Astrologie Medicala 4

PARTEA A II-A
GHID DE NUTRI’IE
CAPITOLUL VII
VITAMINELE
În 1911, Casimir Funk, un chimist polonez, a întreprins un studiu pentru a afla de ce boli precum
pelagra, beriberi, scorbutul sau rahitismul, cunoşteau o răspândire atât de mare. El a ajuns la concluzia
că aceste boli erau cauzate de ceva ce lipsea din alimentaţia zilnică a persoanelor care le contractaseră.
După multă cercetare, el a propus teoria vitaminelor, afirmând că bolile erau provocate de lipsa
anumitor vitamine din alimentaţie. Funk a numit vitaminele după bolile pe care lipsa lor le producea. De
exemplu, vitamina B a fost numită aşa deoarece era vitamina împotriva bolii beriberi.
În aii 30’ şi 40’ chimiştii au descoperit tot mai multe vitamine necesare zilnic pentru păstrarea
sănătăţii. Pe măsură ce vitaminele au fost descoperite, lor li s-au atribuit nume de litere derivate din
vreunele din proprietăţile lor: de exemplu litera K a fost atribuită unei substanţe chimice anticoagulante
după cuvântul koagulation. Vitaminele au fost denumite fără o ordine anume. În plus unele au primit şi
denumiri chimice, foarte mulţi denumind vitaminele după acestea, cum ar fi tiamină sau riboflavină,
rezultând astfel o mare confuzie. Pe de altă parte, întregul alfabet a fost epuizat, deoarece acum se
cunosc circa 41 de vitamine. Importanţa unora dintre acestea pentru nutriţia umană nu a fost încă
stabilită.
Vitaminele se află printre cei şase nutrienţi esenţiali pentru buna funcţionare a corpului uman,
alături de carbohidraţi, grăsimi, proteine, minerale şi apă. Toţi aceşti nutrienţi se află în alimentele pe
care le consumăm şi toţi conţin substanţe chimice care ajută corpul în unul, două sau chiar trei moduri:
furnizează căldură şi energie, asigură materialul pentru refacerea tisulară şi pentru creştere şi participă la
reglarea proceselor corporale. Deşi fiecare nutrient are propria funcţie specifică în corp, niciunul nu este
capabil să acţioneze independent de ceilalţi. Toţi nutrienţii trebuie să fie prezenţi în alimentele pe care le
consumăm pentru ca corpul să-şi menţină sănătatea.
Multe vitamine sunt folosite ca parte a enzimelor corporale. O enzimă, o moleculă mare de
proteine, este un compus chimic complicat, considerat drept un instrument special în interiorul structurii
celulare: ea poate avea doar un singur rol de îndeplinit, cum ar fi să reunească două molecule, ajutând
astfel la alcătuirea unui compus chimic ce poate ajuta corpul într-un anumit fel. Când o enzimă e
alcătuită din două molecule mai mici, acestea se numesc coenzime. Multe vitamine sunt coenzime, iar
când o vitamină este absentă, echilibrul celular începe să scadă până când apare o boală cauzată de acea
deficienţă. Deoarece corpul este un mecanism uimitor de adaptabil, înlocuitorul sintetic al unui element
natural încă poate fi descompus şi utilizat până la un anumit nivel.
Pentru vitamine şi minerale sunt utilizate două feluri de unităţi de măsură: una bazată pe
activitate şi una bazată pe cantitate. Unitatea de măsură bazată pe activitate – Uitatea Internaţională (UI)
este folosită pentru vitaminele A,E şi D, deoarece în aceste cazuri pot fi variaţii privind tipurile de
materii şi surse de unde pot proveni aceste vitamine şi care pot să modifice activitatea şi cantitatea
absorbită în organism. Unitatea de măsură bazată pe catitate, cum ar fi microgramul (mcg.), miligramul
(mg.), gramul (g.) şi dramul (grain=65mg), este folosită pentru celelalte vitamine, care au toate tărie
standard. Un microgram înseamnă 1/1.000.000 grame, un miligram înseamnă 1/1.000 grame. Lichidele
sau capsulele, cum ar fi uleiul din germeni de grâu sau capsulele uleioase cu lecitină pot fi măsurate în
minim(M) care reprezintă cam cantitatea unei picături de apă: 60 minim (picături) fac cât o linguriţă de
lichid.
Cantitatea din fiecare vitamină de care o persoană are nevoie zilnic rămâne subiectul unor
controverse. Doza zilnică necesară, cantitatea cea mai mică a unei anumite vitamine pe care un individ
mediu trebuie să o consume zilnic pentru a preveni bolile datorate deficieţei apare prima dată într-un
tabel alcătuit de Administraţia Federală a Medicamentului (FDA) în 1941. Acest tabel a fost apoi
actualizat conform noilor descoperiri şi împărţit pe patru segmente: sugari (0-12 luni), copii sub 4 ani,
adulţi şi copii peste 4 ani şi femei gravide sau care alăptează.
Necazul cu toate aceste tabele este că prescripţiile lor se adresează individului „mediu”. Deşi toţi
oamenii au nevoie de aceiaşi nutrienţi, factori precum vârsta, mediul înconjurător, sexul, mărimea
corpului şi nivelul de activitate influenţează necesarul de nutrienţi. De aceea, aceste tabele şi mai ales
cel cu dozele minime necesare din 1941 sunt de prea puţin folos pentru cei mai mulţi dintre oameni,
deoarece cei mai mulţi dintre noi nu sunt „medii”. De exemplu, o persoană poate avea înălţimea şi
greutatea potrivite pentru a consuma doza prescrisă de 45 mg vitamina C, dar dacă el trăieşte într-o zonă
foarte poluată, mulţi medici consideră că doza ar trebui să fie mult mai mare pentru a combate efectele
monoxidului de carbon. Dr. Linus Pauling afirmă că o persoană ar trebui să consume între 250 şi 10.000
mg de vitamina C pentru o sănătate optimă.
Dr. Roger Williams, profesor doctor la Universitatea Texas, a accentuat în mod repetat în ultimii
25 de ani legătura dintre susceptibilitatea faţă de boli şi tiparul nutriţional unic al fiecărui individ, acesta
apreciind că sunt doar foarte puţini oameni care au nevoi „medii” pentru fiecare din cele peste 40 de
vitamine. Experimentele sale au arătat că fiecare dintre noi moşteneşte o nevoie absolut particulară
(minimă sau exagerată) pentru cel puţin unul sau doi din aceşti nutrienţi. Dacă aceste nevoi nu sunt
satisfăcute, celulele corpului nu vor putea funcţiona corespunzător şi în cele din urmă boala va apărea.
Din păcate, testarea unei persoane din punctul de vedere al nevoilor nutriţionale este foarte
costisitoare, iar sistemul medical nu a fost interesat în ultimele 200 de ani de relaţia dintre deficienţele
de vitamine şi minerale şi boli. În schimb, medicii au avut tendinţa de a pune toate bolile pe seama
microorganismelor cum ar fi microbii şi virusurile şi au considerat că tratamentele depind de
administrarea medicamentelor care să ucidă aceşti agresori. Astfel au fost create din ce în ce mai multe
medicamente care să ascundă simptomele bolilor şi să ne otrăvească corpurile, dând naştere la efecte
secundare care ne vatămă organele şi ne dereglează funcţiile corporale. Să sperăm că în curând vom
vedea ceea ce dr. Williams numea „renaşterea ştiinţei nutriţiei” şi când tot mai mulţi medici vor înţelege
că nutrienţii, iar nu medicamentele sunt cele mai bune leacuri pentru boli.
Vitamina A (retinol, caroten); vitaminele din grupul B complex: B1 (tiamina); B2 (riboflavina); B3 (niacina, nicotinamida);
B6 (piridoxina); B10; B11 (factori de crestere); B12 (cobalamina, cianocobalamina); B13 (acid orotic); B15 (acid pangamic);
B17 (amigdalina); Bc (acid folic); Bt (carnitidina); Bx sau APAB (acid para-aminobenzoic); colina; inozitol; vitamina C
(acidul ascorbic); vitamina D (calciferol, viosterol); vitamina E (tocoferol); vitamina F (acizi grasi); vitamina G
(riboflavina); vitamina H (biotina); vitamina K (menadiona); vitamina L (necesara pentru lactatie); vitamina M (acid folic);
vitamina P(bioflavonoide); vitamina PP (nicotinamida); vitamina P4 (troxerutina); vitamina T (substante stimulatoare de
crestere); vitamina U (extrasa din varza).
VITAMINA A
Guvernator astrologic: Soarele
Forme sintetice: acetat şi palmitat.
Sinonime: vitamina antikeratinizantă, antioftalmică, antiinfecţioasă, liposolubilă.
Surse:
Vegetale: lucernă, sparanghel, brocoli, morcovi, ţelină, sfeclă, frunze de păpădie, cicoare(andive,
rucola), salată verde, bame, ardei roşu şi verde, cartofi dulci, spanac, dovleac, frunze de ridiche şi de
creson.
Fructe şi seminţe: caise uscate şi proaspete, vişine, cireşe, nectarine, piersici, prune şi smochine
uscate (toate fructele roşii, galbene şi portocalii).
Peşte şi carne: rinichi, ficat, scoici, ton, sardine, somon.
Cereale: necunoscute
Produse lactate: unt, caşcaval, ouă, lapte.
Ierburi: lemon grass, seminţe de annato, hrean, limba-mielului, boia de ardei, pătrunjel.
Suplimente naturale: ulei din ficat de peşte şi drojdie.
Unitatea de măsură
Unitatea Internaţională (UI) este cel mai des folosită. O UI de vitamina A este echivalentă în
putere biologică cu 0,6 gamma de betacaroten (1gamma=0,0001mg).
Istoric şi caracteristici
Vitamina A este solubilă în grăsimi şi uleiuri şi insolubilă în apă. Ea nu este afectată de soluţii
diluate bazice sau acide. Este stabilă la căldură, pierzând puţin din activitate chiar şi la temperatura de
fierbere, dacă nu vine în contact cu aerul. În contact cu aerul este instabilă chiar şi la temperatura
camerei. Orice recipient conţinând vitamina A trebuie închis foarte bine.
Există două tipuri de vitamina A: preformată şi provitamină. Vitamina A preformată este
concentrată în anumite ţesuturi animale în care carotenul conţinut de alimente a fost metabolizat în
vitamina A. Uleiul din ficat de peşte este o sursă bogată de vitamina A preformată: vitamina A-1(retinol)
se găseşte numai în peştele oceanic; vitamina A-2(3-dehidroretinol) se găseşte în peştele proaspăt şi de
apă sărată. Provitamina A este carotenul, o substanţă care se găseşte în fructe şi legume şi care trebuie
transformată în vitamina A înainte de a fi utilizată de organism. Carotenul se găseşte în cantitate mare în
special în morcovi.
Persoanele care nu pot sintetiza vitamina A din caroten au nevoie de suplimente cu vitamina A.
În suferinţele abdominale, pierderea vitaminei A poate determina apariţia colitelor ulcerative, obstrucţia
canalului biliar sau ciroză. În astfel de cazuri, flora microbiană nesănătoasă este reţinută în intestine şi
împiedică transformarea carotenului în vitamina A.
Vitamina A foloseşte la formarea ţesuturilor sănătoase, atât în interiorul, cât şi în exteriorul
corpului şi măreşte numărul trombocitelor (celule rotunde sau ovale din compoziţia sângelui, care
contribuie la coagularea acestuia după o rănire). Ea dă fermitate pereţilor celulari, ajută la o bună
digestie şi la prevenirea senilităţii. Vitamina A este importantă în special pentru persoanele care trăiesc
în zone foarte poluate, deoarece acestea au în general un aparat respirator foarte solicitat din cauza
poluanţilor, făcând foarte des răceli, bronşite şi chiar pneumonii. Odată ce sistemul de apărare al acestor
persoane este afectat, ele nu pot lupta cu germenii care îi invadează până când nu primesc suficientă
vitamina A. De asemeni vitamina A ajută la ameliorarea astmului bronşic, a rinitelor cronice şi a
dermatitelor.
Vitamina A a fost folosită cu succes în tratarea multor tulburări oculare cum ar fi vederea
înceţoşată, hemeralopia, petele Bitot (pete albe pe sclerotică), cataracta, glaucomul şi conjunctivita.
Bolile contagioase precum pojarul, gripa sau scarlatina, cât şi infecţiile intestinelor, ovarelor,
uterului şi vaginului au fost stopate cu ajutorul vitaminei A. În plus colesterolul mărit şi ateroamele
(depozitele de grăsime pe pereţii vaselor de sânge) pot fi ţinute sub control cu vitamina A. Persoanele
care suferă de hipertiroidism, nefrită, tinitus şi migrene au de profitat dacă adaugă regimului lor o
cantitate suplimentară din această vitamină.
Aliaţi: Primii aliaţi ai vitaminei A sunt proteinele şi vitaminele D şi E. De asemeni ea devine
mult mai eficientă dacă este luată împreună cu complexul de vitamine B (în special colina), vitamina C,
vitamina D, vitamina E, acizii graşi, calciul (praf de oase, gluconat sau lactat), fosfor şi zinc.
Antagonişti: Eficacitatea vitaminei A este diminuată de uleiurile minerale, fertilizanţii cu
concentraţie mare de azot, ozonul şi dioxidul de azot găsite în poluanţii din aer.
Dozaj zilnic recomandat:
Copii 0-1 an: 1500 UI
Copii 1-6 ani: 2000 UI; 6-10 ani: 3500 UI; 10-12 ani: 4500 UI
Persoane de 12-75 ani şi peste: 5000 UI
Femei însărcinate: 6000 UI; Femei care alăptează: 8000 UI
Doze terapeutice: sub supravegherea unui medic se recomandă între 25000 şi 50000 UI zilnic în
caz de deficienţă.
Megadoze: sub supravegherea medicului, între 125.000 şi 200.000 UI/zi.
Toxicitate:
Vitamina A este una din cele două vitamine (cealaltă este vit. D) care, în forma sa sintetică poate
cauza probleme dacă doza este prea mare. S-a sugerat că o doză de 50.000 UI/zi timp de şase luni poate
cauza intoxicaţie. Dozele de 18.500 UI/zi timp de 1-3 luni s-au dovedit toxice la copii.
Simptomele comune ale unei uşoare hipervitaminoze A sunt greaţa, ameţeala, voma, diareea,
pielea uscată, căderea părului, durerile de cap, scăderea poftei de mâncare şi dureri de buze. Durerile
profunde de oase, fragilizarea oaselor lungi, vederea înceţoşată, erupţiile cutanate, mărirea ficatului şi
splinei, reducerea activităţii tiroidiene şi anormalităţile mucoaselor, pielii şi ochilor sunt simptome mai
severe.
În caz de intoxicaţie cu vitamina A, persoana trebuie să se abţină de la a mai lua această
vitamină şi în decurs de câteva zile până la săptămâni, în funcţie de severitatea intoxicaţiei, simptomele
vor dispărea. De asemeni, vitamina C este cunoscută ca fiind de ajutor în prevenirea efectelor secundare
dăunătoare ale intoxicaţiei cu vitamina A.
Uleiul din ficat de peşte pare să nu determine hipervitaminoza şi efectele secundare toxice, în
schimb preparatele sintetice de vitamina A pot produce toxicitate.
Simptomele deficienţei
Problemele cu sinusurile, catarul (inflamarea mucoaselor), abcesele urechii, ochii plini de
secreţii la trezire şi urdorile sunt semnale că poate fi vorba de o uşoară deficienţă de vitamina A.
Indiciile unei deficienţe moderate sunt apariţia leziunilor şi problemelor cutanate cum ar fi acneea,
coşurile, opărelile, cât şi creşterea susceptibilităţii la infecţii, mai ales psoriazis şi răcelile în piept. Alte
semne comune sunt hemeralopia (scăderea acuităţii vizuale pe întuneric), xeroza (pierderea luciului
globului ocular care devine uscat şi inflamat, iar acuitatea vizuală este alterată), pielea aspră, uscată,
ridurile premature, un simţ al mirosului şi/sau gustului diminuat şi poftă de mâncare scăzută.
Pneumonia, înmuierea oaselor şi dinţilor, probleme cu gingiile, ulcioare la ochi, ulcere corneene,
formarea de pietre la fiere şi la rinichi, creştere întârziată la copii, diaree, lipsă de vigoare şi sterilitate
atât la femei cât şi la bărbaţi, sunt semne ale deficienţei severe.
Cercetări clinice recente
Vitamina A este de mare ajutor în corectarea diferitelor probleme ale pielii. Aplicaţiile externe
ale vitaminei (din perle de ulei din ficat de peşte) de exemplu pot ajuta în vindecarea rapidă a acestora şi
a rănilor deschise, prevenind mâncărimea într-un mod foarte asemănător cu vitamina E. Vitamina A
injectabilă a ajutat la îndepărtarea negilor (bătăturilor dureroase) din tălpi. În plus, îmbătrânirea
prematură a pielii, apariţia petelor maronii „de ficat”, pielea uscată şi ridată, muşchii flasci şi slaba
rezistenţă la boli sunt toate puse pe seama funcţionării defectuase a unei foarte mici dar importante
conexiuni genetice care poate fi menţinută doar cu suficientă vitamina A.
Aşa cum arată aceste informaţii, o cantitate suficientă de vitamina A administrată zilnic asigură
un corp tânăr pentru cei mai mulţi oamei. Într-un test efectuat la Universitatea Oklahoma în 1968,
doctorii Johnson, Kennedy şi Chiba au descoperit că 10 miligrame de retinoat de potasiu (vitamina A) a
amplificat încorporarea uridinei în acidul ribonucleic total (ARN) în ficat timp de până la 30 de ore de
la administrare. ARN conţine codul corect de instrucţiuni pentru celulele individuale, astfel ca ele să ştie
ce operaţii trebuie să efectueze pentru ca viaţa, sănătatea şi funcţiile metabolice să se menţină. ARN se
autoreproduce, iar dacă îmbătrâneşte, programul său devine neclar, corpul fizic se degenerează tot mai
mult şi încep să apară petele de ficat şi alte semne ale îmbătrânirii.
Vitamina A ajută la prevenirea unor probleme reproductive. De exemplu, ea a fost efectiv de
ajutor în atenuarea crampelor premenstruale şi a inflamării sânilor. În plus, problema sterilităţii la
bărbaţi şi femei este, în unele cazuri, nimic altceva decât o deficienţă de vitamina A.
De asemeni, buna funcţionare a sistemului endocrin este legată de vitamina A. Ea fortifică şi
întăreşte timusul, astfel ca acesta să-şi îndeplinească funcţia. Timusul, parte a sistemului limfatic, care
alertează organismul când este invadat de virusuri şi bacterii străine, trimite mesaje hormonale (celule
albe ale sângelui) pentru a lupta cu intruşii. Aceste celule – limfocitele, rămân la datorie dacă corpul
primeşte regulat porţia necesară de vitamina A. În special în copilărie, timusul este mare şi foarte activ.
Dacă el funcţionează bine, vor fi puţine boli în copilărie. Dacă funcţionează deficitar, răcelile, gripele,
alergiile şi alte boli virale se vor ţine lanţ.
Cei care suferă de hipertiroidie sau diabet mellitius (boală a pancreasului care nu produce
suficientă insulină) par icapabili să depoziteze vitamina A în corpurile lor. Astfel de persoane sunt
sfătuite să ia suplimente cu vitamina A pentru a preveni deficienţa.
VITAMINA D
Guvernator astrologic: Soarele
Forme sintetice: ergosterol iradiat şi calciferol D-2
Sinonime: vitamina antirahitism, solubilă în grăsimi, vitamina soarelui, 7-dehidrocolesterol iradiat (D-
3) şi calciferol (D-2)
Surse
Vegetale: măcriş de baltă, năsturel
Fructe şi seminţe: seminţe de floarea-soarelui
Peşte şi carne: ficat de pasăre, somon
Cereale: germeni de grâu
Lactate: iaurt, unt, gălbenuş de ou
Condimente: seminţe de annato
Suplimente naturale: drojdie, ulei de peşte (colecalciferol), ulei din ficat de cod, D-3 şi viosterol, o
soluţie de ergosterol iradiat în ulei vegetal. (Viosterolul nu conţine şi vitamina A, aşa ca uleiul din ficat
de cod.
Unitatea de măsură
O unitate internaţională (UI) este egală cu 0,025 gamma de calciferol (D-2).
Compoziţia exactă a vitaminei D este necunoscută. Nu există vitamina D-1 deoarece substanţa
denumită la început astfel s-a dovedit a fi acelaşi compus molecular ca şi vitamina D-2, denumită
ergosterol sau ergocalciferol.
Calciferolul (vitamina D-3), un produs sintetic cu proprietăţi antirahitice este obţinut din
ergosterol iradiat cu lumină ultravioletă (o substanţă derivată din drojdie, corn de secară şi alţi fungi,
asemănător cu colesterolul în compoziţie). Calciferolul este o vitamină cristalină incoloră şi inodoră,
insolubilă în apă, dar solubilă în grăsimi şi uleiuri. Se estimează că un centimetru pătrat de piele albă
umană poate sintetiza 18 UI de vitamină în trei ore. Calciferolul este stabil la oxidare, căldură şi lumină
şi îşi păstrează puterea foarte bine. În alimente, stabilitatea sa este de scurtă durată şi nu este bună.
Vitamina D naturală se formează prin expunerea pielii la soare. Acest proces declanşează reacţia
de sinteză a provitaminei 7-dehidrocolesterol (un derivat al colesterolului) care este transformat în
vitamina D naturală şi apoi uşor asimilată pentru a fi utilizată de corp. Această acţiune este precursoare
a transformării în piele a vitaminei în colecalciferol (vitamina D-3), substanţă identică cu cea găsită în
uleiul din ficat de peşte. Datorită acestui proces, vitamina D este numită vitamina soarelui.
O formă de provitamină a vitaminei D se găseşte în peşti, care sunt capabili să producă vitamina
fără ajutorul razelor ultraviolete şi să depoziteze această substanţă în ficatul lor. Astfel, perlele de ulei
din ficat de peşte sunt o altă sursă naturală de vitamina D, D-2 sau D-3, decât expunerea directă a pielii
noastre la razele soarelui.
Vitamina D este absorbită cu grăsimile prin pereţii intestinelor cu ajutorul bilei produse de fiere.
Vitamina D-3 se formează în piele ca ergosterol şi apoi este absorbită prin intermediul sistemului
circulator. Astfel, vitamina D este transportată în ficat unde se depozitează. Ea mai poate fi găsită în
piele, creier, splină şi oase.
Aliaţi: Primul aliat al vitaminei D este calciul (praf de oase, gluconat sau lactat), apoi vitamina A
(zece părţi de vitamina A la o parte de vitamina D) şi vitamina C. De asemeni, este mult mai eficientă
dacă este luată împreună cu colină, acizi graşi şi fosfor.
Antagonişti: Vitamina D depozitată în pereţii intestinelor poate fi distrusă de ingestia de uleiuri
minerale.
Dozaj zilnic recomandat
Indiferent de vârstă, sex şi stare fiziologică: 400 UI
Doze terapeutice: 4000-5000 UI/zi pentru adulţi, iar pentru copii jumătate din această doză, dar
nu mai mult de o lună.
Megadoze: sub supravegherea medicului, 50.000-100.000 UI/zi.
Toxicitate
Vitamina D-2 poate fi toxică dacă este luată în cantităţi excesive, mai ales la copii. Nutriţioniştii
consideră doza zilnică de 300.000-800.000 UI toxică pentru adulţi, iar pentru copii cea de 30.000-
50.000 UI, dacă este luată timp de mai multe luni. În anii ’40, în SUA şi Marea Britanie s-a practicat un
exces de vitamina D. Oficialii erau îngrijoraţi de frecvenţa rahitismului la copii şi au început să adauge
suplimente de vitamina D sintetică (calciferol D-2) în laptele praf şi în alte alimente destinate sugarilor
şi copiilor. În acea perioadă, un copil în Marea Britanie ingera zilnic în medie 2000 UI de vitamina D-2.
Rata rahitismului a început să scadă, dar au apărut simptomele hipercalcemiei (exces de calciu în
sânge). În 1947 s-a practicat o reducere a adaosului de vitamina D-2 în alimentele pentru copii, iar
hipercalcemia a început să dispară.
Toxicitatea vitaminei D-3, forma naturală găsită în uleiurile din ficat de peşte nu a fost
demonstrată. Conform doctorului Jennings de la Universitatea Cambridge, vitamina D-2 (calciferolul)
are un lanţ nesaturat în formula sa chimică, ceea ce îl face mult mai toxic decât vitamina naturală. Din
acest motiv, cel mai bine este să se administreze forma naturală. Oricine care primeşte megadoze sub
supravegherea medicului, va trebui să facă teste frecvente pentru determinarea nivelului calciului în
sânge.
Simptomele hipercalcemiei acute sunt urinările frecvente, pierderea poftei de mâncare, voma,
diareea, ameţeala, slăbiciunea musculară, greaţa, oboseala şi calcifierea ţesuturilor moi ale plămânilor,
inimii şi vaselor de sânge. Pot să apară, de asemeni, starea de rău general şi depresia, cât şi depozitele
de calciu în ficat, plămâni, rinichi şi stomac. Se consideră că insolaţia, cu toate manifestările ei se
datorează efectelor toxice ale unei cantităţi prea mari de vitamina D.
Pentru a stopa hipervitaminoza trebuie să nu se mai ia niciun supliment de vitamina D şi să se
evite orice aliment bogat în calciu pentru o perioadă stabilită de medic, până când calciul din sânge a
revenit la niveluri normale.
Fiecare deficienţă de vitamina D din perioada de iarnă apare la populaţiile care trăiesc în zonele
nordice, deoarece sursa lor naturală de vitamina D nu mai există: razele ultraviolete ale soarelui nu pot
pătrunde prin haine. Prea puţină vitamina D în tractul intestinal duce la incapacitatea de absorbţie a
calciului, dând naştere în schimb la retenţia fosforului în rinichi, declanşând probleme cu mineralizarea
oaselor.
