Simbolismul

Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa, în a două jumătate a secolului al

XIX-lea ca o reacţie împotriva parnasianismului (mişcare literară apărută la rândul ei că o
reacţie împotriva romantismului). Termenul de „simbolism” a fost întrebuinţat pentru prima
dată ca nume dat unei mişcări literare de către Jean Moreas în articolul „Le Symbolisme”,
apărut în revista „Figaro Letteraire” din 1886. Departe de a se fi manifestat ca un curent
unitar, simbolismul francez se prezintă ca un conglomerat de şcoli şi grupări literare dintre
care numai cea a lui Moreas se consideră propriu-zis simbolistă. În ciuda diferenţelor de
terminologie, pe toţi poeţii francezi ai momentului i-a unit reacţia împotriva parnasianismului,
dorinţa de înnoire a liricii prin readucerea sentimentului în poezie şi, în special, cultivarea
simbolului. Toţi poeţii simbolişti francezi îl recunosc drept părinte literar pe Charles
Baudelaire, din poezia căruia se desprind principalele trăsături ale curentului: surprinderea
corespondenţelor dintre lumea exterioară şi universul interior al sentimentelor, a analogiilor
între noţiuni, elemente, a sinesteziilor. Pentru exprimarea corespondenţelor, a legăturilor
ascunse dintre lucruri, poetul trebuie să se abţină de la a descrie, de la a povesti, căci potrivit
esteticii simboliste, poezia nu-şi numeşte obiectul, ci îl sugerează.
Simbolismul românesc s-a dezvoltat sub influenţa simbolismului francez, având
conţinut şi evoluţie proprii. A apărut într-un anumit stadiu evolutiv al poeziei noastre, în
împrejurări care reclamau înnoirea liricii, fără a nega poezia românească anterioară, dar
depăşind orizontul rural în care fixaseră literatura poeţii semănătorişti şi poporanişti. Tematica
poeziei se lărgeşte prin pătrunderea în versurile lor a oraşului cu parcuri, grădini, statui, a
ţinuturilor îndepărtate, exotice, a instrumentelor muzicale, a pietrelor preţioase, a
parfumurilor, a florilor de grădina, a navelor, iahturilor, porturilor etc. Aceste motive se
reunesc în câteva teme specifice: iubirea, motiv de reverie, de nevroză; târgul provincial,
spaţiu al izolării; natura, loc al corespondenţelor. Cel care a deschis porţile simbolismului
românesc a fost Alexandru Macedonski, prin activitatea sa din cadrul cenaclului şi al revistei
„Literatorul”. Încă din 1880 Macedonski publică articolul „Despre logică poeziei” în care se
fac apropieri între muzică şi poezie şi este revelată deosebirea dintre poezie şi proză. Într-un
alt articol, „Poezia viitorului”, în care apreciază că sunetele joacă rolul imaginilor, ajunge la
concluzia că „poezia viitorului nu va fi decât muzică şi imagine”. Privită în ansamblu, creaţia
poetică a lui Macedonski ne este întru totul simbolistă. Astfel, în „Ciclul nopţilor” întâlnim
mult mai multe teme şi motive romantice, aşa cum este „Noapte de decemvrie”, scrisă pe
tema condiţiei geniului, în timp ce „Poema rondelurilor” se încadrează în estetică simbolistă
prin cultivarea corespondenţelor, a sugestiei.
În evoluţia simbolismului românesc se cunosc trei etape:
O prima etapă este reprezentată de poeţi precum Ştefan Petică şi Iuliu Cezar Săvescu,
care se şi declara primii simbolisti din cultura română şi în creaţia cărora se regăsesc multe
motive simboliste: fascinaţia ţinuturilor îndepărtate („La polul nord”, I. C. Săvescu), prezenţa
instrumentelor muzicale („Viori aprinse, femeile”), repetiţiile în scopuri muzicale, etc.
O a două etapă e reprezentată de poeţii grupaţi în jurul revistei „Viaţă nouă”, condusă
de Ovid Deusușianu (Emil Isaac, Eugenio Sperantia). Începând cu 1908 asistăm la lărgirea
sferei curentului prin apariţia mai multor volume şi reviste simboliste aşa cum este revista lui
Ion Minulescu, „Revista celorlalţi”, care prin articolul-program „Aprindeti torţele” celebra
„noul, ciudatul, bizarul” în poezie. În poezie, Minulescu a cultivat o originalitate ostentativă,
stridentă, manifestând interes, în special, faţă de tehnică simbolistă, prin cultivarea numărului
fatidic 3, prin folosirea repetiţiei şi a lait-motivelor în scopuri muzicale, a unor neologisme
sonore. De asemenea, poezie sa dezvoltă toate temele şi motivele majore ale acestui curent:
evadarea spre ţinuturi îndepărtate, exotice („Romanţa celor trei corăbii”, „Romanţa celor trei
galere”), descrierea unor ţinuturi exotice (Toledo, Rio de la Plata, Corint), prezenţa unor
topusuri specifice mediului citadin (parcul, circul, şcoală, portul, gara etc.), prezenţa unor
termeni livreşti (nume de poeţi, pictori, compozitori, titluri de opere etc.).
Ultima etapă a simbolismului românesc e reprezentat de poezia lui George Bacovia,
poetul cel mai reprezentativ şi mai controversat în acelaşi timp. Spre deosebire de majoritatea
poeţilor simbolisti, fascinaţi de transparenţele cromatice, la Bacovia se situează ostentativ sub
semnul plumbului pentru că ceea ce intenţionează el să sugereze nu e fluidul, inefabilul
trăirilor sufleteşti, ci trăirile dure, tensionate, sufocante. Poet al violetului, culoarea saturniană,
dar şi al maladivului, sugerat de galben, şi al negrului, culoare a claustrării, vecină cu
moartea, Bacovia a realizat ventilare deliberată a peisajului, în funcţie de trăirile interioare.
Prin cultivarea unor stări sufleteşti abisale, zguduitoare, Bacovia depăşeşte cadrul esteticii
simboliste, apropiindu-se de poezia modernă a secolului XX.
 In istoria culturii, curentele ideologice apar si se dezvolta polemic, ca reactie
impotriva altui curent existent /altor curente existente. Contemporan cu samanatorismul, se
configureaza curentul ideologic poporanist, instituit deliberat ca o reactie fata de curentul
samanatorist. Coexistenta celor doua curente in acelasi context temporal definit prin
aceeasi problematica istorica specifica: problema nationala si problema rurala, determina
incrucisari de sfere, asemanari in plan ideatic, o sensibilitate comuna fata de realitatile
epocii. Fiind expresia aceleiasi realitati istorice, cele doua curente au, asadar, zone de
intersectare, dar se si distanteaza, se diferentiaza pe directii opuse de gandire, care le
configureaza o personalitate distincta si le aduce intr-un camp al confruntarilor, al unor
polemici aprinse.
La inceput de secol, samanatorismul sustinut de revista centrala Samanatorul aparuta
in 1901, isi impusese intaietatea in viata culturala (implicit literara) a timpului si tindea sa o
monopolizeze, pretinzandu-se unicul exponent al nazuintelor epocii. Sansele poporanismului
de lansare in atentia opiniei publice in prima jumatate a celui dintai deceniu al secolului XX
erau minime, samanatorismul fiind atotputernic. Abia in cea de-a doua jumatate a primului
deceniu, incepand cu 1906, poporanismul se inscrie pe o curba ascendenta, balanta de
intaietate se inclina spre polul poporanimsului, in timp ce samanatorismul intra pe un parcurs
descendent, diminuandu-si treptat fortele si sferele de influenta. Aceasta contrabalansare de
autoritate se produce in contextul unor polemici sustinute, al unor dispute si atacuri incinse in
publicatiile epocii, intre reprezentantii celor doua miscari de idei.
Dar aceasta structura polemica statornicita intre cele doua curente ideologice in
perioada antebelica si mult prelungita postbelic are o motivatie interioara, de continut, fiind
sustinuta la nivel ideologic, ca lupta de idei, pe fondul unor deosebiri de principii, al unor
trasee antinomice de viziune in plan politic-social-cultural (implicit, ideologic-literar). Grupul
samanatorist intampina cu violenta noul curent, considerand abuziv actul poporanistilor de
uzurpare a rolului si locului curentului samanatorist; exponentii miscarii de idei samanatoriste
(cu deosebire Iorga, cu preocupari polemice constante, in acest sens, in articolele sale)
incearca sa demonstreze caracterul epigonic al poporanismului; riposta poporanismului
imbraca tonalitati la fel de agresive, atacurile () fiind canalizate mai ales pe deosebirile de
fond ideologic. .
 Ca si samanatorismul, poporanismul s-a configurat ca un curent de idei complex,
socio-politic, cultural (si literar).

