Tehnologii de producţie în sectorul vegetal

Capitolul 1
Obiectul şi rolul agrotehnicii în dezvoltarea agriculturii

Tehnologia de cultivare reprezintă un ansamblu de metode, procedee şi activităţi

desfăşurate într-o anumită succesiune, în vederea obţinerii diferitelor produse de natură vegetală.
Un rol esenţial în dezvoltarea acestor tehnologii îl are agrotehnica, deoarece aceasta este
o ştiinţă care se ocupă cu relaţiile dintre factorii de vegetaţie, sol şi plantele cultivate, în scopul
elaborării procedeelor tehnice de cultivare a plantelor şi conservare a solului.

1.1. Obiectul şi obiectivele agrotehnicii

Denumirea agrotehnicii provine de la cuvintele "agros", de origine greacă, sau "ager", de
origine latină, care înseamnă ogor sau pământ care se cultivă şi "techne", de origine greacă, cu
sensul de meşteşug sau artă. Astfel, agrotehnica este numită şi „tehnica ogoarelor”.
În practică, noţiunea de agrotehnică este utilizată pentru a denumi unele măsuri
agrotehnice, unele tehnologii de cultură, de pildă agrotehnica grâului, agrotehnica sfeclei de
zahăr etc. Când aplicarea principalelor măsuri agrotehnice prezintă particularităţi distincte legate
de anumite condiţii pedoclimatice, diferite de cele obişnuite, se foloseşte expresia "agrotehnică
diferenţiată". De exemplu, agrotehnica diferenţiată a solurilor nisipoase, agrotehnica diferenţiată
în zona de stepă etc.
Gheorghe lonescu-Sişeşti definea agrotehnica, în anul 1942, ca fiind "ştiinţa despre
sistemul sol-plantă" sau "ştiinţa factorilor de vegetaţie şi în primul rând a celor legaţi de sol, a
modului de dirijare a acestora în vederea obţinerii unor producţii mari şi de calitate superioară".
Agrotehnica este denumită, în S.U.A. şi Anglia, Soil Managementiar în Germania-Ackerbau.
Principalele obiective ale agrotehnicii sunt:
- studierea factorilor de vegetaţie (căldura, lumina, apa, aerul, elementele nutritive) şi elaborarea
metodelor de dirijare a lor;

1
- elaborarea sistemelor convenţionale şi neconvenţionale de lucrare a solului şi folosirea corectă,
eficientă, a tigerului(fostul plug), scarificatorului, hardpanului(maşini de afânare adâncă a
solului);
- cunoaşterea buruienilor din culturile agricole şi horticole şi precizarea metodelor agrotehnice,
fizice, chimice şi biologice de combatere a acestora, în contextul noţiunii de management
integrat al buruienilor, precum şi stabilirea regulilor de folosire raţională a erbicidelor;
- precizarea regulilor de organizare a asolamentelor raţionale;
- elaborarea sistemelor de lucrări pentru semănatul şi îngrijirea culturilor agricole;
- valorificarea avantajelor agrotehnicii diferenţiate în zone şi microzone specifice din ţară.

1.2 Istoricul şi rolul agrotehnicii în devzoltarea agriculturii

În secolele XVIII şi XIX au apărut primii agronomi şi veterinari cu studii superioare şi au
fost tipărite, la Viena, Sibiu, Bucureşti şi Iaşi, primele scrieri cu conţinut agricol.
Pe plan mondial, învăţaţii timpului ne-au lăsat importante scrieri cu caracter agricol:
Pietre de Crescentiis (1233-1321) a scris tratatul de agricultură intitulat "Despre produsele
agriculturii"; Oliviers de Serres (1539-1619) a scris remarcabila lucrare "Theatre de
l'agriculture", retipărită de mai multe ori şi foarte preţuită timp de 3 secole;Mathieu de Dombasle
(1777-1843) în Franţa şi Albrecht Thaer (1752-1828) în Germania au scris tratate complete de
agricultură.
În secolele XIX şi XX au scris importante lucrări Jean Baptiste Boussingault (1802 -
1887), Justus von Liebig (1803-1873), Jonh Bennet Lawes (1814-1900), Charles Darwin (1809-
1882), Luis Pasteur, C. Sandu-Aldea (1874-1927), Gh. lonescu-Siseşti (1895-1967), M.
Zamfirescu (1899-1977), Amilcar Vasiliu (1900-1994), Nicolae Săulescu (1898-1977), Irimie
Staicu (1905-1989), Ion Lungu (1911-1980\ Vasile Stratula (1907-1987), Liviu Pop (n. 1919) şi
alţii.
În anul 1853 s-a înfiinţat Şcoala centrală de agricultură de la Herăstrău, iar în 1928
Institutul de Cercetări Agronomice al României (I.C.A.R.), având ca fondator şi prim director pe
marele savant agronom Gh. lonescu-Siseşti, întemeietorul experimentării riguroase din România.
În prezent se desfăşoară o intensă activitate de cercetare ştiinţifică coordonată de Academia de
Ştiinţe Agricole şi Silvice "Ghe. lonescu-Siseşti" din Bucureşti şi de Universitatea de Ştiinţe
Agronomice şi Medicină Veterinară din Bucureşti, Universitatea Agronomică şi de Medicină
Veterinară "Ion lonescu de la Brad" din Iaşi, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină
Veterinară din Cluj-Napoca, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului
din Timişoara şi Universitatea din Craiova.

2
 La început, agrotehnica avea un conţinut mult mai larg şi era denumită "agrologie" sau
"agricultură generală". Din ea s-au desprins treptat discipline noi, ca agrochimia, mecanizarea
agriculturii, combaterea eroziunii solului etc.
Noţiunea de "agrologie" a fost adoptată, pe plan mondial, de F.A. Falou, în 1862, ca acea
parte din ştiinţa solului care deservea agricultura, iar în ţara noastră de Ghe. Maior, care a
publicat primul tratat de agrologie în anul 1897. Mai târziu, în anul 1925, Marin Chiriţescu Arva
publică un nou tratat de agrologie, mai dezvoltat.
Primul tratat de agrotehnică a fost elaborat de Acad. prof. Ghe. lonescu-Siseşti şi publicat
în anul 1942. Autorul a publicat ediţia a II-a a acestui tratat în anul 1947 şi ediţia a III-a, în două
volume, în anul 1958, împreună cu Prof Irimie Staicu, pentru care s-a acordat Premiul
Academiei.
În anul 1969 apare în Editura Agro-Silvică, tratatul de agrotehnică al profesorului Irimie
Staicu. Primul manual unic de, Agrotehnică şi tehnică experimentală apare în anul 1967, la
Editura Didactică şi Pedagogică, având ca autori pe Ir. Staicu, V. Stratula, L. Pop, B. Kovacs, N.
Oprişan şi Ghe. Timariu.
În anul 1980 apare manualul unic de Agrotehnică şi tehnică experimentală, în Editura
Didactică şi Pedagogică, având ca autori: C. Pintilie, Ghe. Budoi, Şt. Romoşan, L. Pop, Ghe.
Timariu, B. Kovacs.
În anul 1985 apare un nou manual unic de Agrotehnică, în Editura Didactică şi
Pedagogică, al autorilor C. Pintilie, Şt. Romoşan, L. Pop, Ghe. Timariu, P. Sebok, P. Guş.
În anul 1996, la Editura Ceres, apare Agrotehnica, având ca autori pe Ghe. Budoi şi A.
Penescu.
De asemenea, titularii disciplinelor de agrotehnică din cele 5 mari centre universitare din
ţară au publicat cursuri de Agrotehnică în diferite edituri.
În cazul ştiinţelor agricole, agrotehnica ocupă un loc central în privinţa aportului la
creşterea producţiei şi sporirea fertilităţii solului iar principiile şi metodele elaborate de
agrotehnică au aplicabilitate pe întreaga suprafaţă agricolă a ţării (circa 14,8 milioane hectare).
Datorită diversităţii condiţiilor pedoclimatice, economice, sociale etc., agrotehnica
trebuie să elaboreze cele mai bune metode pentru fiecare situaţie apărută, îndeosebi în legătură
cu sistemele de lucrări ale solului, cu aplicarea corectă a noilor sortimente de erbicide, cu
întocmirea unor asolamente raţionale, inclusiv pentru noile structuri asociative din agricultura
României.

3
1.3 Metodele de cercetare şi legătura agrotehnicii cu alte ştiinţe
Pentru realizarea obiectivelor proprii, agrotehnica foloseşte următoarele metode:
observaţia, cercetarea în laborator, case de vegetaţie şi mai ales cercetarea în câmp.
a) Observaţia este cea mai veche metodă, simplă, expeditivă, nu necesită aparatură, reactivi
etc., dar este subiectivă şi puţin precisă. Observaţiile făcute de agricultori erau transmise din
generaţie în generaţie, la început pe cale verbală, apoi în scris şi surveneau mai ales în procesul
de selecţie a celor mai valoroase plante.
Deşi este la îndemâna oricui, se spune că "mulţi văd, puţini observă", deci este necesar un
anumit spirit de observaţie.
b) Cercetarea în laborator urmăreşte determinarea principalelor proprietăţi ale solului,
compoziţia chimică a plantelor, calitatea recoltelor, gradul de poluare a mediului înconjurător
etc., la un moment dat sau în dinamică.
Tot prin analize de laborator, folosind o gamă foarte diversificată de aparate, instalaţii,
dispozitive etc. se stabileşte influenţa factorilor experimentaţi asupra proprietăţilor solului,
cantităţii şi calităţii recoltei.
c) Cercetarea în case de vegetaţie constă în cultivarea unor plante-test (ovăz, orz, iarbă de
Sudan etc.) în vase de vegetaţie cu cantităţi de sol cunoscute. Graduarea factorilor de vegetaţie,
în special apa şi elementele nutritive, se face cu precizie. Fiecare vas de vegetaţie, cu acelaşi
tratament, reprezintă o repetiţie.
d) Cercetarea în câmp este o metodă specifică şi se face în câmpul experimental, în
experienţe monofactoriale şi polifactoriale, organizate după toate regulile tehnicii experimentale.
Avantajul acestor cercetări constă în posibilitatea de a urmări efectul fiecărui factor
experimental şi a interacţiunii factorilor, în condiţii naturale, ceea ce asigură apoi extensia. Se
poate cerceta o diversitate mare de probleme. Astfel, în cazul arăturilor se experimentează
adâncimi, epoci de executare etc., la îngrăşăminte şi erbicide sortimente, doze de aplicare etc., la
semănat desimi, epoci şi adâncimi de semănat, soiuri sau hibrizi etc.
Prelucrarea şi interpretarea datelor experimentale se fac prin diverse metode, dintre care
cele mai frecvente sunt analiza variatei, a regresiilor şi altele.
Este necesară o îmbinare judicioasă a tuturor metodelor menţionate anterior, pentru a
desprinde cele mai juste concluzii şi a formula cele mai corecte recomandări pentru producţia din
zonele cu condiţii pedoclimatice similare.
Cele mai bune variante, tehnologiile noi sau perfecţionate se verifică mai întâi în staţii
pilot, în condiţii de producţie şi apoi sunt generalizate în unităţi agricole.
Producţia agricolă însăşi oferă noi teme de cercetare pentru soluţionarea problemelor care
apar în procesul de producţie, inclusiv în exploataţiile familiale, în acest fel se menţine unitatea

4
indestructibilă dintre ştiinţă şi practica agricolă, având ca obiectiv comun sporirea cantităţii şi
calităţii producţiei agricole, în condiţiile creşterii sau cel puţin menţinerii potenţialului
agroproductiv al solurilor.
Fondatorul ştiinţelor agricole româneşti, Ion lonescu de la Brad, sublinia, în 1870,
legătura dintre ştiinţa şi practica agricolă: "Oamenii numai de teorie şi oamenii numai de practică
nu pot să ne înveţe cu folos agricultura. Cei dintâi se amăgesc adeseori deoarece nu au practicat.
Ceilalţi nu vor putea spune pentru ce fac un lucru într-un fel şi nu în altul", sau "Unind teoria cu
practica, vom şti cum să facem şi pentru ce să facem".
În producţie şi, îndeosebi, în cercetarea din domeniul agricol, este necesară o bună
documentare de specialitate atât în domeniul agrotehnicii cât şi al disciplinelor înrudite.