Una din bolile cele mai grave cauzate de lipsa vitaminei D este rahitismul, care afectează copiii
din toată lumea şi mai ales pe cei din Lumea a Treia. Această boală produsă de lipsa calciului, care nu se
poate asimila fără vitamina D se manifestă prin înmuierea oaselor. Craniul este moale, oasele lungi ale
picioarelor se curbează, la fel şi coloana vertebrală, iar încheieturile se măresc. Slaba dezvoltare a
sistemului muscular, cât şi iritabilitatea nervoasă fac parte din aceeaşi simptomatologie.
La adulţi apare osteomalacia, iar la bătrâni osteoporoza, produsă de demineralizarea oaselor.
Oasele prezintă numeroase găuri şi arată ca un burete. Ele devin slabe şi casante. O căzătură uşoară
poate produce o fractură de şold sau de bazin, imobilizând persoana mai mult de şase luni, deoarece
oasele se sudează foarte greu din cauza lipsei de vitamina D.
De asemeni, sistemul endocrin suferă foarte mult din cauza lipsei de vitamina D. Glandele
paratiroide pot fi afectate în mod special. Acestea eliberează hormoni care reglează transportul calciului
în toate părţile corpului. Ele pot începe să aloce prea puţin calciu în sistem, instalându-se astfel tetania,
ale cărei simptome includ amorţeala membrelor, cârceii, spasmele, contracturile. De asemeni, tiroida
poate fi afectată de lipsa vitaminei D, dând naştere la slăbiciune, slabă asimilare a alimentelor şi
tulburări diabetice.
Aşa cum am arătat, calciul nu poate fi asimilat fără vitamina D. Dacă nivelul calciului devine
periculos de scăzut, inima poate fi afectată. Apar palpitaţiile, aritmia şi fibrilaţia.
De asemeni pot apărea probleme oculare. De exemplu, miopia este cunoscută ca fiind o
manifestare a dezechilibrului calciului.
Alte probleme ce pot apărea ca urmare a deficienţei de vitamina D sunt creşterea defectuoasă a
dinţilor, constipaţia, dezvoltarea exagerată a abdomenului în special la copii, pioree (inflamaţia
purulentă a gingiilor şi alveolelor dentare), dezvoltarea anormală a mandibulei şi transpiraţie la ceafă a
copiilor în timpul somnului.
Cercetări clinice recente1
Studiile au arătat că actualele tratamente pentru osteoporoză, boală legată de vitamina D, care
loveşte sute de mii de vârstnici în fiecare iarnă, fac, de fapt, mai mult rău decât bine, sărăcind corpul de
calciu, fosfor şi vitamina D. În zilele noastre, pentru a calma simptomele artritice şi reumatice, medicii
recomandă terapii cu corticosteroizi. Uşurarea simptomelor nu este durabilă, dar se reduc umflăturile şi
inflamaţiile articulaţiilor afectate. Cortizonul, un hormon secretat de glandele suprarenale, este eliberat
în corp, iar vasele de sânge se dilată şi permit trecerea sângelui prin cele mai mici capilare, ajutând la
calmarea durerilor şi suferinţei. Dar, efectul secundar al cortizonului este eliminarea calciului şi
fosforului prin urină, ducând astfel la demineralizarea oaselor.
Astfel de tratamente cu steroizi sunt de asemeni cunoscute ca producând ulcere şi epuizarea
glandelor suprarenale. În plus, ele determină slăbirea capacităţilor de recuperare, deteriorează
mecanismele de apărare ale corpului şi împiedică vindecarea rănilor, crescând astfel riscul infecţiilor şi
prelungind perioadele de recuperare postoperatorie. În plus, terapia cu steroizi blochează absorbţia
intestinală a calciului şi poate declanşa hiperparatiroidismul. Adesea pacienţii suferă fracturi de
compresie ale vertebrelor, produse poate chiar de un simplu strănut. Steroizii cauzează de asemeni
pierderea ţesutului de legătură din oase, pierdere ce poate fi controlată prin administrarea de doze
adecvate de vitamina D naturală.
Studii recente au legat fumatul de pierderea vitaminei D. Fumatul afectează oasele, făcute în
mare parte din calciu şi fosfor, care sunt răspunzătoare de tăria şi rezistenţa acestora. Aceste minerale
1
În această secţiune intitulată „Cercetări clinice recente” din acest capitol şi din cel următor, mă refer la experimente
desfăşurate în laboratoare sau la studii în dublu-orb, ori la informaţii comunicate de medici practicieni. Aceste secţiuni
doresc să furnizeze ultimele noutăţi despre vitamine şi minerale şi aplicaţiile lor, deşi informaţiile nu au fost „dovedite”
conform cerinţelor sistemului medical.
devin mai solubile în soluţii acide iar fumatul este cunoscut ca mărind aciditatea ţesuturilor. Mineralele
din oase sunt dizolvate şi absorbite în sânge mult mai repede atunci când persoana fumează. Astfel,
oasele devin casante iar persoana poate dezvolta simptome ale hipercalcemiei.
O altă nouă teorie este aceea că culoarea pielii unei persoane determină cât de multă vitamina D
este produsă în corp. Antropologii au lansat ipoteza că pielea negrilor a devenit aşa ca formă de
protecţie împotriva arsurilor solare la latitudinile ecuatoriale. Pielea neagră permite trecerea
ultravioletelor doar în procent de 3 – 36%, în timp ce pielea albă permite trecerea a 53 – 72% din razele
ultraviolete. Pe de altă parte, un biochimist de la Universitatea Brandeis susţine că primii oameni aveau
pielea neagră, pielea albă apărând mai târziu, pe măsură ce populaţiile au migrat spre nord. Astfel,
pielea neagră a devenit din ce în ce mai albă pentru a permite aportul mai mare de vitamina D. Astăzi,
copiii de culoare care trăiesc în jurul paralelei de 400 sunt mult mai susceptibili la rahitism, deoarece
culoarea pielii lor blochează efectiv ultravioletele necesare pentru a le furniza suficientă vitamina D.
Lumina soarelui este un medicament pentru boli legate de vitamina D. Aceasta ajută la
restabilirea unei bune absorbţii a mineralelor, fiind cunoscută că tratează psoriazisul, tulburările
nervoase şi respiratorii, suferinţele artritice şi reumatice, cât şi anemia. Perioada cea mai bună pentru
băile de soare este înainte de 11 dimineaţa şi după ora 15, când razele nu sunt atât de puternice şi nu
produc arsuri. La modul ideal, baia de soare trebuie să dureze 15 minute în prima zi, crescând zilnic
perioada de expunere cu câte 15 minute, pentru a evita arsurile şi a furniza corpului doza necesară de
vitamina D.
S-a descoperit că algele conţin mari cantităţi de vitamina D, cât şi de vitamina A şi zinc. Ele sunt
folosite adesea în tratarea problemelor cu tiroida, dovedindu-se utile şi în probleme cauzate de deficitul
de vitamina D.
În plus, femeile aflate la menopauză pot beneficia din creşterea cantităţii de vitamina D, probabil
prin intermediul unui amestec de praf de oase, ulei din ficat de cod şi sucuri de legume crude. Odată cu
încetarea funcţiei ovariene de producere a ovulelor, producţia de estrogen scade, creând mari probleme
pentru unele femei al căror metabolism a fost deja greu încercat de sarcinile şi naşterile anterioare.
Vitamina D acţionează ca un expeditor de calciu în oase, iar glanda pituitară şi suprarenalele folosesc
vitamina D ca energizant. Această vitamină ajută la metabolizarea calciului prin intermediul hormonilor
pentru întărirea structurii oaselor, funcţie efectuată anterior de hormonul estrogen.
În sfârşit, s-a descoperit că osteita fibroasă chistică generalizată este generată de deficitul de
vitamina D. În cazul acestei boli, masa osoasă scade într-un ritm accelerat. Niciun os nu este cruţat, iar
fosfataza alcalină serică este invariabil crescută. Din cauza bolii apar două manifestări vizibile:
hiperparatiroidismul şi nefrita cronică (inflamaţia capilarelor din rinichi). Calcifierea renală poate
deveni o problemă serioasă în cazul osteitei fibroase. Acidoza poate deveni o problemă acută. Echilibrul
acido-bazic trebuie să aibă o anumită valoare: la 4 părţi bazice trebuie să fie 1 parte acid în corpul
omenesc. Dacă raportul bază/acid ajunge la valoarea 3/1, sănătatea este serios ameninţată, iar dacă
ajunge la 2,5/1 intervine moartea. Dacă acidoza este eliminată, boala oaselor poate fi controlată. Medicii
au sugerat un tratament cu gluconat de calciu, lactat şi vitamina D (50.000 UI zilnic) pentru această
boală.
COMPLEXUL DE VITAMINE B
Vitamina B complex este un termen generic atribuit unui mare grup de compuşi chimici
neînrudiţi. Vitaminele B cunoscute sunt: B-1 (tiamina), B-2 (riboflavina), B-3 (niacin), B-6 (piridoxina),
B-12 (ciancobalamina), B-13 (acid orotic), B-15 (acid pangamic), B-17 (laetril), biotina (vitamina H),
colina, acidul folic, inozitol (hexahidroxiciclohexan) şi PABA (acid paraaminobenzoic).
Aceste vitamine sunt denumite toate ca făcând parte din complexul B deoarece ele au anumite
caracteristici comune. Toate sunt solubile în apă şi toate sunt implicate în procesele biochimice ale
metabolismului corporal. Ele constituie parte din sistemul enzimatic folosit pentru eliberarea energiei
din alimente. Acţiunea lor biochimică contribuie la metabolismul carbohidraţilor, proteinelor şi
grăsimilor. O cantitate nepotrivită din una din vitaminele B în relaţie necesară cu celelalte din complex
produce o reacţie biochimică imperfectă în metabilism sau chiar eşecul total al reacţiilor, în funcţie de
cât de gravă este deficienţa.
Cea mai bogată sursă naturală de B complex este drojdia de bere (care însă nu conţine laetril şi
acid pangamic). Alte surse naturale sunt toate legumele, cerealele neprelucrate, nucile şi seminţele.
Sursele sintetice sunt adesea greu de asimilat datorită digestiei slabe. Dacă sunt neasimilate, sursele
sintetice se vor elimina din corp prin urină în decurs de şase ore. Complexul B este mai uşor de asimilat
dacă se administrează împreună cu vitaminele C şi E şi cu calciu şi fosfor.
Printre cei mai mari duşmani ai complexului B sunt cafeaua, alcoolul şi zahărul. Deoarece
alcoolicii tind să consume mari cantităţi de carbohidraţi, ei au în special o mare nevoie de aceste
vitamine. Pastilele anticoncepţionale (estrogen), insecticidele, somniferele şi medicamentele de tip
sulfat distrug şi ele complexul B în tractul digestiv. Din cauza solubilităţii lor în apă, vitaminele trebuie
completate zilnic printr-o dietă adecvată.
Complexul B este foarte important pentru sănătatea sistemului nervos, pentru tonusul muscular
şi pentru procesul digestiv. Acest complex a fost folosit cu succes în tratarea copiilor hiperactivi cât şi a
persoanelor dependente de alcool şi droguri
TIAMINA (B-1)
Guvernator astrologic: Mercur
Forme sintetice: hidroclorid tiamină (uneori tiamină HCl), clorid tiamină şi mononitrat tiamină.
Sinonime: torulin, B termolabil, vitamina antiberiberi, vitamina antinevritică, vitamina poftei de
mâncare.
Surse:
Vegetale: anghinare, sparanghel, fasole boabe, porumb dulce, linte, bame, varză, ridichi, suc din frunze
de nap(gulie) şi soia.
Fructe şi nuci: nucă de cocos, grapefruit, lămâie, ananas, rodii, migdale, alune de pădure şi arahide.
Carne şi peşte: şuncă, kaizer, inimă de vită, miel, ficat de miel şi vită, diferite mezeluri, gălbenuş de ou.
Cereale: mălai, făină de grâu itegrală, germeni de secară şi de grâu.
Ierburi:alge brune, schinduf, pătrunjel.
Suplimente naturale: drojdie de bere, kelp, borş, tărâţe, alge roşii.
Unitate de măsură
O unitate internaţională de tiamină cristalină este egală cu 0,0005 mg.
Tiamina sau vitamina B-1 nu este afectată de soluţiile acide slabe. Este distrusă de substanţele
bazice şi de sulfiţi, este solubilă în apă şi insolubilă în grăsimi. Tiamina nu este stabilă la fierbere în
soluţii acide sau la expunerea la ultraviolete. Fierberea în soluţii alcaline duce la completa pierdere a
vitaminei, în timp ce pasteurizarea o distruge parţial.Procesul de gătire distruge cea mai mare parte a
vitaminei, la fel ca şi opărirea sau congelarea.
Tiamina este implicată în dehidrogenază şi în metabolismul intermediar al carbohidraţilor. Ea
este rapid absorbită prin pereţii intestinului subţire. Apoi este transportată prin intermediul sistemului
circulator la organele majore unde se combină cu manganul şi anumite proteine. De asemeni se combină
cu acidul piruvic pentru a forma o coenzimă necesară descompunerii carbohidraţilor în glucoză, care
apoi va fi oxidată de organism pentru a produce energie.
Tiamina trebuie reînnoită zilnic printr-o dietă sănătoasă. Mici cantităţi pot fi depozitate în
grăsimile din ficat, dar un consum mare de carbohidraţi va epuiza rapid această rezervă.
Hidroclorid tiamina este un derivat sintetic obţinut din tărâţe de orez prin cristalizare.
Aliaţi: Este mai bine să fie administrat întregul complex B, decât unele din vitamine în doze
separate, deoarece toate vitaminele B joacă un rol important în procesele metabolice ale corpului. În
plus, vitaminele C şi E cresc eficienţa utilizării tiaminei, acelaşi rol avându-l şi manganul şi sulful.
Antagonişti: consumul excesiv de dulciuri, fumatul şi alcoolul contribuie la distrugerea tiaminei.
În plus, unele persoane care au un regim alimentar sărac au unele bacterii intestinale care produc o
antivitamină, enzima tiaminază, care distruge tiamina. Cei care suferă de constipaţie este probabil să
aibă această antivitamină. Cei care consumă mult peşte crud şi scoici de asemeni introduc în corpul lor
această ezimă. În plus, antibioticele pot produce o deficienţă severă de tiamină, la fel ca şi orice situaţie
stresantă precum sarcina, lactaţia sau intervenţiile chirurgicale.
Dozaj zilnic recomandat
Sugari 0-2 luni:0,2 mg; 2-6 luni: 0,4mg; 6-12 luni: 0,5mg.
Copii 1-3 ani: 0,6mg; 3-4 ani: 0,7mg; 4-6 ani:0,8mg; 6-8 ani: 1 mg; 8-10ani: 1,1mg.
Bărbaţi: 10-12 ani: 1,3mg; 12-14 ani: 1,4mg; 14-18 ani: 1,5mg;18-35 ani:1,4mg; 35-55 ani: 1,3mg; 55-
75 ani şi peste: 1,2 mg.
Femei: 10-12 ani: 1,1mg; 12-18 ani: 1,2mg;18-75 ani şi peste: 1 mg; gravide: 1,1mg; femei care
alăptează: 1,5mg.
Doze terapeutice: sub supravegherea medicului, 50mg o perioadă limitată.
Megadoze: sub supravegherea medicului, 100mg.
Toxicitate
Nu se cunoaşte un nivel de la care tiamina să fie toxică, dar dozele mari cauzează eliminarea pe
cale urinară a altor vitamine din complexul B, determinând astfel deficienţa acestora.
Primele semne ale deficitului de tiamină sunt de obicei oboseala, pierderea poftei de mâncare,
instabilitatea emoţională şi iritabilitatea inexplicabilă. Aceste simptome pot fi determinate de consumul
a prea multe dulciuri care elimină din corp vitamina.
Simptome mai severe ale deficitului pot fi pierderea vioiciunii mentale, respiraţie dificilă şi chiar
leziuni cardiace. Tiamina menţine acidul piruvic în sânge- un produs intermediar în metabolismul
carbohidraţilor, grăsimilor şi aminoacizilor. Dacă tiamina nu este disponibilă, concentraţia acidului
piruvic va creşte, determinând deprivarea de oxigen şi simptomele menţionate mai sus.
Printre problemele cardiace cauzate de insuficienţa tiaminei sunt bătăile neregulate, bradicardia
(ritmul cardiac foarte lent) şi cardiomegalia (mărirea inimii). Cele două enzime necesare pentru a
furniza energie inimii sunt PDH şi 2-KGDH. Dacă nu există suficientă tiamină, aceste enzime nu pot
folosi corespunzător coenzima care conţine tiamină pentru a menţine ritmul cardiac normal.
Tractul gastrointestinal poate fi de asemeni afectat, producându-se simptome precum indigestia,
anorexia, constipaţia severă şi continuă şi atonia gastrică. Pot apărea vagi dureri abdominale care prin
acţiune reflexă sunt resimţite în zona pieptului. Deoarece tiamina este esenţială în producerea acidului
clorhidric necesar digestiei, scăderea acidităţii stomacale va determina o digestie necorespunzătoare:
alimentele pot rămâne nedigerate ore sau zile, se vor produce gaze (flatulenţă), pirozis sau chiar senzaţii
asemănătoare unui atac de gastroenterită (inflamarea membranei mucoase a stomacului şi intestinelor).
Această deficienţă poate să ducă chiar la eroziuni şi ulcere ale stomacului.
De asemeni, lipsa tiaminei din dietă poate duce la probleme neurologice, deoarece această
vitamină este catalizatorul reacţiilor enzimatice care furnizează energie nervilor şi creierului. Cu
ajutorul ei se formează acetilcolina, un compus care transmite impulsurile nervoase. Polinevritele
(beriberi), care înseamnă „mai multe tipuri de boli ale nervilor” sunt o problemă legată în primul rând
de deficitul de tiamină. Primele efecte ale bolii sunt pierderea tonusului şi masei musculare începând de
la picioare şi apoi extinzându-se la tot corpul. În stadii mai avansate apar umflături ale membrelor
începând dinspre trunchi. O altă boală a nervilor este nevrita (inflamarea unuia sau mai multor nervi,
asociată de obicei cu un proces degenerativ cum ar fi polinevrita sau scleroza multiplă). Simptomele
bolii includ amorţeala şi tremuratul mâinilor şi picioarelor. Alături de celelalte vitamine din complexul
B, tiamina are şi ea rolul ei în tratarea acestei afecţiuni.
Deşi sunt puţine bolile dermatologice datorate deficitului de tiamină, totuşi poate să apară
herpesul zoster, caracterizat de grupuri de mici vezicule dureroase care pot apărea oriunde pe corp.
Cauza erupţiei este un virus, dar aceste erupţii veziculare pot fi ameliorate cu ajutorul tiaminei. Într-un
experiment pe 25 de pacienţi suferind de zona zoster, acestora li s-a administrat injectabil, zilnic, 200
mg tiamină, toţi vindecându-se foarte bine. În timpul celui de-al doilea război mondial, soldaţii care au
fost ţinuţi prizonieri şi care erau hrăniţi mai ales cu peşte crud sau slab preparat termic şi cu produse ale
mării, s-au plâns că le era imposibil să meargă din cauza arsurilor şi mâncărimilor dureroase pe care le
simţeau în picioare, ceea ce era cauzat de antivitamina tiaminază care distrugea tiamina şi producea
acele stări.
În sfârşit, anemia datorată lipsei de fier (stare în care se reduce numărul de celule roşii care
circulă în sânge) are loc atunci când alimentaţia este bogată în fier, dar săracă în tiamină şi în celelalte
vitamine din complexul B. Deoarece acidul clorhidric din stomac nu se găseşte în cantitate suficientă
pentru a descompune fierul, acesta nu este absorbit, apărând anemia.
Există o legătură clară între alcoolism şi carenţa de tiamină. Deşi deficitul de tiamină în sine nu
dă naştere alcoolismului, dacă în corp nivelul vitaminelor este scăzut, alcoolul este oxidat mai încet, iar
nivelul zahărului în sânge devine neregulat, cauzând o „sete” continuă pentru alcool. Tiamina în
cantităţi suficiente tinde să stopeze nevoia imperioasă pentru zahărul din alcool, eliberând astfel
persoana de pofta care o face să consume mari cantităţi de bere, vin sau alte băuturi alcoolice. Tiamina
cloridă în doze de 50-100 mg a fost folosită cu succes pentru a restabili nivelul zahărului în sânge la
alcoolici. Dacă un alcoolic are delirium tremens, 1500mg acid nicotinic şi 500 mg tiamină clorid
stabilizează remisia simptomelor.
Alte studii au arătat că folosirea unor diuretice duce la eliminarea multor nutrienţi esenţiali,
inclusiv complexul de vitamine B. Pierderea tiaminei, cât şi a acidului pantotenic poate duce la o
circulaţie deficitară a sângelui, la formarea cheagurilor de sânge şi la degenerarea muşchiului inimii. În
plus, prin diureză exagerată se pierde şi iodul, ceea ce duce la disfuncţii tiroidiene.
Copiii care nu se dezvoltă normal pot fi suspectaţi de un deficit de tiamină. Pierderea poftei de
mâncare, indicator al carenţei de tiamină, poate contribui la o creştere lentă la început, până la urmă
încetinind întregul proces de creştere al copilului. Într-un grup experimental de copii s-a administrat
tiamină timp de şapte luni, iar copilul din grupul de control care a luat-o a crescut în greutate de 1,6 ori
mai mult decât cel care nu a luat-o.
Suplimentele de tiamină pot ajuta la ameliorarea durerilor dentare. De exemplu, durerile dentare
postoperatorii au fost reduse cu doze de tiamină administrate imediat, deoarece vitamina reduce nivelul
sensibilităţii la durere. De asemeni tiamina a fost administrată înainte de operaţie pentru a reduce
durerea. Ori de câte ori se face o extracţie dentară, tiamina ajută la oprirea sângerării şi vindecarea mai
rapidă a alveolei. Problemele legate de glicemie, cum ar fi diabetul au beneficiat de ameliorare cu
ajutorul tiaminei care face să crească secreţia de insulină. Paralizia Bell, o reacţie inflamatorie acută a
celor şapte nervi faciali, manifestată prin paralizia muşchilor care controlează expresia facială, a fost
tratată cu succes cu tiamină. În plus, degenerarea măduvei spinării asociată cu anemia pernicioasă (o
boală hematologică distructivă caracterizată de scăderea numărului hematiilor, slăbiciune musculară şi
tulburări gastrointestinale şi neurologice) poate fi tratată cu doze de tiamină şi vitamina A.
RIBOFLAVINA (B-2)
Guverator astrologic: Luna
Forme sintetice: riboflavin (sintetizat din riboză)
Sinonime: vitamina antidermatită, antipelagră, vitamina P-P, vitamina G, lactiflavin, flavin, vitamină
hidrosolubilă, stabilă termic, vitamina B2.
Surse: brocoli, linte verde, frunze de sfeclă roşie, năut, varză, seminţe de muştar, soia, spanac, frunze de
nap, năsturel.
Fructe şi nuci: caise uscate, afine, mango, prune uscate, mandarine şi arahide.
Carne şi peşte: carne de vită, inimă de vită, rinichi de vită, viţel şi oaie, ficat de vită, oaie şi porc.
Cereale:germeni de secară şi de grâu.
Ouă şi lactate: brânză, ou integral, gălbenuş, lapte integral, lapte praf, lapte bătut.
Condimente, ierburi: alge, şofran, schinduf.
Suplimente naturale: drojdie, tărâţe de orez, alge kelp.
Unitate de măsură: cea mai des folosită unitate este miligramul.
O pudră cristalină galben-portocalie, sau vitamina B-2, este numită „enzima galben-aurie”
deoarece ea a fost descoperită ca pigment al laptelui. Ea nu este afectată de acizii diluaţi sau de aer, dar
substanţele bazice o distrug. Lumina obişnuită o face instabilă iar razele ultraviolete o descompun. La
căldură este stabilă, dacă nu se află în soluţii sau compuşi alcalini.
Riboflavina formează o reacţie cu proteinele pentru a da naştere unei flavoproteine esenţiale în
respiraţia celulară. Vitamina este convertită în două coenzime: flavin-mononucleotidă (FMN) şi flavin-
adenindinucleotidă (FAD) care ambele se găsesc în ficat. Riboflavina este un coferment (coenzimă)
pentru fosfor. Ea reglează schimbul sodiu-potasiu din celule şi ajută la descompunerea şi asimilarea
carbohidraţilor, proteinelor şi grăsimilor. De asemeni, este necesară în asimilarea corespunzătoare a
fierului în corp.
Riboflavina este uşor asimilată prin pereţii intestinului subţire, este purtată prin intermediul
sistemului circulator şi apoi excretată prin urină. Mici cantităţi sunt depozitate în inimă, ficat şi rinichi,
dar vitamina este necesar să fie administrată zilnic printr-o dietă corespunzătoare.
Aliaţi: Riboflavina este mai eficientă când este luată împreună cu celelalte vitamine din
complexul B, mai ales împreună cu vitamina B-6, niacinul, biotina şi acidul folic, cât şi împreună cu
vitamina C, care ajută la protecţia împotriva oxidării.
Antagonişti: Orice recipient de plastic sau sticlă pentru lapte va produce pierderea riboflavinei,
deoarece acesta este expus la radiaţii ultraviolete pentru a da laptelui vitamina D, lumina distrugând
riboflavina. Transparenţa recipientului pentru lapte contribuie şi ea la pierderea riboflavinei deoarece
permite luminii să ajungă la lapte. În plus, gătitul, opăritul şi congelatul alimentelor care conţin
riboflavină va duce la pierderea efectelor benefice ale vitaminei. De asemeni, riboflavina îşi pierde din
putere când în corp sunt introduse alcool sau antibiotice, cât şi contraceptive orale.