Autoritatea curentului samanatorist s-a impus cu predilectie prin revista

centrala, Samanatorul (1901), care-i confera si denumirea, in jurul careia se formeaza si
graviteaza ideologic un mare grup de reviste filosamanatoriste. La fel, personalitatea
curentului poporanist este direct legata de aparitia unei reviste centrale, Viata
romaneasca (1906, Iasi), publicatie care va deveni o platforma puternica a acestei ideologii.
Revista se afla la inceput sub directoratul lui Constantin Stere (de formatie jurist) si Paul
Bujor (un cadru universitar iesean, socialist in tinerete, devenit mai tarziu liberal).

In general, curentele ideologice se formeaza in climatul unei reviste centrale, sustinute

de un ansamblu de reviste-satelit, structura deosebit de importanta, pentru ca „niciunde –
observa Camil Petrescu, intr-un articol din 1922 - nu aflam marturia mai convingatoare despre
peisajul unei epoci decat in publicistica ei. O revista inseamna atitudine, altfel spus un unghi
nou de a privi viata Iar atitudinea unei publicatii (sau a unui grup de publicatii inrudite) este
factorul creator in constituirea si impunerea unei orientari in spiritul public. E conditia vitala a
unei miscari de idei si nu numai centrul ei de iradiere”.(apud Z.Ornea, Traditionalism si
modernitate in deceniul al treilea, p. 99) Viata romaneasca a reprezentat pentru poporanism o
adevarata „institutie”, „centrul de iradiere” si „conditia vitala” a acestei miscari ideologice.

