Unul din principiile terapiei logopedice este acela care recomandă debutul timpuriu.

Până la cinci ani copilul prezintă o dislalie naturală, părinţii fiind sfătuiţi să vorbească clar
cu copilul, deoarece acesta urmăreşte mişcarea buzelor şi încearcă să o imite. De asemenea,
părinţii trebuie să solicite copilului să vorbească rar, în propoziţii scurte, utilizând cuvinte uşor de
pronunţat. După cinci ani, copilul care nu pronunţă corect, este luat în evidenţa cabinetului
logopedic. Terapia logopedică merge paralel cu dezvoltarea psiho-motrică.
Care copii rămân dislalici ? aceştia sunt copiii răsfăţaţi, crescuţi de bunici care îi alintă
excesiv, vorbind la fel de peltic ca şi copilul. Nemaiavând un model corect de pronunţie, copiii
rămân multă vreme cu aceste deprinderi greşite de limbaj; copiii cu întârziere în dezvoltarea psiho-
motrică, cu un sistem nervos insuficient dezvoltat, copiii care sunt neglijati de părinţi, cei care nu
frecventează grădiniţa sau cresc pe stradă, ca şi copiii instituţionalizaţi, sunt clienţii obişnuiţi ai
cabinetelor logopedice.
La începutul anului şcolar vizitez grădiniţele din zona mea de intervenţie logopedică. La
grupele mari şi pregătitoare copiii vin cu plăcere să recite poezii. Mă simt ca-ntr-o grădină cu flori
proaspete ! o mulţime de ochi mă privesc curioşi: unii plângăcioşi, alţii senini, unii isteţi, alţii
visători. Mi-e drag să lucrez la grădiniţă !
La prima examinare logopedică nu e timp ca fiecare copil să spună o poezie. Unii sunt prea
îndrăzneţi, alţii sunt timizi şi au nevoie de ajutor. Atunci am ales câteva cuvinte pentru principalele
sunete ce se pronunţă cel mai adesea deficitar : s-z-ţ, ş-j, l-r, urmate de c-g şi f-v. Îl pun pe copil să
reproducă următoarele cuvinte: casa, zăpadă, bzzz, şase, joc, vjjj, căţel, aţă, raţă, mere, rece, rrrr,
creangă, stradă, oglindă, chibrit, fată, vacă, câine, găină, lapte.
Terapia dislaliei începe cu exerciţii de gimnastică generală pentru mobilizarea
musculaturii gâtului, membrelor şi trunchiului, pentru o mai bună coordonare a mişcărilor. Se
continuă cu exerciţii de respiraţie verbală şi nonverbală, care îl ajută pe copil să înveţe că
vorbim numai în expir, pentru a nu mai rămâne fără aer când spun poezii. Aceste exerciţii sunt
recomandate şi pentru relaxare, pentru combaterea hiperkineziei şi al balbismului, pentru controlul
mişcărilor corpului, concentrându-se asupra funcţiei de respiraţie.
Exerciţiile pentru mobilizarea aparatului verbo – articulator îl ajută pe copil să
conştientizeze şi să-şi controleze mişcările muşchilor feţei, limbii, buzelor, mandibulei şi ai vălului
palatin. Dintre mişcările limbii cele mai importante mi se par ridicarea limbii scoase afară şi
mişcările de balansare sus – jos, stânga – dreapta şi circular, deoarece am observat că nu toţi copiii
pot să controleze şi să execute aceste mişcări chiar şi după mai multe exerciţii. Aceste exerciţii sunt
necesare pentru terapia pronunţiei greşite a sunetelor ş – j , r.
Exerciţiile pentru frământarea limbii îl ajută pe copil să-şi îmbunătăţească pronunţia.
Pe lângă pronunţarea de onomatopee ( fşşş, brrr, mrrr, ţrrrr, bzzz, vjjj, ssst, cling – cling, vvv ! ),
jocuri de silabe şi cuvinte ca : „ un vultur stă pe pisc c-un pix în plisc” sau „capul caprei crapă-n
patru părţi”, „ capra calcă piatra, piatra crapă-n patru”, „ Stanca sta-n castan ca Stan”, am combinat
câteva cuvinte a căror repetare să determine mişcări rapide ale limbii în diferite poziţii : la-la-la-la,