Dozajul zilnic recomandat:
Sugari: 0-2 luni: 0,4mg; 2-6 luni: 0,5mg; 6-12 luni: 0,6mg.
Copii: 1-2 ani: 0,6mg; 2-3 ani: 0,7mg; 3-4 ani: 0,8mg; 4-6 ani: 0,9mg; 6-8 ani: 1,1mg; 8-10ani: 1,2mg.
Bărbaţi: 10-12 ani:1,3mg;12-14 ani:1,4mg;14-18 ani:1,5mg;18-22 ani:1,6mg; 22-75 ani şi peste: 1,7mg.
Femei: 10-12 ani: 1,3mg;12-16 ani: 1,4mg; 16-75 ani şi peste: 1,5mg;însărcinate 1,8mg; care alăptează:
2,0mg.
Doze terapeutice: Dr. Tom Spies de la Clinica de nutriţie a Spitalului Hillman din Birmingham, statul
Alabama, a tratat mai mult de 5000 de persoane cu carenţă de riboflavină. Concluziile sale au fost că
doza zilnică de riboflavină ar trebui să fie de 3,5mg. Alţi medici au folosit doze de 25mg.
Megadoze: sub supravegherea medicului se administrează între 25 şi 50 mg pe zi.
Toxicitate
Nu sunt cunoscute niveluri toxice de riboflavină, dar administrarea prelungită a unor doze de
25mg sau mai mult poate duce la pierderea accentuată prin urină a celorlalte vitamine B, în special B-6.
Unele dintre cele mai comune semne ale deficienţei de riboflavină sunt crăpăturile şi leziunile de
la colţurile gurii – în termeni medicali, stomatită angulară asociată cu fisuri transverse. Buzele vor avea
o roşeaţă strălucitoare anormală a membranelor mucoase. De asemeni, pielea în jurul ochilor, nasului şi
urechilor poate avea un aspect solzos. Limba poate fi foarte roşie, umflată şi dureroasă. O deficienţă
uşoară poate cauza apariţia micilor noduli de grăsime sub piele, iar pielea şi scalpul secretă mult sebum.
O doză zilnică de 5 până la 50 mg riboflavină a fost folosită pentru eliminarea acestei probleme. Deşi
descuamarea pielii apare de obicei la nivelul feţei, fenomenul poate apărea şi la nivelul scrotului sau
vulvei. Multe femei care suferă de câteva ori pe an de dureri în timpul contactului sexual şi de inflamaţii
şi mâncărimi în zona vaginală au contractat o boală numită trichomonas (vaginită) cauzată de o deficieţă
de riboflavină. Această boală supărătoare este eficient combătută cu până la 6 mg de riboflavină pe zi.
Deficienţa de riboflavină poate determina de asemeni probleme cu ochii. Aceştia pot manifesta o
reacţie anormală la lumină, să apară conjunctivita bulbară, senzaţiile de arsură şi de nisip în ochi sau să
apară schimbări la nivelul corneei. Cel mai evident simptom este cel de ochi injectaţi, congestionaţi,
deoarece lipseşte riboflavina necesară pentru a transporta oxigenul în vasele sangvine mici. Alte
simptome sunt lăcrimarea ochilor, acumularea de secreţii mucoase în colţurile ochilor mai ales în timpul
somnului şi fisurarea colţurilor exterioare ale pleoapelor. O doză zilnică de până la 5 mg riboflavină
ajută la eliminarea multor probleme precum cele enumerate.
În sfârşit, deficienţa de riboflavină este asociată cu hipoglicemia. Această boală apare când
ficatul este incapabil să producă enzimele necesare pentru a inactiva insulina. Excesul de insulină
rămâne în sânge, producând formarea grăsimilor şi scăderea zahărului din sânge. Fără o cantitate
adecvată de riboflavină, simptome precum tremuratul, ameţeala, slăbiciunea vor apărea în interval de 3-
5 ore după masă. Dacă nu sunt ingerate imediat proteine, simptomele vor continua să se accentueze
până la starea de leşin sau comă, putând duce chiar la moarte. Din fericire această problemă este uşor şi
foarte eficient de corectat printr-o dietă corectă şi un continuu aport de riboflavină şi acid pantotenic.
Au fost numeroase speculaţii că riboflavina previne malformaţiile fetuşilor. În experimentele pe
şobolani, cei care au suferit carenţe de riboflavină au dat naştere unor pui cu malformaţii ale membrelor.
Deoarece vitamina este esenţială în utilizarea oxigenului pentru producerea energiei, activitatea fetală
poate fi stânjenită, putând apărea diferite diformităţi în cazul unor cantităţi insuficiente. De asemeni
lipsa riboflavinei poate creşte potenţialul teratogen (de a produce malformaţii fătului) al anumitor
medicamente. Dacă un medicament trebuie luat neapărat în timpul sarcinii, medicul trebuie să se
asigure că gravida are un regim alimentar optim care să asigure cantităţile corespunzătoare de
riboflavină pentru sănătatea fătului.
Deşi anemia este de obicei asociată cu lipsa de acid folic şi de fier din corp, deficienţa de
riboflavină poate crea şi ea această stare. Lipsa riboflavinei împiedică asocierea coenzimelor şi astfel
sunt produse prea puţine hematii. În plus, cu un regim alimentar bogat în fier, dar săracă în vitamina B-
12 şi în celelalte vitamine din complexul B, stomacul este incapabil să secrete acid clorhidric suficient
pentru a dizolva fierul. Astfel, anemia devine o boală potenţială.
Hipertensiunea arterială poate fi de asemeni legată de o lipsă de riboflavină. Una din vitaminele
care participă la scăderea sodiului la niveluri acceptabile este riboflavina. Una din cauzele hipertensiunii
este un dezechilibru între sodiu şi potasiu: prea mult sodiu în corp va cauza eliminarea potasiului prin
urină.
În plus, experimentele pe şobolani au arătat că deficienţa de riboflavină poate duce la cancer al
sistemului limfatic sau la ficat. Când şobolanilor li s-au administrat cantităţi suficiente de riboflavină,
evoluţia cancerului a fost mult încetinită. Experimentele au arătat de asemeni o strânsă relaţie între
cancer şi echilibrul dintre riboflavină şi vitamina B-6 în corp. Cancerul s-a dezvoltat când vitamina B-6
a lipsit. Când şobolanilor li s-au administrat megadoze de B-6, ei au eliminat riboflavina, iar evoluţia
cancerului a fost accelerată. Asemănător, megadozele de riboflavină au indus deficienţa de vitamina B-
6, ceea ce a permis tumorilor o creştere mai rapidă.
Deficienţa de riboflavină poate contribui indirect la secreţia slabă a glandelor suprarenale, iar
scăderea activităţii acestora determină slaba rezistenţă la stres a persoanei.
Spre deosebire de celelalte vitamine din complexul B, cantităţi suplimentare de riboflavină nu
sunt necesare dacă persoana măreşte consumul de carbohidraţi.
NIACINUL (B-3)
Guvernator astrologic: Venus
Sinonime: vitamina antipelagră, niacinamidă, acid nicotinic, nicotinamidă, vitamina B-3.
Surse:
Vegetale: mazăre verde, ciuperci şi năsturel.
Fructe şi nuci: caise proaspete, avocado, fructe proaspete de soc, curmale uscate, rubarbă fiartă, roşcove,
arahide şi seminţe de floarea-soarelui.
Carne şi peşte: carne şi organe de vită, iepure, carne albă de curcan şi pasăre, şuncă, halibut şi ton.
Cereale: făină integrală de grâu, orez brun şi germeni de grâu.
Ouă şi lactate: nu sunt
Plante: frunze de lucernă şi de afin, seminţe de brusture, schinduf şi pătrunjel.
Suplimente naturale: drojdie, tărâţe de orez.
Unitate de măsură: miligramul.
Niacinul sau vitamina B-3 este rezistentă la căldură, lumină, aer, acizi şi baze.
Deşi termenii niacin şi niacinamidă sunt folosiţi interschimbabil, aceste două forme de vitamina
B-3 sunt diferite. Prima, niacinul, poate fi produsă în corp cu ajutorul unui aminoacid esenţial numit
triptofan: cu alte vitamine şi proteine necesare drept catalizatori, sunt necesare 60 mg triptofan pentru a
se crea în corp 1 mg de niacin. Efectele celor două tipuri de vitamina B-3 sunt diferite: niacinul (acidul
nicotinic) este vasodilatator şi a fost izolat prima dată din drojdie şi tărâţe de orez; niacinamida
(nicotinamida) este lipsită de proprietatea vasodilatatoare şi a fost izolată prima dată din concentrate de
ficat. Niacinamida, cunoscută ca factorul preventiv împotriva pelagrei sau factorul PP, este folosită
pentru tratarea anumitor boli atunci când îmbujorarea creată de acidul nicotinic nu este nici necesară şi
nici dorită.
Niacinul, o pudră albă cristalină, este folosit oral sau parenteral pentru a trata boli precum
pelagra, provocată de lipsa niacinului. De asemeni niacinul este util ca şi coenzimă în descompunerea şi
folosirea carbohidraţilor, grăsimilor şi proteinelor. Este necesar în sinteza hormonilor sexuali cât şi
pentru sănătatea sistemului nervos, a celui digestiv şi a pielii.
Niacinul este în primul rând absorbit prin intestine şi depozitat în ficat, inimă şi muşchi în mici
cantităţi. Excesul este eliminat prin urină. De asemeni niacinul este sintetizat în colon, în cazul în care
tiamina, riboflavina şi vitamina B-6 sunt şi ele prezente pentru a cataliza transformarea.
Aliaţi: Niacinul este mai eficient când este luat împreună cu celelalte vitamine din complexul B.
Vitamina C, care protejează niacinul de oxidare, este şi ea un aliat de prim rang.
Antagonişti: consumul excesiv de zahăr, gătirea alimentelor şi folosirea antibioticelor vor
elimina niacinul din corp. Cloramfenicolul, antibiotic folosit la început pentru tratarea febrei tifoide, a
salmonelozei şi a infecţiilor cu ricketsii (boli transmise de purici, păduchi, căpuşe sau alte insecte) este
de asemeni un antagonist. Alcoolul, cât şi orice boală cronică va scădea eficienţa niacinului prin
inhibarea asimilării sale în tractul intestinal.
Doza zilnică recomandată
Sugari: 0-2 luni: 5mg; 2-6 luni: 7mg; 6-12 luni: 5mg.
Copii 1-3 ani: 8 mg; 3-4 ani: 9 mg; 4-6 ani: 11 mg; 6-8 ani: 13 mg; 8-10 ani: 15 mg.
Bărbaţi: 10-12 ani: 17 mg; 12-14 ani: 18 mg; 14-18 ani: 20 mg; 18-35 ani: 18 mg; 35-55 ani: 17 mg; 55-
75 ani şi peste:14 mg.
Femei: 10-14 ani: 15 mg; 14-16 ani: 16 mg; 16-18 ani:15 mg; 18-75 ani şi peste: 13 mg; însărcinate:15
mg; care alăptează: 20 mg.
Doze terapeutice: Se recomandă 100 mg sau mai mult. Dacă niacinul (acidul nicotinic) este luat
în această doză, vor apărea efecte secundare temporare: toată pielea se va înroşi datorită vasodilataţiei
accentuate, apărând senzaţii de mâncărime şi iritaţie. Chiar şi 25 mg de niacin vor declanşa astfel de
simptome, dar ele vor dura foarte puţin. Pentru a evita efectele secundare (cu excepţia migrenelor şi
acneei), mulţi medici recomandă administrarea niacinamidei (nicotinamida).
Megadoze: sub supravegherea medicului, se utilizează doze de 25.000mg pentru tratarea
anumitor afecţiuni, dar aceste doze vor solicita stomacul, ficatul, hormonii sexuali şi intestinele.
Toxicitate
Nu au fost indicate niveluri de toxicitate, deoarece vitamina fiind hidrosolubilă, excesul se
elimină prin urină.
Totuşi, aşa cum am arătat, dozele masive vor produce deteriorări permanente la nivelul ficatului,
tractului digestiv sau hormonilor sexuali şi de aceea este necesară stricta supraveghere a unui medic şi
efectuarea analizelor, în cazul megadozelor. Supradozele sunt frecvent întâlnite la persoanele la care
trebuie scăzut nivelul colesterolului în sânge pentru a atenua simptome ce par a fi schizofrenie, când de
fapt sunt simptome subclinice ale pelagrei, diagnosticată greşit drept schizofrenie.
Sunt multe simptome asociate deficienţei de niacin. Printre primele care apar sunt erupţiile
cutanate (cum ar fi aftele bucale), şanţuri şi crăpături în gură şi pe limbă, inflamarea şi umflarea limbii,
pete pe piele, respiraţie urât mirositoare, probleme cu gingiile, dureri continue de cap, leziuni cutanate,
diaree, pierderi de memorie şi iritabilitate.
În afară de leziunile cutanate, pustulele dureroase sau asemănătoare tumorilor, poate apărea şi o
schimbare a pigmentaţiei, mai ales în zonele expuse ale pielii. Înnegrirea pielii poate indica epuizarea
glandelor suprarenale; o persoană cu pielea albă poate deveni ca şi neagră în decurs de câteva săptămâni
datorită deficienţei de niacin, acid folic şi acid pantotenic. Femeile subnutrite care sunt însărcinate
adesea prezintă o schimbare de pigmentaţie în zona frunţii, simptom numit „cască/pălărie de gravidă”.
În mod normal, acidul pantotenic rezolvă această problemă.
Deficienţa moderată de niacin se poate manifesta printr-o furtună de tulburări nervoase
cunoscută ca pelagră subclinică. Acestea includ depresia, lentoarea mentală (prostire), confuzia, uitarea,
dezorientarea, halucinaţiile , insomnia, greaţa şi vărsăturile. Frica şi anxietatea pot face persoana să
creadă că îşi pierde minţile, că înnebuneşte, iar dacă deficienţa este suficient de severă, poate apărea
căderea mentală.
De fapt, mulţi oameni au fost internaţi în instituţiile de sănătate mintală cu diagnostic de
schizofrenie din cauza deficienţei de niacin. Dr. Glen Green într-un articol din 1970 despre schizofrenie
evidenţiază şase întrebări fundamentale pe care medicul ar trebui să le pună pacientului pentru a face
diferenţa între simptomele pelagrei şi cele ale schizofreniei:
1. Faţa ta pare să se schimbe atunci când te uiţi în oglindă ?
2. Cuvintele se mişcă atunci când încerci să citeşti ?
3. Pământul se mişcă sub tine atunci când mergi ?
4. Ţi se pare că mergi pe pământ sau pe deasupra lui ?
5. Imaginile se mişcă atunci când te uiţi la ele ?
6. Auzi pe cineva care te strigă pe nume atunci când eşti singur ?
O persoană care a trăit unele sau toate aceste simptome e posibil să sufere de o deficienţă moderată de
niacin şi ar trebui să caute ajutor la un medic, în loc de un psiholog sau un psihiatru.
În sfârşit, deficitul sever de niacin poate cauza pelagra, o boală care afectează pielea, sistemul
gastrointestinal şi sistemul nervos. Ea este caracterizată prin cei „trei D”: dermatite, diaree şi demenţă.
Boala poate fi fatală dacă deficitul de niacin, cauzat de obicei de un regim alimentar slab, constând mai
ales din porumb sau mălai, este lăsat să continue.
Oamenii care au diaree aproape continuu pot avea carenţă de niacin. Două zile de administrare a
unei surse naturale de vitamina B complex plus 100 mg niacinamidă rezolvă problema.
Niacinul luat în megadoze sub supravegherea medicului se ştie că vindecă limba dureroasă sau
fisurată în circa 24 de ore. Dacă ficatul este sursa deficitului de niacin, va dura circa 3 zile pentru
rezolvarea acestei probleme. Drojdia care conţine niacin va rezolva starea în cinci-şase zile.
În plus, hipertensiunea arterială este adesea tratată cu niacin, deşi în caz de supradoză aceasta
poate înrăutăţi situaţia. Dozele de niacin pot amplifica circulaţia sangvină în întregul corp, în special în
mâini şi picioare. De asemeni, crampele dureroase ale picioarelor, de care suferă unele persoane de
vârstă mijlocie sau bătrânii pot fi ameliorate cu doze suficiente de niacin.
Niacinul este de asemeni cunoscut a fi de ajutor pentru copiii care prezintă simptome subclinice
de pelagră şi care nu-şi pot concentra deloc atenţia la şcoală, sunt hiperkinetici, nervoşi, neliniştiţi şi
uneori chiar distructivi.
S-a observat un mare succes în utilizarea niacinului pentru reducerea sau eliminarea migrenelor.
În afara durerilor de cap obişnuite, migrenele sunt puse pe seama vasodilataţiei arterelor craniene
extracerebrale. Contracţia vaselor de sânge diminuează aportul de sânge la creier, cauzând multe
simptome precum străfulgerările de lumină în faţa ochilor, greaţa, voma, dureri ca loviturile de ciocan în
cap, transpiraţia şi alte efecte secundare neplăcute. Dacă de la primele semne ale unei migrene, persoana
ia între 50 şi 150 mg de niacin, în circa 10 minute va apărea o îmbujorare, semn că vasele de sânge s-au
deschis iar migrena va înceta.
În multe din alimentele noastre, în special în cereale, niacinul nu este liber. Această formă de
niacin nu se eliberează din aliment, astfel că nu poate fi folosită corespunzător de corp. Testele pe
animale au arătat că astfel de alimente sunt ineficiente în tratarea bolilor cauzate de deficienţa de niacin.
VITAMINA B-6
Guvernator astrologic: Jupiter
Forme sintetice: hidroclorid piridoxină şi piridoxină
Sinonime: vitamina antiedeme, piridoxal, piridoxamină, piridoxină şi vitamina femeilor.
Surse:
Legume: boabe crude de fasole, soia, linte şi mazăre.
Fructe şi nuci: banane, alune de pădure, seminţe de foarea-soarelui, avocado, prune şi arahide.
Carne şi peşte: ton, macrou, somon, ficat de vită şi pasăre, carne albă de pasăre şi miel.
Lactate: lapte degresat
Ierburi: lucernă, alge
Suplimente naturale: alge, drojdie, tărâţe de orez, piridoxal-5-fosfat, piridoxol-5-fosfat, p-s-p şi
piridoxamin-p.
Unitate de măsură: miligramul
Pentru vitamina B-6 sunt folosiţi câţiva termeni care constau în trei componenţi cu legătură între
ei: piridoxina, piridoxinalul şi piridoxamina. Piridoxamina este un 4-aminoetil analog cu piridoxina.
Piridoxal-5-fosfat este un derivat al piridoxinei şi prodotanunei: el serveşte ca şi coenzimă a anumitor
aminoacizi (decarboxilază) pentru bacterii şi este de asemeni găsit în ţesutul animal al 3.4-
dihidroxifenialanina (dopa) decarboxilază. Principalul produs final al metabolismului piridoxinei este 4-
acid piridoxic.
Vitamina B-6 este solubilă în apă şi în alcool, foarte sensibilă la lumină, dar nu la fel de mult la
căldură. Este rapid inactivată în prezenţa căldurii, luminii sau aerului. Procedeele moderne de rafinare şi
procesare a alimentelor distrug rezervele de vitamina B-6 din alimentele pe care le consumăm. Un
studiu recent arată că între 57% şi 77% din vitamina B-6 se pierde prin conservarea legumelor, între 33
şi 56% la legumele congelate, 15,4% la sucurile congelate, 37,6% la sucurile conservate, 42,6% la
carnea conservată, 93% la orezul prefiert şi 80% la făina albă.
După pătrunderea în corp şi cu ajutorul riboflavinei, vitamina B-6 este transformată în coenzima
piridoxal 5-fosfat. În această etapă vitamina este implicată în primul rând în metabolismul grăsimilor,
carbohidraţilor, potasiului, fierului, insulinei şi hormonilor suprarenali. Ea este extrem de importantă în
menţinerea metabolismului proteinelor. Ca şi coferment, ea influenţează metabolismul aminoacizilor şi
reglează utilizarea corespunzătoare a grăsimilor. De asemeni ea este necesară în procesele anabolice ale
pielii, ţesuturilor şi organelor. Este esenţială pentru absorbţia vitaminei B-12. Ajută activitatea
sistemului nervos central şi contribuie la formarea anticorpilor.
După ce vitamina B-6 este ingerată, ea pătrunde în sistemul circulator. Dacă nu este utilizată, ea
va fi eliminată în circa opt ore. Spre deosebire de mulţi alţi nutrienţi, ea nu este depozitată în ficat, dar
poate fi sintetizată de o floră intestinală sănătoasă. Postul negru şi raţiile alimentare prea reduse vor
duce la pierderea vitaminei B-6, dacă nu sunt luate măsuri de siguranţă.
Aliaţi: Vitamina B-6 este cea mai eficientă când este luată împreună cu întregul complex de
vitamine B, mai ales cu tiamina, riboflavina şi acidul pantotenic. De asemeni , vit. C şi magneziul sunt
aliaţi de prim rang. Potasiul, acidul linoleic şi sodiul sunt de mare ajutor în asimilarea vitaminei B-6.
Antagonişti: Steroizii şi hormonii precum cortizonul şi estrogenul, cât şi izoniazida (un
medicament antibacterian folosit în tratamentul tuberculozei), penicilina şi streptomicina vor distruge
vitamina B-6 din corp. Regimurile alimentare bogate în proteine, cum sunt cele pe care mulţi
hipoglicemici trebuie să le urmeze pentru a-şi asigura nivelurile corespunzătoare de zahăr, vor cauza de
asemeni spolierea de vitamina B-6, afară de cazul în care vitamina este luată suplimentar pentru a
compensa surplusul de proteine din alimentaţie. În plus, se produce o pierdere de 30-45% a vitaminei în
timpul activităţii curente.
Doza zilnică recomandată:
Sugari: 0-2 luni: 0,2mg; 2-6 luni: 0,3mg; 6-12 luni: 0,4mg.
Copii: 1-2 ani: 0,5mg; 2-3 ani: 0,6mg; 3-4 ani: 0,7mg; 4-6 ani: 0,9mg; 6-8 ani: 1,0mg; 8-10ani: 1,2mg.
Bărbaţi: 10-12 ani:1,4mg;12-14 ani:1,6mg;14-18 ani:1,8mg;18-75 ani şi peste: 2,0mg.
Femei: 10-12 ani: 1,4mg;12-14 ani: 1,6mg; 14-16 ani: 1,8mg; 16-75 ani şi peste: 2mg;însărcinate
2,5mg; care alăptează: 2,5mg.
Doze terapeutice: Sub supravegherea unui medic, sunt recomandate 100mg zilnic, preferabil
împreună cu celelalte vitamine din complexul B, pentru prevenţia deficienţelor.
Megadoze: Medicii au administrat între 50 şi 450 mg zilnic, şi chiar 1000 mg pe zi pentru scurte
perioade, în unele cazuri. În special în timpul sarcinii pare să fie necesară o mai mare cantitate de
vitamina B-6 pentru a combate efecte secundare precum umflarea picioarelor şi mâinilor, inflamaţiile
gleznelor şi greaţa. Există afirmaţii că excesul de vitamina B-6 este responsabil pentru despicarea boltei
palatine la copii. Oricum megadozele ar trebui administrate totdeauna numai sub supravegherea
medicului, pentru a se preveni alte carenţe.
Toxicitate
Nu este indicat niciun nivel de toxicitate. Deoarece vitamina B-6 este hidrosolubilă, corpul va
elimina ceea ce nu este necesar prin urină. O prea mare cantitate de vitamina B-6 va cauza deficienţe ale
altor vitamine din complexul B, dacă nu se menţine echilibrul corespunzător între vitaminele din
complex.
Când vitamina B-6 este în deficit, aminoacidul triptofan se transformă în acid xanturenic. Dacă
apare această stare, pancreasul va fi lezat într-un scurt interval de timp: nivelul zahărului din sânge va
creşte, rezultând instalarea diabetului. Glucoza vărsată în sânge va stimula corpul să extragă apa din
celule pentru formarea urinei, de unde rezultă marea sete care însoţeşte diabetul.
O altă afecţiune legată de zahăr şi de lipsa vitaminei B-6 este hipoglicemia, opusul diabetului.
Între numeroasele simptome ale bolii sunt tremorul, ameţeala, leşinul, iritabilitatea şi alte forme ale
bolilor mentale. Victimele sale pot crede că se află în pragul nebuniei şi, într-adevăr, oameni cu
hipoglicemie nediagnosticată au sfârşit în ospicii sau azile. Vitamina B-6 şi o dietă corectă pot ajuta ca
boala să fie controlată şi, în unele cazuri, eradicată.
Vitamina B-6 este cunoscută şi ca vitamina femeilor, deoarece simptomele multor sarcini –
edeme ale mâinilor şi picioarelor, greţurile matinale, depresia şi toxemia uremică- sunt, de fapt,
simptome ale deficitului de vitamina B-6. Edemele sunt cauzate de toxemie (deşeuri toxice ale
bacteriilor din corp). Deşi mulţi medici pun edemele pe seama ingestiei unei cantităţi prea mari de sare
sau sodiu, conţinutul ridicat de sodiu al alimentelor nu este singurul motiv al edemelor. Un medic a
întreprins un test în cadrul căruia a tratat 225 de gravide fără a le restricţiona consumul de sare sau a le
prescrie diuretice, dându-le în schimb câte 10 mg de vitamina B-6 zilnic. Multe femei au scăpat de
edeme, în timp ce altele au trebuit să ia doze mai mari de vitamină pentru a avea acelaşi efect. Vitamina
B-6 este esenţială în timpul sarcinii şi pentru că ea joacă un rol esenţial în eliberarea hormonilor
feminini în corpul ei. . Când este necesar mai mult estrogen, vitamina B-6 va asigura furnizarea
suplimentului.
