
bunului închiriat, dar se poate conveni şi asupra unei durate mai scurte. Societatea de leasing
rămâne proprietară a bunului până la scaden a contractului. Contractul de leasing este, în general,
irevocabil.
În cazul leasingului imobiliar, unde utilizatorul beneficiază de o finan are pe termen lung,
societatea de leasing va aprecia solvabilitatea pe termen lung a acestuia, dar şi posibilitatea de
reînchiriere sau revânzare a imobilului în cazul falimentului său. Din aceste considerente în
sprijinul cererii sale, utilizatorul trebuie să furnizeze societă ii de leasing un dosar, care va
105
cuprinde151: documentele de sinteză ale ultimelor trei exerci ii financiare, informa ii asupra
angajamentelor sale financiare, informa ii asupra investi iilor ce vor fi realizate.
inând seama de riscul solvabilită ii viitoare a locatarului, în efectuarea achizi iilor,
societă ile de leasing preferă echipamentele standard, ce pot fi uşor vândute, evitându-se astfel
stocajul, dar acest fapt poate incita întreprinderile să prefere tehnicile de finan are clasice. Totuşi,
dezvoltarea leasingului atestă certul interes de care se bucură, interes ce rezultă din:
- finan area este integrală, fapt ce avantajează întreprinderile cu o rentabilitate ridicată.
Acestea pot dispune astfel de 25-30% din disponibilită ile proprii, care în cazul unui credit pe
termen mediu trebuiau avansate, finan area nerealizându-se integral.
- întreprinderile, a căror rentabilitate este bună, dar a cărei putere financiară este prea mică
pentru a recurge la formele clasice de finan are (insuficien a garan iilor), pot găsi în leasing un
mijloc de dezvoltare şi modernizare a produc iei lor. Totuşi în ultima perioadă, societă ile de
leasing apelează la aceleaşi analize de risc ca şi băncile.
- realizarea opera iilor de finan are clasică este adesea foarte îndelungată, fapt ce poate
duce la pierderea oportunită ilor de afaceri; în timp ce leasingul, în circumstan e ce necesită o
investi ie imediată cu o rentabilitate ridicată, constituie o solu ie adecvată, timpul pentru
încheierea contractului fiind relativ scurt.
- poate fi un mijloc de finan are complementar în realizarea unui program complex de
investi ii, adăugându-se altor forme de finan are.
Decizia de a opta pentru leasing, în raport cu un împrumut bancar sau obligatar, se
fundamentează pe valoarea actualizată netă152 (VAN), calculată după rela ia:
n CFt VR
VAN = ∑ − .
t = 1 (1 + r ) (1 + r )m
t
Întrucât nu se plăteşte costul de achizi ie al bunului închiriat, în formula VAN nu se

cuprinde scăderea valorii investi iei I. De asemenea cash-flow – urile ( CFt ) vor fi determinate în
func ie de profiturile viitoare şi de chiria plătită. Valoarea reziduală ( VR ) este plătită în anul m,
înaintea încheierii duratei de via ă n a bunului închiriat.
Această valoare actualizată se compară cu cea a împrumutului, pentru a se analiza care
dintre aceste surse de finan are este mai avantajoasă153.
9.3.3. Asem n ri şi deosebiri fa de alte tipuri de finan are sau achizi ionare de bunuri
Spre deosebire de al i creditori, care avansează direct sau indirect monedă, societă ile de
leasing, în calitate de locator, nu transferă întreprinderilor resurse monetare în vederea
achizi ionării unor imobilizări corporale, ci le pune la dispozi ie respectivele imobilizări corporale
care vor fi utilizate ca mijloace de produc ie. Analizat în acest context, leasingul reprezintă o tehnică
de finanţare pe termen lung, dar nu un credit propriu-zis.
Deşi se aseamănă cu un credit de investi ii, leasingul nu este nici un împrumut, nici un
credit, nu este o vânzare la termen şi nici nu este o vânzare cu plata în rate154.
Leasingul nu este un credit de investiţii tradiţional deoarece, în cazul creditului, investi ia este
grevată de sarcini reale (ipotecă, gaj), pe când în cazul leasingului garan ia este chiar dreptul de
proprietate.
Leasingul nu este un împrumut deoarece, spre deosebire de ratele unui împrumut, redeven a
plătită de locatar locatorului, în cazul unui contract de leasing, este mult mai amplă, incluzând:
152 Stancu, I. – Finanţe - Teoria pieţelor financiare, finanţele întreprinderilor, analiza şi gestiunea financiară, Editura
Economică, Bucureşti, 1997, pag. 672 – 673.
Cibernetica MC, Bucureşti, 2003, pag. 99.

154 Tulvinschi, M. – Leasingul – tehnică de finanţare pe termen lung, Revista finan e publice şi contabilitate, v. 17, nr. 4,
2006, pag. 45-47.