1
li-ru, li-ru, lapte-lapte-lapte-lapte, la-ma-la-ma, no-rii, no-rii, tic – tac – tic-tac, ti-ca-ta-ca, ti-ca-ta-
ca. La început se pronunţă rar şi clar, apoi din ce în ce mai repede.
După încălzirea musculaturii verbo-articulatorii se trece la exerciţii de dezvoltare a
auzului fonematic. La vârsta de cinci ani se poate începe cu perceperea vocalelor. Adresăm
copilului întrebarea: „ se aude sunetul a în cuvântul avion?” copilul spune „ da”. Apoi îl întrebăm:
„unde se aude: la începutul cuvântului, în cuprinsul lui sau la sfârşit?” Mai întrebăm : „dar în
cuvântul „verde” se aude sunetul a ? ” „ Da” se aude învariabil răspunsul. De obicei până la şase
ani copiii nu înţeleg acest exerciţiu dacă nu a fost exersat de multe ori la grădiniţă. Numai
preşcolarii trecuţi de această vârstă, care au şi aptitudini lingvistice, percep şi localizează cu
precizie sunetele în cadrul cuvântului. Dacă preşcolarul nu percepe sunetul, îl vom pronunţa
prelungit : aaaavion. Cerem copilului să dea exemplu de cuvânt care începe cu a. Îl ajutăm: alune,
alfabet, albină. Ana. Mai greu copiii percep şi localizează sunetul la sfârşitul cuvântului, de parcă
educatoarele i-ar învăţa doar cuvintele care încep cu un anumit sunet. După exersarea auzului
fonematic pentru vocale, către sfârşitul grădiniţei, spre şase ani şi jumătate copiii sunt învăţaţi să
distingă şi consoanele iniţiale ca s, z, ş, j etc.
Atenţia şi auzul fonematic pot fi exersate în cadrul multor jocuri cum ar fi : „Deschide
urechea bine !” „ Ghici, de unde vine zgomotul !” ( copilul trebuie să ghicească ce obiect a produs
zgomotul respectiv ), jocul prin care copilul trebuie să dea, să decupeze sau să coloreze imaginea a
cărei denumire începe cu sunetul respectiv etc. Din jocul respectiv alegem o figură şi cerem
copilului să formuleze o propoziţie despre acel obiect. Îl ajutăm cu întrebări: Ce face pisica?
Copilul răspunde : Pisica se joacă. Facem analiza fonematică a propoziţiei. Numărăm cuvintele,
silabele primului cuvânt, apoi sunetele componente, ajutându-l pe copil să răpundă corect.
Exerciţiul nu trebuie să devină nici plictisitor, nici obositor. Ne oprim când vedem că preşcolarul
nu mai este atent sau nu mai răspunde corect. Reluăm la şedinţa următoare, până când copilul
înţelege exerciţiile şi răspunde corect. Din cuvântul pisica extragem sunetul s.
Activitatea terapeutică propriu-zisă. Spunem copilului că vom învăţa un sunet nou.
Arătăm poziţia corectă a buzelor şi limbii în pronunţia sunetului s: buzele întinse ca la pronunţarea
sunetului i; limba la dinţii de jos ca pentru a, dinţii apropiaţi şi suflăm uşor : sss – zzz. Dacă copilul
are sigmatism discontinuu, adică suflul nu este continuu, copilul pronunţând sststţţ, se fac exerciţii
de reglare a suflului pentru s – z. Se cere copilului să sufle continuu, mai întâi hîîîîî, cu buzele
întinse, apoi pregătim limba pentru pronunţia sunetului s, cerem copilului să dea drumul la aer ca
şi cum un fir lung de aţă ar ieşi din gură, arătând cu mâna cum iese acel fir; depărtăm mâna de
buze încet şi în acest timp copilul suflă. Dacă preşcolarul realizează iar constricţiune, o luăm de la
capăt cu hîîî. După ce copilul pronunţă sss prelungit, se trece la zzzz, perechea lui sonoră. Dacă se
aude ssss şi zzz clar şi continuu după mai multe şedinţe, se încearcă pronunţarea lor în silabe
directe ( sssi – zzzi, sssa – zzza, ssse – zzze ). Se introduce în silabe indirecte : asss – azzz, isss –
izzz), apoi în cuvinte în poziţie iniţială: sită, zi, sare, zece, etc.
Dacă este vorba de sigmatism interdental, adică pronunţarea sunetelor s- z cu limba între
dinţi, acesta se corectează în faţa oglinzii, arătând copilului cum se pronunţă corect. Se fac
exerciţii de retragere a limbii, pronunţând ă – că – gă – să – ză – ţă sau derivăm de la î – cî – gî
– sî – zî – ţî. Precizăm copilului că cele şase silabe trebuie pronunţate fără întrerupere, cu buzele
întinse şi cu limba fixată la dinţii de jos. Un alt exerciţiu pentru retragerea limbii este acela de
pronunţare a sunetelor s- z- ţ cu dinţii apropiaţi sau ţinând o scobitoare între dinţi. Pronunţăm
silabe şi cuvinte cu s-z-ţ : sită, sare, sete, zi, za, zece, ţese, ţine etc.
Dacă sunetele s – z sunt înlocuite cu ş-j, adică avem un parasigmatism, unul din procedeele
care au avut succes a fost acela de a pronunţa cuvinte cu s-z în poziţie iniţială cu buzele întinse.

