INTRODUCERE

Societatea contemporană – fie că este vorba despre România sau despre restul lumii – parcurge o
serie de transformări, având un caracter profund şi permanent. Putem menţiona aici transformările
din punct de vedere economic, social, cultural, demografic ş.a.m.d., care, în timp, pot influenţa
evoluţia mentalităţii indivizilor. Unul dintre cele mai bune exemple în acest sens este reprezentat de
trecerea de la politica predominant izolaţionistă a unor state la 88 cea favorabilă globalizării, bazată
pe competiţie, pe de o parte, pe toleranţă şi respect, pe de altă parte. Întrucât reprezintă un pilon în
dezvoltarea societăţii, învăţământul ar trebui să constituie un model de bună practică în ceea ce
priveşte globalizarea, prin promovarea cooperării, spiritului de fair-play, respectului, toleranţei faţă
de nevoile celorlalţi, acceptării diversităţii etc. Domeniul cu impactul vizual şi emoţional cel mai
puternic în care asemenea valori devin fundamentale pare a fi cel al educaţiei speciale. Această
afirmaţie se susţine prin faptul că, dincolo de strategiile specifice de intervenţie în vederea
recuperării şi reabilitării persoanelor cu dizabilităţi, educaţia specială ar trebui să promoveze filosofia
integraţionistă, potrivit căreia, mediul şcolar şi social trebuie să răspundă cerinţelor educaţionale ale
acestor persoane, oferindu-le totodată posibilitatea să se exprime la adevărata lor valoare. Având ca
punct de pornire Declaraţia de la Salamanca din iunie 1994, numeroase şcoli au încercat să îşi
adapteze infrastructura şi oferta curriculară la cerinţele educative ale tuturor elevilor lor, indiferent
dacă sunt sau nu diagnosticaţi cu un anume tip de dizabilitate. Au rezultat aşa-numitele „şcoli
incluzive”, în care toleranţa şi acceptarea reciprocă ar trebui să fie valorile care să indice direcţiile de
acţiune ale organizaţiei (Santos, Teles, 2012).