Cantităţile adecvate de B-6 sunt importante şi pentru femeile care nu sunt gravide, deoarece fără
suficientă vitamină depresiile vor deveni o problemă frecventă, în special cu cinci zile înainte de
menstruaţie. Cu insuficientă vitamina B-6 femeile care folosesc anticoncepţionale pot manifesta
simptome de edeme, creştere în greutate şi artrită de menopauză în fiecare lună.
Anemia hipocromă (stare în care hematiile au o cantitate redusă de hemoglobină) poate fi
cauzată de un deficit de vitamina B-6. Pentru sinteza hemoglobinei, fierul este necesar, dar dacă nu
există suficientă vitamina B-6, fierul nu poate fi folosit corespunzător, formându-se depozite granulare
în interiorul celulelor sângelui. Unii medici sunt de părere că odată instalată această formă de anemie,
nici măcar vitamina B-6 nu mai poate face reversibilă această deteriorare.
Anumite probleme dermatologice sunt legate de carenţa de vitamina B-6. De exemplu, seboreea
(o stare inflamatorie a pielii, manifestată prin apariţia de coji, pete roşii şi cruste pe scalp, faţă sau
urechi) poate fi tratată cu vitamina B-6. Într-un experiment în care 10 mg de piridoxină erau încorporate
într-o cremă, care era apoi aplicată pe leziuni, toate bolile au dispărut în interval de 5-21 de zile,
făcându-se o singură aplicare pe zi. Acneea este asociată cu perioada premenstruală, iar dacă se ia intern
vitamina B-6, intensitatea şi gravitatea acneei scade cu 50-75%.
Umflarea mâinilor şi picioarelor, cârceii din timpul somnului sau tulburările neurologice precum
durerile, furnicăturile, amorţelile în degete şi mâini pot semnala o nevoie de vitamina B-6.
În sfârşit, deşi carenţa de vitamina B-6 nu este la fel de clar de depistat precum carenţele altor
vitamine sau minerale, lipsa ei poate duce la carenţa altor vitamine, deoarece ea joacă un rol de
neînlocuit în funcţionarea generală a metabolismului corporal. Fără vitamina B-6, tiamina, riboflavina şi
vitamina B-12 nu pot funcţiona şi nu se pot asimila corespunzător. Cel mai bun test de laborator pentru
a determina deficitul de vitamina B-6 este nivelul acidului xanturenic excretat în urină.
Unele probleme cardiace pot fi indirect legate de carenţa de vitamina B-6. Această vitamină
împreună cu partenerul ei, magneziul, ajută la menţinerea în echilibru a nivelului colesterolului. Dacă
vitamina nu este prezentă în cantitate suficientă, lecitina (un fosfolipid creat de ficat pentru a-i ajuta
celulele să elimine grăsimile şi colesterolul) nu poate fi sintetizată, iar rezultatul final este ateroscleroza
(căptuşirea pereţilor interiori ai arterelor cu depozite de grăsime şi colesterol), ceea ce dă naştere bolilor
de inimă.
Carenţa de vitamina B-6 este de asemeni responsabilă pentru un anumit tip de anemie care, de
obicei, iese la iveală în timpul sarcinii şi este tratată cu suplimente de fier. Fără suficientă vitamina B-6
corpul se intoxică cu fier, acesta provocând în final un fel de cicatrici care se calcifiază, stare similară cu
o boală fatală a acumulării de fier numită sideroză sau hemosideroză. Dacă însă corpul beneficiază de
vitamina B-6 din belşug, acesta absoarbe fier doar atât cât are nevoie, restul fiind eliminat fără a
produce niciun rău. În acest caz vitamina B-6 acţionează ca un agent de circulaţie care dirijează traficul
celorlalte vitamine şi minerale în corp, eliminând orice exces astfel încât să nu apară nicio vătămare.
O altă problemă hematologică despre care se ştie că răspunde bine la un aport suplimentar de
vitamina B-6 este leucopenia, care apare când limfocitele scad sub 5000/mm3 de sânge.
De asemeni, vitamina B-6 ajută la alinarea durerilor şi complicaţiilor postoperatorii.
Administrată pacientului înainte de operaţie, vitamina B-6 dă suprarenalelor un impuls şi ajută la
creşterea numărului anticorpilor care să lupte cu orice posibilă infecţie postoperatorie. De asemeni
atenuează starea de vomă care adesea apare după operaţii. De obicei se foloseşte o doză injectabilă de
50 mg.
În plus, vitamina B-6 poate ajuta la oprirea vomei asociate sindromului Meniere (o infecţie a
urechii interne). O persoană cu deficit de vitamina B-6 şi acid pantotenic poate pierde atât de multe
săruri prin urină, încât să se producă epuizarea suprarenalelor iar fluidele în exces să pătrundă în
ţesuturi-în acest caz, urechile. Voma este un efect secundar.
Alături de un deficit de vitamina C şi acid pantotenic, prea puţină vitamina B-6 poate fi de
asemeni responsabilă de anumite alergii. Toate aceste vitamine au o acţiune specială antihistaminică şi
lipsa oricăreia dintre ele permite creşterea anormală a celulelor eozinofile din sânge, cauzând alergia.
În plus, deficitul de vitamina B-6 poate fi implicat în disfuncţia pancreasului (o glandă
responsabilă cu producerea insulinei şi a enzimelor digestive). O dietă lipsită de proteine, de anumiţi
aminoacizi şi de vitamina B-6 poate duce la pancreatită (inflamaţie a pancreasului). Această stare poate,
de asemeni, să apară dacă persoana a fost supusă unei terapii cu ACTH sau cortizon. Cu această boală,
pancreasul absoarbe mari cantităţi de fier, indicând un deficit de vitamina B-6. Fără vitamina B-6
pancreasul va fi până la urmă afectat şi lezat, el ne mai putând produce enzimele necesare procesului
digestiv.
Unele cazuri de cădere a părului pot fi atribuite deficitului de vitamina B-6 şi acid folic.
Vitamina B-6 poate fi benefică în ameliorarea unor ticuri, tremurături, spasme sau convulsii.
Alte tipuri de crampe musculare, cauzate de deficitul de calciu, pot fi induse dacă nu există în corp
suficientă vitamina B-6 şi magneziu care să prevină pierderea calciului prin urină.
În sfârşit, vitamina B-6 este un diuretic natural şi, sub supravegherea unui medic, ea ar trebui
folosită în locul medicamentelor diuretice ori de câte ori este posibil.
VITAMINA B-12
Guvernator astrologic: Marte
Forme sintetice: Vitamina B-12 nu poate fi obţinută pe cale sintetică dar ea se dezvoltă în culturi
bacteriene sau fungice precum penicilina.
Sinonime: ciancobalamină, cobalamină sau vitamina roşie.
Surse:
Vegetale: mazăre verde
Fructe şi nuci: corcoduşe
Carne şi peşte: ficat crud de vită şi pasăre, rinichi crud de vită, inimă crudă de vită, scoici/moluşte crude
de apă dulce sau sărată şi raci, languste, hering, sardine, crabi preparaţi.
Cereale: tărâţe şi fulgi de grâu.
Ouă şi lactate: iaurt, brânză, ouă, şvaiţer, lapte degresat.
Ierburi: lucernă şi alge
Suplimente naturale: drojdie, tablete cu ficat (uscat), alge.
Unitate de măsură: microgramul
Istoric şi caracteristici:
Vitamina B-12 este o substanţă cristalină roşie numită vitamina roşie. Este unică prin aceea că
cobaltul, esenţial pentru longevitate, se găseşte în această vitamină. Ea este singura vitamină care
conţine elemente minerale esenţiale. Vitamina B-12 este solubilă în apă şi în alcool, este instabilă în
soluţii alcaline sau acide fierbinţi, la contactul cu căldura, lumina şi aerul.
Vitamina B-12 este produsă de bacterii în oceane şi lacuri şi se găseşte în intestinele
mamiferelor. O mică cantitate este produsă în tractul intestinal al omului, dar este imediat folosită în
acea parte a corpului, nefiind distribuită în alte părţi ale corpului, unde este necesară.
Vitamina B-12 este poate una din cele mai puţin asimilabile vitamine, deoarece depinde de două
secreţii gastrice găsite în stomac: acidul clorhidric şi factorul intrinsec. Factorul intrinsec, în special,
este de cea mai mare importanţă în absorbţia vitaminei B-12. Acesta (o enzimă mucoproteină) este
esenţial pentru a acoperi şi a proteja vitamina cu calciu pentru a o face asimilabilă. Vitamina este astfel
protejată până când ajunge în intestinul subţire de unde porneşte către ficat prin circulaţia sangvină.
Totuşi, regimul alimentar al atât de multor oameni este atât de deficitar, încât factorul intrinsec
poate fi disponibil doar în mică măsură. În plus, persoanele care au suferit operaţii la stomac sau care au
suferit deficienţe prelungite de fier pot să-şi fi atrofiat sau distrus glandele care secretă această
mucoproteină, făcând astfel ca orice supliment de vitamina B-12 administrat oral să nu se
asimileze.Dintre persoanele care au suferit de anemie pernicioasă, 90% au un anticorp împotriva
celulelor din stomac ce produc factorul intrinsec. În astfel de cazuri, administrarea suplimentelor orale
de vitamina B-12 este inutilă, administrarea injectabilă fiind singura eficientă, deoarece vitamina
pătrunde astfel direct în circulaţia sangvină.
După ce a fost absorbită cu ajutorul sucurilor gastrice necesare din stomac, vitamina B-12 este
legată cu ajutorul unei proteine seroase numită globulină şi apoi deplasată prin intermediul circulaţiei
sangvine în diferite părţi ale corpului. Ea este necesară pentru metabolismul normal al ţesutului nervos,
al carbohidraţilor, al proteinelor şi grăsimilor. În activitatea sa este în legătură cu patru aminoacizi,
vitamina C şi acidul pantotenic.Mici cantităţi de vitamina B-12 se găsesc în ficat, rinichi, inimă,
pancreas, testicole, creier, sânge şi în măduva osoasă. Ceea ce nu se foloseşte se elimină prin urină.
Aliaţi: Vitamina B-12 este mai eficientă când este luată împreună cu întregul complex de
vitamine B, în special cu colina, acidul folic şi inozitolul. Există o relaţie foarte strânsă între vitamina
B-12 şi acidul folic. Dacă una din aceste vitamine lipseşte, pot să apară bolile. Împreună, cele două
vitamine contribuie la sinteza colinei. De asemeni, vitamina B-12 transformă acidul folic în acid folinic.
Un alt aliat de prim rang este vitamina C, iar vitamina A, potasiul şi sodiul amplifică eficienţa vitaminei
B-12.
Antagonişti: Eficienţa vitaminelor B este diminuată de carenţa prelungită de fier, de
contraceptivele orale, stările şi situaţiile stresante (cum ar fi sarcina) şi dieta vegetariană, dacă sunt
evitate toate produsele animale şi lactate.
Sugari: 1-2 luni: 1,0 mcg; 2-6 luni: 1,5 mcg; 6-12 luni: 2,0 mcg.
Copii: 2-3 ani: 2,5 mcg; 3-4 ani: 3,0 mcg; 4-8 ani: 4,0 mcg; 8-10 ani: 5,0 mcg.
Bărbaţi şi femei: 10-55 ani: 5,0 mcg; 55-75 ani şi peste: 6,0 mcg.
Femei însărcinate: 8,0 mcg; care alăptează: 6,0 mcg.
Doze terapeutice: Sub supravegherea medicului, se recomandă 50-100 mcg. Din cauza
dificultăţii asimilării, aceste doze se administrează de obicei injectabil.
Megadoze: Bolnavii de anemie pernicioasă au primit zilnic vitamina B-12 oral în cantitate de
250-400 mcg pentru tratarea bolii.
Toxicitate
Nu sunt indicate niveluri de toxicitate. Vitamina B-12 este solubilă în apă, astfel că ceea ce nu
este necesar se elimină prin urină. Nu s-au înregistrat vreodată cazuri de intoxicaţie cu vitamina B-12.
Pierderea acestei vitamine din corp se petrece printr-un proces îndelungat, dar odată dispărută,
recuperarea din boală este şi ea îndelungată şi dificilă. Unul din primele semnale ale deficienţei poate
veni de la sistemul nervos periferic, a cărui sensibilitate se manifestă prin dureri sau slăbiciuni ale
extremităţilor şi reflexe slabe ale acestora. În plus, pot apărea şi simptome generale precum epuizarea,
scăderea energiei mentale, a capacităţii de concentrare, letargia: nimic nu pare să provoace interes sau
dorinţă. Mai târziu pot apărea dificultăţi la mers, bâţâială, nesiguranţă, tremurături ale membrelor.
Limba poate deveni netedă şi lucioasă. Pot apărea senzaţii de furnicături în degete, o rigiditate a
corpului şi braţelor şi dureri de umeri. Rezultatul final al acestor simptome este anemia pernicioasă.
Hematiile sunt produse de măduva oaselor. Când vitamina B-12 lipseşte, hematiile produse sunt foarte
mari (megalocite), iar durata lor de viaţă este la jumătate faţă de cea a hematiilor normale. Are loc
stoparea maturării megalocitelor şi rapida lor distrugere, unele dintre ele neajungând niciodată în
circulaţia sângelui. Astfel apare anemia. Numărul normal de hematii este de 5 milioane, iar leucocitele
trebuie să fie în tre 5 şi 10 mii. În lipsa viteminei B-12 aceste niveluri scad la 1 milion de hematii şi 3-5
mii leucocite, evident o scădere foarte mare şi periculoasă.
Pot să apară în paralel distrugeri la nivelul sistemului nervos, făcând ca persoana să-şi târşâie
picioarele şi să-şi piardă simţul poziţiei acestora, putându-se ajunge chiar până la paralizie completă.
Cel mai bun mod de a depista deficitul de vitamina B-12 este efectuarea testului Schilling, care
măsoară absorbţia vitaminei.
Vegetarienii care exclud din meniul lor carnea şi produsele lactate, mai devreme sau mai târziu
vor suferi de deficienţă de vitamina B-12. Dacă însă plantele nu cresc în soluri atât de sărace şi tratate
cu tot felul de chimicale, e posibil ca ei să nu capete această deficienţă. Totuşi, terenurile agricole în
zilele noastre sunt extrem de sărăcite în mineralele necesare pentru a produce legume, fructe şi
zarzavaturi sănătoase şi hrănitoare. Astfel, trebuie să ne bazăm pe carne, ouă şi lactate pentru a dobândi
necesarul de vitamina B-12. De exemplu, albuşul de ou conţine foarte multă vitamina B-12, iar iaurtul
conţine şi el două vitamine greu de găsit: vitamina D şi B-12. După circa cinci ani de regim vegetarian
strict pot apărea dureri în cavitatea bucală şi la nivelul limbii, probleme menstruale şi diferite disfuncţii
ale sistemului nervos, care nu sunt decât semnale de avertizare că ar fi necesare săptămânal circa 50
micrograme de vitamina B-12.
Probleme specific feminine se pot manifesta. De exemplu, fluxul menstrual poate fi neregulat,
redus cantitativ sau chiar oprit, ceea ce se poate corecta cu vitaminele B-12 şi E. Poate apărea o secreţie
vaginală anormală, în special la femeile care nu consumă carne, stare ce se poate remedia cu cantităţi
corespunzătoare de vitamina B-12. În plus, experimentele au arătat că în timpul sarcinii vitamina B-12
este consumată de corp într-un ritm mai accentuat, astfel fiind necesară completarea regulată a cantităţii
necesare. Femeile care folosesc pastile anticoncepţionale au şi ele nevoie de doze mai mari de vitamina
B-12.
Alergiile asociate deficitului de vitamina B-12 sunt astmul, urticaria şi eczemele. În special
copiii cu alergii răspund bine la suplimente zilnice de ficat sau de vitamina B-12.
Hidropizia (retenţie de apă datorată vătămării rinichilor) şi boala Bright (o boală de rinichi) pot
fi de asemeni corectate cu vitamina B-12 şi acid folic. Adaosul de colină va opri hemoragiile.
Aşa cum am arătat mai devreme, vitamina B-12 şi acidul folic lucrează ca o echipă. Când doar
una lipseşte, anemia poate rămâne nedepistată. Când amândouă lipsesc, boala iese la iveală.
Administrarea vitaminei B-12 când factorul intrinsec nu este operaţional se realizează prin
injecţii intramusculare, făcând ca vitamina B-12 să nu se mai absoarbă prin tractul digestiv, ci direct în
circulaţia sângelui. Deşi suplimentele orale sunt uneori combinate cu factor intrinsec prelevat de la
animale, injecţia este mai rapidă şi mai economică.
În sfârşit, o cantitate mai mare de vitamina B-12 în corp va favoriza producerea mai rapidă a
bilei, care conţine lecitină, scăzând astfel nivelul colesterolului în sânge.
BIOTINA
Forme sintetice: D-biotină
Sinonime: vitamina H, coenzima R, factorul protector X.
Surse:
Vegetale: necunoscute
Fructe şi nuci: nuci în general, grapefruit roşu, suc de portocale, struguri, căpşuni proaspete, pepene
verde.
Carne şi peşte: miel, viţel, vită, rinichi, pasăre, ficat, carne de porc, hering, macrou, sardine, somon roşu
(oceanic) şi ton.
Cereale: orez, ovăz, grâu.
Ouă şi lactate: lapte, ouă fierte/prăjite, brânză
Ierburi: necunoscute, dar deoarece biotina este parte a complexului B, ierburi precum lucerna şi algele
pot conţine vitamina.
Suplimente naturale: drojdie şi ficat uscat.
Istoric şi caracteristici:
În forma sa pură, biotina este o pudră albă cristalină obţinută din ficat sau gălbenuş de ou, cele
două tipuri având compoziţii chimice uşor diferite. Componentă a complexului de vitamine B, biotina
este solubilă în apă şi în soluţii bazice dar greu solubilă în acizi. Cristalizează în apă şi este sensibilă la
căldură. Este stabilă la căldură şi lumină, dar instabilă la oxidare (?).
Deşi efectele sale nu au fost clar determinate, biotina este activă în tot corpul, putând fi
identificate urme ale sale în aproape orice aliment, indicând astfel importanţa ei pentru multe funcţii
corporale. Pentru a fi eficientă, biotina trebuie descompusă de acizii hidrolitici şi de enzimele gastrice
până la forma sa liberă. Ea acţionează ca şi coenzimă la constituirea acizilor graşi, cât şi la oxidarea
acizilor graşi şi a carbohidraţilor. De asemeni contribuie la metabolismul carbohidraţilor, proteinelor şi
lipidelor. Cercetări recente au arătat că biotina reduce nivelurile mari de colesterol şi de zahăr din sânge.
Sintetizată de bacteriile intestinale, biotina nu este stocată în vreo anumită parte a corpului, deşi o
oarecare cantitate se găseşte în ficat. În schimb ea se găseşte sub formă de urme, mici cantităţi în celule.
Aliaţi: Biotina este mai eficientă când este luată împreună cu întregul complex B, mai ales cu B-
12, acid folic şi acid pantotenic, cât şi cu vitamina C şi sulf.
Antagonişti: Nimic nu distruge mai rapid biotina ca antibioticele şi medicamentele cu sulf
(sulfamidele), deoarece acestea distrug flora intestinală necesară sintezei biotinei. O proteină din oul
crud, avidina, se combină cu biotina astfel încât aceasta nu mai poate fi descompusă, ea trecând astfel
prin intestin şi apoi excretată fără a mai fi folosită.
Doza zilnică recomandată:
Sugari: 0-12 luni: 0,05 mg.
Copii: 1-4 ani: 0,15 mg; 4-10 ani: 0,3 mg.
Femei şi bărbaţi de orice vârstă: 0,3 mg.
Doze terapeutice: Se recomandă 2-5 mg.
Megadoze: Se recomandă până la 250 mg zilnic.
Toxicitate: nu se cunosc efecte toxice.
Este aproape imposibilă apariţia unei deficienţe fără ca persoana să nu fie o mare consumatoare
de ouă crude, care fac ca avidina să lege biotina şi să o facă inasimilabilă. Într-un caz prezentat, un
medic a pus o pacientă cu o boală de ficat pe un regim hiperproteic în care erau incluse zilnic şase ouă
crude şi jumătate de litru de lapte, în afară de meniul zilnic obişnuit. După ce pacienta a urmat acest
regim timp de 18 luni, ea a manifestat deficitul de biotină. Un alt mod prin care poate apărea deficitul
slab sau moderat de biotină este administrarea de antibiotice sau de medicamente pe bază de sulf,
deoarece acestea distrug flora intestinală.
În cazul instalării deficitului de biotină pot apărea dermatite, iar pielea va căpăta o culoare
cenuşie. În plus, poate apărea şi căderea părului, pielea va fi uscată, persoana poate prezenta lipsa poftei
de mâncare, lipsa energiei, insomnie, depresie şi tulburări la nivelul sistemului nervos. În cazul
administrării antibioticelor orale poate apărea o eczemă uscată, cu scuame şi mâncărime.
S-a observat că există unii copii care au simptome datorate deficitului de biotină încă din
primele luni de viaţă (dermatită seboreică), datorită probabil unui sistem digestiv deficient încă de la
început, incapabil să producă enzimele necesare hidrolizării biotinei. Dacă mama alăptează la sân
copilul, propriul ei corp va fi capabil să convertească biotina blocată în biotină liberă, pe care o va
transmite copilului prin lapte. Mama poate să-şi suplimenteze dieta cu ouă fierte/prăjite şi ficat pentru a
asigura un surplus de biotină transmis copilului. De asemeni se ştie că injecţiile cu biotină rezolvă
problema seboreei copilului.
Se pare că „sindromul morţii subite” la nou-născuţi poate fi atribuit deficitului de biotină.
Această boală, de obicei fatală, loveşte bebeluşii de 2-4 luni. Cercetători ştiinţifici din Anglia şi
Australia au lucrat pe pui de găină şi au constatat că puii mureau fără niciun semn premergător din
cauza unui deficit de biotină la care se adăuga un stres uşor. În consecinţă, au fost analizate trupurile a
35 de sugari care au decedat în urma „sindromului morţii subite” şi s-a constatat un nivel foarte scăzut
de biotină. În plus, mulţi din bebeluşii astfel decedaţi s-a constatat că erau foarte gros îmbrăcaţi la
momentul morţii. În prezent teoria este că „sindromul morţii subite” poate apărea ca urmare a lipsei de
biotină şi facilitat de vreun eveniment precum lipsa unei mese, la care se adaugă prea multă căldură sau
prea mult frig, ori o schimbare în mediu.
Dacă o femeie constată în timpul sarcinii că începe să-i cadă părul, una din vitaminele necesare
poate fi biotina. Deficienţa poate fi cauzată de factori de stres care au legătură cu autoreglarea corporală.
Deabia acum începe să fie înţeles faptul că biotina are de-a face cu metabolismul carbohidraţilor.
Diabeticii care iau insulină au o nevoie mai mare de biotină, tiamină şi acid pantotenic, dar mai este
nevoie de multe cercetări pentru a înţelege în detaliu rolul biotinei în cadrul metabolismului.
De mare interes şi foarte controversat a fost un studiu asupra unor pacienţi bolnavi de cancer
cărora li s-au administrat zilnic, timp de un an, câte 36-40 albuşuri crude, studiu care a arătat o tendinţă
către îmbunătăţirea generală a stării de sănătate şi nicio deficienţă de biotină.
COLINA
Forme sintetice: colină bitartrat
Sinonime:colină, factor lipotropic
Surse:
Vegetale: fasole boabe, germeni de fasole mung, morcovi, năut, linte, ciuperci, mazăre verde şi soia
boabe crudă.
Carne şi peşte: ficat prăjit, vită şi miel.
Ouă şi lactate: ouă
Ierburi: necunoscute, dar deoarece colina face parte din complexul B, orice ierburi cum ar fi lucerna şi
algele pot fi benefice.
Suplimente naturale: drojdia.
Colina este un compus incolor, puternic alcalin, hidroxid trimetilat. Foarte greu poate fi
cristalizată datorită naturii sale higroscopice (absoarbe puternic apa). De obicei se prezintă ca un lichid
vâscos, solubil în apă şi în alcool, dar insolubil în eter. Este relativ stabilă faţă de căldură, dar poate fi
descompusă de substante nealcaline.
Colina poate fi produsă în tractul intestinal dacă anumite vitamine din complexul B sunt
prezente, astfel încât aminoacidul metionină să o poată sintetiza corespunzător. Colina mai poate fi
sintetizată de stomac dacă acidul folic şi vitamina B-12 sunt prezente.
Colina este unul din cei patru nutrienţi clasificaţi ca lipotropi, necesari sintezei acizilor nucleici
în cadrul formării noilor celule. Principala sarcină a vitaminei este de a se combina cu inozitolul pentru
a forma lecitina, care, în schimb, arde excesul de grăsimi. Colina este de asemeni necesară pentru
asigurarea sănătăţii şi continuităţii învelişului de mielină al nervilor, cât şi al sinapselor. Ea face parte
din compoziţia acetilcolinei, neurotransmiţătorul responsabil de transmiterea impulsului nervos prin
sinapse şi în lipsa căruia poate avea loc paralizia, oprirea inimii şi moartea.
Aliaţi: Colina este mai eficientă când este luată împreună cu vitamina A şi cu restul vitaminelor
din complexul B, în special cu vitamina B-12, acidul folic şi inozitolul. Acidul linoleic ajută la
asimilarea şi eficienţa colinei.
Antagonişti: Eficienţa colinei este diminuată de alcool şi de consumul mare de zahăr.