106
ratele de amortizare, chiria pe capitalul neamortizat, taxele şi primele de asigurare şi o marjă de

profit a societă ii de leasing.
În cazul vânzării la termen, cumpărătorul devine automat proprietarul bunului. În cazul
leasingului, locatarul nu devine automat proprietarul bunului la finele perioadei de folosin ă, el
având posibilitatea să achizi ioneze bunul respectiv la valoarea reziduală. Luând în calcul aceste
considerente se poate afirma că leasingul nu are nimic în comun cu un contract de vânzare-cumpărare la
termen.
Comparând leasingul cu vânzarea cu plata în rate se observă că cele două operaţiuni se aseamănă,
dar nu sunt identice. În cazul vânzării cu plata în rate, transmiterea dreptului de proprietate şi a
riscurilor se face în momentul încheierii contractului, iar cumpărătorul este obligat să achite pre ul
în rate, să nu înstrăineze bunul şi să-l asigure pe durata plă ii ratelor. În cazul leasingului,
finan atorul păstrează proprietatea bunului, iar celelalte obliga ii, inclusiv riscurile, revin
utilizatorului.
Leasingul se deosebeşte de locaţia de gestiune, deşi ambele opera iuni au în comun un aspect
juridic, şi anume faptul că utilizatorul nu este proprietarul bunului. Loca ia de gestiune reprezintă
trecerea în administrarea integrală din partea locatorului a unor subunită i în beneficiul
locatarului. Aceasta se realizează pe baza unui contract în care locatorul se obligă să procure şi să
asigure locatarului folosin a unei activită i (gestiuni) pe un timp determinat în schimbul unui pre .
Printr-un contract de loca ie de gestiune, locatarul ob ine, în urma unei licita ii directe,
gestionarea pe un anumit termen a unor sec ii, uzine, fabrici, subunită i din domeniul turismului,
comer ului în schimbul unui pre . Spre deosebire de loca ia de gestiune, leasingul reprezintă
pentru locatar un procedeu de finan are a investi iilor. Ratele de leasing, spre deosebire de chiria
pentru loca ia de gestiune, includ şi ratele de amortizare a bunului. O altă deosebire între cele
două opera iuni se referă la faptul că în cadrul loca iei de gestiune nu se transferă riscurile asupra
utilizatorului, pe când în cadrul leasingului financiar operează transferul către locatar a majorită ii
riscurilor şi responsabilită ilor ce apar in în mod normal proprietarului.
9.3.4. Formele leasingului
Pe plan mondial, se regăsesc numeroase forme de manifestare a leasingului155:

• Rentingul este o închiriere pur şi simplu, bunul putând face obiectul unor contracte
succesive cu utilizatori diferi i (exemplu mijloacele de transport);
• Locaţie-vânzare: la ieşirea din loca ie intervine automat vânzarea;
• Vânzarea pe credit: transferul de proprietate între societatea de leasing şi locatar are loc la
începutul contractului, redeven a reprezentând de fapt plata unui credit;
• Lease-back este o procedură prin care proprietarul cedează bunul societă ii de leasing,
aceasta punându-l imediat la dispozi ia sa printr-o opera ie de leasing imobiliar. O astfel de
opera ie nu are ca scop doar reconstituirea lichidită ilor întreprinderii, ci şi procurarea de
capitaluri pe termen lung pentru finan area de imobilizări noi;
• Leasingul andosat constă în aceea că utilizatorul alege bunul ce va fi cumpărat de
societatea de leasing, aceasta lăsând bunul la dispozi ia furnizorului, care-l subînchiriază
utilizatorului;
• Leasingul în participaţie sau project financing: constă în constituirea în participa ie unei
societă i civile de către o societate de leasing şi utilizator. Societatea de leasing (administratorul
noii societă i) va de ine partea preponderentă de capital finan ând astfel cea mai mare parte a
investi iei. Noua societate după ce a cumpărat terenul şi a realizat construc iile, dă ansamblul
imobiliar în loca ie utilizatorului. La expirarea contractului, acesta îşi poate exersa op iunea de
cumpărare, cumpărând păr ile societă ii civile.
155 Nişulescu, I. – Finanţarea şi reorganizarea întreprinderii, Editura Infomedica, Bucureşti, 1999, pag. 89-91.
107
Cele mai utilizate forme de leasing în ara noastră sunt156:

# leasing-ul operaţional numit şi leasing de mentenanţă oferă atât finan area cât şi
serviciile de mentenan ă. Acesta se caracterizează prin faptul că, în mod frecvent, activul nu este
complet amortizat – plă ile solicitate prin contract nu sunt suficiente pentru recuperarea costului
total al echipamentului, durata contractului de leasing este însă mai mică decât durata de via ă
economică estimată a echipamentului. O altă caracteristică este existen a clauzei de anulare, care
dă posibilitatea locatarului să renun e la loca ie şi să restituie echipamentul înainte de expirarea
contractului de bază. Trebuie men ionat însă că, această opera iune de leasing nu transferă, în
mare măsură, toate riscurile şi beneficiile aferente titlului de proprietate.
Leasingul opera ional este practicat de către societă ile de leasing sau de către producători
care de in pozi ii cheie pentru imobilizările corporale cerute permanent şi de multe întreprinderi.
În leasingul opera ional ratele plătite de locatar locatorului sunt mai mari decât în cazul
leasingului financiar deoarece şi riscurile privind ob inerea valorii bunului închiriat sunt mai mari.
# leasing-ul financiar sau de capital diferă de cel opera ional din trei puncte de vedere:
nu oferă servicii de mentenan ă, nu poate fi reziliat şi este complet amortizat. Întreprinderea care
va utiliza echipamentul selectează produsele de care are nevoie şi negociază pre ul şi termenul de
livrare cu fabricantul sau distribuitorul. Firma utilizatoare negociază apoi termenii cu o societate
de leasing sau cu o institu ie financiară, şi o dată stabili i termenii loca iei, aranjează cumpărarea
de către locator a echipamentului de la fabricant sau distribuitor. Durata contractului va depinde
de durata de via ă economică a mijlocului fix. De asemenea, această opera iune de leasing
transferă, în mare măsură, toate riscurile şi beneficiile aferente titlului de proprietate.
Leasingul financiar reprezintă o alternativă la împrumutul pe termen lung, oferind unele
avantaje financiare. Astfel, leasingul financiar ce are ca obiect imobilizări corporale sub formă de
terenuri şi mijloace fixe permite utilizarea acestor bunuri fără asumarea de către locatar a
formalită ilor şi riscurilor legate de procedura de cumpărare şi revânzare. Un astfel de risc, ce
poate fi evitat, este cel legat de incertitudinea privind pre ul de revânzare.
În cazul de lichidare a utilizatorului, locatorul îşi conservă toate drepturile reale asupra
bunului care face obiectul contractului de leasing. De asemenea, locatorul beneficiază de o garan ie
mai bună decât dacă ar avea calitatea de a acorda credite, deoarece el rămâne proprietarul bunului
pe care l-a finan at pe toată durata derulării contractului de leasing.
Din cele prezentate se observă că între o opera iune de închiriere obişnuită şi una de leasing
financiar există o delimitare clară care ine mai mult de natura opera iei decât de forma
contractului. Astfel, IAS 17 prevede că un contract de închiriere prin care sunt transferate
locatarului practic toate riscurile şi avantajele inerente proprietă ii bunului este considerat un
contract de închiriere-finan are (leasing financiar), acesta nefiind reziliabil şi asigură locatorului
recuperarea sumelor investite şi o remunerare a lor.
Norma interna ională IAS 17 specifică o serie de caracteristici ale leasingului financiar:
• contractul de leasing financiar prevede că proprietatea bunului va fi transferată la
locatar, la terminarea contractului;
• locatarul are op iunea de a cumpăra bunul la un pre estimat a fi suficient de mic
fa ă de valoarea justă, la data la care op iunea devine exercitabilă, astfel încât, la începutul
leasingului există în mod rezonabil certitudinea că op iunea va fi exercitată;
• contractul de leasing financiar se întinde pe cea mai mare parte din durata de
utilizare a bunului;
• la începutul leasingului, valoarea actualizată a plă ilor minime de leasing este cel
pu in egală sau mai mare decât întreaga valoare justă a bunului care constituie obiectul
contractului de leasing;
• bunurile ce reprezintă obiectul contractului de leasing sunt de natură specială, astfel
încât numai locatarul le poate utiliza fără efectuarea unor modificări majore.
156 Halpern, P., Weston, J. F., Brigham, E. – Finanţe manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag. 838 – 838.
108
Valoarea justă la care IAS 17 face referire în prezentarea caracteristicilor leasingului

financiar este valoarea la care un activ ar putea să fie schimbat sau o datorie achitată, între păr i
bine informate ce îşi dau consim ământul şi ac ionează în condi ii normale de concuren ă157.
# vânzare şi leaseback: această formă de leasing apare în cazul în care o întreprindere
de ine terenuri, clădiri sau echipamente vinde proprietă ile la o valoare aproximativă de pia ă unei
institu ii financiare, societă i independente de leasing sau chiar unui investitor individual, şi în
acelaşi timp, încheie un contract prin care preia proprietă ile înapoi, în loca ie pentru o perioadă
specificată şi în condi ii specificate.
În cazul contractelor de leasing, de regulă, chiriile plătite de locatar sunt integral
deductibile la calculul impozitului pe profit, dar locatarul nu poate amortiza activele imobilizate
care fac obiectul contractului. Chiria plătită de locatar acoperă amortizarea capitalului avansat de
societatea de leasing şi asigură remunerarea acestui capital.
9.3.5. Costul leasingului
Costul actuarial net al leasing-ului158 este egal cu rata de actualizare care determină
egalitatea dintre valoarea investi iei finan ate şi suma actualizată a chiriilor după impozit şi a
pierderii de economie fiscală asupra amortizării pe durata contractului, la care se adaugă valoarea
n R ∗ (1 − T ) + A ∗ t Vr
de cumpărare a bunului la finele contractului: V0 = ∑ t t
+ , în care:
t =1 (1 + k 1 )t
(1 + k 1 )n
V0 = valoarea bunului ce face obiectul contractului;
Vr = valoarea reziduală a bunului la finele contractului;
R t = chiria plătită în anul t, t = 1, 2, …, n;
A t = amortizarea anuală;
T = cota de impozit pe profit;
k 1 = costul leasing-ului.
9.3.6. Avantajele şi dezavantajele leasingului
Leasing-ul a devenit o necesitate datorită ritmului rapid al progresului tehnic şi al