5
 Capitolul 2
Aspecte generale privind tehnologia culturii plantelor

2.1. Definiţie şi obiectul de activitate

Tehnologia culturii plantelor are ca obiectiv efectuarea diferenţiată a lucrărilor cuprinse
în itinerarul fitotehnic al unei culturi, ţinând cont de particularităţile biologice şi cerinţele
ecologice ale fiecărei plante, în scopul obţinerii unor producţii ridicate cantitativ, cu o calitate a
recoltei în conformitate cu cerinţele procesatorilor, în condiţii de eficienţă economică ridicată,
având permanent în vedere păstrarea echilibrului ecologic şi protecţia mediului ambiant.

Păstrarea echilibrului
Condiţii de sol ecologic

Protecţia
Particularităţi mediului
biologice
Producţii
Tehnologia ridicate
Cerinţe
culturii
ecologice Eficienţă
plantelor
economică
Condiţii
climatice Calitatea
recoltei
Rezolvarea
problemei resturilor
vegetale

Fig. 1 – Factorii care diferenţiază tehnologia de cultură

Tehnologia culturii plantelor studiază plantele de câmp cultivate pe suprafeţe mari, care
ocupă în prezent peste 80 % din suprafaţa arabilă a ţării şi asigură direct şi indirect cea mai mare
parte din produsele necesare alimentaţiei oamenilor, a furajării animalelor sau sunt materii prime
în diverse industrii.
În funcţie de particularităţile biologice, tehnologia de cultură, compoziţia chimică a
boabelor şi destinaţia recoltei, culturile de câmp se grupează astfel:

6
  Culturi cerealiere: grâul comun, grâul durum, secara, triticale, ovăzul, orzoaica, sorgul
pentru boabe şi pentru mături, orzul, porumbul, meiul;
 Leguminoase pentru boabe: mazărea, fasolea, soia, bobul, lintea, năutul, lupinul,
arahidele şi fasolita;
 Plante oleaginoase tipice: floarea soarelui, ricinul, inul pentru ulei, răpită, muştarul,
şofrănelul şi susanul;
 Plante textile şi oleaginoase: cânepa, bumbacul şi inul pentru fibră;
 Plante tuberculifere şi rădăcinoase: cartoful, sfecla pentru zahăr şi cicoarea;
 Tutunul;
 Hameiul;
 Plante aromatice şi medicinale: coriandrul, chimionul, feniculul, anasonul, menta,
lavanda, roiniţa, jaleşul, isopul, maghiranul, cimbrul, busuiocul, muşeţelul, coada
şoricelului, anghinare, gălbenele, armurariul, crăiţele, valeriana, sunătoarea, nalba,
lemnul dulce, reventul, pătlagina, degeţelul lânos şi roşu, macul de grădină, rostopasca, etc.
Tehnologia culturii plantelor abordează în mod sistematic, diferenţiat şi practic,
succesiunea lucrărilor care se efectuează de la eliberarea terenului de resturi vegetale de la planta
premergătoare până la instalarea culturii, lucrările de îngrijire şi recoltare, punând accent pe
cunoaşterea în detaliu a relaţiilor între plante şi mediu prin monitorizarea permanentă a situaţiei
concrete existente în teren, astfel încât în urma diagnosticului stabilit în teren să se ia decizia cea
mai potrivită care să contribuie la mărirea producţiei şi a calităţii recoltei.
Corelarea factorilor în cadrul relaţiei sol-plantă-climat, servesc la stabilirea şi efectuarea
corectă a rotaţiei culturilor, lucrărilor solului, fertilizării, semănatului, combaterii buruienilor,
bolilor şi dăunătorilor în mod diferenţiat pentru fiecare plantă de cultură, urmărind permanent
creşterea producţiei şi a calităţii, eficienţa economică şi protecţia agroecosistemului.
Tehnologia de cultură intervine în cadrul relaţiei sol-plantă de cultură-condiţii climatice,
cu scopul de a intensifica procesul de fotosinteză la plantele de cultură.
Produsele fotosintezei sunt folosite pentru creşterea şi dezvoltarea plantei, pentru
metabolism (respiraţie şi evapotranspiraţie) şi o parte sunt reprezentate de substanţe de rezervă
care se acumulează în boabe, tuberculi, rădăcini, frunze şi tulpini şi reprezintă recolta pentru care
se cultivă fiecare plantă.
Biomasa totală reprezintă suma randamentelor fotosintetice zilnice pe întreaga perioadă
de vegetaţie a unei plante de cultură (randamentul fotosintetic net).
Biomasa totală este formată din producţia principală reprezentată prin fructe sau seminţe
(la cereale, leguminoase pentru boabe şi oleaginoase), tulpini şi seminţe (la textile), tuberculi şi
rădăcini (la tuberculifere şi rădăcinoase), frunze şi conuri (la tutun şi hamei), frunze, tulpini,
7
inflorescenţe, seminţe sau rădăcini (plante aromatice şi medicinale), şi producţia secundară care
este reprezentată de resturile vegetale care rămân după recoltare (paie la cereale păioase, strujeni
sau coceni la porumb, tulpini la floarea soarelui, vreji la leguminoase şi cartof, frunze şi colete la
sfeclă, etc.).
Indicele de recoltă (Harvest index), reprezintă ponderea producţiei principale din biomasa
totală şi are valoarea cuprinsă între 10-70 % în funcţie de specie, condiţiile de climă, sol şi
tehnologia de cultură.
Creşterea randamentului fotosintetic, a producţiei de biomasa epigee şi a producţiei
principale se realizează, prin folosirea de soiuri şi hibrizi cu productivitate ridicată şi prin
dirijarea tehnologiei de cultură (realizarea densităţii optime, fertilizarea echilibrată, combaterea
buruienilor, bolilor şi dăunătorilor şi aprovizionarea cu apă).
Pentru realizarea obiectivelor sale, tehnologia culturii plantelor foloseşte rezultatele
cercetărilor furnizate de ştiinţele fundamentale (cum ar fi: Biologia, Fiziologia vegetală,
Botanica, Ecologia, Biochimia, Agrochimia, Matematica, Probabilităţile şi Statistica) şi ştiinţele
aplicative agronomice (cum ar fi: Agrotehnica, Ameliorarea plantelor, Pedologie,
Bioclimatologie, Protecţia plantelor, Maşini agricole) şi are legături strânse cu Managementul
exploataţiilor agricole, Economia agrară, Zootehnia, Conservarea valorificarea şi prelucrarea
produselor agricole. Cercetările în domeniul tehnologiei de cultură a plantelor de câmp în ţara
noastră se efectuează în institutele de cercetare (ICDA Fundulea, ICPC Braşov, ICPCSZSD
Fundulea), staţiuni de cercetare şi instituţiile de învăţământ superior agronomic din ţară.

Structura pe categorii de folosinţă a teritoriului României

Tabelul 2. l
Specificare Suprafaţa (mii ha) % din suprafaţa % din
totală suprafaţa
agricolă
Suprafaţa totală 23.839,1 100 -
Suprafaţa agricolă 14.794,0 62,0 100
din care:
- arabil 9.381,1 39,3 63,2
- păşuni 3.409,8 14,0 23,0
- fâneţe 1.490,8 6,2 10,1
- vii şi pepiniere viticole 286,3 1,3 1,9
-livezi şi pepiniere pomicole 265,7 1,2 1,8
Fond forestier 6.688,5 28,1 -
Ape şi bălti 886,0 3,7 -
Alte terenuri 1.470,6 6,2 -
Amenajat pentru irigat 3.184,0 - -
din care:
Suprafaţă agricolă 3089,1 - 21,0
Suprafaţă arabilă 2.915,0 - 31,2
Sursa: Anuarul statistic al României, 2001

8
 Suprafaţa cultivată cu diferite grupe de plante în România
Tabelul 2.2
Specificare 1938 2000
mii ha % • mii ha %
Cereale 8.193,9 81,80 0,98 5.655,2 60,28
Leguminoase pentru boabe Plante 99,3 136,9 1,35 0,54 41,3 0,44
oleaginoase 54,7 135,1 1,33 0,32 1.067,4 11,37
Plante textile 32,6 11,0 0,10 0,9 282,7 0,01 3,01
Cartofi 48,4 11,3 0,51 0,12
Sfeclă pentru zahăr 4,2 0,04
Tutun
Plante aromatice şi medicinale
Total 8663,5 85,83 7.352,1 78,37
Suprafaţă arabilă 10.092,8 100,0 9.381,1 100,0
Sursa: Anuarul statistic al României, 2001

2.2. Factorii care condiţionează producţia la plantele de câmp

La culturile de câmp producţia vegetală totală (biomasa totală) reprezintă întreaga masă
vegetală realizată la unitatea de suprafaţă, reprezentată de părţile aeriene ale plantei (biomasa
epigee) şi organele subterane ale plantelor.
Din biomasa totală, este utila cultivatorului numai producţia agricolă recoltabilă, care
reprezintă până la 70 % din biomasa totală (mai mare la rădăcinoase şi mai mică la cereale
păioase şi floarea soarelui).
Producţia agricolă este formată din produsul principal (boabe, fructe, tuberculi, rădăcini,
frunze, tulpini, inflorescenţa) şi produsele secundare (paie, strujeni sau coceni, vreji, tulpini,
pleve, calatidii, colete şi frunze, etc).
Nivelul producţiei vegetale totale (biomasa totală) la plantele cultivate şi raportul între
producţia principală şi producţia secundară, este condiţionat de următorii factori:
 factorii ecologici (climatici, edafici, orografici) şi zonarea ecologică a plantelor;
 factorii biologici: soiul şi hibridul cultivat şi valoarea culturală a seminţei;
 factori tehnologici: rotaţia, lucrările solului, fertilizarea, sămânţa şi semănatul, lucrările de
îngrijire şi recoltarea;
 factori socio-economici.
Căile de creşterea producţiei la culturile de câmp sunt creşterea suprafeţei cultivate şi
creşterea producţiei medii la hectar.
Creşterea suprafeţei cultivate cu anumite plante de cultură se poate realiza prin schimbarea
structurii suprafeţelor cultivate şi reducerea suprafeţelor destinate altor culturi (în ultima
perioadă a crescut suprafaţa cultivată cu floarea soarelui şi orzoaica pentru bere şi s-au redus
suprafeţele cu orz, porumb, sfeclă, plante textile, soia, orz etc).

9
 Creşterea producţiei medii la hectar este posibilă prin intensivizarea agriculturii, prin
practicarea unor tehnologii de cultură moderne, bazate prin introducerea în practica agricolă a
cuceririlor ştiinţei şi tehnicii, protecţia culturilor, aplicarea unor măsuri de îmbunătăţiri funciare
şi printr-un management modern, bazat pe principiile economiei de piaţă, în fiecare exploataţie
agricolă.

2.3. Zonele agricole şi zonarea ecologică a plantelor

Din punct de vedere geografic România este aşezată în zona centrală a emisferei nordice,
între paralelele 43 ° 38 ' şi 48 ° 16 'latitudine nordică şi meridianele 20 °16 ' şi 29 ° 46 ' fiind
situată la interferenţa celor trei zone fizico-geografice ale Europei (centrală, estică şi sudică).
România are un climat continental, cu variaţii destul de mari, condiţii de sol foarte
diferite şi un relief variat care cuprinde:
 zona de câmpie, cu suprafaţa de 7.350.000 ha, reprezintă 31 % din suprafaţa ţării;
 zona de dealuri şi podişuri, cu suprafaţa de 11.417.000 ha, reprezintă 48 % din suprafaţa
ţării;
 zona de munte, cu suprafaţa de 5.0000.000 ha şi reprezintă 21 % din suprafaţa ţării.
Zonele geografice reprezintă 70 % din suprafaţa ţării şi sunt răspândite în arealul de câmpie,
dealuri şi podişuri.
Teritoriul agricol al României este împărţit în trei zone agricole principale în funcţie de
însuşirile şi fertilitatea solurilor, condiţiile climatice şi relief:
Zona I, cuprinde Câmpia Română şi Câmpia de Vest, caracterizată prin solurile cele mai
fertile, cu nota de bonitare peste 60, climatul cald (suma gradelor de temperatură 4000-4300 °C)
şi secetos (350-550. mm precipitaţii anual).
Zona II, cuprinde podişurile din Oltenia, nord vestul Munteniei, centrul Moldovei, vestul
ţării şi centrul Transilvaniei, cu soluri cu fertilitate mijlocie (cu nota de bonitare 40-60), clima
moderată (constanta termică 3400-4000 °C) şi semiumedă (550-655 mm precipitaţii anual).
Zona III, cuprinde dealurile subcarpatice din întreaga ţară şi depresiunile intramontane, cu
soluri mai puţin fertile (cu nota de bonitare sub 40), clima răcoroasă (3000-3400 °C) şi umedă
(650-750 mm precipitaţii anual).