Nu a fost determinată o doză zilnică necesară, dar unele surse afirmă că numeroase specii au
nevoie de o cantitate relativ mare, de circa 300 de ori mai mare decât necesarul de riboflavină. În funcţie
de vârstă şi sex poate fi vorba de o cantitate de 250-600mg pentru un om, zilnic.
Doze terapeutice: Sub supravegherea medicului, se recomandă între 500 şi 1000 mg. Deoarece
dozele anormale pot determina deficitul de vitamina B-6, colina ar trebui luată împreună cu întregul
complex B.
Megadoze: Dr. Paavo Airola spune că pot fi administrate până la 6000 mg zilnic, fără efecte
toxice. Într-un caz s-a administrat oral timp de o săptămână, sub supraveghere, cantitatea de 50.000 mg,
fără a se constata efecte toxice.
Toxicitate: Nu s-a stabilit un nivel de toxicitate, iar simptomele intoxicaţiei nu sunt cunoscute.
Deficitul de colină poate afecta ficatul, deoarece acesta este responsabil de buna folosire şi
asimilare a grăsimilor în corp. În ficat se pot crea depozite de grăsime, astfel că celulele lui se
inflamează, se umflă şi se măresc, ceea ce împiedică buna circulaţie a sângelui şi limfei. Această stare
cunoscută ca ciroză, produce leziuni şi poate distruge sau bloca anumite funcţii ale ficatului. Fără colina
care să se combine cu inozitolul pentru a forma lecitina care să ardă grăsimile, după masă poate apărea
senzaţia de balonare în zona ficatului. De asemeni, persoana poate simţi foame, dar apoi să se simtă
sătulă după numai câteva înghiţituri de mâncare. Ficatul, însă, este un organ care se regenerează şi, cu
un aport adecvat de colină şi o dietă bogată în proteine, se poate recupera.
Rinichii pot suferi şi ei leziuni datorate lipsei colinei. Ei pot sângera, deşi când se fac analize nu
apare nicio cauză patologică pentru această sângerare. Depozitele de grăsime pot astupa capilarele
rinichilor, determinând trecerea sângelui în urină. Alte simptome pot fi aterosleroza sau îngroşarea
pereţilor arterelor. Poate să apară hipertensiunea arterială asociată cu disfuncţiile renale, caracterizată de
dureri de cap, ameţeală, palpitaţii şi constipaţie. O astfel de hipertensiune arterială poate fi ameliorată cu
cantităţi adecvate de colină. În plus, se pot forma pietre la rinichi şi la fiere din cauza lipsei colinei,
dozele orale de lecitină fiind cunoscute ca prevenind formarea acestor pietre.
Problemele neurologice precum miastenia gravis (o boală caracterizată de o mare slăbiciune
musculară şi oboseală generală) au răspuns pozitiv când s-a administrat colină. În astfel de stări
impulsul nervos nu reuşeşte să inducă contracţia musculară normală. Acetilcolina este responsabilă de
transmiterea impulsului nervos, astfel ca muşchii să răspundă rapid şi corect.
În plus, glaucomul (o boală a ochilor caracterizată de creşterea presiunii intraoculare cu
consecinţe asupra nervului optic ce se atrofiază, rezultând orbirea) poate fi indirect legat de deficitul de
colină, ştiut fiind că aportul acestei vitamine ajută în cazul acestei boli.
Importanţa colinei pentru funcţionarea corectă şi continuă a ficatului nu poate fi accentuată mai
mult. Fără această vitamină s-ar produce aproape instantaneu o o supraacumulare de lipide în ficat. Fără
colină grăsimile nu ar părăsi ficatul sub formă de fosfolipide precum lecitina, ele începând să se depună
în ficat şi rinichi. În timp corpul s-ar îmbolnăvi otrăvit de propriile-i toxine care nu ar putea fi eliminate
datorită grăsimilor acumulate în canalele de excreţie ale acestora din rinichi şi ficat. De asemeni, colina
împreună cu vitamina A protejează ficatul în cazul introducerii în corp a medicamentelor sau altor
chimicale..
Pentru femeile gravide este foarte important să aibă în corpul lor suficientă colină. Cercetările au
arătat că deficitul de colină la femeile gravide determină naşterea unor copii cu un timus mai mic decât
normal. Ca urmare, copiii cu un timus disfuncţional au mereu probleme cu infecţiile, deoarece timusul
este responsabil cu menţinerea în funcţie a sistemului imunitar. Mămicile se pot asigura că copilul lor va
avea un timus sănătos hrănindu-l la sân. Laptele de femeie conţine lecitină, în timp ce laptele de vacă,
nu. Un alt motiv pentru care gravidele au nevoie de cantităţi adecvate de colină este acela că colina este
implicată în formarea de celule noi, iar deficitul de colină ar putea, teoretic, să stânjenească procesul de
creştere al fătului.
Colina poate fi indirect răspunzătoare de anemia datorată deficitului de fier. Dacă alimentaţia
este bogată în fier, dar lipseşte tiamina, riboflavina, niacinul, acidul pantotenic şi colina, stomacul este
incapabil să secrete suficient acid clorhidric pentru a dizolva fierul, rezultând de aici anemia.
Hipertensiunea poate fi cauzată în parte de deficitul de colină. Lipsa colinei sporeşte şansele
hemoragiilor cerebrale, oculare sau în alte zone ale corpului. Administrarea colinei s-a dovedit eficientă
în întărirea pereţilor vaselor capilare, în dilatarea vaselor de sânge şi accelerarea fluxului sangvin, astfel
încât efortul inimii scade.
Colina poate ajuta în tratarea bolilor de rinichi. În cadrul unor experimente s-a indus nefrită la
animale. Apoi a fost administrată colina, care a rezolvat rapid problema. Dânduli-se câte 1000 mg
colină, starea animalelor s-a îmbunătăţit iar sângerarea a fost oprită.
Cantităţi adecvate de colină sunt necesare pentru prevenirea miasteniei gravis. Tulburarea
neurologică apare deoarece producţia de acetilcolină este deficitară iar celulele nervoase rămân izolate,
nerealizându-se transmiterea impulsului nervos la muşchi pentru a produce mişcarea. Lipsa colinei
întrerupe producerea acetilcolinei, deşi şi alţi nutrienţi precum tiamina, acidul pantotenic şi potasiul
sunt necesari pentru formarea sa.
În sfârşit, colina este esenţială pentru tiroidă, care produce hormonul numit tiroxină. Prea puţină
tiroxină va face ca persoana să fie apatică, lipsită de vlagă; prea multă, o va face nervoasă şi iritabilă.
Colina, cât şi vitaminele B-6 şi C trebuie să fie disponibile pentru producerea hormonului.
PABA (acid para-aminobenzoic)

Guvernator astrologic: Saturn
Forme sintetice: necunoscute
Sinonime: acid para-aminobenzoic, vitamina B-x
Surse:
Vegetale: boabe de soia
Fructe şi nuci: arahide
Carne şi peşte: peşte în general şi ficat de vită
Cereale: toate produsele din grâu integral şi germeni de grâu.
Ouă şi lactate: ouă
Ierburi: necunoscute
Suplimente naturale: drojdie şi lecitină
PABA, un component necesar al complexului B, este o vitamină între vitamine şi sunt încă dubii
dacă trebuie sau nu să fie considerată vitamină. Ea este hidrosolubilă.
PABA a fost descoperită datorită acţiunii sale antagoniste faţă de medicamentele cu sulf. În corp
sulful se combină cu aceleaşi bacterii din tractul intestinal ca şi PABA. Prin urmare, dacă PABA este
prezent primul, medicamentele cu sulf se elimină fără a-şi fi făcut efectul. Invers, dacă medicamentele
cu sulf sunt prezente primele, PABA nu se mai constituie.Din această cauză PABA nu trebuie
administrat fără prescripţie medicală, dar se găseşte în nenumărate creme şi loţiuni pentru piele sau
pentru calmarea arsurilor solare.
PABA stimulează flora intestinală să producă acid folic, care, în schimb, crează acid pantotenic.
PABA este o coenzimă care utilizează proteine. El contribuie la formarea hematiilor, cât şi la asigurarea
sănătăţii pielii, părului şi florei gastrointestinale.
PABA este sintetizat în interiorul tractului gastrointestinal de către flora benefică, fiind apoi
stocat în ţesuturi.
Aliaţi: PABA este mai eficient când este luat împreună cu restul vitaminelor din complexul B, în
special cu acidul folic, cât şi cu vitamina C.
Antagonişti: Eficienţa PABA este diminuată de medicamentele cu sulf.
Dozaj
Nu a fost stabilită o doză zilnică recomandată. Unii medici afirmă că suplimentele vândute fără
prescripţie medicală pot merge până la 100 mg pe zi. Se pare că e sigură administrarea/consumul
nerestricţionat, deoarece medicamentele pe bază de sulf au fost în general înlocuite cu alţi derivaţi
sintetici mai sofisticaţi.
Doze terapeutice: Se recomandă sub supraveghere medicală doze între 100 şi 300 mg zilnic.
Megadoze: S-au utilizat doze de până la 20.000mg, dar numai sub stricta supraveghere a unui medic.
Toxicitate
Nu a fost stabilit vreun nivel de toxicitate, dar unii medici sunt de părere că un consum oral
continuu de PABA poate avea efecte negative asupra inimii, rinichilor şi ficatului. Simptomele
intoxicaţiei sunt greaţa şi voma.
Deoarece PABA se vinde numai pe bază de reţetă, nu s-au făcut foarte multe cercetări asupra sa.
Oricum, oboseala, iritabilitatea generală, durerile de cap şi depresia pot să apară în cazul deficienţei. De
asemeni se pot manifesta tulburări digestive în general sau constipaţia. S-a constatat că tulburări
dermatologice precum eczemele, îmbătrânirea prematură a pielii sau tulburările de pigmentaţie (precum
vitiligo) destul de răspândite printre persoanele de culoare sau cele care locuiesc la Tropice răspund
tratamentului cu PABA.
PABA este un component foarte curios al complexului de vitamine B. El pare a fi cel mai
important pentru producerea acidului folic şi apoi pentru combinarea lui cu acesta pentru a se crea
acidul pantotenic. Deşi nu apar simptome clare ale deficitului de PABA, simptome ies la suprafaţă dacă
acidul folic şi acidul pantotenic nu sunt sintetizate.
PABA este folosit în uz extern pentru tratarea unei diversităţi de probleme dermatologice. El este
necesar pentru o piele sănătoasă şi furnizează un ecran de protecţie împotriva arsurilor solare.
Persoanele care au suferit arsuri solare severe au constatat că unguentele cu PABA pot ameliora durerile
arsurilor. Se consideră că în plus se poate administra oral 300 mg PABA împreună cu vitamina E după
fiecare masă, pentru calmarea şi vindecarea arsurilor solare.
Tulburările dermatologice precum eczemele şi lupusul eritematos (orice boală dermatologică
ulcerativă progresivă care poate sau nu să fie fatală) răspund favorabil la aplicaţiile externe ale
vitaminei încorporate într-o cremă. În experimentele pe animale, lipsa PABA a cauzat dermatite.
ACID FOLIC
Forme sintetice: acid pteroilglutamic
Sinonime: folacin, folat, factor antianemic, factor L.Casei, vitamina M, PGA
Surse:
Vegetale: spanac, sparanghel, frunze de sfeclă, andive, varză creaţă, napi, cartofi, brocoli, fasole neagră,
linte, sfeclă.
Fructe şi nuci: avocado, curmale şi prune uscate.
Peşte şi carne: ficat, rinichi şi carne de miel.
Cereale: tărâţede grâu
Lactate şi ouă: brânză
Suplimente naturale: drojdie
Unitate de măsură: microgramul şi miligramul
Acidul folic este un termen generic folosit pentru mai multe tipuri de folaţi şi diferitele lor
derivate cu factorul lactobacilus casei denumit de obicei L.casei, părând să aibă o foarte mare
importanţă pentru oameni.
Acidul folic este o substanţă galbenă, mată, sub formă cristalină. Parte a complexului de
vitamine B, ea este uşor solubilă în apă, instabilă la căldură, faţă de acizi, oxigen şi lumină şi stabilă în
substanţe bazice şi apă. Acidul folic scade în concentraţie şi putere când alimentele sunt păstrate la
temperatura camerei.
Principalul rol al acidului folic este de a fi purtător al carbonului în formarea hemului (o parte
neproteică a moleculei de hemoglobină ce conţine fier), necesar pentru formarea unor hematii
sănătoase. Alte funcţii ale acidului folic includ contribuţia la formarea acizilor nucleici necesari pentru
creşterea şi reproducerea celulelor corpului şi acţiunea ca şi coenzimă cu vitaminele B-12 şi C în
descompunerea şi utilizarea proteinelor. Ori de câte ori se pune problema unei rapide recuperări a
celulelor şi corpul începe procesul de reparare, acidul folic este vital pentru acest proces.
Acidul folic poate fi sintetizat în intestin, dacă PABA este prezent. Ingerată prin intermediul
alimentelor, vitamina va fi absorbită prin tractul gastrointestinal şi apoi difuzată în corp pentru a fi
folosită. Mici cantităţi se depozitează în ficat.
Aliaţi: Acidul folic este cel mai eficient când este luat împreună cu celelalte vitamine din
complexul B, mai ales cu B-12, biotina şi acidul pantotenic, cât şi cu vitamina C.
Antagonişti: Persoanelor care fac chimioterapie pentru distrugerea sau remiterea cancerului li se
poate administra amethopterin, utilizat în tratamentul leucemiei, methotrexate (MTX) sau un
medicament care conţine diaminodiclorofenil pirimidină, folosit împotriva tumorilor. Toate aceste
medicamente sunt antimetaboliţi care vor inhiba activitatea folacinului legându-l de o enzimă care
împiedică desfăşurarea unor reacţii esenţiale în metabolismul acidului folic. Alte sulfamide cât şi
streptomicina vor distruge, de asemeni, acidul folic. În plus, contraceptivele orale vor determina
deficienţa de acid folic şi o mai mare incidenţă a anemiei megaloblastice. Situaţiile de stres sever cum ar
fi operaţiile vor determina o mai mare nevoie de acid folic, la fel ca şi consumul de alcool.
Sugari: 0-6 luni: 0,05mg; 6-12 luni: 0,1 mg.
Copii: 1-2 ani: 0,1mg; 2-8 ani: 0,2 mg; 8-10 ani: 0,3 mg.
Femei şi bărbaţi: 10-75 ani şi peste: 0,4 mg.
Femei gravide: 0,8mg: care alăptează: 0,5 mg.
Doze terapeutice: Sub supravegherea medicului se recomandă 5-10 mg. Deşi acidul folic este
disponibil în numeroase preparate farmaceutice, este necesară prescripţia medicului pentru doze mai
mari de 400 micrograme per tabletă. Epilepticii care urmează tratament anticonvulsivant au constatat că
dozele mai mari de acid folic scad eficienţa acestui tratament.
Megadoze: Se recomandă 15 mg. Când au fost administrate adulţilor doze de 450 mg nu s-au
constatat efecte secundare.
Toxicitate
Nu se cunosc nivele de toxicitate şi nici simptome ale acesteia. Totuşi, un mare aport de acid
folic poate masca deficitul de vitamina B-12.
Poate să apară anemia megaloblastică din cauza lipsei de acid folic. Simptome precum oboseala,
slăbiciunea, comportamentul iritabil, insomnia şi scăderea memoriei pot fi simptome care prevestesc
această boală. În plus, durerile de gură şi limbă şi uneori o coloraţie gri-maronie a plielii poate însoţi
acest tip de anemie. (Acidul folic nu este responsabil pentru anemia pernicioasă, care în schimb se
tratează cu vitamina B-12).
Este foarte important pentru femeile gravide să primească cantitatea necesară de acid folic.
Deficienţa în acest caz determină naşteri premature, hemoragii după naştere şi expunerea la toxemie.
Desprinderea prematură a placentei de pereţii uterului este determinată şi de lipsa acidului folic.
Deoarece, la fel ca vitamina B-12, acidul folic joacă un rol important în creşterea celulelor şi în sinteza
ADN-ului şi a altor acizi nucleici, deficienţa poate afecta fătul. În plus, după naştere, copilul poate
manifesta o scăzută rezistenţă faţă şi de cele mai minore afecţiuni, deoarece timusul lui nu a primit
suficient acid folic prin intermediul sângelui matern. S-a demonstrat că deficitul sever are un anumit rol
chiar şi în retardul mental al unor copii. Creşterea copilului poate fi anormală sau întârziată din cauza
deficitului. În Marea Britanie gravidelor li se administrează acid folic pentru a li se asigura fetuşilor o
bună dezvoltare.
Tulburările intestinale pot fi şi ele cauzate de deficitul de acid folic. Celiachia, de exemplu,
caracterizată prin anemie, diaree, dureri de gură şi limbă şi mari cantităţi de grăsimi în fecale a fost
tratată cu injecţii zilnice de 25 micrograme de acid folic. Tulburări gastrointestinale precum
diverticulozele (stare în care, în anumite locuri ale intestinelor se formează saci ca guşa păsărilor în care
stagnează resturi alimentare şi fecale, provocând inflamaţii, diaree, disconfort) au răspuns bine la acid
folic şi lapte acidulat cu acidophilus. Uneori, când deficienţa este severă, mucoasa ce căptuşeşte
interiorul intestinelor este într-atât de distrusă încât nici administrarea orală a acidului folic nu poate
rezolva problema.
Alte simptome ale deficitului de acid folic sunt limba foarte roşie, netedă şi lucioasă, creşterea
slabă a părului, un păr lipsit de strălucire, chelia prematură sau albirea părului. La nivel mental, depresia
poate ajunge uneori la schizofrenie.
Legătura acidului folic cu leucemia este încă învăluită în mister. În unele experimente acidul
folic a determinat remisia cancerului sângelui. În alte cazuri, conform altor surse, acidul folic a
precipitat o stare până când aceasta s-a transformat în leucemie. Vitamina a produs fie remisia, fie
accelerarea altor tipuri de cancer.
Alte cercetări recente arată că unele cazuri de diaree pot fi prevenite prin administrarea de acid
folic, vitamina B-6 sau magneziu. Acidul folic este cunoscut ca fiind de ajutor pentru cei ce suferă de
ateroscleroză deoarece stimulează circulaţia sângelui prin artere, mărind temperatura de suprafaţă a
corpului. Cercetătorii au descoperit că acidul folic care se află în cantitate mare în lichidul
cefalorahidian ridică pragul sensibilităţii la durere.
ACIDUL OROTIC
Guvernator astrologic:Pluto
Forme sintetice: orotat de calciu
Sinonime: vitamina B-13, acid uracil-L-carboxilic
Surse:
Vegetale: rădăcinoase cultivate organic
Fructe şi nuci: necunoscute
Carne şi peşte: necunoscute
Ouă şi lactate: lapte prins sau bătut de vacă, lapte de oaie, capră, porc şi cal
Suplimente naturale: zer
Unitate de măsură: necunoscută
La acest moment se cunosc foarte puţine despre acidul orotic, deoarece în SUA el nu este folosit.
Acesta a fost descoperit în zer în anul 1905 de doi oameni de ştiinţă, Biscaro şi Belloni. Numele său
provine din grecescul oros – zer. El a mai fost găsit în laptele de oaie, de capră şi în mici cantităţi în
laptele uman, de porc şi de cal. În laptele de vacă nu se formează până când laptele nu se acreşte, fiind
regăsit în zer.
Parte a complexului de vitamine B, acidul orotic este unic prin aceea că este solubil în multe
soluţii diferite: apă, acetonă, etanol, eter, cloroform şi benzen.
Acidul orotic joacă un rol mic dar important în formarea şi biosinteza acizilor nucleici, care, în
schimb, contribuie la formarea ARN-ului, unul din principalele componente ale structurii genetice
umane. Astfel, acidul orotic devine esenţial în procesul de regenerare celulară.
La acest moment, absorbţia şi stocarea acidului orotic nu este cunoscută, dar se ştie că este de o
importanţă specială în anumite ţesuturi, mai ales în creier.
Aliaţi: Pe baza informaţiilor disponibile se afirmă că acidul orotic este mai eficient când este luat
împreună cu acidul folic şi cu vitamina B-12, ambele având şi ele un rol important în creşterea celulară
şi în sinteza ADN-ului şi a altor acizi nucleici.
Antagonişti: Necunoscuţi la acest moment.
Deoarece Administraţia Federală pentru Medicamente (FDA-SUA) nu a recunoscut încă acidul
orotic drept vitamină, nu a fost stabilită doza zilnică recomandată. Acest produs nu se vinde în SUA, dar
se poate găsi sub formă de supliment ca şi orotat de calciu.
Toxicitate
Nu se cunoaşte un nivel de toxicitate, dar oricum, prea mult acid orotic poate cauza anemia
megaloblastică sau leucopenia.
La acest moment se ştiu foarte puţine despre efectele deficienţei de acid orotic, deşi mai multe
surse au sugerat că lipsa vitaminei poate duce la tulburări hepatice, la degenerare celulară şi îmbătrânire
prematură. Scleroza multiplă (o boală cronică lent progresivă a sistemului nervos) este pusă pe seama
deficitului de acid orotic. Un medic german a folosit acidul orotic pentru a trata această boală. Unii
experţi consideră că orice degenerare care are loc în corp, precum este sclertoza multiplă, îşi poate avea
originea în lipsa acidului orotic.
Prea puţin acid orotic distruge mecanismul ARN-ului astfel încât apare fenomenul degenerării
celulelor iar persoana contractează o boală cronică, pe termen lung. Pe de altă parte, prea mult acid
orotic stimulează creşterea şi cauzează formarea unor hematii foarte mari a căror durată de viaţă este
foarte mică, producând anemia megaloblastică sau o descreştere severă a numărului de celule albe – de
obicei sub 5000 pe milimetru cub.
O boală moştenită legată de excesul de acid orotic în corp este aciduria orotică, o tulburare
cauzată de metabolismul pirimidinei (un grup de compuşi, dintre care unii se găsesc în acizii nucleici,
elemente de bază ale ARN-ului). Copiii care au această boală nu cresc şi dezvoltă anemie
megaloblastică sau leucopenie (scăderea anormală a numărului de leucocite). Aparent ceea ce se
întâmplă este că undeva în lanţul de interacţiuni chimice ale acidului orotic, acesta nu este transformat
astfel încât el să contribuie la formarea uridinei şi citidinei, substanţe necesare în cadrul ciclului
formării ureei în corp. Administrarea, fie de uridină, fie de citidină, se pare că completează lanţul,
corpul se debarasează singur de excesul de acid orotic, iar boala răspunde favorabil.
În experimentele pe şobolani, un metabolism dereglat al acidului orotic a produs de asemeni
hiperamoniemie (prea mult amoniu în sânge). Amoniul este găsit în mod normal doar în cantităţi infime
în sânge, ficatul transformându-l în uree. Fără suficient acid orotic, un ingredient-cheie în ciclul
producerii şi eliminării ureei, amoniul va otrăvi corpul, iar funcţia ficatului va fi stânjenită şi până la
urmă va înceta.
Cercetătorii nu au răspuns încă la întrebarea dacă acidul orotic este sau nu o vitamină adevărată
sau o vitamină între vitamine, aşa ca PABA. Oricum, părerea mea este că probabil acidul orotic este o
vitamină între vitamine, găsită în cantităţi infime în corp, dar având, fără îndoială, un rol vital în
alcătuirea codului nostru genetic. Importanţa ei nu poate fi nici diminuată, nici ignorată. Totuşi,
administrarea ei ar fi mai bine să se facă sub supravegherea unui medic până când vom afla mai multe
despre ea.
INOZITOL
Sinonime: Există unele păreri contrare despre felul în care ar trebui denumită această vitamină. Unele
surse o denumesc mezo-inozitol. Termenul preferat în ultimul timp este mio-inozitol. Mai este cunoscut
ca inontal, bios I, i-inozitol, factor anti-chelie, inozit, vitamina B-9.
Surse:
Vegetale: fasole roşie, germeni de fasole mung, mazăre verde, porumb şi boabe de soia.
Fructe şi nuci: toate nucile, murele, grapefruit, sucul de portocale şi de caise.
Carne şi peşte: creier, inimă şi ficat de vită.
Cereale: uruială de grâu, germeni de grâu şi orez brun
Lactate: necunoscute
Suplimente naturale: drojdie şi melasă
Parte a complexului de vitamine B, inozitolul este o substanţă cristalină albă, cu gust dulce,
solubilă în apă. Există nouă tipuri de bază de inozitol care se găsesc în plante sau în ţesuturile animale.
Se găseşte în seminţe şi cereale integrale ca acid fitic. Acidul fitic pare să intervină în absorbţia calciului
şi fierului. Inozitolul găsit în ţesuturile animale acţionează ca un ajutor pentru aceste minerale.
A fost descoperit în Europa în anul 1850, iar în 1871 Leibig îl considera doar ca un substrat
necesar creşterii drojdiei. Inozitolul nu a fost considerat cu adevărat vitamină până în 1956, fiind
considerat doar o substanţă interesantă, pentru a cărei înţelegere s-a făcut prea puţină cercetare. Chiar şi
azi, cercetătorii ştiu puţine despre vastele abilităţi ale inozitolului, mai ales că rezultatele experimentelor
nu au permis formularea unor concluzii clare. Nu există un acord nici dacă inozitolul este sintetizat de
către flora intestinală sau de către structura celulelor în sine.
Se consideră că inozitolul are trei funcţii diferite în corp: oxidarea dioxidului de carbon, sinteza
fosfolipidelor cum ar fi lecitina şi participarea lui în gluconeogeneză (formarea glicogenului din
proteine sau grăsimi). Circa 7% din vitamină este folosită pentru formarea glucozei. El se găseşte în
formă liberă sau combinată în ficat, plămâni, muşchi şi în cele mai multe ţesuturi şi fluide. În special
creierul este o bogată sursă de inozitol. Vitamina este excretată zilnic prin urină în cantităţi destul de
mari (circa 35 mg).