concuren ei, ritm care devansează posibilită ile de autofinan are ale agen ilor economici sau de
creditare.
Avantajele leasingului trebuie abordate din trei unghiuri diferite159.
În primul rând, la nivelul economiei na ionale, reprezintă o cale de relansare a investi iilor
şi de retehnologizare a întreprinderilor. Având în vedere că acesta reprezintă o opera iune de
finan are, leasingul facilitează atragerea unor noi surse de finan are în economie (dacă finan area
este realizată din exterior), precum şi o formă de promovare pe pia ă a unor produse pentru care
cererea este limitată de posibilită ile de cumpărare ale întreprinderilor şi, în consecin ă, de
antrenare a proceselor productive din unele sectoare ale economiei.
În al doilea rând, la nivelul finan atorului, leasingul reprezintă o formă de plasament al
resurselor financiare în condi ii de rentabilitate şi siguran ă, deoarece rămâne proprietarul
bunului.
Locatorul care poate fi producătorul direct sau proprietarul bunurilor cumpărate pentru a
fi destinate opera iunilor de leasing, beneficiază de o serie de avantaje care se referă în special la
atragerea de noi clien i, ob inerea de câştiguri suplimentare şi dezvoltarea exporturilor. Pentru a
atrage noi clien i, societă ile de leasing se vor orienta spre acei poten iali beneficiari ai unui
2006, pag. 46.

158 Ilie, V., Teodorescu, M. – Finanţele întreprinderii, Editura ASE, Bucureşti, 2003, pag. 275.
159 Andreica, M. – Leasing – cale de finanţare a investiţiilor pentru IMM, Editura CRIMM, Bucureşti, 1997, pag. 227.
109
contract de leasing care îşi doresc să utilizeze un anumit bun, dar nu îl pot plăti integral şi nici nu
pot plăti un avans. Câştigarea de noi clien i se poate realiza şi prin rolul promo ional al
leasingului. Acest rol constă în faptul că un anumit echipament este mai întâi închiriat, pentru a-l
convinge pe client de randamentul său, iar în cazul unui rezultat pozitiv, clientul va achizi iona
echipamentul.
Leasingul generează pentru locator câştiguri suplimentare din revânzarea sau reînchirierea
maşinilor şi utilajelor care au fost returnate după expirarea contractului de leasing.
Leasingul contribuie la dezvoltarea exporturilor, deoarece furnizorul are posibilitatea să
realizeze pe lângă exportul tradi ional şi pe cel în leasing al cărui mecanism participă efectiv la
extinderea cererii pentru o serie de bunuri de o valoare ridicată.
În al treilea rând, la nivelul întreprinderilor care închiriază bunurile, principalele avantaje
sunt:
¬ oferă o finanţare flexibilă: majoritatea contractelor de leasing tind să aibă mai pu ine
acorduri restrictive decât contractele de împrumut160. În plus, leasing-ul este mai convenabil
pentru finan area treptată a nevoilor întreprinderilor. O firmă care achizi ionează active în timp
poate să considere mai convenabil să ia în leasing aceste active decât să negocieze un împrumut
obligatar sau bancar ori să vândă ac iuni în fiecare moment când se fac achizi ii pentru creşterea
capitalului propriu;
¬ utilizarea acestei finan ări creşte capacitatea întreprinderii de a se îndatora, deoarece
este o opera iune care nu modifică structura financiară a întreprinderii161. Totuşi, bancherii şi
ceilal i creditori in seama că leasing-ul constituie o obliga ie a firmei care apelează la leasing;
¬ permite finanţarea 100% a bunurilor pe care întreprinderea doreşte să le exploateze
ceea ce permite conservarea capitalului de lucru şi utilizarea acestuia drept garan ie pentru
contractarea altor împrumuturi pentru dezvoltare;
¬ costurile de tranzac ionare pot fi mai mari la cumpărarea unui activ şi finan area lui
prin datorii sau emisiune de ac iuni decât atunci când are loc preluarea în leasing a activului162;
¬ avantajele fiscale: deductibilitatea fiscală a amortizării este unul dintre cele mai
cunoscute motive de apelare la leasing în detrimentul cumpărării deoarece determină o economie
prin diminuarea impozitului la întreprinderea care închiriază;
¬ constituie o formă de asigurare contra riscului tehnologic pentru întreprinderile care
închiriază. În cazul leasing-ului direct poate exista clauza anulării, care permite utilizatorului să
oprească plata ratei de leasing înainte de expirarea termenului din contractul de leasing. Astfel,
dacă pe pia ă apar mijloace de produc ie mai performante, poate să facă imediat schimbarea
comparativ cu cazul în care ar fi proprietar (dificultă i în vânzarea unui mijloc fix depăşit moral)
163;
¬ poate creşte lichiditatea întreprinderii. Astfel, o vânzare şi leaseback transformă