Zonarea ecologică a plantelor

Prin zonarea ecologică se urmăreşte amplasarea culturilor agricole în acele condiţii de mediu
unde plantele întâlnesc condiţiile de vegetaţie (climă şi sol) cele mai favorabile.
În funcţie de cerinţele pentru climă şi sol, pentru fiecare plantă de cultură (soi sau hibrid), la
scara întregii ţări s-au stabilit trei zone ecologice de favorabilitate:

10
  zona foarte favorabilă, caracterizată prin condiţiile de climă şi sol cele mai favorabile
pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor, unde se pot obţine producţii ridicate şi de calitate;
 zona favorabilă, cu condiţii de climă şi sol care asigură producţii bune, însă mai
fluctuante de la un an la altul, deoarece factorii ecologici limitează capacitatea de producţie a
plantelor;
 zona mai puţin favorabilă, cu condiţii pedoclimatice puţin favorabile unor plante de
cultură.
De regulă, plantele de cultură se amplasează în primele două zone ecologice, a treia fiind
puţin economică.
Prin extinderea irigaţiilor în zonele secetoase, fertilizarea raţională şi folosirea de soiuri şi
hibrizi cu plasticitate ecologică se poate extinde arealul de cultură pentru multe plante de câmp.

2.4. Materialul biologic

Sămânţa reprezintă temelia pe care se construieşte recolta. Eficienţa tuturor verigilor
tehnologice care se aplică în producţia vegetală depinde în primul rând de calitatea soiului sau
hibridului cu care se lucrează.
Soiurile şi hibrizii pot asigura eficienţa unei culturi agricole sau pot fi o frână în creşterea
producţiei, dacă nu se respectă cerinţele faţă de climă, sol şi tehnologia de cultivare.
Mult timp, cultivatorii au folosit pentru semănat populaţii locale, care reprezintă un
amestec de biotipuri cu caracteristici diferite, care sunt capabile să se adapteze la condiţii de
cultură foarte diferite şi mai puţin favorabile.
În prezent materialul biologic folosit pentru semănat "sămânţa" este reprezentată de
soiuri şi hibrizi.
Soiurile cultivate sunt linii pure, foarte uniforme din punct de vedere genetic, cu însuşiri
superioare şi pretenţioase la condiţiile de cultivare.
Soiurile nu posedă o stabilitate a caracteristicilor sale, în timp are loc o depreciere a
valorii biologice şi chiar degenerarea soiului. Cauzele acestor procese sunt: hibridarea naturală
chiar la speciile autogame într-o anumită măsură, impurificările mecanice la condiţionarea şi
tratarea seminţelor sau în. câmp, selecţia naturală care are loc în lan are tendinţa de a elimina
biotipurile valoroase în favoarea celor mai rezistente la condiţiile nefavorabile, în timp are loc
uzura morală a soiurilor, care sunt depăşite sub aspectul performanţelor faţă de cerinţele
cultivatorilor.
Sortimentul de soiuri la plantele de cultură se modifică permanent, în prezent în ţările cu
agricultură modernă un soi nu rezistă în competiţie mai mult de 6-7 ani.

11
 Hibrizii sunt creaţi prin încrucişarea unor linii consangvinizate, obţinute prin
autopolenizarea dirijată, care manifestă în prima generaţie (FI) fenomenul de heterozis sau
vigoare hibridă, care se manifestă prin obţinerea unor plante viguroase şi cu o mare capacitate de
producţie. Crearea şi introducerea în cultură a .hibrizilor la porumb şi floarea soarelui a dus la
creşterea accelerată a producţiei. Vigoarea hibridă se menţine numai în generaţia FI, în generaţia
următoare (F2) potenţialul de producţie al hibrizilor se reduce cu cel puţin 15-20 %.
Producerea seminţei
Din punct de vedere agronomic, noţiunea de sămânţă se referă la materialul biologic
folosit la semănat indiferent de specie: cariopsa la cereale, achena la floarea soarelui, sămânţa
autentică la leguminoase, glomerulul la sfeclă, tuberculul la cartof etc.
Sămânţa destinată semănatului trebuie să îndeplinească o serie de condiţii: să aparţină
unui soi sau hibrid înscris în lista oficială; să provină din culturi speciale (loturi semincere sau
loturi de hibridare) la care se respectă cu stricteţe tehnologia de cultură şi se aplică lucrări
speciale în timpul vegetaţiei (purificatul biologic şi castrarea formei mamă la porumb), pentru ca
sămânţa să îşi păstreze puritatea biologică şi starea de sănătate; sămânţa este supusă
determinărilor de calitate şi corespunde standardelor în vigoare.
Noţiunea de sămânţă certificată se referă la materialul semincer care aparţine unor soiuri
sau hibrizi amelioraţi, provine dintr-un sistem organizat de producere de sămânţă, care a fost
supusă condiţionării, are capacitatea de a germina şi este liberă de boli şi dăunători.
Producerea seminţei cu destinaţia semănat cuprinde trei etape:
 Crearea de soiuri şi hibrizi cu capacitate de producţie şi stabilitate a recoltei, rezistenţi la
condiţii nefavorabile (secetă, ger, cădere), la boli şi dăunători, pretabili la recoltarea mecanizată,
cu recolte de calitate superioară;
 Producerea şi înmulţirea materialului semincer cu toate verigile:
- la soiuri: sămânţa amelioratorului (SA), sămânţa de prebază (SB), sămânţa de bază (B),
sămânţa certificată (C) şi sămânţa standard în loturile semincere.
- la hibrizi: producerea liniilor consangvinizate, producerea hibrizilor simpli, dubli şi
triliniari în loturile de hibridare.
Aceste activităţi se desfăşoară în exploataţii agricole specializate şi autorizate pentru
producerea de sămânţă.
Loturile semincere şi de hibridare sunt controlate permanent de inspectori aprobatori care
controlează respectarea cu stricteţe a tuturor verigilor tehnologice de la instalarea culturii în
câmp până la recoltare, acordând atenţie deosebită lucrărilor de purificare biologică (îndepărtarea
plantelor netipice din lan) şi castrării (îndepărtarea paniculului formei mamă în cazul formelor
producătoare de polen) la porumb.

12
 După recoltare, producţia obţinută în loturile pentru producerea de sămânţă se livrează la
staţiile de condiţionare unde are loc curăţirea de impurităţi, uscarea, calibrarea, ambalarea în saci
şi formarea loturilor de sămânţă.

2.5. Controlul calităţii seminţei destinate semănatului

Laboratoarele şi inspectoratele teritoriale pentru controlul calităţii seminţelor şi
materialului săditor sondează loturile de sămânţă, recoltează probe de laborator şi analizează în
detaliu indicii de calitate ai seminţei. In final se eliberează buletine de analiză şi certificate de
valoarea biologică şi culturală, care permit producătorilor să comercializeze sămânţa, dacă
indicii de calitate corespund standardelor în vigoare.
În cadrul laboratoarelor pentru controlul calităţii seminţelor, probele de laborator primesc
un număr de înregistrare şi sunt supuse unor determinări de calitate care cuprind:
- analize genetice;
- analize fizice;
- analize fiziologice;
- analiza stării sanitare.
Prin analizele genetice se determină puritatea biologică a materialului semincer şi se
urmăreşte dacă sămânţa aparţine soiului sau hibridului respectiv. Pentru aceasta se face
recunoaşterea în câmp a loturilor semincere prin controale efectuate în câmp la amplasarea
lotului semincer pentru evitarea monoculturii şi respectarea spaţiilor de izolare (pentru plantele
alogame, cum sunt porumbul şi floarea soarelui, dar şi pentru unele plante autogame cum ar fi
fasolea şi soia).
La semănat se verifică spaţiile de izolare, schemele de semănat şi evitarea impurificărilor
mecanice, în cursul vegetaţiei se verifică respectarea strictă a tehnologiei de cultură şi se fac
lucrări de purificare biologică prin care se elimină din lan indivizii netipici soiului sau hibridului.
La recoltare se urmăreşte evitarea impurificărilor mecanice, condiţionarea seminţei şi
depozitarea separată pe specii, soiuri şi hibrizi, pe loturi de sămânţă individualizate.
În urma acestor controale se eliberează pentru fiecare lot semincer câte un act de
recunoaştere.
Analize fizice, constau în determinarea caracteristicilor organoleptice, purităţii fizice,
componentei botanice, masei a 1000 boabe, masei hectolitrice şi umidităţii seminţelor.
Examenul organoleptic este pruna determinare care se efectuează şi constă în analiza
vizuală a probei de laborator, pentru punerea în evidenţă a aspectului general al seminţelor
speciei de analizat şi analiza în detaliu a culorii, luciului, mirosului şi gustului seminţelor. Dacă
sămânţa prezintă caracteristici normale se trece la analiza următoare.

13
 Puritatea fizică, reprezintă conţinutul procentual de sămânţă pură din specia de analizat,
raportat la masa probei de analiză, a cărei mărime este stabilită prin standarde şi care pentru
cereale păioase este de 120 g. Puritatea fizică se notează cu P, se exprimă în % şi serveşte la
calculul normei de semănat. Sămânţa pură reprezintă sămânţa speciei de analizat, normal
dezvoltată, întreagă şi fără vătămări grave care ar putea afecta germinaţia seminţei.
Componenta botanică reprezintă numărul total de seminţe străine din proba de analizat
(seminţe de alte plante de cultură şi seminţe de buruieni) raportat la masa probei de analiză de
1000 g şi furnizează informaţii privind gradul potenţial de îmbunaienare odată cu sămânţa
folosită pentru semănat.
Se acordă atenţie deosebită seminţelor de buruieni greu separabile şi seminţelor
buruienilor de carantină (neghina, lupoaia, cuscuta). în unele situaţii se recomandă curăţiri
suplimentare.
Masa a 1000 boabe, reprezintă masa a 1000 seminţe pure exprimată în grame, se notează
MMB şi serveşte la calculul normei de semănat şi la evaluarea producţiei probabile.
Este de dorit să se folosească seminţe cu MMB mare pentru a obţine plante viguroase,
prin tehnologia de cultură în loturile semincere şi prin calibrarea seminţei pe fluxul de
condiţionare.
Masa hectolitrică şi umiditatea seminţelor sunt indici de calitate care se determină la
predarea produselor agricole la baza de recepţie şi silozuri, se folosesc pentru calculul utilului de
înregistrare în vederea plăţii producătorilor, iar pentru sămânţa destinată semănatului se
determină numai la cerere.
Masa hectolitrică reprezintă masa unui volum de 100 litri seminţe, exprimată în Kg. Este
un indicator comercial folosit în tranzacţiile cu produse agricole boabe şi este un indice de
calitate pentru prelucrarea industrială a produselor agricole boabe. Masa hectolitrică este
influenţată de mărimea şi forma seminţelor, compoziţia chimică şi umiditatea seminţelor,
conţinutul de impurităţi şi natura acestora, starea sanitară a seminţelor, gradul de şiştăvire, etc.
Umiditatea seminţelor, se determină la recepţionare, pe perioada de condiţionare, în
timpul depozitării şi la livrarea produselor agricole boabe. Prin condiţionare, seminţele destinate
semănatului trebuie aduse la umiditatea de păstrare fără pericol de depreciere care la cereale este
de 14- 15 %, la leguminoase pentru boabe 15 %, la soia 12 % şi la oleaginoase sub 10 %.
Analizele fiziologice care se efectuează la sămânţa cu destinaţia semănat sunt:
germinaţia, cold-test, viabilitatea şi puterea de străbatere.
Analizele fiziologice au rolul de a pune în evidenţă capacitatea seminţelor de a germina şi
de a produce plante normale prin simularea în laborator a condiţiilor care se derulează în câmp
după semănatul diverselor plante de cultură. Germinaţia seminţelor este procesul fiziologic de