Aliaţi: Inozitolul este cel mai eficient când este luat împreună cu întregul complex de vitamine
B, în special cu colina şi biotina. El acţionează foarte strâns cu colina şi biotina pentru a forma lecitina
în corp. Alţi aliaţi sunt vitaminele C şi E şi acidul linoleic.
Antagonişti: Câteva tipuri de antibiotice, în special streptomicina, streptidina şi streptamina par
să scadă producţia de inozitol prin distrugerea florei intestinale, lucru care sugerează că inozitolul este
sintetizat la nivelul intestinelor. Consumul de mari cantităţi de cafea produce spolierea organismului de
inozitol.
Necesarul zilnic nu a fost stabilit de către FDA. Dozele unice de până la 500 mg se
comercializează fără prescripţie medicală. Se recomandă administrarea vitaminei B complex care să
conţină câte 1000 mg de inozitol şi colină. Deoarece se cunosc atât de puţine despre această vitamină,
trebuie totuşi adoptată o oarecare precauţie când e vorba de a lua suplimente sau acestea să fie
administrate sub supravegherea medicului.
Doze terapeutice: Sub supravegherea medicului, se recomandă între 500 şi 1000 mg inozitol cu
colină.
Megadoze: Unii medici au folosit doze de 3000 mg pentru a trata bolnavi cu simptome de
ateroscleroză.
Toxicitate: Nu se cunoaşte vreun nivel de toxicitate şi nici care sunt simptomele acesteia.
Toate deficienţele de inozitol sunt legate de deficienţe ale altor vitamine, în special colina. La
unison cu colina, inozitolul este în primul rând implicat în descompunerea grăsimilor din corp. Cele
două vitamine se combină în ficat pentru a crea lecitina. Dacă lecitina nu este disponibilă pentru a
descompune grăsimile în săruri biliare, acestea vor forma depozite care se vor depune pe artere, în
rinichi şi în ficat. Mai târziu pot să apară boli de inimă, mărirea şi inflamarea ficatului sau boala Bright
la rinichi.
Există o relaţie între diabetul insipid şi lipsa inozitolului, deşi oamenii de ştiinţă nu au desluşit
încă întregul mecanism. Persoanele care au diabet insipid (o boală cauzată de glanda pituitară
posterioară care nu secretă suficientă vasopresină, hormonul antidiuretic) tind să elimine mult mai mult
inozitol decât în mod normal. S-a sugerat că mecanismul reţelei renale de canale de transport al glucozei
şi inozitolului au o strânsă legătură cu această stare. Testele au arătat de asemeni că inozitolul poate
scădea colesterolul în cazul diabeticilor.
Căderea părului, anormalităţi ale ochilor şi un nivel ridicat al colesterolului în sânge sunt alte
simptome ale deficitului de inozitol.
Sub supravegherea nutriţioniştilor, unele persoane au reuşit o scădere semnificativă a
colesterolului sangvin în special prin ingestia vitaminelor A,D,E şi B. Câţiva au luat câte 250 mg de
inozitol şi colină de câte şase ori pe zi pentru o scurtă perioadă. Rezultatul a fost scăderea nivelului
colesterolului, mai multă energie şi o stare de bine general. În plus, inozitolul poate descompune
depozitele de grăsime în cazul cirozei.
ACID PANTOTENIC
Guvernator astrologic: Neptun
Forme sintetice: pantotenat de calciu sau D-Ca pantotenat.
Sinonime: vitamina antistres, biolla, factorul anti-încărunţire, coenzima A, vitamina B-5.
Surse:
Vegetale: fasole, brocoli, conopidă crudă, năut, linte gătită, ciuperci şi boabe de soia.
Fructe şi nuci: avocado, fructe de soc crude, suc de portocale, de ananas şi de pepene verde.
Cereale: făină de hrişcă, tărâţe de grâu şi făină de seminţe de susan.
Ouă şi lactate: ouă şi lapte degresat.
Suplimente naturale: drojdie.
Obţinut prima dată în stare pură din drojdie şi extract de ficat, acidul pantotenic este un ulei
instabil, vâscos, galben pal. Deoarece este atât de instabil ca ulei, acidul pantotenic se stabilizează pe o
bază de calciu sau sodiu. Ca produs comercial stabil, el se prezintă sub formă cristalină de culoare albă,
ca sare de calciu sau sodiu (ambele sintetice). Este nevoie de 1,087 părţi de pantotenat de calciu pentru a
echivala cu o parte de acid pantotenic.Component al complexului de vitamine B, acidul pantotenic este
rapid solubil în apă, sensibil la acizi, baze şi căldură. Prin gătire se pierde până la 44% din vitamină.
Acidul pantotenic sau pantotenul (de la grecescul pan care înseamnă „peste tot”) se găseşte în
toate tipurile de ţesuturi animale sau vegetale. Se poate găsi în stare liberă, dar de obicei se află în
compuşi chimici.
Deşi se regăseşte în toate celulele vii, acidul pantotenic este important în special în cortexul
suprarenalelor (învelişul exterior al glandelor suprarenale localizate deasupra rinichilor) care produc
cortizonul şi alţi hormoni importanţi responsabili de sănătatea nervilor şi pielii. Datorită importanţei
sale pentru funcţia suprarenalelor, această vitamină este implicată în toate funcţiile vitale.
Una din sarcinile cele mai importante este menţinerea corpului liber de infecţii. Acidul
pantotenic s-a constatat a fi esenţial pentru producerea anticorpilor. El măreşte energia şi grăbeşte
însănătoşirea. Acidul pantotenic protejează toate membranele de posibilele infecţii, fiind necesar pentru
menţinerea sistemului endocrin în bună stare de funcţionare.
Ca şi coenzimă (A), acidul pantotenic sintetizează colina în acetilcolină, acesta fiind un
neurotransmiţător responsabil de funcţionarea sinapselor. Acidul pantotenic ajută de asemeni la sinteza
colesterolului, a steroizilor (compuşi liposolubili) şi a acizilor graşi, cât şi la menţinerea sănătăţii florei
intestinale.
Acidul pantotenic se găseşte în plasma sangvină. Mici cantităţi se găsesc în ficat, inimă şi
rinichi. Deoarece este solubil în apă, el se elimină zilnic prin urină.
Aliaţi: Acidul pantotenic este mai eficient când este luat împreună cu celelalte vitamine din
complexul B, în special cu vitamina B-6, B-12, biotină şi acid folic. De asemeni vitamina C, calciul şi
sulful sunt aliaţi de prim rang.
Antagonişti: Eficienţa acidului pantotenic este diminuată de metil-bromidă (un insecticid
fumigant pentru alimente), acid pantotenic W-metil, acid homopantotenic şi pantotenamide.
Sugari: 0-1 an: 3 mg.
Copii 1-4 ani: 5 mg.
Orice persoană peste 4 ani: 10 mg.
Doze terapeutice: Se recomandă zilnic între 50 şi 1000 mg timp de 6 luni, sub supravegherea
medicului.
Megadoze: S-au administrat 10.000 mg pantotenat de calciu zilnic, timp de 6 săptămâni. Dozele
de 10.000-20.000 mg de acid pantotenic sub formă de sare de calciu necesită precauţii din cauza
posibilelor efecte secundare.
Toxicitate
Nu se cunosc efecte secundare ale acidului pantotenic. Se consideră totuşi că pentru a fi asimilat,
acidul pantotenic trebuie asociat cu acid folic.
Deoarece acidul pantotenic se găseşte în toate celulele corpului, de obicei el nu lipseşte, dar
deficienţa poate totuşi să existe. Unul din primele simptome este oboseala, depresia, iritabilitatea şi
ameţeala – toate acestea fiind legate de insuficienţa hormonilor eliberaţi de suprarenale, acestea neavând
la dispoziţie suficient acid pantotenic. Dacă deficienţa persistă, apare slăbiciunea musculară, urmată
apoi de disfuncţii ale stomacului şi constipaţie.
În cazul deficitului sever va apărea epuizarea suprarenalelor. De exemplu, lipsa acidului
pantotenic va împiedica producerea unui hormon suprarenal care recuperează azotul din celulele uzate
ale corpului şi îl refoloseşte pentru elaborarea aminoacizilor vitali pentru repararea ţesuturilor. Astfel, în
faza epuizării suprarenalelor, muşchii îşi vor pierde tăria şi vor apărea crampele şi lipsa de coordonare.
Un alt hormon, aldosteronul, reţine sodiul în structura celulară. Fără suficient acid pantotenic sodiul nu
este produs, potasiul părăseşte celulele şi încep să apară problemele musculare, inclusiv slăbiciunea şi
chiar parţiala sau completa paralizie.
O a doua boală produsă de epuizarea suprarenalelor este tensiunea arterială scăzută care apare
când mari cantităţi de apă şi sodiu sunt excretate iar volumul de sânge din corp scade deoarece hormonii
necesari nu sunt prezenţi pentru a stabiliza situaţia.. De asemeni, persoana poate face foarte uşor infecţii
care durează mult, iar corpul nu este capabi să lupte cu ele.
Alte simptome ale deficitului sever de acid pantotenic sunt hipoglicemia şi insomnia. Senzaţia
de arsură, mâncărime sau durere a picioarelor pare a fi cauzată tot de o lipsă de acid pantotenic şi/sau
vitamina B-6: depozite de grăsime astupă arterele mai mici ale picioarelor, întrerupând aportul de
oxigen şi provocând durere şi mâncărime.
Problemele cu stomacul şi cu intestinele par a fi şi ele asociate deficitului de acid pantotenic. De
exemplu, acidul pantotenic contribuie la producerea acidului clorhidric. Fără un aport suficient de
vitamină şi în condiţii de stres emoţional susţinut se poate forma un ulcer. În plus, pot să apară tulburări
gastrointestinale care merg de la o ciudată senzaţie de mâncărime şi arsură în zonă, până la nişte
intestine nărăvaşe şi constipaţie. Pierderea poftei de mâncare nu este neobişnuită iar enzimele digestive
şi aciditatea gastrică pot scădea foarte mult, cauzând mai multe tipuri de probleme intestinale.
Deoarece abilitatea noastră de a face faţă stresului este strâns legată de acidul pantotenic,
anumite tipuri de suferinţe cum ar fi astmul şi alergiile, considerate a fi declanşate de probleme
emoţionale, au răspuns foarte bine la administrarea de acid pantotenic. Fără cantităţi suficiente din
această vitamină necesară elaborării cortizonului de către suprarenale, alergii precum febra de fân,
alergia la polenuri, urticaria, eczemele şi astmul se pot înrăutăţi, deoarece numărul eozinofilelor (un tip
de celule albe ale sângelui) va creşte anormal de mult.
O boală cunoscută ca neuropatie mielo-optică subacută are simptome asemănătoare celor ce au
loc când din corp lipseşte acidul pantotenic. Această boală apare datorită consumului de metil bromidă,
un insecticid fumigant pentru alimente. S-a demonstrat că insecticidul transformă acidul pantotenic într-
un compus necunoscut, făcând astfel ca acidul pantotenic să părăsească corpul.
Oamenii de ştiinţă pun pe seama pierderii acidului pantotenic şi a consumului în exces de
alimente preprocesate incidenţa crescută a artritei reumatoide şi a osteoartritei. Glandele suprarenale
produc cortizonul care ţine sub control inflamaţiile, iar lipsa acidului pantotenic determină o rată mare
de sedimentare. Experimentele au dovedit că administrarea vitaminei ajută la ameliorarea simptomelor
artritei.
Aşa cum am arătat, acidul pantotenic, cât şi vitaminele B-6 şi C, pot ameliora simptomele
diferitelor alergii, deoarece ea are o calitate şi o acţiune antihistaminică. De aceea ea reprezintă un
substituent preţios pentru antihistaminice care, în exces, pot afecta ficatul, împiedicându-i capacitatea de
a produce propriile-i enzime pentru a forma histaminaza şi forţând astfel deja suprasolicitatele
suprarenale să producă mai mult cortizon.
În plus, bruxismul (scrâşnitul dinţilor în timpul somnului) s-a constatat că poate fi îndepărtat cu
suplimente de acid pantotenic şi calciu. Situaţiile de stres consumă mai mult acid pantotenic plus
coenzima sa (A), responsabile pentru producerea acetilcolinei. Astfel transmisia nervoasă se atenuează
şi bruxismul încetează.
Diabetul insipid (boală în care nivelul glicemiei variază foarte mult într-un timp foarte scurt)
pare să răspundă excepţional la suplimentele de acid pantotenic. Se menţionează că persoanele cu diabet
au o nevoie foarte mare de potasiu, proteine, vitamina B-12, vitamina C, niacinamidă şi lecitină, dar şi
mai mare de acid pantotenic.
Guta (o acumulare de acid uric în anumite părţi ale corpului) poate fi ameliorată cu acid
pantotenic. Dacă această vitamină lipseşte, acidul uric nu se poate transforma în uree şi astfel apar
depunerile. De asemeni, vitamina A este utilă în prevenirea acestei boli.
În sfârşit, glandele pituitară, suprarenale şi sexuale sunt toate alcătuite din colesterol. Fără acidul
pantotenic care să contribuie la transformările biochimice, colesterolul nu poate fi utilizat pentru
realimentarea glandelor care să fabrice hormonii necesari.
ACID PANGAMIC
Forme sintetice: pangamat de calciu şi pangamat de sodiu
Sinonime: vitamina B-15
Surse:
Vegetale: necunoscute
Fructe şi nuci: sâmburi de caise (dar consumaţi în cantitate mică deoarece conţin cianide), nuci în
general, seminţe de floarea-soarelui, de dovleac şi de susan.
Carne şi peşte: ficat de cal şi de vită
Ouă şi lactate: necunoscute
Suplimente naturale: drojdie şi tărâţe de orez
Despre acidul pangamic se cunosc relativ puţine lucruri. El este o vitamină solubilă în apă,
extrasă pentru prima dată din sâmburii de caise. Mai târziu a fost obţinută o formă cristalină din tărâţe
de orez, drojdie şi cereale integrale.
Acidul pangamic, membru al complexului de vitamine B a fost descoperit în SUA în 1952 de
către unul din cei mai mari cercetători ai vitaminelor din toate timpurile, dr. E.T. Krebs. Cuvântul
pangamic provine din cuvintele greceşti pan-peste tot şi gami-familie. Vitamina se găseşte în multe
seminţe. Krebs a realizat o formă sintetică pe care a numit-o pangamat de sodiu, dar ea avea unele
efecte secundare toxice. Mai târziu, în 1964, ruşii au produs o altă formă sintetică, pangamat de calciu,
care nu mai avea unele din efectele toxice ale pangamatului de sodiu.
Acidul pangamic este un puternic agent metilant al acidului glucuronic, fiind responsabil cu
procesul de oxidare şi cu respiraţia celulară. El a fost util în special în tratarea hipoxiei (slabul aport de
oxigen pentru ţesuturile corpului). El joacă un rol în metabolismul proteinelor, mai ales pentru muşchiul
inimii. Este o vitamină necesară în susţinerea şi stimularea sistemului endocrin şi a celui nervos. El
descompune şi metabolizează grăsimile şi s-a constatat a fi util în reducerea nivelurilor mari de
colesterol.
La acest moment se cunosc puţine despre absorbţia sau depozitarea acestei vitamine. Oricum, se
ştie că mari cantităţi de acid pangamic sunt eliminate prin urină, fecale şi transpiraţie.
Aliaţi: Acidul pangamic este mai eficient când este luat împreună cu restul vitaminelorB şi cu
vitaminele C, E şi A.
Antagonişti: necunoscuţi.
Deoarece FDA nu a recunoscut acidul pangamic drept nutrient pentru menţinerea sănătăţii
zilnice, nu s-a stabilit doza necesară.
Doze terapeutice: Dr. Paavo Airola recomandă 100mg zilnic, administrat în două prize de câte
50 mg, dimineaţa înainte de micul dejun şi seara. Injecţiile cu 2,5 până la 10mg au produs la unii
pacienţi îmbujorări asemănătoare celor produse de niacin.
Megadoze: S-a raportat că 500 mg zilnic este o doză care nu produce efecte secundare. Unele
autorităţi sugerează că 150 mg ar fi doza potrivită, dar cercetătorii ruşi, care au întreprins cele mai multe
experimente cu această vitamină, recomandă o doză de 50 mg zilnic.
Toxicitate
Dr. E.T.Krebs jr. afirmă că nivelul toxic al acidului pangamic apare la o doză de o sută de mii de
ori mai mare decât doza terapeutică, considerată a fi între 50 şi 100 mg. Oricum, simptomele toxicităţii
nu se cunosc, fiind necesară încă multă muncă de cercetare.
Conform dr. Airola, lipsa acidului pangamic diminuează oxigenarea celulelor, creând astfel
hipoxia. De asemeni sunt posibile tulburări nervoase şi endocrine. În plus, pot să apară bolile de inimă
asociate cu ateroscleroza. În Rusia, chiar probleme cardiace foarte serioase au fost tratate cu succes cu
această vitamină. Simptome asociate cu ateroscleroza cum ar fi durerile de cap, tensiunea, respiraţia
scurtă, insomnia şi durerile în piept au fost atenuate cu adaos de acid pangamic în alimentaţie.
Sub îndrumarea prof. Yakov Shpirt, ruşii au întreprins ani de zile experimente asupra acidului
pangamic. Mai mult de 1000 de pacienţi au luat acid pangamic în cadrul unor experimente ce urmăreau
validitatea substanţei. S-au obţinut rezultate uluitoare în tratarea pacienţilor cardiaci şi a copiilor autişti
sau cu leziuni cerebrale uşoare. Acidul pangamic pare a fi de ajutor într-o gamă largă de afecţiuni
cardiace, inclusiv angina (boală caracterizată de crize de sufocare), scleroza coronariană (îngroşarea
arterelor coronare), probleme circulatorii şi insuficienţă cardiopulmonară.
În ce priveşte plămânii, emfizemul, cianoza (învineţirea pielii ca urmare a lipsei de oxigen) şi
astmul bronşic, toate au răspuns bine la doze cuprinse între 120 şi 160 mg.
Acidul pangamic s-a dovedit util şi în ameliorarea tulburărilor asociate cu alcoolismul. De
exemplu, doze suficiente de vitamină au ajutat unii alcoolici să-şi piardă pofta pentru băutură. De
asemeni, acidul pangamic a fost util în anumite boli de ficat precum ciroza sau hepatita, când acestea au
fost descoperite în stadii incipiente.
Acidul pangamic poate deveni o alternativă pentru tratarea anumitor tipuri de cancer. Dr. Felix
Warburg sugerează că atunci când celulele nu primesc suficient oxigen din lipsă de acid pangamic, ele
probabil că-şi schimbă metabolismul şi devin maligne: există o teorie care spune că celulele sănătoase
au nevoie de oxigen, iar cele maligne, nu.
Muşchii lezaţi sau deterioraţi au răspuns, de asemeni, bine la administrarea a 300 mg acid
pangamic în zilele imediat următoare producerii leziunilor, acesta ajutând la vindecarea din timp a
muşchilor: când oxigenul se găseşte din abundenţă, celulele pot să-l folosească în activitatea pe care ele
trebuie să o îndeplinească, accelerând astfel procesul de vindecare.
În sfârşit, o ştire interesantă: în SUA, acidul pangamic este administrat cailor care participă la
competiţii de sărituri.
VITAMINA C
Forme sintetice: acid cevitaminic, acid ascorbic, ascorbat de sodiu.
Sinonime: acid cevitaminic, acid antiscorbutic, acid hexuronic, vitamina C hidrosolubilă2.
Surse:
Vegetale: tablete de lucernă, sparanghel, varză de Bruxelles, morcovi, ţelină, spanac, tomate, salată
verde, năsturel, gulii.
Fructe şi nuci: citrice şi sucul lor, căpşuni, migdale, banane, afine, zmeură, coacăze, merişor, grapefruit,
ananas, pepene galben, suc de mere etc.
Carne şi peşte: ficat de pasăre, inimă şi ficat de iepure.
Lactate şi ouă: lapte degresat
Ierburi: seminţe de brusture, ardei iute, podbal, fructe de soc, oregano, boia de ardei, pătrunjel,
gălbenele, măceşe.
Suplimente naturale: cireşe/vişine şi măceşe
Unitate de măsură: miligramul.
Vitamina C este o pudră albă, solubilă în apă şi insolubil în uleiuri. Este distrusă de lumină şi aer
şi instabilă în acizi. Din cauza reacţiei chimice, vasele de cupru cauzează o mare pierdere a vitaminei C.
Gătitul (dar nu la aburi) de asemeni distruge cea mai mare parte a vitaminei.
Deoarece vitamina C este destul de instabilă, o formă sintetică mai stabilă, adesea denumită acid
ascorbic, este folosită mai frecvent în medicină. Cristalele uscate de acid ascorbic sunt stabile faţă de aer
2
Oricine care cumpără vitamina C sintetică trebuie să citească atent etichetele şi prospectele, deoarece unele preparate pot
conţine sodiu, care, şi aşa, este în exces în alimentaţie. În plus, suplimentul nu va conţine şi bioflavonoide, dacă acestea nu
sunt trecute pe etichetă.
şi lumină la temperatura camerei pentru lungi perioade de timp. De asemeni ele îşi păstrează mai bine
calităţile în alimente congelate dacă aerul nu este prezent.
Oamenii sunt una din puţinele specii, alături de porcuşorii de Guineea, maimuţe, anumite păsări
şi peşti care nu pot sintetiza intern vitamina C. Irwin Stone, un biochimist, afirmă că motivul pentru
care oamenii nu au capacitatea de a-şi crea în propriul corp vitamina C este un defect genetic pe care el
îl numeşte „catastrofă biochimică”. Stone afirmă că vitamina C a fost odată o substanţă elaborată în
mod normal în corp, până când a intervenit o mutaţie genetică care a distrus o enzimă hepatică necesară
sintezei acidului ascorbic în organism. În consecinţă, cu toţii am contractat o boală genetică pe care
Stone o numeşte hipoascorbemie. Din cauza acestei boli au apărut multiple probleme printre care
scorbutul, care a ucis sute de mii de oameni de-a lungul secolelor, până când s-a descoperit că citricele
proaspete pot opri boala din evoluţia ei.
Într-adevăr, numeroasele funcţii ale acidului ascorbic par să dea dreptate teoriei lui Stone. S-a
emis chiar ipoteza că metabolismul vitaminei C poate reprezenta un indicator al metabolismului general
al corpului, cu alte cuvinte, vitamina C contribuie în toate procesele metabolice ale organismului.
Una din contribuţiile esenţiale ale vitaminei C este de a ajuta la formarea colagenului, o
substanţă care reprezintă circa 40% din proteinele corpului. Colagenul este un compus asemănător unei
fibre care menţine celulele în formaţia lor naturală în ţesuturi, păstrându-le sănătoase. Dacă colagenul
este puternic şi rezistent, celulele rezistă oricărei infecţii invadatoare. Dacă însă colagenul este slab din
lipsa acidului ascorbic din corp, celulele îşi pierd tăria suportului, cauzând slăbirea proteinelor din piele,
tendoane, oase, cartilaje şi alte ţesuturi de legătură.
De asemeni, vitamina C este extrem de importantă în formarea hematiilor prin menţinerea
elasticităţii capilarelor, venelor şi arterelor, prevenindu-se astfel hemoragiile. În plus ea este necesară
pentru stoparea alergiilor şi combaterea infecţiilor bacteriene: fagocitele (tip de celule albe ale sângelui)
reprezintă apărarea corpului împotriva bacteriilor invadatoare, iar acidul ascorbic ajută ca reacţiile
biochimice din aceste celule să aibă loc şi să le sporească activitatea şi eficienţa în acţiunea lor
antibacteriană. Una din cele mai importante funcţii ale vitaminei C este de a contribui la transferul
fierului din plasma sangvină în ficat unde se constituie depozite de feritină: fără cantităţi adecvate de
fier rezultă anemia.
Vitamina C pătrunde în sânge la 2-3 ore după ingestie, iar ceea ce nu este folosit se excretă zilnic
prin urină. Vitamina C este absorbită prin tractul gastrointestinal şi apoi este distribuită prin intermediul
circulaţiei sangvine acolo unde este necesară în corp. Ea este depozitată în glandele suprarenale şi, în
cantitate mai mare în glanda pituitară. Circa 200 miligrame de vitamina C se găsesc în fluidele celulare.
Aliaţi: Vitamina C este mai eficientă când este luată împreună cu complexul B, bioflavonoide,
calciu şi magneziu.
Antagonişti: Sunt multe substanţe şi circumstanţe care pot, fie să diminueze efectul deplin al
vitaminei C, fie să o împiedice de a ajuta alte vitamine şi minerale în procesele lor de sinteză. Mai jos
sunt prezentaţi câţiva din cei mai mari inamici ai vitaminei C.
Deoxicorticosteronul scade acţiunea vitaminei C, afectând astfel dezvoltarea ţesutului
scheletului. Acidul D-glucoascorbic, aspirina, barbituricele, adrenalina, stilbestrolul, estrogenul,
sulfamidele, clorura de amoniu, antihistaminicele, tiouracilul, medicaţia pentru tiroidă şi indometacinul
fie distrug vitamina C, fie inhibă asimilarea ei. De asemeni, vitamina C are o reacţie chimică adversă cu
fierul şi cuprul, cu hemocromogenul (compus ce face parte din hemoglobină) şi cu qinonele (produşi ai
acidului qinic). Situaţiile de stres (inclusiv operaţiile), oboseala, fumatul, consumul de alcool, o dietă
bogată în alimente ce conţin mult nitrat şi diabetul, toate acestea vor necesita cantităţi mult mai mari de
vitamina C. Vasele sau tacâmurile de cupru distrug vitamina C.
Sugari 0-1 an: 35 mg.