anumite active corporale ale întreprinderii în numerar în schimbul unei obliga ii de a face o serie
de plă i fixe în viitor;
¬ permite întreprinderilor mici şi mijlocii, care au capacită i de îndatorare mici, dar care
sunt rentabile sau întreprinderilor cu o rentabilitate scăzută să-şi finanţeze dezvoltarea. În acest caz,
leasing-ul este adesea singura sursă disponibilă de finan are, deoarece dreptul de proprietate al
bunului luat în leasing rămâne locatorului, reducând riscul acestuia în caz de faliment al
utilizatorului;
¬ întrucât plata unui avans pentru bunul utilizat în regim de leasing nu este
obligatorie, locatarul beneficiază în faza ini ială de o economisire a disponibilită ilor băneşti.
Cunoaşterea mărimii ratei de leasing pe care trebuie să o plătească îi facilitează locatarului
planificarea riguroasă a cheltuielilor;
160 Tudorache, D., Secăreanu, C. – Finanţele publice. Finanţele firmei, Editura Universitară, Bucureşti, 2006, pag. 198.
161 Hoan ă, N. – Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 322 – 323.
162 Ross, S. A., Westerfield, R. W., Jaffe, J. – Corporate Finance, McGraw-Hill, 2002, pag. 601.

110
¬ un alt avantaj atât financiar, cât şi tehnic este faptul că locatorul poate permite
locatarului folosirea în continuare şi după încheierea perioadei contractuale a bunurilor, cu
perceperea unei taxe mai reduse.
Deşi are multe avantaje, leasingul prezintă şi o serie de limite164. Pentru utilizator, leasingul
este eficient numai în condi iile în care se poate exploata obiectul contractului pe toată perioada de
derulare.
Prin contractul de leasing locatorul înstrăinează numai folosin a bunurilor, păstrând
proprietatea lor. Astfel, el se expune riscului ca respectivele bunuri să fie deteriorate prin utilizarea
necorespunzătoare de către beneficiar, iar cauzele sunt greu de stabilit. De asemenea, locatorul se
expune riscului ca după derularea contractului pentru bunul dat în leasing, să nu mai găsească al i
utilizatori.
Dificultatea principală a leasingului constă în opoziţia între economic şi juridic. Această
dificultate este greu de surmontat deoarece leasingul separă ceea ce este unic, prezentând capitalul
sub o formă dublă. Din punct de vedere juridic, bunul ce constituie obiectul opera iunii de leasing
este un capital pentru locator, deoarece face parte din patrimoniul său. Din punct de vedere
economic, bunul reprezintă un capital tehnic la dispozi ia locatarului. Separând proprietatea şi
exploatarea bunului, leasingul finan ează capitalul tehnic prin veniturile degajate de exploatarea
sa.
În concluzie, leasingul, ca formă de finan are pe termen lung, presupune un risc ridicat,
dar, în aceeaşi măsură contribuie la creşterea performan elor tehnice şi economice ale firmelor care
nu pot să ob ină credite de la bănci sau nu vor să-şi greveze patrimoniul prin instituirea de ipoteci
sau gajuri.
Principalele dezavantaje pentru beneficiar ale leasingului se referă la:
© costul: pentru o întreprindere cu profituri mari, cu acces la pie ele creditului şi
capacitate de a profita de avantajele fiscale ale proprietarului, leasing-ul este adesea o finan are
mai costisitoare; ratele practicate, respectiv redeven ele care cumulează chiria, comisionul de
serviciu şi cota de risc sunt relativ ridicate, ceea ce impune necesitatea ob inerii unei rentabilită i
cel pu in acoperitoare;
© afectează inevitabil autofinanţarea viitoare ca urmare a obliga iilor periodice de plată;
© pierderea valorii reziduale a activului. În cazul bunurilor imobiliare, această pierdere
poate fi substan ială;
© facilitarea ob inerii poate antrena întreprinderea în operaţiuni mai puţin rentabile;
© falimentul societăţii de leasing constituie, mai nou un dezavantaj, deoarece
întreprinderea care închiriază bunul nu este şi proprietarul acestuia. Dacă societatea de leasing dă
faliment, în urma valorificării bunurilor din proprietatea acesteia, întreprinderea care închiriază
aceste bunuri le poate pierde, dezavantajul constând în întreruperea activită ii acesteia până la
înlocuirea bunului.
Întrucât fiecare întreprindere are o anumită structură a capitalului care este un mixaj de
capitaluri proprii, ac iuni comune şi preferen iale, datorii, aceasta determină întreprinderii o
valoare a capitalului care trebuie maximizată. Deci, pentru maximizarea valorii întreprinderii
trebuie stabilită o structură optimă a capitalului, astfel încât noile creşteri de capital să aibă loc de
aşa manieră încât să păstreze structura optimă a capitalului în timp.
2006, pag. 47.