14
trecere a germenilor de la starea latentă la viaţa activă şi de a da naştere unei plante viguroase.
Capacitatea de germinaţie se exprimă prin energia germinativă şi facultatea germinativă.
Facultatea germinativă este dată de numărul de seminţe exprimat în procente care în
condiţii optime de laborator sunt capabile să producă germeni normali, într-un interval de timp
stabilit pentru fiecare specie în parte.
Capacitatea de germinaţie a seminţelor este influenţată de factori interni (faza de
maturitate a seminţelor, repausul seminal şi vechimea seminţelor) şi factori externi (asigurarea
necesarului de apă, căldură, lumină şi oxigen).
Viabilitatea seminţelor pune în evidenţă dacă germenii seminţelor sunt viabili, folosind o
metodă rapidă de laborator, fără a declanşa germinaţia seminţelor. Metoda este standardizată
internaţional şi se bazează pe proprietatea ţesuturilor vii ale embrionului de a se colora dacă sunt
puse în contact cu anumite substanţe colorante. De regulă se foloseşte clorura de tetrazoliu.
Rezultatele obţinute sunt orientative, depind foarte mult de cunoştinţele în anatomia şi
morfologia embrionului a celui care face aprecierea colorării germenilor. La noi se determină
viabilitatea seminţelor la porumb, floarea soarelui şi soia, înainte de introducerea seminţelor pe
fluxul de condiţionare. Determinarea viabilităţii nu înlocuie determinarea germinaţiei.
Cold testul constă.în studiul comportamentului seminţelor speciilor termofile (porumb şi
floarea soarelui) în condiţiile în care după semănat intervin perioade umede şi răcoroase care pot
întârzia germinaţia si răsărirea seminţelor şi pot determina clocirea seminţelor, cu efect asupra
densităţii culturilor.
Cold-testul nu înlocuie determinarea germinaţiei, dar în funcţie de rezultatele obţinute la
cold testul, se fac recomandări privind data semănatului. Semănatul începe cu loturile de
sămânţă care prezintă rezistenţă la frig în perioada germinaţie-răsărire.
Puterea de străbatere prezintă interes la speciile cu răsărire epigeică cum ar fi
leguminoasele pentru boabe, inul şi bumbacul, la care germenii întâmpină dificultate în
străbaterea solului pe adâncimea de semănat, pe solurile grele unde apare frecvent riscul de
formare a crustei la prima ploaie după semănat.
Analiza stării sanitare pune în evidenţă prezenţa agenţilor patogeni pe suprafaţa
seminţelor şi prezenţa atacului sau a unor dăunători vii în proba de seminţe în momentul
efectuării examenului organoleptic.
Standardele în vigoare interzic prezenţa dăunătorilor vii, în probele de analiză pentru
determinarea calităţii la seminţele destinate semănatului.
Rezultatele obţinute în urma determinărilor de calitate în laborator se înregistrează în fişa
de analiză pe baza cărora se eliberează buletinul de analiză şi certificatul de valoare biologică şi
culturală. Dacă indicii de calitate ai seminţei corespund standardelor în vigoare pe buletinul de

15
analiză se menţionează "sămânţa admisă la însămânţare", iar în caz contrar se face menţiunea
"interzisă comercializarea pentru însămânţare".
Sămânţa utilă
Determinările de calitate la sămânţa pentru semănat au drept scop de a stabili sămânţa
utilă sau valoarea culturală a seminţei.
Sămânţa utilă se calculează cu relaţia:
SU= PXG/100, în care
SU - sămânţa utilă, în %;
P - puritatea fizică, în %;
G - germinaţia, în %.
Calculul normei de semănat
Norma de semănat se calculează cu ajutorul relaţiei:
C=(DxMMB)/(PxG)x 100, Kg/ha; în care:
C - cantitatea de sămânţă în Kg/ha;
D - densitatea de semănat, în b.g./m2;
MMB - masa a 1000 boabe, în g;
P - puritatea fizică, în %;
G - germinaţia, în %.
Pentru culturile prăsitoare se recomandă relaţia:
C =DxMMB/PxGx100, în care
D - densitatea de semănat, în boabe germinabile la hectar.

Deoarece prin utilajele de condiţionare modeme se pot elimina în totalitate impurităţile şi

puritatea fizică se apropie de 100 %, iar condiţiile suboptimale din câmp reduc procentul de
răsărire în câmp, au fost introduse modificări în relaţia de calcul a normei de semănat astfel:
C =DxMMB/Px%Rc, kg/ha, în care:
D - densitatea la răsărire, în plante răsărite pe m2;
% Rc - procentul de răsărire în câmp.

În condiţii favorabile, procentul de răsărire în câmp la grâu este 85-90 % din germinaţia
determinată în laborator, dar poate să scadă până la 65-70 % în condiţii mai puţin favorabile
(după Gh. V. Roman, 2003). La mazăre se realizează un procent de răsărire în câmp de 75 %, iar
la sorg numai 50-60 % din boabele germinabile semănate.

16
 Capitolul 3
Solul – suport nutritiv pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor

3.1. Principalele funcţii ale solului

Solul este considerat ca fiind resursa naturală de bază a sistemului agricol eficient,
productiv şi durabil, reprezentând suportul esenţial al vieţii.
Conceptul despre sol şi funcţiile sale au evoluat, astăzi fiind acceptat rolul fundamental
pe care acestea îl au în modificarea biodiversităţii, în schimbările climatice, în protecţia mediului
înconjurător, în promovarea şi dezvoltarea agriculturii conservative ca formă a agriculturii
sustenabile, în dezvoltarea economică şi chiar în evoluţia societăţii.
La sfârşitul secolului al XlX-lea, a fost introdusă concepţia despre sol, de către
Dokuchaiev în Rusia, preluată fiind de către Gh. Munteanu Murgoci (1906), care defineşte
solul ca fiind „un corp natural distinct, alcătuit din fază solidă, lichidă şi gazoasă, în care
biocenozele găsesc mediu de dezvoltare datorită substanţelor minerale şi organice şi este
component al mediului geografic, rezultând prin acţiunea proceselor pedogenetice determinate
de interacţiunea factorilor naturali, rocă, relief, climă, vegetaţie, concretizându-se printr-o
succesiune de orizonturi".
Începând cu anul 1950, solul este considerat resursă naturală regenerabilă în diferite
condiţii de utilizare (D. Teaci, N. Florea), iar în anul 1974, Chiriţă C., introduce noţiunea de
„subsistem al ecosistemelor terestre".
Conceptul clasic despre sol, "formaţiune naturală la suprafaţa pământului, născută
sub influenţe climatologice, prin procese fizico-chimice pe contul rocilor, care se deosebeşte de
rocă prin faptul că a câştigat substanţe noi coloidale (humus) şi care constituie un corp cu viaţă în
el, în continuă transformare, fiind o punte de trecere între domeniul rocilor inerte şi lumea
indivizilor organizaţi, cu viaţă în ei" (Gh. Munteanu Murgoci, 1911), a evoluat, incluzând şi
materialele parentale pe care s-a format (sedimente poroase roci permeabile), alături de apa şi
substanţele pe care le conţin. Astfel, această formaţiune naturală, poate fi considerată ca
produsul transformării substanţelor minerale şi organice de la suprafaţa scoarţei terestre, sub
influenţa îndelungată a factorilor de mediu, având o anumită organizare si o morfologie proprie,
care creează suportul de dezvoltare al plantelor şi baza de existenţă a vieţuitoarelor.
Fiind o entitate fizică, chimică si biologică bine conturată, solul poate fi considerat şi un
sistem cibernetic complex, străbătut de fluxuri energetice ce se. interconectează, asigurând
circuitul substanţelor atât în codul sistemului, cât şi între sistem şi mediul înconjurător (Răuţă C.
şi colab., 1983).

17
 Conceptul sistemic, abordează solul ca un sistem structural, complex, polifazic,
deschis şi polifuncţionâl, situat la suprafaţa litosferei, format în timp prin procese pedogenetice şi
reliefogenetice sub acţiunea factorilor de mediu ambiant, care prezintă organizare specifică si
schimb continuu de substanţe si energie cu mediul, fiind capabil de autoreglare, autodezvoltare şi
de asigurare a bunelor condiţii pentru germinarea seminţelor şi dezvoltarea plantelor.
Locul şi importanţa solului în geosistem derivă din poziţia centrală pe care acesta o
ocupă. Situat la interfaţa dintre geosfere, solul mijloceşte transferul de substanţe şi energie între
atmosferă, litosfcră şi hidrosferă şi între biosferă şi celelalte geosfere, ca urmare a marilor
concentrări de vieţuitoare din sol, care generează procese biochimice intense, accelerând
procesele de alterare, de transformare şi de migrare din scoarţa terestră.
Din 1994, C. Răuţă consideră solul „un mediu complex şi dinamic caracterizat de o floră
şi o faună specifică, de un ansamblu de elemente minerale şi organice, şi de o circulaţie proprie a
aerului şi a apei, care într-o strânsă interdependenţă şi corelaţie cu climatul local determină
calitatea solului, de care depind de fapt, pretabilitatea terenurilor pentru multiple folosinţe,
favorabilitatea solurilor pentru diferite plante şi funcţia ecologică a acestora".
Astăzi, solul este gândit tot mai mult ca un subsistem teritorial complex, impunându-se o
noua etică cu privire la resursele de sol şi relaţiile de parteneriat între sol şi societate, ca bază a
unei utilizări durabile a acestora, armonizate în cadrul unei strategii globale, în acest context,
Florea N. (2002), defineşte solul, „sistem teritoritorial complex cu organizare variabilă atât pe
verticală (pedon) cât şi lateral, în spaţiu (ambalajul pedogeografic al învelişului de sol)."
Pentru fundamentarea măsurilor agriculturii durabile, care să funcţioneze în armonie cu
mediul si vieţuitoarele, apare necesar, ca studiul solului să evolueze, ca studiu al unităţilor de
mediu natural, antropizat, care să răspundă cerinţelor de protecţie a mediului. Astfel, este
necesară introducerea noţiunii de „pedoteren", unde noţiunea de teren privită ca întindere şi ca
mediu, o completează pe cea de sol ca şi corp natural, cu aspecte de resursă naturală, ca teritoriu
în care are loc producţia de fitomasă. (Florea N., 2003). Noua noţiune, integrează solul cu
relieful, cu evoluţia geologică, comportarea hidrologică, factorii ce duc la formarea acestuia şi cu
modificările antropice.
Acest concept lărgit despre sol - pedoteren, tratează solul ca fiind „corp natural
tridimensional, trifazic, neconsolidat, mediu şi resursă pentru dezvoltarea vegetaţiei terestre,
alcătuind la suprafaţa uscatului o pătură distinctivă, cu configuraţie şi organizare proprie."
(Florea N., 2003).
Solul realizează astfel unitatea şi legătura dintre lumea vie şi lumea fără viaţă în cadrul
peisajului natural sau antropizat.

18
 În acest context, Blum W. (1992), identifică şase funcţii importante ale solului dintre care
trei funcţii fac referire la rolul strict ecologic al acestuia şi trei sunt corelate cu activităţile umane
neagricole.