Copii 1-4 ani: 40 mg.
Orice persoană peste 4 ani şi în orice stare fiziologică: 60 mg
De când a fost descoperită vitamina C şi importanţa ei pentru atât de multe funcţii corporale, au
fost mereu controverse asupra minimului necesar zilnic. Având în vedere nevoile individuale, dr. Linus
Pauling, consideră că doza optimă se înscrie între 250 şi 10.000 miligrame zilnic, el însuşi spunând că
îşi administrează zilnic 2000 mg.
Doze terapeutice: Dr. Paavo Airola sugerează între 100 şi 10.000 mg.
Megadoze: Un medic a folosit doze masive cu rezultate extrem de bune. El a administrat
140.000 mg unei femei care suferea de pneumonie, aceasta vindecându-se în trei zile. În general se
consideră că tot ce trece de 15.000 mg poate fi considerat megadoză, deşi pot fi persoane care să aibă
nevoie de mai mult.
Toxicitate
Nivelul de toxicitate nu este cunoscut. Deoarece vitamina C este eliminată zilnic prin urină, nu
există temeri că aceasta s-ar putea depozita pe undeva prin corp. Oricum, unele persoane care iau între
10.000 şi 15.000 mg la o priză pot avea senzaţii de arsură la urinare, diaree sau mâncărime a pielii.
Mâncărimea pielii se poate datora excipienţilor folosiţi în procesul de fabricaţie al medicamentului.
Diareea sau arsura la urinare este semnul că în corp există mari cantităţi de vitamină care trebuie
eliminată.
Multe dintre simptomele scorbutului sunt împărtăşite de americani. Între acestea sunt gingiile
spongioase, sângerarea gingiilor (în special în timpul spălatului pe dinţi), pioree (o boală infecţioasă a
gingiilor) şi pierderea dinţilor. Semne mai accentuate ale scorbutului includ hemoragiile la nivelul
capilarelor, apariţia vânătăilor de la cele mai uşoare lovituri şi dispariţia lor abia după multe zile sau
săptămâni, încheieturi umflate, inflamate şi o continuă susceptibilitate la infecţii. În stadiile avansate ale
bolii apar fracturile oaselor, anemia şi infecţiile intestinale şi respiratorii.
Alte semne ale deficienţei de vitamina C sunt rănile sau oasele rupte care se vindecă foarte greu,
sângerările nazale, ulcereul peptic sau duodenal, reducerea hemoglobinei care produce anemie cu
consecinţe asupra glandelor suprarenale care funcţionează foarte slab, apărând astfel oboseala,
iritabilitatea şi epuizarea.
Vitamina C este un prieten foarte puternic pentru multe alte vitamine. Luată în doze suficiente,
de exemplu, atenuează simptomele deficitului de acid folic prin stimularea formării factorului
citrovorum sau a acidului folinic. În plus ea protejează tiamina, riboflavina, acidul pantotenic, acidul
folic, vitamina A şi vitamina E împotriva oxidării, iar vitamina B-12 poate fi înlocuită sau potenţată în
acidul lactic bacterian.
Unul din cei mai buni parteneri ai vitaminei C este acidul pantotenic. Vitamina C este cunoscută
ca stimulant al creşterii florei intestinale care produce cantităţile necesare de vitamina B complex,
inclusiv acid pantotenic. Împreună vitaminele ajută la vindecarea ulceraţiilor ţesuturilor, în special din
stomac şi duoden. Fără suficient acid pantotenic poate apărea ulcerul, iar fără vitamina C ulcerul nu se
poate vindeca.
În plus, vitamina C poate compensa parţial deficitul de acid pantotenic, în special în prevenirea
epuizării glandelor suprarenale. Acidul pantotenic este responsabil cu secreţia hormonală care să
menţină stabilitatea organismului în timpul perioadelor stresante. Deşi hormonii pot fi produşi şi fără
vitamina C, dacă aceasta nu este disponibilă în cantitate suficientă, glandele pot sângera iar producţia de
hormoni va scădea considerabil, lăsând corpul la dispoziţia atacului provocat de stres. Acidul ascorbic
accelerează producţia de cortizon şi ajută la mai buna utilizare a acestuia în corp. Când acidul
pantotenic este deficitar, o cantitate suficientă de vitamina C poate amâna leziunile glandelor
suprarenale.
Vitamina C este de asemeni necesară vitaminei E pentru ca aceasta să funcţioneze la întregul
potenţial de factor anti-îmbătrânire. În procesul de îmbătrânire, radicalii liberi (produşii oxidării acizilor
graşi esenţiali) circulă prin corp distrugând ţesuturile şi modificând forma sub care sunt organizate
celulele. Ca urmare, apare îmbătrânirea pielii. Când regimul alimentar conţine prea multe grăsimi care
sunt preponderente în raport cu cantitatea de vitamina E din corp, distrugerea s-a făcut. În plus, când
fibrele de colagen îmbătrânesc, ele sufocă ţesuturile care devin anoxice (lipsite de oxigen) şi astfel
rezultă ridurile. Vitamina C este foarte importantă pentru sănătatea colagenului şi, dacă este luată în
cantităţi suficiente, ea va încetini considerabil procesul îmbătrânirii.
Trebuie să adăugăm că fierul nu va fi descompus şi folosit corespunzător dacă nu există
suficientă vitamina C. Femeile care suferă din cauza deficitului de fier provocat de probleme menstruale
sunt tratate de medicul lor cu suplimente cu fier, dar dacă ele nu vor primi şi suficientă vitamina C, care
să ajute la asimilarea fierului, vor avea parte doar de constipaţie când fierul se va elimina prin tractul
digestiv nefolosit, iar anemia se va instala.
Vitamina C este un antidot folositor împotriva diferitelor intoxicaţii cum ar fi cea cu mercur,
cadmiu sau plumb, metale care se găsesc în mediu şi provin de la gazele de eşapament, emisiile de gaze
şi fum de la fabrici şi alte surse de poluare, inclusiv fumatul. Nivelurile mari de acid ascorbic efectiv
evacuează afară din corp aceste substanţe anorganice astfel încât acestea să nu se
sedimenteze/acumuleze şi să nu producă o gamă largă de simptome sau boli. Alte toxice de natură
organică cum ar fi înţepăturile şi muşcăturile de insecte sau muşcăturile de şarpe sunt atenuate sau
controlate prin injectarea unor doze masive de vitamina C.
Una peste alta, vitamina C poate fi o armă foarte puternică. Ea este un antibiotic foarte puternic.
Experimentele cu peroxid de hidrogen şi sulfat feros au dovedit că vitamina C este egală în putere cu
alte substanţe antibiotice şi este mai rapidă. În plus, vitamina C luptă cu nitriţii folosiţi ca şi conservant
şi aromatizant în toate preparatele din carne (mezeluri). Experimentele de laborator au arătat că în
stomac nitriţii se combină cu amine secundare pentru a crea nitrozaminele, compuşi cu efect cancerigen
dovedit. O cantitate suficientă de vitamina C în sistem poate efectiv să blocheze transformarea nitriţilor
în nitrozamine.
De asemeni, vitamina C combate efectele medicamentelor. De exemplu, corticosteroizii
(medicamente prescrise pentru un număr de boli precum eczemele, alergiile, acneea, febra reumatică,
astmul bronşic, boli gastrointestinale şi miastenia gravis) au o gamă largă de efecte secundare toxice
care induc hipertensiune, hiperglicemie, probleme cardiace, boli de piele, vindecarea înceată a rănilor,
glaucomul şi problemele menstruale. Luând vitamina C împreună cu medicamentul, persoana are şanse
să evite aceste complicaţii. Alcoolul, consumat în cantităţi moderate, poate suprasolicita ficatul,
împiedicând abilitatea acestui organ de a produce suficientă enzimă alcool dehidrogenază care să
metabolizeze alcoolul. Cu suficientă vitamina C, enzima este capabilă să funcţioneze mai rapid.
Femeilee însărcinate par să beneficieze dintr-un supliment de vitamina C în regimul lor. S-a
observat că în 300 de cazuri de femei cărora li s-a administrat între 4000 şi 15000 mg de vitamina C
zilnic, acestea au suferit mai puţin de crampe musculare la picioare şi au avut un nivel al hemoglobinei
mai stabil decât gravide care nu au luat suplimente de vitamina C. În plus, travaliul a fost mai scurt şi
mai puţin dureros, iar hemoragiile postpartum au fost mai rare.
Vitamina C ajută la atenuarea flebitei care poate apărea după operaţii sau după naştere. Flebita (o
boală în care se formează trombi sau cheaguri de sânge) începe ca o inflamaţie a unei vene, de obicei de
la picior. Această inflamaţie poate distruge capilarele mai mici sau o venă mai mare, sau cheagul poate
migra în plămâni sau inimă, cauzând oprirea inimii sau obstrucţia completă a unei vene. Vitamina C
menţine rezistenţa şi elasticitatea pereţilor venelor şi arterelor şi repară zonele slabe unde fibrinogenul
(o proteină din sânge) se poate agăţa/depune şi începe să formeze un cheag. Într-o serie de experimente
s-a administrat unor pacienţi cu tromboflebită câte 250 mg vitamina C zilnic, cu rezultate foarte bune.
Situaţiile de stres (în special spitalizarea cu tratament cu raze X, tratamentele prin iradiere,
medicamentele, operaţiile, perfuziile, injecţiile sau imobilizările) pot spolia sever rezervele de vitamina
C din corp. Stresul fără o administrare zilnică de vitamina C încetineşte mult procesul de vindecare iar
suprarenalele obosesc şi se epuizează, dând naştere astfel la şi mai multe şi inutile complicaţii.
Printre persoanele sub un stres enorm şi continuu sunt schizofrenii, care au nevoi imense de
vitamina C. Acidul ascorbic transformă substanţa adrenocrom în leucoadrenocrom care nu este toxică.
În schizofrenie, adrenocromul este transformat în substanţa toxică numită adrenolutin. Un psihiatru a
arătat că vitamina C administrată în megadoze de 10.000 la 30.000 mg încetineşte oxidarea adrenalinei
şi reduce cantitatea de adrenocrom din corp. Se opinează că vitamina C poate fi veriga lipsă din lanţul
care furnizează celulelor creierului suficientă adrenalină pentru a funcţiona corect. În unele experimente
prea puţină vitamina C a determinat transformări biochimice la nivelul creierului, care au avut drept
manifestare exterioară bolile mintale, confuzia şi depresia.
De asemeni, vitamina C este utilă în tratamentul bolilor cauzate de depozitele de grăsime.
Ateroscleroza coronariană (boală caracterizată de formarea depozitelor de grăsime care se fixează pe
arterele care duc la inimă) este foarte bine ţinută sub control când substanţa condroitin-4-sulfat (CSA)
se găseşte în corp în cantitate suficientă pentru a menţine supleţea arterelor şi a le proteja de acumulările
de grăsimi, iar producerea CSA este stimulată de vitamina C.
Cercetări recente au arătat că vitamina C ajută la prevenirea formării pietrelor la fiere, care sunt
formate în proporţie de 60-100% din colesterol. Pietrele la fiere arată că vezica biliară nu produce
suficientă bilă fabricată de ficat pentru a descompune corespunzător colesterolul, iar vitamina C
contribuie la producerea acidului biliar.
În sfârşit, persoanele care urmează tratament pentru artrită îşi spoliază organismul de vitamina
C. Adesea artriticii iau aspirină pentru a-şi atenua unele simptome ale bolii, fără a-şi da seama că
aspirina blochează imediat absorbţia vitaminei C în sânge. În plus, un grup de cercetători a constatat că
prednisonul (un steroid folosit de artritici) administrat copiilor le poate deteriora oasele, dacă vitamina
C nu este administrată simultan în doze mari.
VITAMINA E
Guvernator astrologic: Venus
Forme sintetice: D-alfa tocoferol, d-alfa tocoferol acetat, d-alfa tocoferol succinat şi d-alfa tocoferol
fosfat.
Sinonime: Alfa- tocoferol, beta- tocoferol, gamma- tocoferol, delta- tocoferol, epsilon- tocoferol, zeta
(1)- tocoferol, zeta(2)- tocoferol, eta-tocoferol, l-tocoferol, vitamina antisterilitate, epsitan, ephynal,
tokopharen, factor X.
Surse:
Vegetale: lucernă, soia, năsturel, frunze de păpădie, măcriş de baltă.
Fructe şi nuci:seminţe crude integrale, nuci şi avocado.
Carne şi peşte: batog, rinichi, şuncă şi pasăre.
Cereale: germeni de grâu.
Lactate şi ouă: necunoscute
Ierburi: alge, ovăz, frunze de urzici.
Suplimente naturale: algă dulse şi kelp, uleiuri de arahide, bumbac, orez, grâu, soia, şofran, tocoferoli şi
d-alfatocoferoli.
Unitate de măsură: unitate internaţională (UI).
Vitamina E este un ulei vâscos, galben-pal. Este solubil în grăsimi şi insolubil în apă. Oxidează
rapid în prezenţa bazelor şi este stabil în acizi. Este stabil la căldură, dacă nu intervin agenţi oxidanţi.
Este stabil la lumină dar este distrus de ultraviolete. Oxidează uşor în prezenţa unei diversităţi de agenţi
chimici, inclusiv a ionilor ferici, aurici, cerici şi nitraţi. Râncezirea (oxidarea) uleiului îi reduce puterea.
Se cunosc nouă tipuri de tocoferoli şi fiecare este uşor diferit din punct de vedere chimic.
Diferitele tipuri de tocoferoli pot fi obţinute din uleiuri de grâu, orez, palmier, bumbac şi soia. Cel mai
des folosit în administrarea medicală, în special pentru probleme cardiace şi circulatorii este
d-alfatocoferol.
Vitamina E a fost descoperită în 1922 de Evans şi Bishop. Numele tocoferol vine din cuvintele
greceşti tokos-naştere şi phero-a turna.
Funcţia cea mai importantă a vitaminei E este de antioxidant, adică ea împiedică oxigenul să
formeze peroxizi toxici, furnizând în schimb sângelui oxigen curat. De asemeni protejează alţi nutrienţi,
cum ar fi vitamina A şi acizii graşi polinesaturaţi de distrugerile cauzate de oxigen şi protejează acidul
linoleic în acţiunea lui de a hrăni glanda pituitară şi glandele suprarenale, astfel încât ele să poată secreta
hormoni.
Numită în mod greşit „vitamina antiîmbătrânire”, vitamina E, conform ultimelor cercetări nu
prelungeşte viaţa. În schimb, ea îmbunătăţeşte sănătatea protejând viaţa celulelor. Ea împiedică radicalii
liberi să producă distrugeri majore celuleor care, fără o cantitate adecvată de vitamina E produc ridurile
şi procesul de îmbătrânire. Respiraţia celulară în muşchi, oase şi în sistemul cardiac, toate funcţionează
mai bine dacă au la dispoziţie o cantitate adecvată de vitamina E. Ea dizolvă cheagurile de sânge, dilată
vasele de sânge şi favorizează o mai bună circulaţie a sângelui în toate părţile corpului, stimulează
secreţia de urină la cei care suferă de edeme, scade tensiunea arterială şi protejează plămânii de
poluanţi.
Vitamina E are un efect pozitiv asupra ţesuturilor organelor de reproducere la femei şi, în unele
situaţii, poate preveni sterilitatea în cazul în care nu există leziuni sau distrugeri ireparabile la nivelul
sistemului de reproducere.
Fiind liposolubilă, vitamina E este absorbită cu sărurile biliare şi grăsimile. În tractul intestinal
este absorbită din limfă în circulaţia sangvină, unde este transformată în tocoferol şi este depozitată mai
ales în ficat. În cantităţi mici este depozitată şi în glanda pituitară, în suprarenale şi în muşchii corpului,
inclusiv în inimă. Deoarece nu este produsă intern de corp, trebuie să ne bazăm pe sursele exterioare
pentru a ne asigura vitamina E şi a ne păstra sănătatea.
Aliaţi: Vitamina E este mai eficientă când este luată împreună cu vitaminele A, C, complexul B,
acizi graşi şi mangan. De asemeni ea lucrează bine împreună cu cantităţi infime de seleniu. Seleniul şi
vitamina E împreună par să distrugă peroxizii toxici care se formează în celulele capilarelor şi formează
anticorpii.
Antagonişti: Suplimentele de fier anorganic precum sulfatul feros sau compuşii gluconaţi
interferă direct în asimilarea vitaminei E. Unii medici afirmă că aceşti doi antagonişti ar trebui luaţi la
interval de 8-12 ore. Fierul organic, cum este cel din drojdia de bere, nu împiedică asimilarea vitaminei
E, ci doar fierul anorganic. Consumul de uleiuri minerale, utilizate de obicei pentru combaterea
constipaţiei interferă şi ele cu vitamina E, dizolvând-o. Uleiurile vegetale presate la rece conţin vitamina
E. Alţi antagonişti pentru vitamina E sunt estrogenii conţinuţi de pastilele anticoncepţionale, colina
sintetică şi tiroxina, un compus extras din glanda tiroidă de la oaie şi administrat persoanelor cu
hipotiroidie sau care au reacţii faţă de clorul din apă. În plus, uleiul din ficat de cod, oxidanţii, grăsimile
râncede şi a-tocoferol quinona, toate distrug vitamina E. Clorul din apă distruge şi el vitamina E.
Sugari: 0-1 an: 5 U.I.
Copii: 1-4 ani: 10 U.I.
Toate persoanele peste 4 ani, indiferent de vârstă şi stare fiziologică: 30 U.I.
Sunt opinii care afirmă că doza de 30 U.I. este prea mică, recomandând 100 U.I. pentru asolescenţi şi
adulţi.
Doze terapeutice: Se recomandă între 100 şi 600 U.I., dar persoanele cu tensiune arterială mare
sau cu reumatism cardiac cronic nu tolerează dozele mari de vitamina E. Ei trebuie să ceară sfatul
medicului înainte de a lua vitamina E. Oricine care ia vitamina E trebuie să înceapă cu cantităţi foarte
mici, pe care să le crească treptat, sub supravegherea medicului.
Megadoze: Sub supravegherea medicului se recomandă între 600 şi 2.000 U.I. zilnic.
Toxicitate
Vitamina E nu este toxică, dar unele persoane care iau între 4.000 şi 30.000 U.I. pentru lungi
perioade de timp pot resimţi unele efecte secundare cum ar fi palpitaţiile, scurtarea respiraţiei şi
ameţelile. Doar când e luată de hipertensivi sau persoane cu reumatism cardiac, vitamina E poate fi
mortală.
Carenţa de vitamina E apare foarte rar. Deficienţele datorate vitaminei E apar de fapt deoarece
vitamina nu se găseşte în cantitate suficientă pentru a se combina corespunzător cu alte substanţe cum ar
fi acizii graşi polinesaturaţi, antioxidanţii nespecifici, seleniul sau aminoacizii care conţin sulf. De
exemplu, dacă vitamina E este insuficientă pentru a opri oxidarea acizilor graşi, poate să apară anemia
hemolitică deoarece hemoglobina nu mai poate fi păstrată în celule.
Când apare deficitul de vitamina E, e posibil ca deja să fi apărut degenerări în regiunea cardio-
pulmonară, formarea cheagurilor, scăderea circulaţiei şi atacurile vasculare. Problemele cu sterilitatea
datorate regenerării celulare şi cu alte tulburări şi dereglări la femei, cum ar fi avorturile, resorbţia
fătului şi suferinţele menopauzei pot fi determinate de lipsa de vitamina E.
Deficitul sever de vitamina E poate afecta rinichii, ficatul şi pancreasul. Lipsa vitaminei este
implicată în nefrită (reţeaua de tuburi a rinichilor este blocată de celule moarte care împiedică evacuarea
urinei), în inflamaţia pancreasului şi în tulburări gastro-intestinale datorate absorbţiei deficitare a
grăsimilor şi a vitaminelor liposolubile.
Cel mai bun tip de vitamina E pentru a fi luat pare a fi d-alfa tocoferol, care se găseşte în surse
naturale-uleiurile. Deşi s-au obţinut succese minore cu d-alfa tocoferol acetat, care este un produs
sintetic, el nu pare să aibă puterea generală de vindecare a vitaminei naturale. Mai mult, unele surse
afirmă că amestecurile de tocoferoli sunt instabile şi produc mult mai puţine rezultate decât vitamina E
pură. Acesta poate fi motivul pentru care unii medici nu observă îmbunătăţiri ale stării pacienţilor cărora
le-au recomandat vitamina E în tratarea unei boli. Se pare că doar d-alfa tocoferol posedă cele mai
ample calităţi curative, în timp ce restul tocoferolilor au doar un potenţial de vindecare limitat.
De exemplu, medicii au folosit de multe ori cu succes d-alfa tocoferol pentru tratarea
persoanelor care au făcut infarct. Odată ce acest tratament preventiv este început, pacienţii observă o
diferenţă în interval de 5-10 zile, deşi procesul de vindecare durează 4-6 săptămâni.
Diabeticii care în cele din urmă ajung să sufere de simptomele ireversibile ale gangrenei la
călcâie, tălpi sau picioare au fost ajutaţi de doze masive de vitamina E, între 600 şi 1.200 U.I. zilnic.
Vitamina dilată vasele de sânge, permiţând sângelui să circule şi să dea viaţă extremităţilor afectate.
În plus, vitamina E pare să aibă puteri miraculoase de vindecare pentru cicatricile provocate de
arsuri. Vitamina E aplicată direct pe zonele afectate şi luată şi oral va dizolva pur şi simplu ţesutul
afectat, refăcând pielea astfel încât să-şi recapete elasticitatea şi flexibilitatea. Vitamina acţionează în
acelaşi timp la exterior şi dinspre interior, vindecând din ambele părţi.
Cu vitamina E care patrulează prin capilarele corpului, venele şi arterele rămân elastice şi netede
astfel încât să nu se poată forma nicio depunere care să cauzeze ateroscleroza. În plus, radicalii liberi
sunt ţinuţi sub control pentru a nu produce ridarea şi îmbătrânirea. Persoanele cu varice şi flebită au
mult de câştigat de pe urma vitaminei E. Numeroase leziuni sau boli musculare cum ar fi distrofia
musculară, fibroza chistică sau deteriorarea au fost tratate cu suplimente cu vitamina E. Conform
cercetătorilor ruşi, când vitamina E este adăugată regimurilor alimentare hiperproteice, cum sunt cele
ale sportivilor, ei au mai multă energie şi rezistenţă, iar muşchii lor rezistă mai bine la efort, fiind
capabili deci să obţină performanţe mai bune. Vitamina E furnizează oxigen în stare pură celulelor din
tot corpul, acesta fiind capabil de performanţe superioare.
Femeile care suferă de dureri menstruale, cicluri neregulate, hemoragii au fost ajutate de
vitamina E adăugată regimului alimentar.
VITAMINA K
Forme sintetice: menadionă (K3) şi menadiol (K4)
Sinonime: K-1 (filochinonă şi fitonadionă), K-2 (farnochinonă şi menachinonă), vitamina
antihemoragică, factorul protrombină şi vitamina coagulantă.
Surse
Vegetale: lucernă, frunze de castan, spanac, soia boabe, roşii, conopidă, varză, mazăre, morcovi, cartofi.
Fructe şi nuci: prune
Carne şi peşte: ficat de porc, carne slabă şi rinichi.
Ouă şi lactate: iaurt şi gălbenuş de ou
Ierburi: traista ciobanului
Suplimente naturale: algă kelp
Unitate de măsură: miligramul sau microgramul
În stare pură vitamina K-1 se găseşte în lucernă, iar vitamina K-2 se găseşte în carne putredă de
peşte şi în alte surse bacteriene. Vitamina K-1 este un ulei galben, iar K-2 este o substanţă cristalină
galbenă. Ambele sunt solubile în grăsimi şi insolubile în apă. Sunt stabile faţă de căldură şi la oxidare.
Gătitul nu distruge cu uşurinţă vitamina K, dar alimentele congelate sunt deficitare în vitamina K.
Medicii folosesc patru varietăţi de vitamina K (de la K-3 la K-7) pentru tratarea hemoragiilor, când
corpul nu poate utiliza vitamina K naturală.
Vitamina K a fost descoperită în 1935 de Henrik Dam, un danez, care a numit-o koagulation
datorită capacităţii sale coagulante asupra sângelui. În momentul când în corp sau la exteriorul lui se
produce o hemoragie, un factor numit protrombină este transformat prin acţiune enzimatică în trombină,
care apoi transformă fibrinogenul din sânge în fibrină. Fibrina devine literalmente o ţesătură proteică ce
reţine hematiile până când curgerea sângelui se opreşte – cu alte cuvinte, ceea ce se numeşte coagulare.
S-a descoperit că patru din cinci factori de coagulare a sângelui sunt proteine care au nevoie de vitamina
K pentru a începe procesul de coagulare.
De asemeni, vitamina K este implicată în procesul de transformare a glucozei în glicogen, care
este depozitat în ficat. Această vitamină este parţial responsabilă pentru funcţionarea normală a
ficatului.
Deoarece vitamina K este liposolubilă; dacă alimentele naturale care o conţin sunt ingerate,
bacteriile intestinale o vor sintetiza. Din intestine este apoi transportată spre ficat unde devine
disponibilă pentru sinteza protrombinei necesare declanşării procesului de coagulare. Bila sau sărurile
biliare sunt necesare pentru descompunerea vitaminei K astfel ca ea să poată fi folosită la întregul ei
potenţial.
Aliaţi: Deşi nimeni nu a afirmat acest lucru, eu consider că vitaminele A, E, C şi K acţionează
sinergic, adică cooperează unele cu altele şi se intercondiţionează. În plus, sunt unele dovezi că vitamina
K are legătură cu coenzima Q, cât şi cu vitamina E, deoarece structurile acestor substanţe sunt foarte
asemănătoare. De asemeni, poate fi implicat şi acidul ascorbic (vitamina C), deoarece sângerările pot
avea loc din cauza slăbiciunii fibrelor intercelulare, determinând fragilitatea capilarelor şi deci
sângerarea.