111
BIBLIOGRAFIE
Adochi ei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000.

Ana, Gh. I. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001.
Andreica, M., Andreica, C., Muştea-Ştefan (Şerban), I., Muştea-Ştefan (Şerban), R. – Decizia de
finanţare în leasing, Editura Cibernetica MC, Bucureşti, 2003.
Andreica, M. – Leasing – cale de finanţare a investiţiilor pentru IMM, Editura CRIMM, Bucureşti, 1997.
Andronic, B. C. – Performanţa firmei. Abordare transdisciplinară în analiza microeconomică, Editura
Polirom, Iaşi, 2000.
Ariton, D. – Finanţele întreprinderii, Editura Funda iei Universitare “Dunărea de Jos”, Gala i, 2002.
Ariton, D. – Strategii financiare ale firmei, Editura Evrika, Gala i, 2000.
Ariton, D., Mişu, N., Bleoju, G. – Decizia financiară – factor cheie a creşterii economice, lucrare
publicată în Progrese în teoria deciziilor economice în condiţii de risc şi incertitudine, Volumul II,
Editura Performantica, Iaşi, 2007.
Avare, P., Legros, G., Lemonnier, P. – Gestiune şi analiză financiară, Editura Economică, Bucureşti,
2000.
Bărbu ă-Mişu, N. – Analysis and Modelling of the Financial Performance of the Enterprises – Case study
of Romania on building sector (Galati County), LAP Lambert Academic Publishing, Köln,
Germania, 2009.
Bărbu ă-Mişu, N. – Finanţele întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2009.
Bărbu ă-Mişu, N. – Finanţarea şi performanţa întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2009.
Bărbu ă-Mişu, N. – Factoringul – sursă modernă de finanţare, Conferin a Interna ională – Integrarea
Europeană Realită i şi perspective, 16-17 mai 2008, Universitatea Danubius.
Benjamin, G. M. S., Margulis, J. – Angel Capital. How to Raise Early-Stage Private Equity Financing,
John Wiley & Sons Inc., New Jersey, 2005.
Berceanu, D. – Politicile financiare ale firmei, Editura Universitatea Craiova (EUC), Craiova, 2001.
Bistriceanu, Gh. D., Adochi ei, M. N., Negrea, E. – Finanţele agenţilor economici, Editura Economică,
Bucureşti, 2001.
Bowlin, O. D., Martin, J. D., Scott, D. F. – Guide to Financial Analysis, McGraw-Hill Book Company,
1980.
Brealey, M., Stewart, M., Richard, A. – Principles of Corporate Finance, Editura Mc GrawHill, 2003.
Brezeanu, P. (coordonator), Boştinaru, A., Prăjişteanu, B. – Diagnostic financiar. Instrumente de
analiză financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
Brezeanu, P., Poantă, D., Morariu, V., Herciu, M., Craiu, N., Mişu, N., Triandafil, C. – Analiză
financiară, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2007.
Brezeanu, P. – Gestiunea financiară a întreprinderii în economia de piaţă, Editura Funda iei “România
de mâine”, Bucureşti, 1999.
Brezeanu, P. – Sisteme financiare internaţionale, Editura Cavallioti, Bucureşti, 2003.
Ciotei, C. N. – Finanţe: finanţe publice, finanţele întreprinderii, monedă-credit, Editura Expert,
Bucureşti, 2000.
Ciupagea, C. (coordonator) – Studii de impact II – Evaluarea costurilor şi beneficiilor aderării României
la Uniunea Europeană, Institutul European din România, 2004.
Cohen, E. – Analyse financiere, 2e edition, Economica, Paris, 1990.
Colasse, B. – Gestion financière de lèntreprise: problématique, concepts et méthodes, Press Universitaires
de France, 1993.
Constantinescu D. A., Dobrin, M., Ungureanu, A. M., Rotaru, A., Ghenciu, A., Popescu, D., Stoica,
A. – Analiza managerială a firmei, Editura Na ională, Bucureşti, 1999.
Cristache, S. E. – Lichiditatea şi solvabilitatea unei firme, articol: Revista Tribuna economică, Nr. 5/2005.
Dragotă, V., Ciobanu, A., Obreja, L., Dragotă, M. – Management financiar, Vol. II, Editura
Economică, Bucureşti, 2003.
112
Dragotă, M. – Decizia de investire pe piaţa de capital. Criterii de selecţie bazate pe politica de finanţare.
Guvernanţă corporativă. Factori determinanţi ai structurii capitalului, Editura ASE, Bucureşti,
2006.
Eiteman, D. K, Stonehill, A. I., Moffett, M. H. – Multinational Business Finance, Eleventh Edition,
Pearson Education Inc., Boston, 2007.
Eros-Stark, L., Pântea, I. M. – Analiza situaţiei financiare a firmei. Elemente teoretice. Studii de caz,
Editura Economică, Bucureşti, 2001.
Eun, C. S., Resnik, B. G. – International Financial Management, Fourth Edition, Published by McGraw
– Hill/Irwin, New York, 2007.
Florea, Ş. – Gestiunea şi managementul activităţii financiare din întreprinderi, Editura Victor, Bucureşti,
1997.
Ginglinger, E. – Les financement des entreprises par les marches de capitaux, Presse Universitaires de
France, Paris, 1991.
Halpern, P., Weston, J. F., Brigham, E. F. – Finanţe manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 1998.
Hoan ă, N. – Gestiunea finanţelor firmei, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