3.1.1. Funcţiile ecologice ale solului

a. Funcţia de producere de biomasă
Solul, cea mai valoroasă resursă naturală utilizată de om pentru a obţine produsele
vegetale necesare dezvoltării armonioase şi supravieţuirii, , constituie cel mai important mediu
pentru producţia de biomasă. Fiind folosit în procesul producţiei vegetale, solul reprezintă
principalul mijloc de producţie în agricultură şi silvicultură, obiect al muncii şi într-o anumită
măsură, şi chiar un produs al muncii (unele însuşiri ale solului care determină fertilitatea, se pot
modifica sub influenţa activităţii antropice).
Utilizarea permanentă a solului în producerea de biomasă, se bazează pe capacitatea
acestei resurse naturale de a se reface continuu. Daca este valorificat corespunzător în procesul
producţiei vegetale, prin fertilizare în mod corespunzător, nu este suprasolicitat în mod
necorespunzător şi se respectă condiţiile de protecţie şi conservare, acesta nu-şi schimbă
iremediabil însuşirile şi calitatea şi nu-şi micşorează potenţialul de fertilitate, ci dimpotrivă,
acestea se refac. Refacerea învelişului de sol, o dată distrus, este foarte greu de realizat şi
necesită timp extrem de lung şi cheltuieli foarte ridicate.
În agricultura intensivă şi cu inputuri reduse, unde sunt prezente unele erori în aplicarea
practicilor tehnologice agricole (irigaţia necorespunzătoare, aplicarea dezechilibrată a
fertilizărilor, rotaţia scurtă fără culturi amelioratoare, monocultura, nerespectarea condiţiilor
optime de lucrabilitate şi trăficabilitate la executarea lucrărilor tehnologice), apar şi se intensifică
procesele degradării fizice, chimice şi biologice ale solului, care afectează "funcţia de biomasă" a
solului, atât cantitativ cât şi calitativ.
Solul are, deci, un rol esenţial în funcţionarea normală a ecosistemelor terestre,
reprezentând o resursă imensă, la scară mondială, permanent producătoare de biomasă, prin
procese autotrofe, care constituie baza dezvoltării organismelpr vegetale şi animale, inclusiv a
omului.
b. Funcţia de mediu biologic de viată al habitatului natural
Mediul de viaţă pentru numeroase specii vegetale şi animale este reprezentat de sol. în
acest mediu convieţuiesc organisme vii (de la bacterii şi ciuperci până la mezo- şi macrofauna),
care au rol important în menţinerea şi desfăşurarea proceselor naturale fizice, chimice şi
biologice în bune condiţii, pentru asigurarea fertilităţii solului. Conservarea potenţialului genetic
din sol, are rol fundamental în procesele biologice, de aceea modul de agricultură practicat, nu

19
trebuie să determine degradarea sau distrugerea acesteia. Genele din sol sunt tot mai mult
folosite pentru inginerie biogenetică şi biotehnologii. (Blum W., 1999).
Alături de potenţialul genetic, rolul de suport solid în care plantele se dezvoltă, prin
sistemul radicular menţinându-se verticale, este la fel de important, prin porozitatea acestuia,
facilitând creşterea şi extinderea sistemului radicular.
Densitatea vieţuitoarelor la suprafaţa scoarţei terestre este condiţionată de fertilitatea
solului. Variaţia spaţială a solurilor şi a factorilor climatici, determină răspândirea organismelor
vii şi densitatea acestora, în acelaşi timp, solul împreună cu vegetaţia, contribuie la menţinerea
unor condiţii de echilibru dinamic în mediul înconjurător, asigurând o dezvoltare normală a
biocenozelor caracteristice diferitelor ecosisteme terestre.
Solul asigură şi o anumită temperatură pentru vieţuitoarele din sol, fiind condiţionată de
clima atmosferică, şi de anumite condiţii fizico-chimice în care se desfăşoară activitatea
rădăcinilor şi organismelor din sol, condiţii reprezentate prin ansamblul însuşirilor solului.
Ca rezervor de apă şi furnizor continuu de umiditate, plantele si microorganismele găsesc
apă disponibilă în sol, provenită din precipitaţii şi irigaţii, datorită proprietăţii acestuia de a reţine
apa şi de a o pune la dispoziţia acestora.
Solul posedă, de asemenea, un fond de elemente nutritive de care plantele au nevoie
pentru creştere, dezvoltare şi fructificare. Elemente chimice importante, precum C, H şi O,
necesare plantelor şi microorganismelor, sunt preluate de sol din aerul atmosferic bogat în CO 2 şi
din apa din sol.
c. Funcţia solului de tamponare, transformare, curăţire şi filtrare.
Această funcţie este cea mai importantă şi foarte complexă, deoarece intervine în
refacerea stării de calitate a solului şi depinde de calitatea şi natura sistemului macro şi
microporos al solului, care controlează procesele de transport al soluţiilor pentru plantă prin
masa radiculară, spre freatic, sau spre apele de suprafaţă, şi care, reţinând componenţii chimici
toxici, face ca acest mediu să acţioneze ca un sistem tampon şi de filtrare (Elisabeta Dumitru,
2005).
Solul acţionează ca un filtru de protecţie, prevenind contaminarea apelor freatice cu
substanţe poluante, alături de epurarea de substanţe organice străine sau microorganisme
patogene ajunse în sol.
Flora şi fauna din sol descompun materiale organice şi vegetale, şi transformă substanţele
organice şi compuşii toxici. Dacă în sol capacitatea mecanică de filtrare şi de tamponare fizico
— chimică, capacitatea de transformare microbiologică şi biochimică este depăşită, componenţii
organici şi anorganici sunt transferaţi soluţiei solului, şi de aici aceştia sunt transportaţi în apele
adânci sau sunt extrase de rădăcinile plantelor, afectând lanţul trofic.

20
3.1.2. Funcţiile solului corelate cu activităţile umane neagricole
a. Funcţia economică: solul, prin fertilitatea lui, contribuie la producerea de biomasă (funcţia
bioproductivă) utilizată ca materie de bază pentru producerea de alimente, îmbrăcăminte,
combustibil etc.; prin contribuţia esenţială la circularea elementelor chimice în natură
(mineralizarea materiei organice), solul determină regenerarea capacităţii de producţie a
ecosistemului.
b. Funcţia tchnico-industrială: solul reprezintă infrastructura pentru diferite construcţii si
instalaţii, drumuri, autostrăzi, aerodromuri, stadioane sau spaţiu de instalare de cabluri şi
conducte subterane; este furnizor de materie primă în industrie (apă, argilă, nisip, pietriş,
minerale şi alte materiale fibroase şi de construcţie etc.).
c. Funcţia informatică
Solul asigură semnalul pentru declanşarea unor procese biologice sezoniere,
"înregistrarea" sau reflectarea evoluţiei istorice (funcţia de "memorie") prin păstrarea unor
caractere vechi (care devin relicte) sau a unor relicve arheologice.
Toate aceste funcţii trebuie armonizate, funcţia ecologică cu cea tehnică, nu putem da
importanţă doar funcţiei ecologice sau doar funcţiei tehnice. Solul trebuie apreciat ca factor de
mediu, şi datorită faptului că alături de aer şi apă, este una din reseursele cele mai vulnerabile.

3.2. Însuşirile solului şi relaţia dintre acestea şi cerinţele plantelor

În aplicarea diferenţiată a sistemelor tehnologice, în vederea conservării resurselor de sol,
păstrării fertilităţii şi a „calităţii fizice" a acestuia, trebuie avute în vedere câteva însuşiri ale
solului, în legătură cu cerinţele plantelor cum ar fi: compoziţia granulometrică (textura), starea
de compactitate (densitatea aparentă, gradul de tasare, rezistenţa la penetrare), drenajul intern şi
extern (permeabilitatea), panta terenului, reacţia solului, activitatea biologică, etc. Evoluţia
acestor însuşiri pot determina o multitudine de efecte care se reflectă în procesul de nutriţie al
plantelor şi în potenţialul de fertilitate al solului.

3.2.1. Compoziţia granulometrică

Pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor textura reprezintă însuşirea fizică a solului cea
mai importantă şi nu poate fi modificată.
Conţinutul procentual al diferitelor fracţiuni granulometrice influenţează alegerea
sistemului tehnologic, astfel cantitatea mare de argilă conduce la formarea unor agregate
structurale stabile, slab permeabile şi compacte, ceea.ce implică scăderea vulnerabilităţii solului
la acţiunea proceselor de degradare fizică prin destructurare.

21
 Solurile cu un conţinut minim de argilă coloidală, cuprins între 12 - 15 %, fac agregatele
structurale să reziste o perioadă îndelungată la acţiunea factorilor destructivi, iar un conţinut de
3,6 - 4,0% în orizontul superior, determină formarea unui număr mare de agregate structurale
hidrostabile prin procese de agregare şi cimentare ale particulelor, (Dumitru Elisabeta şi
colab.,1999). Fracţiunea argiloasă, cu importanţă deosebită în formarea agregatelor structurale,
determină formarea unui conţinut mare de agregate hidrostabile, cu efecte benefice asupra
stabilităţii sistemului macroporos şi a permeabilităţii solului pentru apă şi aer. Reţinerea unor
cantităţi foarte mari de apă în soluri cu textura fină, permeabilitatea mică şi aeraţia deficitară
precum şi capacitatea mare de gonflare şi contracţie, duc la necesitatea efectuării lucrărilor
tehnologice într-o perioadă scurtă de timp şi la adâncimi mari, în vederea afânării eficiente.
Trecerea la agricultura intensivă prin presiuni exercitate de lucrările solului şi greutăţii
maşinilor şi agregatelor au dus la creşterea densităţii aparente şi reducerea hidrostabilităţii
structurale, accelerând procesele de degradare fizică, precum crustificarea, siltizarea (prăfuirea şi
colmatarea porilor).
Textura grosieră şi permeabilitatea crescută pentru aer şi apă a solului, impun ca
psamosolurile să fie lucrate în condiţii specifice, respectiv evitarea arăturilor de toamnă, arăturile
la adâncimi foarte mici şi folosirea în rotaţie a unor culturi cu grad mare de acoperire.

3.2.2. Starea de compactitate

Densitatea aparentă este indicatorul principal al stării de aşezare a solului şi un factor
determinant în alegerea sistemului de lucrare al solului corespunzător. Valorile densităţii aparente
sunt influenţate de conţinutul de argilă şi conţinutul de materie organică al solului.
Pentru executarea lucrărilor tehnologice este importantă corelarea valorilor densităţii
aparente cu textura, deoarece aceste valori pot fi favorabile pe un tip de sol nisipos şi total
nefavorabile pe un sol argilos (Canarache A., 1990).
În cazul solurilor argiloase aluviale, prin treceri repetate ale agregatelor agricole şi în
condiţii de umiditate necorespunzătoare, se produce compactarea, care înrăutăţeşte
permeabilitatea pentru apă şi aer şi creşte rezistenţa specifică la arat.
Un alt efect negativ, indus de tasarea solului, este producerea de CO2, care se acumulează
în sol, deoarece nu se degajă în atmosferă şi împreună cu alte gaze toxice dăunează
microorganismelor aerobe şi rădăcinilor plantelor.
O densitate aparentă optimă sporeşte gradul de folosire al azotului din îngrăşăminte; la
valori ale densităţii aparente de l g/cm 3 din cantitatea totală administrată, azotul este folosit în
proporţie de 38% şi la o densitate aparentă de 1,4 g/cm 3 este folosit în proporţie de 44%
(Danilov, 1982).

22
 Cercetările efectuate pe diferite tipuri de sol arată că indiferent de specia cultivată, la
solul arat cu plugul prin întoarcerea brazdei, faţă de uneltele care mobilizează solul mai puţin,
cum ar fi cizelul, paraplow, grapa rotativă, densitatea aparentă are valori mai mari, şi valori
normale dacă se lucrează la umiditate optimă. Modificări evidente se observă şi în cazul lucrării
numai prin discuire a solului (Pintilie C. şi col. 1974; Sin Gh. şi colab., 1979, 1987, 1995, 1997;
Marin D şi colab., 1995; Jităreanu G, 1995; Budoi Gh şi colab., 1991, 1997; Săndoiu I.D.D.1999,
Rusu T. şi col., 1999, 200Q; Guş P, 2003,2004).
Barcă Gh. şi col., (1996) au constatat că o creştere a densităţii aparente reduce
vigurozitatea ierburilor perene tinere, împiedicând pătrunderea rădăcinilor la adâncimi mai mari ,
limitând volumul de sol din care ele îşi extrag apa şi substanţele nutritive necesare creşterii şi
dezvoltării.
Densitatea aparentă creşte de la semănat spre recoltare cu creşterea adâncimii şi cu
scăderea umidităţii solului. Lucrarea de bază efectuată anual cu plugul prin întoarcerea brazdei,
determină creşterea densităţii aparente în stratul subarabil şi formarea „hardpanului" , strat în
care densitatea aparentă capătă valoarea cea mai mare de pe întreg profilul de sol (Miclăuş şi
colab., 1995).
În prezent este unanim acceptat că, una dintre consecinţele negative ale sistemului
convenţional este compactarea de suprafaţă şi stratificarea profilului de sol care se produce ca
urmare a comprimării particulelor de sol prin procese de agregare şi cimentare. Totuşi, o creştere
a stării de compactitate a solului în urma unor practici tehnologice agricole, printr-o afânare mai
redusă, nu este întotdeauna un efect negativ, deoarece există un domeniu optim al fiecărei
caracteristici. De aceea, pe un cernoziom vermic această creştere a compactităţii determină
reducerea proceselor de mistificare prin mărirea stabilităţii agregatelor structurale (Canarache
A. şi colab. 2004).
Camargo şi Alleoni ( 1997) consideră că o problemă care afectează dezvoltarea
rădăcinilor este compactarea solului prin creşterea rezistenţei la penetrare în urma traficabilităţii
maşinilor. Astfel, Dexter (1991) recomandă pentru eliminarea compactării, , alternativa folosirii
plantelor cu sistem radicular viguros care modifică compactarea stratului subarabil. El consideră
că utilizarea acestor plante, ca instrument în managementul compactării, favorizează apariţia mai
multor crăpături în straturile de sol fiind chiar mai eficiente din punct de vedere economic decât
modelele mecanice comune.
Cercetările efectuate au arătat că, starea de compactitate depinde de cantitatea, mărimea,
ritmul, durata şi forma stresului compresivităţii din sol şi de schimbările proprietăţilor fizice şi
mecanice din sol (Barnes şi colab., 1984, Abebe şi colab., 1984). Carman şi colab. (1992) susţine

23
ideea reducerii compactării prin creşterea vitezei de deplasare a vehiculelor pe solurile cu
porozitate crescută.
Prin traficul controlat al maşinilor şi agregatelor precum şi efectuarea în condiţii optime
de umiditate a lucrărilor tehnologice poate fi redus fenomenul de compactare.