Antagonişti: Lista substanţelor care pot încetini procesul de coagulare este lungă. În primele
poziţii figurează medicamente precum dicoumerol (un subţietor al sângelui administrat pacienţilor cu
flebită), sulfonamidele şi antibioticele, toxice precum warfarina şi iodinina, cât şi alte chimicale, în
special A-tocoferol quinona, acidul dihidroxistearic şi salicilaţii. Toate substanţele enumerate pot
distruge flora intestinală astfel încât vitamina K să nu poată fi procesată în corp. Uzul continuu de
antibiotice distruge flora intestinală. În plus, uleiurile minerale determină eliminarea vitaminei K,
grăsimile râncede, radiaţiile şi razele X de asemeni, distrug vitamina K. Leziunile la nivelul ficatului,
unde acţionează vitamina K, se pot manifesta prin incapacitatea organismului de a sintetiza
protrombina. Obstrucţiile biliare datorate fie ficatului, fie vezicii biliare, absorbţia deficitară a
grăsimilor din lipsa bilei sau a sărurilor biliare pot opri sinteza vitaminei K.
Orice problemă care are de-a face cu tractul intestinal, cum ar fi diareea sau colita, va afecta
cantitatea de vitamina K din corp. Ingestia de prea multă aspirină sau sedative va reduce sinteza
vitaminei K.
Administraţia Federală a Medicamentelor (FDA) nu a considerat vitamina K drept esenţială
pentru nutriţia umană, astfel încât nu s-a stabilit o doză zilnică necesară. Oricum, unele surse consideră
cantitatea de 300-500 micrograme zilnic drept potrivită.
Doze terapeutice: În unele cazuri se administrează un miligram nou-născuţilor imediat după
naştere. De asemeni, unor femei aflate în travaliu, li se administrează 10-20 mg. Vitamina K injectabilă
se administrează şi prescrie numai de medic.
Megadoze: Orice doză mare trebuie administrată numai sub supravegherea medicului.
Toxicitate
Zece miligrame sau mai mult de vitamina K poate fi toxică pentru copii. Deşi vitamina K
naturală nu are efecte toxice asupra adulţilor, formele sintetice pot fi toxice, dacă sunt administrate în
doze de 30 mg sau mai mari. Gravidelor cărora li s-a adminstrat injectabil vitamina K au avut senzaţii
de îmbujorare, transpiraţie şi constricţie în zona pieptului. La nou-născuţii de 2-8 zile vitamina a produs
boala numită kernicterus (boală în care bilirubina trece în sânge şi în lichidul cefalorahidian şi spinal,
producând distrugeri la nivelul creierului).
Cel mai important simptom al deficitului de vitamina K este creşterea timpului de coagulare a
sângelui, sângerarea facilă şi excesivă în muşchi, colon sau alte organe, susceptibilitatea la vânătăi,
curgerea sângelui din nas, avort şi anemie. Deficienţa se poate manifesta de asemeni sub forma
tulburărilor intestinale precum diareea sau colita.
Utilizarea vitaminei K este bine cunoscută practicienilor din domeniul chirurgiei şi obstetricii.
Pacienţilor li se administrează vitamina K injectabilă pentru prevenirea sângerării excesive. Acest lucru
se face şi în cazul multor nou-născuţi, imediat după naştere.
Pentru o persoană care a luat mult timp tratament cu antibiotice, se recomnadă să consume zilnic
iaurt sau lapte bătut pentru a-şi menţine vie flora intestinală, care să poată produce vitamina K. Trebuie
reamintit faptul că procesul de coagulare nu depinde numai de vitamina K, ci sunt necesare şi calciul şi
vitaminele C şi E.
LAETRIL
Guvernator astrologic: Neptun
Forme sintetice: amigdalin şi nitrilozidă
Sinonime: vitamina anti-cancer, vitamina B-17.
Surse:
Vegetale: fasole mung, linte, fasole boabe, năut, germeni de lucernă, de fasole mung şi de năut.
Fructe şi nuci: sâmburi de caise, de mere, de cireşe, de nectarine, de piersici, de pere, de prune, migdale
amare, macadamia, mahon, mure, fructe de soc, de merişor şi de mălin.
Suplimente naturale: sâmburi de caise
Unitate de măsură: miligramul şi gramul
Laetril este numele generic folosit pentru un grup de substanţe chimice înrudite numite
nitrilozide. Astfel, nu există o formulă chimică precisă pentru aceste substanţe. Deoarece laetrilul nu
este o substanţă pură, ci, mai curând un lanţ de reacţii metabolice, stabilitatea sa nu poate fideterminată.
Laetrilul a fost descoperit de E.T.Krebs, acesta recomandând substanţa drept tratament împotriva
cancerului. Amigdalinul, din cuvântul grecesc amygdale care înseamnă migdală, s-a constatat a fi
singura substanţă activă din sâmburii de caise. După analiza chimică a amigdalinei s-a constatat că
rezultă o moleculă de hidrogen cianid, o otravă foarte puternică şi rapidă. Astfel, hidrogen cianidul a
fost denumit amigdalină. Mai târziu, în mediul medical a fost numit nitrilozid, iar în public a fost
denumit fie laetril, fie vitamina B-17.
Odată ingerat, cu ajutorul enzimei B-glicozidază, laetrilul este hidrolizat (o descompunere
chimică în care substanţa se descompune în compuşi mai simpli cu ajutorul apei), rezultând o moleculă
de hidrogen cianid, o moleculă de benzaldehidă sau acetonă şi două molecule de zahăr. Substanţele sunt
astfel absorbite prin limfă şi sistemul circulator şi împrăştiate în corp.
Aliaţi: Pentru tratarea bolnavilor de cancer, unele clinici din afara Statelor Unite folosesc
următoarele substanţe alături de laetril: preparate enzimatice pancreatice, bromelaină, suplimente cu
calciu şi calciu di-orotat. Alte substanţe folosite uneori sunt vitaminele C, E, A şi acid pangamic.
Antagonişti: La acest moment nu se cunosc. Este necesară mai multă cercetare.
Laetrilul nu este recunoscut ca nutrient necesar pentru om. Până în 1977 nu a fost importat în
SUA, iar din 1980 importul a fost interzis. Unele surse afirmă că pentru prevenirea cancerului este
necesar un sâmbure de caisă la 4,5 kilocorp pe zi. Sâmburii trebuie mâncaţi şi nu trebuie lăsaţi să stea în
niciun lichid. Deoarece este vorba de o substanţă foarte otrăvitoare, se recomandă foarte mare precauţie.
Ar trebui consultat medicul înainte de a se întreprinde orice tratament pentru prevenirea cancerului.
Doze terapeutice: Laetrilul ar trebui luat doar sub supravegherea medicului. Pentru a controla
un cancer moderat, 300 grame este o doză medie (?). O altă recomandare vorbeşte despre o doză de 300
mg per kilocorp.
Megadoze: Doar sub supravegherea medicului laetrilul a fost administrat oral sau injectabil în
cantităţi de 10-20 grame zilnic. S-au recomandat de asemeni injecţii cu până la 5g/kilocorp.
Toxicitate
Nivelul toxicităţii nu a fost stabilit, dar opiniile privind toxicitatea laetrilului sunt împărţite. Cei
care îl promovează, accentuează asupra proprietăţilor sale netoxice; alţii consideră că laetrilul este
extrem de otrăvitor. În experimente pe şoareci şi şobolani, injecţiile cu 25.000 mg de laetril s-au dovedit
a fi fatale. Unele autorităţi consideră că 2-3 tablete luate oral pot fi letale pentru copii. Mai este nevoie
de multă cercetare pentru a se dovedi dacă laetrilul este sau nu toxic pentru oameni. Ar trebui consultat
medicul de către orice persoană care intenţionează să ia orice doză de laetril.
Anumite efecte secundare au fost observate când laetrilul a fost injectat unui pacient cu cancer.
S-a înregistrat o scădere a tensiunii arteriale, proporţională cu cantitatea de vitamină injectată. După
prima injecţie tensiunea arterială creşte cu 5 până la 68 mm în decurs de câteva minute. Dacă tensiunea
creşte prea mult sau prea repede, există pericolul unui şoc. Conform unor medici, acest efect secundar
poate fi evitat folosind 0,3 până la 1 mg de fenilefrină hidroclorid în aceeaşi siringă cu laetrilul.
Singurul domeniu de eficienţă al laetrilului pare a fi lupta împotriva cancerului. Cu o deficienţă
a substanţei, este posibil ca rezistenţa faţă de orice formă de cancer să fie diminuată.
Până în 1977 Administraţia Federală a Medicamentelor din SUA a considerat laetrilul drept un
drog şi o otravă, iar persoanele care îl foloseau puteau fi pedepsite cu închisoarea. Deoarece laetrilul era
interzis în SUA, bolnavii de cancer au început să migreze spre Mexic, unde au fost înfiinţate două
clinici care tratau această boală cu laetril. Apoi, în 1977 un judecător din Oklahoma a declarat legal
laetrilul în acel stat, dar apoi, în 1980, a fost din nou interzis.
Din cauza interdicţiei, cercetările asupra laetrilului sunt doar în fază incipientă, fapt pentru care
accentuez în mod deosebit că oricine care doreşte să înceapă un tratament cu această substanţă, trebuie
să o facă numai sub supravegherea unui medic.
Există multe legende despre puterea miraculoasă a laetrilului. Una din ele este aceea că el poate
vindeca cancerul, dar dovezile arată că el, în sine, nu poate vindeca boala. În schimb poate atenua unele
din probleme. Caracteristica cea mai importantă este că are efect asupra durerilor, pe care le uşurează.
Astfel, la bolnavii de cancer care au dureri s-au putut diminua sau chiar elimina dozele de analgezice şi
somnifere pentru un timp. În decurs de câteva zile de la administrarea laetrilului, bolnavii de cancer
şi-au recăpătat pofta de mâncare şi în unele cazuri au câştigat în greutate. Efectele psihologice care
însoţesc reducerea durerilor sunt adoptarea unei gândiri mai pozitive, recâştigarea interesului pentru
viaţă şi implicarea în mici treburi cotidiene la care se renunţase din cauza bolii.
De asemeni, se pare că laetrilul prelungeşte viaţa bolnavilor de cancer. La o clinică s-a
înregistrat un procent de remisii de 40% între pacienţii cu cancer după administrarea laetrilului, un
procent nemaiauzit în cazul tratamentelor tradiţionale cum ar fi chimioterapia sau radiaţiile. Cu toate că
laetrilul nu vindecă complet de cancer o persoană, el pare să stopeze sau chiar să facă reversibilă până la
un punct evoluţia bolii.
Laetrilul pare a fi mai eficient în anumite tipuri de cancer decât în altele. Într-o clinică, laetrilul a
fost folosit cu succes în tratarea cancerului ovarian, pulmonar, de colon, de prostată cât şi leucemiei, dar
s-a dovedit ineficient în cancerul de pancreas. În plus, femeile cu anumite tipuri de cancer la sân şi-au
prelungit viaţa cu cel puţin cinci ani prin tratamentul cu laetril. Deşi mai este nevoie de încă foarte
multă cercetare, dovezile sugerează că laetrilul poate inhiba creşterea tumorilor sau să le inducă o
îmbătrânire prematură.
Pentru acele tipuri de cancer în care bolnavul degajă mirosuri grele, greţoase, laetrilul este
eficient în eliminarea mirosurilor fetide determinate de descompunerea cărnii corpului.
RIBOFLAVONOIDELE
Guvernator astrologic:Saturn
Sinonime: vitamina P, bioflavonoid complex, citrin, hesperidin, quercitrin, rutin, flavonă, vitamina C-2,
flavonol, flavononă.
Surse:
Vegetale: varză, ardei verzi
Fructe şi nuci: lămâi, portocale, mandarine, struguri albi, prune, grapefruit, caise, cireşe, mure, coacăze
negre.
Cereale: hrişcă
Ierburi: virnant (ruta graveolens), boia de ardei, măceşe.
Suplimente naturale: citrus bioflavonoid, rutin (sursă de bioflavonoide din frunze de hrişcă), hesperidin,
citrin.
Bioflavonoidele sunt un grup de substanţe hidrosolubile care se găsesc în fructe şi legume.
Bioflavonoidele sunt insolubile în grăsimi şi stabile în acizi. Parţial ele se pierd prin congelare.
Fierberea distruge bioflavonoidele, dar prepararea la aburi, nu.
Bioflavonoidele nu se vând ca suplimente individuale, dar în schimb sunt adăugate vitaminei C.
Cea mai bună sursă de bioflavonoide naturale o constituie partea albă a citricelor, în special lămâi,
portocale şi mandarine. Sucul de portocale congelat nu este o sursă de bioflavonoide, deoarece
producătorul elimină partea albă a fructelor.
Bioflavonoidele au fost descoperite de dr. Albert Szent-Gyorgyi ca un produs secundar pe lângă
vitamina C. Descoperit în pulpa albă care înconjoară fructele citrice, grupul de compuşi a fost numit
vitamina P, deoarece aceasta are rol în permeabilitatea capilarelor. Compuse din citrin, hesperidin, rutin,
flavone şi flavonali, bioflavonoidele sunt uneori numite după numele individuale ale componentelor.
Funcţia principală a bioflavonoidelor este de a asista vitamina C în acţiunea sa. Prima sarcină
specifică este de a menţine sănătatea colagenului şi capilarele elastice şi permeabile pentru a putea
absorbi şi difuza nutrienţii. Bioflavonoidele circulă prin tot corpul purtate de sânge, mergând acolo unde
este nevoie de ele. Ele acţionează ca factori anticoagulanţi, oprind ruperea capilarelor şi formarea
echimozelor.
Bioflavonoidele sunt absorbite uşor la nivelul tractului intestinal de unde pătrund în circulaţia
sangvină. Orice exces este eliminat prin urină sau transpiraţie.
Aliaţi: vitamina C.
Antagonişti: Deoarece bioflavonoidele acţionează sinergic cu vitamina C, unii din antagoniştii
vitaminei C pot afecta şi complexul de bioflavonoide (a se vedea secţiunea despre vitamina C). Totuşi,
mai este nevoie de cercetare pentru a se dovedi validitatea acestei teorii.
Nu s-a stabilit o doză zilnică necesară.
Doze terapeutice: Se recomandă 50-200 mg pe zi.
Megadoze: Peste 200 mg zilnic.
Toxicitate
Bioflavonoidele sunt absolut netoxice.
Unul din primele semne ale unei potenţiale deficienţe de bioflavonoide este învineţirea pielii,
ceea ce înseamnă că vasele capilare sunt fragile şi se rup la cea mai mică presiune asupra pielii. Acolo
unde capilarele sunt distruse pielea poate fi roz pal, galben-verzuie sau roşu vânăt. În plus, poate să
apară o tumefiere generală a zonei datorată excesului de fluid acumulat sub piele.
Deficitul de bioflavonoide poate detemina probleme cu sângerarea, mai ales la o persoană cu
predispoziţie pentru sângerare foarte uşoară. O rană care sângerează poate să necesite mai mult timp
pentru vindecare. De asemeni, la femei poate apărea un ciclu menstrual neregulat sau dureri asociate cu
pierderi de sânge.
Bioflavonoidele sunt eficiente în tratarea venelor varicoase şi a hemoroizilor. Deoarece
bioflavonoidele ajută la menţinerea elasticităţii şi permeabilităţii capilarelor faţă de nutrienţii necesari,
administrarea lor poate aduce atenuarea durerilor şi umflăturilor venelor varicoase. Durerea, sângerarea
şi mâncărimea hemoroizilor poate dispărea în interval de 2-5 zile după tratamentul cu bioflavonoide.
Pentru femeile predispuse la avort, doze de vitamina C asociată cu bioflavonoide pot ajuta la
îmbunătăţirea stării, astfel ca sarcina să fie dusă la termen.
Deoarece bioflavonoidele sunt agenţi antitrombici, care nu permit cheagurilor de sânge să
formeze blocaje în circulaţia sângelui, ele s-au dovedit utile în tratarea cheagurilor, în special în
combinaţie cu vitamina C. Bioflavonoidele nu permit formarea depunerilor pe pereţii venelor sau
arterelor, dar ele nu sunt eficiente împotriva cheagurilor acumulate într-o zonă.
ACIZII GRAŞI
Forme sintetice: orice ulei care nu este presat la cald.
Sinonime: acid linoleic, acid linolenic, acid arahidonic, grăsimi polinesaturate, vitamina F, acizi graşi
nesaturaţi, acizi graşi esenţiali.
Surse:
Legume: necunoscute
Fructe şi nuci: avocado şi seminţe de floarea-soarelui
Carne şi peşte: carne de porc şi de pasăre, conserve de sardine şi ton.
Lactate şi ouă: ouă şi maioneză.
Suplimente naturale: grăsimi nesaturate sau acizi polinesaturaţi, ulei presat la rece de porumb, in,
floarea-soarelui, arahide, şofran, soia etc.
Unitate de măsură: gramul sau miligramul.
Vitamina F este un grup de acizi graşi – linolenic, linoleic şi arahidonic, mai degrabă, decât o
substanţă individuală. Astfel ea nu are un singur compus chimic echivalent. Este solubilă în grăsimi şi
insolubilă în apă. Durata mare a procesului de gătire îi distruge proprietăţile. Faţă de oxigen este
instabilă, fiind distrusă cu uşurinţă prin râncezire (oxidare).
Acizii graşi, numiţi şi grăsimi nesaturate sau polinesaturate se extrag din peşte sau uleiuri
vegetale. Ei nu trebuie confundaţi cu grăsimile saturate cum ar fi margarinele, osânza, seul, untura sau
grăsimea din produsele din carne. Corpul nu-şi poate produce singur acizii graşi nesaturaţi şi de aceea
trebuie să şi-i procure prin alimentaţie.
Acizii graşi joacă un rol permanent în respiraţie şi în oxigenarea tuturor celulelor, ţesuturilor şi
organelor. Ei sunt la fel ca şi vitamina C, deoarece menţin structura celulelor. De asemeni, ei păstrează
sănătatea glandelor endocrine, în special a suprarenalelor.
Acizii graşi ajută la menţinerea unei rate generale a coagulării sângelui. Probabil funcţia lor cea
mai importantă este descompunerea depozitelor de colesterol de pe artere pentru a preveni
ateroscleroza.
De asemeni, acizii graşi sunt responsabili de menţinerea sănătăţii pielii, părului şi unghiilor. Ei
ajută vitamina D în procesul de asimilare a calciului, transformă carotenul în vitamina A, asimilează
fosforul şi în general menţin sistemul de reproducere în bună stare de funcţionare.
Enzimele digestive transformă acizii graşi în glicerină, astfel ca glicerina să poată pătrunde în
sânge. Dacă enzimele nu descompun corespunzător acizii graşi, aceştia nu pot contribui la absorbţia
vitaminelor A, D, E şi K. Acizii graşi sunt necesari în organism şi pentru a stimula producţia şi emisia
bilei.
Grăsimea este descompusă de acţiunea enzimatică în stomac şi în tractul intestinal, iar apoi este
transformată în acizi graşi şi gliceroli. Apoi sunt absorbiţi prin pereţii intestinelor, preluaţi de circulaţia
sângelui şi transportaţi în ficat, unde sunt utilizaţi drept sursă de energie, conform nevoilor. Alte cantităţi
pătrund în sistemul limfatic unde acţionează ca şi colectori ai fluidelor corporale şi se asigură că acestea
se reîntorc în sistemul circulator.
Aliaţi: Acizii graşi sunt mai eficienţi când sunt luaţi împreună cu vitaminele E, C şi D.
Antagonişti: Cantităţile mari de vitamina E diminuează eficienţa acizilor graşi, la fel ca şi
tratamentele cu radiaţii. Alţi antagonişti sunt dioxidul de clor (folosit pentru tratarea făinei de
panificaţie), păstrarea la temperatura camerei, expunerea la aer şi contactul cu sulfatul feros (găsit în
compuşii de fier).
Agenţia Federală a Medicamentelor nu a stabilit o doză zilnică.Oricum, Consiliul Naţional
pentru Cercetare afirmă că „consumul de grăsimi ar trebui să includă acizi graşi esenţiali nesaturaţi care
să reprezinte cel puţin 1% din totalul caloriilor”.
Se afirmă că două linguri de ulei vegetal sunt necesare zilnic pentru a se asigura acizii graşi
esenţiali, sugerându-se un amestec de ulei de arahide, şofran şi soia, utilizat la salate sau gătit, mai
degrabă decât alte capsule sau suplimente pentru nevoile zilnice. De asemeni, există avertismentul că
orice ulei luat ca doză pentru asigurarea acizilor graşi poate lucra mai degrabă împotriva organismului
decât spre binele lui dacă nu se asigură şi celelalte vitamine şi minerale necesare bunei sinteze a acizilor
graşi.
Doze terapeutice: Nu sunt stabilite. Consumul excesiv poate deregla metabolismul sau să
producă îngrăşarea.
Megadoze: Necunoscute.
Toxicitate
Nu se cunoaşte vreun nivel al toxicităţii. Simptome ale toxicităţii sunt tulburările metabolice
şi/sau creşterea în greutate.
Fără suficienţi acizi graşi, celulele suferă modificări, declanşând câteva tipuri de tulburări. Părul
îşi poate pierde luciul, poate să apară mătreaţa, unghiile devin casante, pielea devine uscată, iar acneea,
scuamele sau eczemele pot să apară. În plus creşterea poate fi întârziată şi pot apare probleme de
subponderalitate. Se poate manifesta diareea şi venele varicoase.
Deficienţa mai serioasă poate afecta inima, rinichii şi sistemul circulator. De asemeni,
capacitatea de reproducere poate fi limitată, deoarece acizii graşi contribuie la formarea
prostaglandinelor care se găsesc în prostată, rinichi, creier şi în fluidul seminal şi menstrual. Fără acizi
graşi acest tip de celule nu poate fi sintetizat, iar problemele legate de tulburările femeilor sau bolile
prostatei la bărbaţi pot să apară. Pietrele la fiere pot şi ele să se formeze, deoarece acizii graşi sunt
parţial responsabili ca depozitele de colesterol să rămână moi astfel încât să poată fi descompuse şi
folosite de corp, în loc să se pietrifice şi să cauzeze blocaje.
Oricine care cumpără suplimente de acizi graşi trebuie să se asigure că ceea ce a cumpărat este
într-adevăr ulei presat la rece. Un mod de a verifica acest lucru este de a ţine sticla cu ulei în frigider
timp de circa 12 ore. Dacă conţinutul pare tulbure, cu flocoane de materie mai vâscoasă, uleiul este
presat la rece. Dacă conţinutul rămâne limpede, neschimbat, uleiul este presat la cald. Deoarece
râncezirea distruge acizii graşi foarte repede, trebuie verificat dacă uleiul nu este rânced. (Uleiul rânced,
nu doar că nu mai conţine acizi graşi esenţiali, dar este şi toxic.)
Acizii graşi pot ajuta la oprirea diareei. În cazul diareei, alimentele trec foarte repede prin
intestine, fără a fi fost digerate şi deci fără a fi fost absorbiţi nutrienţii. Experimentele au arătat că
uleiurile, spre deosebire de grăsimile solide, încetinesc trecerea alimentelor prin intestine, permiţând
mai multor vitamine şi minerale să fie absorbite. În plus, absorbţia uleiurilor este aproape completă, în
timp ce grăsimile solide nu sunt la fel de bine digerate.
Orice persoană care are probleme cu inima sau cu ateroscleroza şi ia uleiuri ca supliment, poate
să-şi facă mai mult rău decât bine. Uleiul singur nu poate ameliora boala dacă anumiţi alţi nutrienţi nu
sunt prezenţi în corp pentru a contribui la sintetizarea corectă a uleiului. O persoană care are probleme
cu fierea ar trebui să ia vitamine liposolubile împreună cu lecitină şi tablete cu extract de bilă pentru a-şi
asigura un deficit de vitamine cât mai mic şi a ajuta corpul să descompună nutrienţii cât timp organul în
sine se vindecă. De obicei o persoană cu pietre la fiere este îndrumată să urmeze un regim alimentar fără
grăsimi sau cu cât mai puţine. Acest lucru însă nu permite ca vitaminele A, D, E şi K să fie sintetizate
corespunzător, ceea ce dă naştere la deficienţe serioase.
O persoană care, fie a avut un infarct, fie este predispusă să facă unul, trebuie să fie foarte atentă
când încearcă să-şi reducă regimul alimentar. Grăsimea din sânge poate fi redusă prin exerciţii fizice, iar
nu prin regim alimentar. După masă, grăsimile pătrund în sânge în decurs de două ore. Dacă înainte s-a
ţinut post, s-a ajunat sau masa a fost săracă, frugală, grăsimea din sânge creşte chiar şi de şase ori peste
nivelul normal. Această creştere rapidă şi foarte mare este motivul pentru care cele mai multe atacuri de
inimă au loc în perioada sărbătorilor. După o masă foarte copioasă sistemul digestiv este suprasolicitat
iar inima este supusă unei presiuni extraordinare de creşterea bruscă a grăsimilor din sânge, cauzând
astfel infarct sau AVC.
Oamenii trebuie să fie atenţi să nu consume prea puţine grăsimi. Când se consumă prea puţine
grăsimi, alimentele părăsesc foarte repede stomacul, lăsându-l expus prea mult la o mare cantitate de
acid clorhidric care nu s-a folosit pentru descompunerea alimentelor, putând cauza ulcer. Persoanele
care mănâncă foarte puţine grăsimi trebuie să fie atente la acest aspect.

Astrologie Medicala 4

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Astrologie Medicala 4

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PARTEA A II-A

PABA (acid para-aminobenzoic)

S-ar putea să vă placă și