Hoan ă, N. – Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
Iancu, A. - Politică şi economie. Repere ale unui sistem economic performant, Editura Expert, 2000.
Ilie, V., Teodorescu, M. – Factoringul – modalitate de ameliorare a lichidităţii întreprinderii, Tribuna
Economică, v. 15, nr. 36, 2004.
Ilie, V., Teodorescu, M. – Finanţele întreprinderii, Editura ASE, Bucureşti, 2003.
Ilie, V. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Meteora Press, Bucureşti, 2006.
Krainer, R. E. – Corporate Finance, Governance and Business Cycles, Theory and International
Comparisons, Elsevier, Amsterdam, 2003.
Levente, K. – Finanţarea întreprinderilor mici şi mijlocii; Editura Expert, Bucureşti, 2004.
Levente, K. – Performanţa creditării şi dezvoltarea locală; Editura Expert, Bucureşti, 2003.
Lumby, S., Jones, C. – Corporate Finance: Theory and Practice, 7th edition, Thomson High Holborn
House, London, 2003.
Manolescu, Gh., Petre, I. – Finanţele întreprinderii, Ed. Funda iei "România de mâine", Bucureşti,
1999.
Medeşan, I. – Finanţele firmei – Securitizarea creanţelor, Tribuna Economică, v. 17, nr. 16, 2006.
Megginson, W. L. – Corporate Finance Theory, Addison Wesley Educational Publishers Inc., Unites
States, 1997.
Molico, T., Wunder, E. – Factoringul, alternativă modernă de finanţare, Editura CECCAR, Bucureşti,
2004.
Molico, T. – Forfetarea, o variantă a instrumentelor de finanţare a exportului, Contabilitatea, Expertiza şi
Auditul Afacerilor, nr. 9, 2004.
Myers, B., Stewart, C., Richard, A. – Principles of Corporate Finance, McGraw-Hill, 2003.
Niculescu M. – Diagnostic global strategic, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
Nişulescu, I. – Finanţarea şi reorganizarea întreprinderii, Editura Infomedica, Bucureşti, 1999.
Nişulescu, I. – Alternative privind finanţarea IMM – creditul bancar versus leasing, Gestiunea şi
Contabilitatea Firmei, v. 9, nr. 3, 2006.
Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004.
Petcu M. – Rata rentabilităţii economice – indicator al performanţelor alocării capitalului, articol: Revista
Tribuna economică, Nr. 37/2004.
Petty J. W., Keown, A. – Basic Financial Management, Prentice Hall International Inc., New Jersey,
1993.
Pike, R., Heale, B. – Corporate Finance and Investment Decisions and Strategies, Fifth Edition, Prentice
Hall, 2006.
Pleter, O. T. – Administrarea afacerilor, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2005.
Pratt, S. P. – Cost of Capital. Estimation and Applications, John Wiley & Sons Inc., New Jersey, 2002.
Robu, V., Georgescu, N. – Analiza economico – financiară, Biblioteca digitală, A.S.E.
Ross, S. A., Westerfield, R. W., Jaffe, J. – Corporate Finance, McGraw-Hill, 2002.
113
Ross, S. A., Westerfield, R. W., Jordan, B. D. – Fundamentals of Corporate Finance, Fifth Edition,
McGraw-Hill, 2000.
Roux, D. – Analyse économique de lèntreprise, Bordas, Paris, 1983.
Sandu, Gh. – Finanţarea întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2002.
Sandu, Gh. – Formarea capitalurilor firmelor private, Editura Economică, Bucureşti, 2000.
Stancu, I. – Finanţe – Teoria pieţelor financiare, finanţele întreprinderilor, analiza şi gestiunea financiara,
Editura Economică, Bucureşti, 1997.
Stancu, I. – Finanţe, Edi ia a III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2002.
Stroe, R. – Gestiunea financiară a întreprinderii. Note de curs şi aplicaţii. Biblioteca digitală A.S.E..
Stroe, R., Bărbu ă-Mişu, N. – Finanţarea şi gestiunea financiară a întreprinderii, Aplica ii şi studii de
caz, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2008.
Toma, M., Alexandru, F. - Finanţe şi gestiune financiara de întreprindere, Editura Economică,
Bucureşti, 1998.
Toma, M., Alexandru, F. – Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică,
Bucureşti, 2003.
Tudorache, D., Secăreanu, C. – Finanţele publice. Finanţele firmei, Editura Universitară, Bucureşti,
2006.
Tudose, M. B. – Gestiunea capitalurilor întreprinderii. Optimizarea structurii financiare, Editura
Economică, Bucureşti, 2006.
Tulvinschi, M. – Leasingul – tehnică de finanţare pe termen lung, Revista finan e publice şi
contabilitate, v. 17, nr. 4, 2006.
Van Horne, J. C. – Financial Management and Policy, Prentice Hall, New Jersey, 2002.
Văcărel, I. - Politici economice şi financiare de ieri şi de azi, Editura Economică, Bucureşti, 1996.
Vernimmen, P. – Finance dèntreprise, Logique et politique, 3e édition, Dalloz, 1989.
Vintilă, G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.
Vintilă, G., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004.
Zackrisson, M. – Financial Systems and Financing of High Technology Small Firms: the Cases of Sweden,
Linkopening and Santa Clara Country, Linkoping University, 2003.
114