2
Trebuie de asemenea, să avem grijă ca limba să fie la dinţii de jos. În general copiii cu intrelect
normal se corectează destul de uşor. Este nevoie de ajutorul părinţilor şi al educatoarei care trebuie
să cunoască exerciţiile şi să le facă zilnic cu copiii acasă sau la grupă.
În cazul pronunţării incorecte a sunetelor ş – j , se procedează astfel : derivăm din u
( buzele rotunjite, limba retrasă, cu vârful ridicat ) suflăm aer cald din gât, aburim oglinda,
continuăm cu hu – hu, cu-cu, şu –şu, ju – jjj. Dacă se aud sunetele ş – j clar, le introducem în silabe
directe: şu-ju, şi – ji, şo – jo sau indirecte ca uş – uj, oş – oj, iş – ij, în cuvinte în poziţie iniţială :
şură, jură, şoarece, joc, apoi uşă, păpuşă, mătuşă, mănuşă, etc. Am descoperit mulţi copii care
pronunţau „sase” dar în cuvântul maşină, ş era pronunţat corect. Atunci plecam de la acest cuvânt,
derivam sunetul ş corect astfel : maşină – şi – şu – şa – ji – ju – ja. Dacă pronunţia corectă se
pierdea, reluam derivarea.
Pronunţarea corectă se probează pe parcursul recitării sau povestirii, deşi în ultimul timp,
de când cu noile metode de predare – învăţare din grădiniţe , am observat că nu se mai învaţă atât
de multe poezii. Grădiniţa era înainte împărăţia poeziei. Când vezi un copil preşcolar, îl întrebi
dacă ştie o poezie. Se observă şi un dezinteres mare al părinţilor faţă de rezultatele activităţii
copiilor de grădiniţă, lăsându-se totul pe seama educatoarelor. Părinţii nu mai vin, cel puţin
săptămânal, să noteze câte o poezie, ca să-l ajute pe copil să o înveţe acasă, ştiind că preşcolarii
memorează doar oral, din sursă auditivă, poeziile. Atunci, cine să-l ajute, dacă nu educatoarea la
grupă şi părinţii acasă ?!
Recitând liber, îmi dau seama dacă pronunţia s-a corectat, deoarece copilul dă frâu liber
imaginaţiei, nemaiexistând controlul total asupra pronunţiei. Dacă se încurcă la cuvintele grele,
ceea ce numesc dislalie consonantică, utilizăm procedeul despărţirii consoanelor. De exemplu :
b-rad, c-lanţă, d-rum; cele două silabe „forţate” se pronunţă rar, la început apoi din ce în ce mai
repede, până la contopirea lor, copilul ajungând să le pronunţe corect pe amândouă : brad.
Copiii firavi sau cu un slab auz fonematic nu sonorizează corect consoanele b,d,g,j,v,z.
Atunci alegem câteva cuvinte –pereche pentru a auzi diferenţa : sare – zare. Pronunţăm în şoaptă
cuvântul sare, accentul căzând pe sonorizarea cuvântului zzare. Se poate face controlul laringelui
pentru a constata vibraţia. La fel se procedează şi pentru perechile : cată – cadă, pere – bere, tare –