3.2.3. Permeabilitatea solului

Permeabilitatea solului pentru apă se apreciază prin determinarea conductivităţii
hidraulice în regim saturat, şi oferă o imagine cantitativă asupra proceselor de pătrundere şi
circulaţie a apei în sol. Aceasta, depinde de compoziţia granulometrică, starea de compactitate,
stabilitatea structurală şi lucrările solului.

Permeabilitatea hidrică - mm în 30 min (D. Scurtu 2004)

Tabelul 3. l
Cultura Data Arat Lucrări
superficiale
In 1.08.1991 121 6
Grâu de toamnă 27. 07. 1993 369 267
Orzoaica de primăvară 02. 08. 1995 28 13
Grâu de toamnă 13. 08. 1999 166 14

Scurtu D. (2004), în cadrul unei experienţe de 5 ani pe un sol cernoziomoid (faeoziom),

cu un conţinut de argilă de 30 -32%, a observat că prelucrarea superficială a solului, generează o
tasare mai accentuată pe adâncimea 10 - 30 cm, ceea ce conduce la diminuarea aeraţiei active şi a
permeabilităţii hidrice (tabelul l, 2).

Porozitatea de aeraţie % (D. Scurtu 2004)

Tabelul 3.2
Cultura Adâncime Data Arat Lucrări
a (cm) superficiale
In 7-12 27-32 30. 07.1991 9,3 7,8 1,7 0

Grâu de toamnă 7-12 28-32 28. 06. 1993 12,4 2,8 15,5 0,1

Ca urmare a formării hardpanului (Fotima, 1997), consideră că există o tendinţă de

diminuare a porozităţii de aeraţie şi a permeabilităţii, fapt confirmat şi de Jităreanu G. (1995).

24
 Influenţa sistemului de lucrare a solului asupra infiltraţiei apei în partea superioară a
profilului (Guş P., 2004)
Tabelul 3.3
Varianta Viteza iniţialăde . Cantitatea de apă
2
infiltraţie, cm/h pătrunsă, l/m /minut
Plug clasic + disc 29,4 4,25
Grapa rotativă 21,5 3,21
Paraplow + grapa rotativă 35,7 5,54
Cizel + grapa rotativă 30,6 5,08

Guş P. şi colab. (2003) după 3 ani de aplicare a aceluiaşi sistem de lucrare a solului pe un
sol brun roşcat vertic stagnic (preluvosol roşcat stagnic), a constatat că permeabilitatea pentru
apă a solului în partea superioară a profilului este de 5,54 l/m2/minut în varianta lucrată cu cizelul
în agregat cu grapa rotativă, comparativ cu 4,25 l/m2/minut înregistrată în cazul variantei cu
lucrări clasice (tabelul 3).
Afânarea fără întoarcerea brazdei asigură o mai bună continuitate pe verticală a porilor
solului, ceea ce duce la o circulaţie mai bună a aerului. Dacă suprafaţa solului nu este protejată
de un strat de muici aceasta poate fi o cale de creştere a evaporării apei la suprafaţa solului.
Săndoiu D. (1973), consideră că prin arat trebuie să se asigure circulaţia normală a apei şi
aerului, astfel porii necapilari trebuie să ocupe 1/4 din volumul solului, iar cei capilari care
condiţionează acumularea apei, cel puţin 1/4 din volumul total al porilor.
Cercetări efectuate în laborator pe modele de sol, cu privire la crusta ce se formează pe
cernoziomul cambic (cernoziom subtip cambic) de la Băneasa, Giurgiu, cu susceptibilitate la
formarea crustei, arată că un procent mare de agregate mici (ф = 3,1 - 6,0 mm ) în orizontul
superficial al solului, duc la formarea crustei chiar la intensitate mică de aspersiune şi
precipitaţii, stânjenind circulaţia aerului din sol. (V.Teodorescu şi colb. 1994 ).
Cunoaşterea permeabilităţii pentru apă a solului este importantă în vederea stabilirii
măsurilor agrotehnice de îmbunătăţire a acesteia şi o mai bună dirijare a regimului apei în sol
pentru irigaţii.

3.2.4. Panta terenului

Panta terenurilor arabile, condiţionează folosirea raţională a solurilor şi impune restricţii
tehnologice şi de mecanizare. Pe plan naţional, din suprafaţa arabilă, cea. 45 % sunt terenuri
situate pe pante şi sunt expuse fenomenului de eroziune.
Influenţa pozitivă a aplicării lucrărilor tehnologice, are la bază fertilizarea organo-
minerală echilibrată, creşterea la 30 % a resturilor vegetale rămase pe teren, sisteme noi ce
înlocuiesc periodic arătura cu afânarea fără întoarcerea brazdei, prelucrarea superficială cu grapa

25
cu discuri, semănatul direct în teren nelucrat, efectuarea lucrărilor pe direcţia curbelor de nivel,
determinând reducerea eroziunii, creşterea conţinutului de humus şi refacerea structurii, în
funcţie de categoria de pantă apare necesitatea introducerii asolamentelor de protecţie, iar pe
pante mai mari de 25 %, numai cultivarea ierburilor perene este eficientă în vederea protecţiei
solului.
Sistemele de lucrare, cum sunt cultivarea pe biloane, sau cele fără prelucrarea solului lasă
mai multe resturi vegetale (30 %) la suprafaţa lui şi realizează un control mai bun al eroziunii.
(Guş P. şi colab., 2004).
Arăturile efectuate pe pante, toamna nu se grăpează, pentru a reduce viteza de scurgere a
apelor provenite din ploi sau topirea zăpezilor, în perioada de vară, după recoltarea cerealelor,
care sunt bune protectoare, solul rămâne expus eroziunii, de aceea protecţia în această perioadă
trebuie să se asigure prin folosirea culturilor succesive, cum ar fi porumb pentru masă verde sau
alte plante furajere, până la următorul semănat.
Prin lucrările agrotehnice se mobilizează mase mari de sol, schimbându-se condiţiile de
aeraţie, de regim hidric şi termic, în zonele în care sistemul de parcelare al terenului corespunde
cu orientarea generală a curbelor de nivel şi se aplică o agrotehnică corespunzătoare, solurile nu
se erodează, de aceea Lai şi colab. (1995 ) recomandă la practicarea sistemelor de conservare pe
pante, pentru evitarea eroziunii, 2 t paie/ha.

3. 2. 5. Activitatea biologică
Proprietăţile biologice ale solului sunt elemente importante, deoarece au strânsă legătură
cu proprietăţile fizice şi chimice ale solului, cu sănătatea plantelor şi calitatea alimentelor. Astfel,
diversitatea speciilor, numărul şi funcţiile acestora sunt indicatori sensibili la schimbările
mediului înconjurător şi schimbările proprietăţilor solului, datorită practicilor agricole.
Procesele biologice cu rol esenţial în menţinerea fertilităţii solului sunt humificarea,
mineralizarea materiei organice, nitrificarea, activitatea enzimatică şi relaţiile ce se stabilesc între
plante şi microorganismele din sol. Din punct de vedere biologic, îmbunătăţirea însuşirilor fizice
şi chimice ale solului creează condiţii favorabile atât pentru activitatea microorganismelor, cât şi
pentru creşterea rădăcinilor plantelor.
Descompunerea resturilor vegetale este incompletă în condiţii de aeraţie insuficientă, iar
activitatea bacteriilor este intensă, dar de scurtă durată. Se apreciază că un conţinut de oxigen sub
10 %, reprezintă limita inferioară sub care procesele din sol sunt afectate. Oxigenul este necesar
în desfăşurarea proceselor de oxidafe din sol şi în activitatea bacteriilor aerobe nitrificatoare,
care oxidează amoniacul şi-1 transformă în nitraţi. în urma activităţii biologice, în principal prin
descompunerea materiei organice de către microorganisme, rezultă cea mai mare parte de CO 2 în

26
atmosferă, mai mult de 90 % CO 2 (Guş P. şi colab., 2003 ). Acest conţinut de CO2 este mai
ridicat în solurile cultivate decât pe cele necultivate.
Prin lucrările solului este favorizată înmulţirea bacteriilor, care pe adâncimea 0 - 20 cm se
estimează că reprezintă 0,2 % din greutatea solului uscat.
Umiditatea în exces şi aciditatea sunt factori care pot determina creşterea numărului de
ciuperci cu rol deosebit în participarea la descompunerea materiei organice, de la substanţe uşor
degradabile până la cele mai rezistente.
Prin acţiunea mecanică, macrofauna contribuie la amestecarea solului şi îmbunătăţirea
drenajului intern al solului. Cercetările au arătat, că în solul nelucrat, activitatea
microorganismelor se desfăşoară cu cea mai mare intensitate în stratul superficial, pe când în
solul lucrat se constată o distribuţie mai omogenă a microorganismelor pe adâncime. S-a
observat şi o creştere procentuală foarte mare a speciilor de microorganisme mai active, cum ar fi
cele din genul Cytophaga şi Cellvibrio (Eliade, 1983).
Numărul râmelor, un alt indicator al calităţii solului, creşte în solul nearat pentru că
găsesc mai mult humus, aerisindu-1 în profunzime, prin canalele pe care le formează, (Macovski
E., 1981).

27
 Capitolul 4
LUCRĂRILE SOLULUI ŞI SISTEMELE DE LUCRĂRI

4.1 Definiţie, importanţă, clasificare

Lucrările sblului aşa cum le spune şi numele se aplică la sol pentru a crea în el şi prin el
condiţii optime pentru dezvoltarea plantelor cultivate. De asemenea, prin lucrările solului se
realizează şi la suprafaţa terenului condiţii pentru a putea semăna, a administra erbicidele
preemergente şi chiar pentru recoltarea mecanizată a unor culturi.
Ansamblul lucrărilor de arat, grăpat, tăvălugii etc. exprimate prin noţiunea de lucrarea
solului cuprinde atât operaţia mecanică şi unealta de lucru cât şi rezultatul acesteia (spre
exemplu, arătura).
Lucrarea pământului asimilată de multe ori cu înţelesul de agricultură, a evoluat de la
uneltele de piatră, grapa obişnuită din lemn şi până la plugurile şi agregatele complexe de azi,
fără a-şi pierde din importanţă şi actualitate.
In prezent, mai mult ca oricând, prin efectuarea judicioasă a lucrărilor solului, în deplină
armonie cu ceilalţi factori de vegetaţie, inginerul agronom poate menţine şi spori fertilitatea
solului şi dirija procesul de producţie agricolă, astfel încât să obţină rezultate economice
favorabile şi produse de calitate.