Finantele Intreprinderii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Finantele Intreprinderii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Finanţele întreprinderii

UNIVERSITATEA „DUN REA DE JOS” GALA I

FINAN ELE ÎNTREPRINDERII

Lect. dr. NICOLETA B RBU -MIŞU

PARTEA I. ASPECTE GENERALE PRIVIND POLITICA DE FINAN ARE.................................10

CAPITOLUL 1. FINAN ELE ÎN SISTEMUL DE GESTIUNE AL ÎNTREPRINDERII ................10

CAPITOLUL 2. DECIZIA FINANCIAR A ÎNTREPRINDERII ŞI

PARTEA a II-a. ANALIZA PERFORMAN EI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII ..................29

CAPITOLUL 3. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR ................................................................29

CAPITOLUL 4. ANALIZA PERFORMAN EI FINANCIARE PE BAZA CONTULUI DE PROFIT

CAPITOLUL 5. ANALIZA PERFORMAN EI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII PRIN

5.2. Ratele de performan ă..........................................................................................................................47

PARTEA a III-a. FINAN AREA ÎNTREPRINDERII ..........................................................................52

PARTEA III.1. FINAN AREA PE TERMEN SCURT A ÎNTREPRINDERII..................................53

CAPITOLUL 6. FINAN AREA PRIN CREDITE BANCARE PE TERMEN SCURT ....................54

CAPITOLUL 7. CREDITELE PENTRU CREAN E COMERCIALE.................................................58

PARTEA III.2. FINAN AREA PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG A ÎNTREPRINDERII ...............74

CAPITOLUL 8. SURSE PROPRII DE FINAN ARE A ÎNTREPRINDERII....................................74

CAPITOLUL 9. SURSE ÎMPRUMUTATE DE FINAN ARE.............................................................91

TABEL OF CONTENTS ..............................................................................................................................5

PART I. GENERAL ASPECTS ON FUNDING POLICY ....................................................................10

CHAPTER 1. FINANCE IN THE ENTERPRISE MANAGEMENT SYSTEM ................................10

CHAPTER 2. FINANCIAL DECISION OF THE ENTERPRISE AND ITS COMPONENTS .....21

PART II. ANALYSING OF THE FINANCIAL PERFORMANCE OF THE ENTERPRISE ..........29

CHAPTER 3. FINANCIAL BALANCE ANALYSE ..............................................................................29

CHAPTER 4. FINANCIAL PERFORMANCE ANALYSE BASED ON PROFIT AND LOSS

CHAPTER 5. FINANCIAL PERFORMANCE ANALYSE ON THE RATES ..................................42

5.2. Performance rate...................................................................................................................................47

PART III. ENTERPRISE FINANCING ..................................................................................................52

PART III.1. ENTERPRISE FINANCING ON SHORT TERM ...........................................................53

CHAPTER 6. FINANCING ON SHORT-TERM BANKING LOANS ............................................54

CHAPTER 7. LOANS FOR COMMERCIAL CLAIMS .......................................................................58

PART III.2. FINANCING ON MEDIUM AND LONG TERM BANKING LOANS.....................74

CHAPTER 8. OWN FUNDS FINANCING...........................................................................................74

8.3.2.2. Characteristics of capital increase by new cash................................................83

CHAPTER 9. BORROWING SOURCE OF FINANCING .................................................................91

Galaţi, Septembrie 2010

The course “Enterprise Finance” is intended to students from institutions of higher

Galaţi, September 2010

PARTEA I. ASPECTE GENERALE PRIVIND

Politica financiară este o componentă a managementului întreprinderii, fiind decisivă în

CAPITOLUL 1. FINAN ELE ÎN SISTEMUL DE GESTIUNE AL

Orice întreprindere, indiferent de profilul şi forma de proprietate, abordează probleme de

1.1. Obiectul de studiu al finan elor întreprinderii

1 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 12.

Via a economico-financiară a unei întreprinderi nu poate fi concepută în afara mediului în

1.2. Func iile finan elor întreprinderii

Func ia de control nu trebuie să se rezume doar la latura constatativă a fenomenelor, rolul

1.3. Func ia financiar a întreprinderii

3 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 43.

1.4. Circuitul financiar şi fluxurile întreprinderii

Circuitul financiar al întreprinderii reprezintă fluxul de lichidită i determinat de anumite

5 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 45.

Figura 1.1. Fluxurile financiare de contrapartid

Figura 1.2. Fluxurile financiare decalate

Durata creditului acceptat de Flux financiar de

Flux real de Durata creditului acordat beneficiarului Flux financiar

Figura 1.3. Fluxurile financiare multiple

Figura 1.4. Fluxurile financiare autonome

Durata creditului acordat de creditor Fluxuri financiare succesive de

Flux financiar Durata creditului primit de debitor (datorie): Fluxuri financiare de

1.5. Ciclurile financiare ale întreprinderii

Într-o manieră generală, ciclul financiar poate fi privit ca o re ea de fluxuri financiare pe