dare, şură – jură, cară – gară, etc. Mai întâi se poate obţine sonorizarea şuierătoarelor : zzzz, jjjjj,
vvv. Copilul inspiră adânc apoi suflă cu putere : bzzz! Vjjj! Se introduce în silabe : zzza, zzzi, etc.
Terapia logopedică în grădiniţă are rezultate rapide şi eficiente, dacă educatoarele sunt
interesate să continue munca logopedului şi dacă părinţii se străduiesc să ofere un model corect de
pronunţie. Câtă bucurie simt, la începutul anului şcolar, când examinez pronunţia şcolarilor de la
clasa I şi constat cu plăcere, că foştii mei dislalici pronunţă corect! Pentru cazurile mai dificile la
sfârşitul preşcolarităţii le completez o caracterizare psiho – logopedică, pe care o înmânez
învăţătoarelor care vor prelua copiii. Caracterizarea conţine diagnosticul logopedic, modul în care
am lucrat cu copilul respectiv, câteva recomandări pentru părinţi şi învăţătoare şi câteva teste
pentru aptitudinea de şcolaritate cum ar fi : testul rombului, culori, figuri geometrice, stabilire de
categorii, constanta perceptivă, orientare spaţio – temporală şi testul matematic.
Mai asistăm la un fenomen: unele familii cu pretenţii, cu medici sau profesori ca părinţi ,
ezită până în ultima clipă să încredinţeze copilul unui logoped, când acesta, „răsfăţat şi răzgâiat”
nu vorbeşte corect, ajungând să se prezinte chiar în clasa I cu o dislalie polimorfă de toată
frumuseţea şi cu nişte deprinderi rele de vorbire adânc înrădăcinate. Este foarte greu să lucrezi cu
un astfel de copil. Cu mari eforturi şi chin reuşim să corectăm pronunţia. De aceea, accentuez încă
odată, necesitatea de a se începe terapia dislaliei de la grădiniţă, unde ar trebui fixate posturile de
logoped.

3
 Aceste procedee rapide de corectare mi-au fost inspirate din necesitatea de a corecta rapid
un număr mare de preşcolari, într-un timp scurt, din cauza normei încărcate a logopezilor şi a
faptului că puţine grădiniţe sunt vizitate de aceştia. Deşi indicaţiile de stat prevăd a se lucra doar cu
cazurile grave ori prin rotaţie, este foarte greu de realizat acest lucru deoarece , chiar dacă dăm în
primire educatoarelor copiii cu logopatii uşoare, de cele mai multe ori doamnele se plâng că nu au
timp sau nu se pricep să lucreze, iar dacă lucrăm prin rotaţie, când să luăm seria următoare la
corectat, dacă terapia cazurilor grave se prelungeşte tot timpul anului?

REFERAT SUSŢINUT LA COMISIA METODICĂ A LOGOPEZILOR

MAI 2005.

LOGOPED, PROF. ANGELA GHERASIM,

ŞCOALA M. C. EPUREANU NR. 9 BÎRLAD.