4.1.1 Importanţa lucrărilor solului

Importanţa lucrărilor solului motivată ştiinţific şi confirmată practic constă în
următoarele:
- lucrările solului influenţează şi modifică factori fizici, chimici şi biologic, concomitent cu
crearea condiţiilor optime pentru încorporarea seminţelor, germinarea acestora, cât şi pentru
creşterea ulterioară a plantelor;
- contribuie la menţinerea şi sporirea fertilităţii solului prin refacerea periodică a afânării statului
arat şi încorporarea în sol a resturilor vegetale rămase după recoltarea plantelor şi a gunoiului de
grajd;
- asigură valorificarea solurilor afectate de factori limitativi (exces de umiditate, salinizare,
secetă, eroziune) prin îmbunătăţirea drenajului intern al solului, fragmentarea
hardpanului, mărunţirea crustei, favorizarea procesului de spălare a sărurilor;
- prin lucrările solului se combat buruienile precum şi unele boli şi dăunători care au ciclurile de
dezvoltare în legătură cu solul. Prin încorporarea în profunzime a resturilor vegetale pe care s-au
dezvoltat ciuperci patogene se înlătură sursa de infecţie cu boli pentru anul următor. Mobilizarea

28
solului conduce şi la distrugerea cuiburilor de rozătoare şi la întreruperea ciclului de dezvoltare a
insectelor găsite în diferite faze de dezvoltare;
- lucrările solului reprezintă o verigă principală a tehnologiilor de cultivare a plantelor. Vigoarea
plantelor şi eficacitatea îngrăşămintelor, a apei de irigat, a rotaţiei culturilor este strâns legată de
modul cum s-a pregătit solul;
- sistemul radicular al plantelor tinere se dezvoltă mai uşor într-un strat afânat, decât în unul
compact. La fel şi activitatea microorganismelor este mai intensă în solurile lucrate;
-lucrările solului favorizează depoluarea acestuia prin intensificarea activităţii
microorganismelor, favorizarea proceselor de oxidare. Pe solurile lucrate bine sunt necesare
cantităţi mai mici de îngrăşăminte, erbicide şi insecticide ceea ce conduce la reducerea poluării;
- lucrările solului constituie componenta tehnologică care prin raţionalizare conduce la
reducerea substanţială a consumurilor de combustibil, ştiut fiind că pregătirea solului necesită
35-65% din totalul energiei consumate în tehnologia unei culturi;
- eficienţa economică a unei culturi este strâns legată de modul cum sunt executate şi de ce
calitate sunt lucrările solului. Nu este neapărată nevoie de creşterea producţiei, pot fi şi producţii
mai mici şi câştig indirect în sporirea fertilităţii solului.
Aceste efecte favorabile, cu caracter general, au intensităţi diferite în funcţie de felul lucrării
executate, zona de cultură şi nivelul celorlalţi factori de vegetaţie.

4.1.2 Clasificarea lucrărilor solului

Lucrările solului se pot clasifica după mai multe criterii:
1. După scopul principal, sunt lucrări de bază, lucrări de pregătire a patului germinativ, lucrări
de întreţinere a ogoarelor şi lucrări de întreţinere a culturilor.
Lucrările de bază, au ca scop principal mobilizarea solului la adâncimi de peste 15 cm şi
până la 80 cm. Au fost denumite de bază, nu pe considerentul că ar fi mai importante decât
celelalte categorii de lucrări, ci pe baza ordinii de executare, întotdeauna executându-se înaintea
celorlalte lucrări, formând baza de aplicare a tuturor verigilor tehnologice.
Calitatea lucrărilor de bază se regăseşte întotdeauna la executarea lucrărilor de pregătire a
patului germinativ şi a lucrărilor de întreţinere.
Lucrările de bază ale solului de obicei se asociază cu fertilizarea cu îngrăşăminte
organice naturale (gunoiul de grajd trebuie încorporat în sol prin arătură), eliminarea excesului
temporar de umiditate şi reducerea tasării (afânarea adâncă), schimbarea destinaţiei terenului de
la arabil la plantaţii pomicole, viticole, hameişti (arătura de desfundare).
În grupa lucrărilor de bază sunt incluse: arătura, afânarea adâncă şi arătura de desfundare.

29
 Arătura - lucrare a solului care se execută cu plugul şi constă în tăierea brazdelor şi
întoarcerea lor.
Afânarea adâncă - arătura ameliorativă care constă în mobilizarea solului la adâncimea
de 60-80 cm şi mai mult, fără schimbarea poziţiei relative a diferitelor orizonturi sau strate ale
profilului de sol.
Arătura de desfundare este arătura executată la adâncimea de 50-80 cm, de obicei, în
vederea înfiinţării unei plantaţii de vie, de pomi fructiferi sau hamei.
Lucrările de pregătire a patului germinativ au ca rol mobilizarea solului pe adâncimea de
maximum 10-12 cm, în scopul asigurării condiţiilor optime de semănat, germinat şi creşterea
platelor în primele lor stadii de dezvoltare.
In funcţie de perioada când se execută şi plantele cărora le sunt destinate, lucrările de
pregătire a patului germinativ sunt pentru cerealele de toamnă, culturi de primăvară şi culturi
succesive.
Lucrările de întreţinere a ogoarelor urmăresc mărunţirea şi afânarea superficială a
solului, nivelarea terenului, distrugerea buruienilor, mărunţirea resturilor vegetale rămase de la
cultura precedenţă. Această grupă de lucrări include dezmiriştirea şi grăpatul ogoarelor de vară,
precum şi grăpatul ogoarelor la desprimăvărare.
Dezmiriştirea este lucrarea solului efectuată pe miriştea rămasă după recoltarea unei
cereale păioase. Se execută cu plugul, discul, cultivatorul etc., de obicei la adâncimea de 10-12
cm sau chiar mai puţin.
Lucrările de întreţinere a culturilor se efectuează după însămânţare pentru îngrijirea
culturii, menţinerea solului în stare fizică optimă, combaterea buruienilor, etc. Principalele
lucrări de întreţinere sunt; grăparea, tăvălugirea, prăşitul.
2. După epoca de executare deosebim lucrări executate -vara, toamna, primăvara.
În perioada de vară se execută doar dezmiriştirea ogoarelor de vară, lucrări de întreţinere
a ogoarelor, culturilor de prăsitoare şi lucrări de pregătire a patului germinativ pentru culturi
succesive.
Toamna de execută arătura şi pregătirea patului germinativ pentru cerealele de toamnă,
arăturile adânci pentru culturile care se seamănă în primăvară şi pregătirea fazială a patului
germinativ pentru culturile care se seamănă primăvara timpuriu.
Vara sau în prima parte a toamnei se execută afânarea adâncă şi arătura de desfundare.
Primăvara se pregăteşte patul germinativ pentru culturile care vor fi semănate în această
perioadă, se întreţin ogoarele şi culturile prăsitoare, în zonele colinare, pe terenurile nisipoase,
pentru anumite culturi pot fi executate şi arături. Calitatea acestora va fi întotdeauna inferioară
comparativ cu cele executate vara sau toamna.

30
3. După uneltele cu care se execută: lucrarea solului cu plugul, grapa cu discuri, grapa cu colţi,
freza, tăvălugul, nivelatorul etc.
4. După adâncimea de executare a lucrării: lucrări superficiale (dezmiriştirea, grăpatul,
nivelatul, tăvălugitul, prăşitul, arătura superficială), adânci (arătura), foarte adânci (arătura foarte
adâncă, afânarea adâncă, arătura de desfundare).
5. După complexitatea agregatului şi lucrarea realizată sunt lucrări de pregătire a patului
germinativ concomitent cu fertilizarea şi aplicarea erbicidelor. În această variantă distribuţia
soluţiilor de îngrăşăminte lichide de tipul A-300, fără tensiune de vapori şi a erbicidelor se face
înaintea utilajului care mobilizează solul.
Aplicarea erbicidelor volatile impune încorporarea imediată a acestora în sol, ceea ce face
ca asocierea acestei lucrări cu pregătirea patului germinativ să fie necesară, pentru obţinerea unei
eficiente ridicate a erbicidului şi a evita tasarea solului.Efectuarea praşilelor concomitent cu
fertilizarea sau cu administrarea erbicidelor pe rânduri de plante.
6.În funcţie de plantele pentru care se execută se deosebesc: lucrări ale solului pentru cereale
de toamnă, pentru cereale de primăvară, pentru prăsitoare, lucrările solului în plantaţiile de pomi,
viţă de vie, legumicultura.

4.2 Influenţa lucrărilor asupra însuşirilor variabile ale solului

4.2.1 Influenţa lucrărilor solului asupra însuşirilor fizice
Lucrările solului prin acţiunea directă şi efectele indirecte influenţează atât stratul de sol
lucrat cât şi orizontul subarabil. Sunt supuse modificării în primul rând însuşirile variabile de
natură fizică, chimică şi biologică.
Caracteristicile fizice ale solului ca structura, porozitatea, densitatea aparentă, regimul
hidric, regimul de aer şi regimul de căldură, se modifică în sens negativ în funcţie de lucrările
solului.
Modificarea însuşirilor fizice ale solului este greu sesizabilă (exceptând tasarea solului)
în decursul unui an agricol întrucât solul are tendinţa, în condiţii normale, de a reveni la starea
iniţială şi de a estompa efectele negative survenite în urma impactelor produse prin lucrarea
solului.
Limitele de modificare a însuşirilor fizice solului depind de felul lucrărilor executate,
starea terenului la momentul efectuării lucrării şi textura solului.
Textura, principala însuşire a fizică solului este practic nemodificabilă sub acţiunea
lucrărilor solului şi chiar a tehnologiilor agricole, fiind necesară o adaptare a lucrării la specificul
acesteia pentru a compensa însuşirile negative ale texturilor extreme.

31
 Textura solului, din stratul arabil, se poate modifica în cazul arăturilor de desfundare prin
aducerea la suprafaţa a orizonturilor de sol cu alcătuire granulometrică diferită de cea iniţială. De
asemenea pe solurile erodate si pe cele aluviale cu strat arabil subţire, poate fi adus la suprafaţă
sol diferit textural. In ambele cazuri nu este de fapt o modificare de substanţă ci o inversare de
straturi de sol care au texturi diferite. Tot prin lucrarea solului, pe terenurile erodate, pot fi aduse
la suprafaţă orizonturi C bogate în calciu, care influenţează favorabil atât textura solului cât şi
modificarea altor însuşiri fizice ale solului.
În continuare se prezintă, în sinteză, influenţa lucrărilor solului asupra însuşirilor
variabile ale acestuia.
Structura stratului arat al solului este în stare favorabilă plantelor cultivate dacă are o
anumită alcătuire structurală şi stabilitate hidrică a agregatelor. Deci, stratul lucrat trebuie să aibă
un anumit grad de mărunţire, agregatele structurale să reziste la acţiunea apei, iar elementele
structurale să fie poroase şi să aibă stabilitate mecanică (rezistenţă la sfărâmare).
Din punct de vederea agricol sunt importante macroagregatele cu diametrul cuprins între
0,25 mm şi 5 mm, dar nu mai mari de l0mm.
Structura solului este cu atât mai valoroasă şi rezistentă la degradare cu cât solul conţine
mai multă materie organică, are o cantitate mai mare de argilă, de minimum 25% şi complexul
coloidal este saturat cu ioni de calciu şi magneziu. Solul să nu conţină sodiu schimbabil peste
5%. La conţinut de 20% sodiu schimbabil stabilitatea structurii dispare.
În timpul executării lucrărilor solului structura acestuia se degradează.
Degradarea structurii constă în mărunţirea agregatelor structurale, modificarea raportului
dintre microagregate şi macroagregate, creşterea ponderii materialului prăfos care sub acţiunea
ploilor trece treptat prin diferite stări de plasticitate, ca în final să se usuce, să crape, formând
stratul de crustă cu consecinţe nefavorabile.
La degradarea structurii sub influenţa lucrărilor solului contribuie două grupe de acţiuni:
- acţiunea directă de lovire, mărunţire, zdobire, produsă de piesele active ale uneltelor cu care se
lucrează solul. Efectul de degradare a structurii este maxim la lucrarea cu freza, urmat de grapa
cu discuri, tăvălug, plug.
Degradarea este cu atât mai mare cu cât lucrarea se execută la limitele extreme de
favorabilitate (sol umed sau foarte uscat), numărul de treceri peste teren este mai mare decât
normal şi lipseşte o rotaţie adecvată a culturilor.
- acţiunea de modificare a chimismului solului îndeosebi în stratul lucrat, produsă ca urmare a
lucrării solului.
Prin lucrarea solului se intensifică activitatea microorganismelor, se consumă cantităţi
mari din rezerva de materie organică, scade conţinutul de humus şi se dereglează regimul de apă,

32
aer, căldură şi substanţe nutritive din sol. Chiar pe un cernoziom cu 5,5% humus şi 45% argilă se
înregistrează modificări ale stării structurale ale solului.
Influenţa lucrărilor solului asupra structurii este în relaţie cu rotaţia culturilor (tab. 4.1,
Guş P. şi colab., 1991).
Astfel, procentul de agregate hidrostabile cu diametru de peste 0,25 mm creşte cu 1,2-2,5
când solul a fost lucrat în sistemul cu biloane, respectiv cu plugul fără întoarcerea brazdei
(paraplow). Procentul de agregate scade cu 0,7 când se lucrează cu grapa cu discuri sau cizelul şi
cu l ,4 când terenul este arat.
Ceea ce se poate şi trebuie realizat prin lucrările solului este reducerea la minimum
posibil a acestei degradări, menţinerea stării structurale a solului în limite cât mai favorabile şi
refacerea ei periodică.

