Școala de la Păltiniș – refiltrarea

filosofiei lui Constantin Noica (I)

30 Noi 2017
PDF

Timp de citire: mai mult de 4 minute

Seria Matricei Românești dedicată lui Constantin Noica continuă cu Şcoala de la Păltiniș, curent
de gândire și filosofie românească ce a educat în rândurile sale oameni iluștri, veritabile elite ale
naţiunii.

Ș coala de la Păltiniș este probabil una dintre cele mai de anvergură mișcări filosofico-

culturale pe care le-a cunoscut societatea românească. Aceasta a fost înființată și condusă
de către filosoful Constantin Noica, intențiile acestuia fiind acelea de a aduna în jurul său cei
mai străluciți tineri ai perioadei și de a se sustrage împreună prezentului, făcând abstracție
de mediul politic și discutând cele mai înalte probleme filosofice.
Constantin Noica (1909 – 1987), fondatorul curentului de gândire și filosofie românească cunoscut drept Şcoala
de la Păltiniș Foto: cotidianul.ro
Cei din această școală de gândire se voiau exponențiali pentru fenomenul „rezistenţa prin
cultură” sau, altfel spus, își doreau sa întruchipeze cât mai bine „retragerea intelectualului în
turnul lui de fildeș”.
Școala de la Păltiniș, o experiență

Pentru a relua o întrebare pe care o adresase Andrei Cornea într-un număr al Revistei 22, a
fost Școala de la Păltiniș o experiență utopică? Stând și reflectând asupra impactului pe care
această „școală” l-a avut asupra tinerilor în ultimul deceniu și jumătate al regimului
comunist, tindem să afirmăm că aceasta a reprezentat o experiență fără precedent în
cultura noastră și pare să rămână, dacă nu una singulară, una dintre puținele de acest fel.
Tinerii erau atrași irezistibil de modul de gândire și comunicare al lui Noica,
mergând la casa lui ca la pelerinaj

Tinerii erau atrași irezistibil de modul de gândire și comunicare pe care Noica îl punea în
practică, mergând la casa lui, dacă expresia pe care urmează să o folosim nu este prea
profanatoare, ca la pelerinaj. Credem că următorul pasaj din articolul mai sus menționat
ilustrează cel mai bine aura de mister și misticism în care a fost învăluit acest loc și această
mișcare de-a lungul timpului, dar mai ales după ”încetarea lucrărilor ei: «Păltinișul» este
prezentat mereu de-a lungul Jurnalului ca o insulă a filozofiei și prieteniei intelectuale autentice, o
nouă «Castalie» răsărind spectaculos la suprafaţa unui ocean de mizerie fizică, morală, socială și
intelectuală – pe scurt, o redută a idealului spiritual sustrasă cumva, ca prin miracol, lumii
demonice a naţional-comunismului rămase «jos».
De aceea, «Păltinișul» lui Noica a apărut, din nou ca orice utopie «clasică», a fi fost o «lume pe
dos»: ceea ce e preţuit acolo – spiritul pur – nu are valoare «jos», și ceea ce aici, «jos», e
important – de pildă «sufletul», sau critică literară, sau practico-politicul, sau dramele omului de
rând, ale «băcanului» cum spunea Noica – ţine acolo «sus» de domeniul nefiinţei. De aici și
instalarea în «eter» a conversaţiilor care pot fi citite în Jurnal” notează Andrei Cornea.
Noica în amintirea discipolilor
Cel mai grăitor document cu privire la atmosfera în care s-au format tinerii discipoli ai lui
Noica este Jurnalul de la Păltiniș, scris de Gabriel Liiceanu. Acest „jurnal” nu este dătător
de seamă numai pentru perioada în care Gabriel Liiceanu și-a petrecut timpul alături de mai
vârstnicul său maestru, ci și pentru rememorarea și reinterpretarea, în cheia celor care
frecventau casa lui Noica, perioadei de dinaintea instaurării regimului comunist și de
dinaintea detenției filosofului român. Este un geam afumat prin care se întrezăresc
episoade ale Tinerei Generații căreia Noica i-a fost membru.
Jurnalul este plin de „reflecţii fumurii” asupra a ceea ce a reprezentat generația trăiristă
pentru cultura română, dar și pentru tinerii care veneau în descendența lor. Gabriel Liiceanu
nu evită să aducă în discuție nici trecutul politic controversat al celor din generația
maestrului său. Dar face acest lucru prin prisma unei mitizări de care avea să dea și Eliade
dovadă tot cam în perioada în care activitatea Școlii de la Păltiniș era în plină anvergură.
Semnificative ni se par două dintre dialogurile redate în acest jurnal, din care alegem să
cităm doar intervențiile lui Constantin Noica: „A treia oară am greșit când am intrat, pentru
două luni, în politică, în urma unei vorbe aruncate într-o discuţie și care mai târziu mi s-a părut
că mă angajează și că, fiind vorba mea, trebuie să o respect. M-am impurificat dintr-un exces de
puritate, din eticul practicat ca virtuozitate, ca pariu, și din nou am plătit. Nu am să vă spun mai
mult despre acest capitol din viaţa mea. Restul e treaba biografului”.
și
„La vârsta voastră, noi păcătuiam fie printr-o învolburare a ideii, care nu mai era stăpânită
stilistic – cazul lui Eliade, nu mai vorbesc de Comarnescu –, fie de o excesivă ţinere în frâu a ideii,
care lua forma unei simplităţi afectate – cazul meu”.

Constantin Noica, petrecut pe ultimul drum de către discipolii săi din Şcoala de la Păltiniș. Foto:
anomismi.wordpress.com

Privind retrospectiv înspre acea perioadă a efuziunii mișcării create în jurul lui Constantin
Noica, ajungem la concluzia că personalitatea filosofului (termen în care includem și trecutul
lui generaționist) împreună cu un context politic asupritor (care nu le dădea tinerilor altă
șansă decât a implicării în mecanismele acestuia sau a sustragerii în meditația filosofică) au
condus la crearea unei mișcări extraordinare de gândire, dar și de mobilizare.

Va urma