Influenţa lucrărilor de bază asupra structurii solului, în cadrul unor asolament de 4 ani,
pe un cernoziom argiloiluvial, Apahida, judeţul Cluj
Tabel 4. l

Agregate hidrostabile > 0,25 mm (%g/g) pe adâncimea 0-10 cm

Rotaţia
Lucrarea La începutul La sfârşitul Diferenţe
culturilor
solului rotaţiei 1987 rotaţiei 1990 + -

O-P-S-G Arat 75,1 81,6 6,5 -

S-G-O-P 70,8 61,3 - 9,5
G-O-P-S 75,3 69,3 - 6,0
P-S-G-O 74,8 81,8 3,4 -
Media 74,9 73,5 - 1,4
O-P-S-G Lucrat cu 77,6 82,1 4,5 -
S-G-O-P cizelul 70,3 65,6 - 4,7
G-O-P-S 77,7 73,2 4,5 -
P-S-G-O 79,5 81,1 1,6 -
Media 76,2 75,5 - 0,7
O-P-S-G Lucrat cu 77,2 81,0 3,8 -
S-G-O-P paraplow 70,3 73,8 3,6 -
G-O-P-S 76,0 78,1 0,1 -
P-S-G-O 78,5 81,1 2,6 -
Media 76,0 78,5 2,5 -
O-P-S-G Lucrat cu 74,4 73,9 - 0,5
S-G-O-P grapa cu 79,6 78,7 - 0,9
discuri;
2,7
Media 77,0 76,3 - 0,7
Lucrat în -
O-P-S-G sistem cu 76,5 78,3 1,8 -
G-O-P-S biloane 75,0 75,4 0,4

Media 75,7 76,9 1,2 -

P = porumb; G = grâu de toamnă; S = soia; O = orzoaica

33
 Refacerea structurii terenurilor arabile se poate realiza pe două căi: - prin intervenţii
asupra solului pentru a-i îmbunătăţii starea structurală şi rezistenţa agregatelor la acţiunea
uneltelor agricole. Cele mai eficiente măsuri vizează încadrarea terenurilor în asolamente care să
aibă structuri de culturi adecvate, în care prăsitoarele să nu depăşească 50%, să fie prezentă o
leguminoasă şi o cereală păioasă. Asigurarea unui bilanţ pozitiv al humusului prin fertilizarea cu
îngrăşăminte organice naturale (gunoi de grajd, îngrăşământ verde, compost), îndeosebi la
culturile prăsitoare şi pe terenurile unde se execută arături adânci. Menţinerea în limitele optime
a reacţiei a solului şi corectarea acidităţii prin administrarea de amendamente calcaroase.
Ameliorarea structurii trebuie apreciată nu numai prin creşterea procentului de
macroagregate stabile, mecanic şi hidric, ci şi prin îmbunătăţirea stării de microagregare a
solului, îndeosebi sporirea microagregatelor mari (0,25-0,02 mm). Acest proces se realizează
prin arat, care în urma răsturnării brazdei duce la îngroparea sub ea solul prăfuit, mărunţii de la
suprafaţă şi sub greutatea brazdei şi a celorlalţi factori de restructurare, structura se reface. De
asemenea, solul arat, supus peste iarnă alternanţelor de îngheţ şi dezgheţ, sau vara la umezire -
uscare se restructurează.
În procesul de menţinere şi refacere a structurii solului rol deosebit au râmele, rădăcinile
plantelor şi specificul tehnologiei de cultivare a plantei.
Porozitatea. Prin lucrările solului în general, prin arătură în special, stratul arabil se
afânează şi înregistrează o creştere a volumului solului cu 25-50% şi o ridicare temporară a
nivelului terenului cu 10-20%.
Afânarea se realizează prin întoarcerea brazdei, amestecarea solului cu componentele
vegetale sau minerale şi schimbarea poziţiei elementelor structurale ale solului în urma
fragmentării brazdei şi a agregatelor poliedrice şi bulgăroase.
Gradul de afânare modifică atât porozitatea totală cât şi porozitatea capilară şi necapilară
(tab. 4.2, după Lăzureanu A., 1994).

Porozitatea solului, înainte şi după arat

Tabel 4.2
Porozitatea solului înainte de arat După arat
Totală 37,3 54,8
Necapilară Capilară 11,2 42,5
56,1 12,3

Afânarea exagerată nu este favorabilă pentru activitatea microorganismelor, germinaţia

seminţelor şi regimul hidric. Astfel, dacă după arat trebuie semănat imediat, se lucrează cu
tăvălugul pentru a reduce afânarea excesivă şi a realiza un pat germinativ corespunzător.

34
 În zonele cu variaţii mari de temperatură iarna şi pe teren cu potenţial de erodare, pe
solurile afânate se seamănă la adâncime mai mare.
Dintre lucrările solului, lucrarea cu tăvălugul reduce afânarea. Acest motiv face ca în
toamnele secetoase, pe terenurile argiloase, cu pat germinativ bulgăros, înainte şi după semănat
să se lucreze cu tăvălugul.
Densitatea aparentă exprimă, în general, starea de tasare a solului şi este specifică
fiecărui sol şi orizont genetic, în stratul arat această însuşire se modifică prin lucrările solului,
scade la arat, discuit, cultivaţie, lucrat cu freza, grapa şi creşte (solul se tasează) la lucrarea cu
tăvălugul. Ea variază în general între 1,0-1,4 g/cm3; valorile de 0,9-1,2 sunt optime pentru
cartofi, sfeclă, morcovi, pătrunjel, ridichi iar valorile de 1,2-1,3 g/cm3 sunt preferate de cerealele
păioase, porumb, floarea soarelui. Tasarea solului, alta decât cea naturală, îndeosebi cea produsă
prin lucrarea pământului umed conduce la lăsarea acestuia care presupune distrugerea reţelei de
pori şi a aranjamentului structural cu consecinţe negalive pe perioade îndelungate de timp.
Tasarea are consecinţe negative şi asupra procesului de nitrificare. La valori mai mari de 1,50
g/cm3 nitrificarea este foarte scăzută.
Consumul de combustibil creşte pe măsură ce sporeşte compactarea, iar calitatea
lucrărilor solului scade.
Regimul de umiditate. Lucrările solului influenţează regimul de umiditate dalorilă
afânării solului, modificării drenajului intern şi creşterii conductivităţii hidraulice de saturaţie.
Intensitatea modificărilor depinde de felul lucrării, caraclerislicile morfologice ale solului,
unealta folosită, perioada când se execută lucrarea şi caracteristicile climatice ale zonei.
Modificările regimului de umiditate pot să fie i e şi negative. Modificările i e constau în creşterea
apei înmagazinală în sol, regalarea drenajului intern şi reducerea cantităţii de apă evaporată (tab.
4.3, Lăzureanu A., 1994).

Înmagazinarea apei din precipitaţii în solul arat şi nearat

Tabel 4.4
Specificare Procente din apa din precipitaţii
în sol afânat, arat în sol îndesat
Apa înmagazinată 21,9 10,2
Apa filtrată 64,4 9,6
Apa evaporată 13,6 80,1

În solul arat, alai pe terenul plan cât şi pe versanţi, îndeosebi când se ară pe direcţia
curbelor de nivel, se păstrează o canlitate mai mare de apă, comparativ cu terenul nelucrat.
Arălura grăpală pierde o cantitate mai mică de apă.
Toate lucrările care nivelează solul (grăpat, cultivaţie etc.) şi creează un slral mărunţii,
izolator, determină înlreruperea capilarelor care conduc apa ascendenl, şi astfel se micşorează

35
pierderile de apă prin evaporare. De asemenea, distrugerea crustei şi evilarea tasării solului
conduc la acumularea mai bună a apei în sol.
Modificările negative ale regimului de umiditate se înregistrează îndeosebi primăvara
când prin lucrările de arat şi cele de pregătire a patului germinativ se pierde o cantitate însemnată
de apă. De asemenea pe terenurile pe care s-au executat arături de desfundare se acumulează
cantităţi mari de apă şi se întârzie data semănatului.
Epoca de executare a lucrărilor solului este deosebit de importantă pentru regimul de
umiditate al solului, îndeosebi pentru cel din primăvară.
Terenurile arate din toamnă se svântă mult mai repede primăvara, permiţând pregătirea
patului germinativ şi semănatul culturilor la epoca optimă. Lăsarea terenului nelucrat peste vară,
după recoltarea din iunie - iulie, favorizează diminuarea rezervei de apă din sol, în timp ce
lucrarea solului imediat, acumularea apei. Rezerva de apă a solului chiar în cursul perioadei de
vegetaţie a plantelor este corelată cu metoda de lucrare a solului.

4.2.2 Influenţa lucrărilor solului asupra însuşirilor chimice şi a activităţii

microorganismelor
Lucrările solului, prin acţiuni indirecte sau complementare determină modificarea pH-lui,
conţinutului de humus, potenţialului de oxido-reducere şi conţinutului de săruri solubile pe
terenurile sărăturate.
Modificare însuşirilor fizice menţionate este determinată în principal de amestecarea
orizonturilor de sol la arătura de desfundare şi la arăturile adânci pe terenurile erodate. Dacă
orizonturile care sunt aduse la suprafaţă sunt sărace în humus şi conţin cantităţi ridicate de
hidrogen, aluminiu sau săruri, fertilitatea stratului arabil este afectată negativ şi plantele suferă.

Reacţia solului se modifică nesemnificativ sub influenţa lucrărilor solului

Tabelul. 4.4
Specificare Data recoltării probei Lucrat cu
Plug
Cizel Paraplow GDG Biloane
(arat)
La începutul rotaţiei 6,22 5,58 5,45 5,70 5,36
PH(H2O) 1987
La sfârşitul rotaţiei
1990 5,90 5,45 5,44 5,79 5,55
La începutul rotaţiei 57 57 57 52 58
P2O5 1987
La sfârşitul rotaţiei
1990 38 132 140 131 85

Conţinutul de fosfor din sol se modifică în relaţie directă cu procesele tehnologice care se
derulează la executarea fiecărei lucrări agricole. Astfel, pe adâncimea, 0-10cm, pe terenurile pe

36
care s-a lucrat cu cizel, paraplow, şi grapa cu discuri conţinutul de fosfor creste prin acumularea
în orizontul de la suprafaţă. La lucrarea cu plugul conţinutul de fosfor înregistrează o uşoară
scădere (tab. 4.4) ca urmare a folosiri mai eficient de către plante şi a repartizării mai bune în
solul arat.
Arătura şi, în general lucrările de afânare creează condiţii de intensificarea activităţii de
nitrificare care atrage după sine accentuarea unor procese favorabile prin care fosforul, potasiul,
calciul şi alte elemente nutritive trec din forme greu solubile în forme uşor accesibile plantelor.
Procesul de nitrificare are o intensitate maximă atunci când valorile densităţii aparente
sunt mici, cuprinse între 1,11-1,15 g/cm3. Activitatea biologică din sol se desfăşoară normal în
solurile afânate şi bine aerate. Mărunţirea solului în urma lucrărilor are efecte i e asupra
microorganismelor, intensificând activitatea acestora. Suprafaţa agregatelor şi diametrul acestora
este în relaţie directă cu cantitatea de gaze ce intră şi spală interiorul acestora, exprimând
intensitatea nitrificării.
Descompunerea materiei organice până la compuşi simpli şi elemente ca: CO 2, H2O,
NH3, SH2, P, Ca, Mg, Fe, etc. de către bacteriile hetrotrofe are loc cu intensitate normală numai
în solurile lucrate şi suficient de aerate.
Lucrările solului reprezintă o metodă eficientă de mobilizare a elementelor nutritive din
sol şi de sporire a producţiilor în condiţiile folosirii unor cantităţi reduse de îngrăşăminte.

37