Perioada 1906 – 1909 este perioada definirii poporanismului ideologic (socio-politic,

estetic, cultural). In jurul revistei se configureaza, in esenta, gruparea de reprezentanti (cu
predilectie moldoveni) ai acestui curent de idei: sociologi, critici, scriitori.

Anii 1909 – 1910 reprezinta apogeul curentului poporanist. Grupul poporanist

polarizat de revista Viata romaneasca aflata acum sub conducerea criticului Garabet
Ibraileanu (mentorul cultural al poporanismului), este pregnant sustinut politic de liberali,
sporindu-si prestigiul si forta de penetratie in epoca.

In timp ce poporanismul parcurge curba ascendenta, rivalul sau contemporan

samanatorismul intra pe curba sa descendenta. La regresul samanatorist contribuie factori
multipli: a. presiunea de autoritate in crestere a poporanismului; b, retragerea de la
conducerea Samanatorului a unei personalitati de anvergura ca cea a lui Nicolae Iorga,
mentorul curentului samanatorist; c. diminuarea fortei de sustinere a mediului publicistic
filosamnatorist; unele reviste (precum Fat-frumos) isi inceteaza aparitia, altele
(revista Luceafarul cu grupul apartenent) isi modifica orientarea, delimitandu-se de
samanatorism sau isi pierd colaboratorii, intre care unii scriitori de valoare. Reprezentanti de
prestigiu ai gruparii literare samanatoriste: D. Anghel, St. O. Iosif, M.Sadoveanu s.a. parasesc
spatiile publicistice samanatoriste, migrand inca din 1905-1906 spre revista poporanista Viata
romaneasca, devenind colaboratori fideli ai acesteia. In 1910, cand poporanismul se afla in
apogeul sau, samanatorismul cunostea starea sa acuta de declin (Dar ecouri ale
samanatorismului se prelungesc pana la razboiul mondial si in perioada postbelica).

In timpul razboiului gruparea poporanista polarizata de Viata romaneasca ia o

orientare germanofila, atragand multiple antipatii in epoca si in perioadele care i-au urmat..Iar
in perioada postbelica poporanismul isi continua existenta, dar fara stralucirea si autoritatea
din perioada antebelica*. In 1933, G. Ibraileanu preda lui Mihai Ralea
________________________________________________________________________

*Poporanismul se stinge, dar principalele concepte socio-politice vor fi transferate de

Constantin Stere si asamblate fara dificultati in doctrina sociologica taranista din perioada
interbelica. Vechii poporanisti se reorienteaza politic spre un nou partid, Partidul Taranesc
despre care G.Ibraileanu spune ca „e partidul nascut din schimbarile preconizate de
poporanism”. Partidul Taranesc fuzioneaza din 1926 cu Partidul National (rezultand PNT),
preluand in randul membrilor grupul poporanistilor de la Viata romaneasca largit cu noii
poporanisti, continuatori ai curentului, in frunte cu crititcul Mihai Ralea. In perioada
interbelica, toti cei care au reprezentat odinioara poporanismul au fost exponenti ai
democratismului intransigent, angajand de pe aceasta platforma ideologica polemici notorii cu
orientarile politice si ideologice retrograde.

conducerea Vietii romanesti. Curentul ideologic poporanist intra in faza declinului

sau, paraseste incetul cu incetul scena socio- politica si culturala. De altfel, nu mai exista
cerinta imediata istorica, se implinisera cbiectivele istorice, reformele care constituisera
fundamentul motivational al poporanismului.

In sens doctrinar politic-ideologic, curentul poporanist se constituie cu mult inainte

de aparitia revistei Viata romaneascacare a polarizat cugetatori de diferite profiluri (politic,
filozofic, sociologic) si creatori din lumea literelor (poeti si prozatori)
 Sămănătorismul

Semănătorismul sau sămănătorismul este un curent ideologic şi literar constituit la

începutul secolului XX în jurul revistei „Sămănătorul” (1901-1910).
La apariţia sămănătorismului a contribuit şi interesul crescând care s-a manifestat în
acea perioadă faţă de problema ţărănească, aflată în faza unei crize acute, marcată prin
repetate răscoale, care au culminat cu răscoala din 1907. Principalul teoretician al acestui
curent a fost Nicolae Iorga. El a asimilat preocupări mai vechi, pe care le-a definit, sintetizat
şi teoretizat, supunând criticii unele aspecte ale societăţii şi atrăgând atenţia asupra necesităţii
culturalizării ţărănimii. Poziţia critică era întregită de preţuirea tradiţiilor istorice şi folclorice,
a valorilor naţionale, a luptei de eliberare naţională etc. Nicolae Iorga a considerat opera
lui Alexandru Vlahuţă drept un apogeu al sămănătorismului.
La 2 decembrie 1901 apare la Bucureşti primul număr al revistei „Sămănătorul”, sub
direcţia lui George Coşbuc şi a lui Alexandru Vlahuţă.
Termenul semănătorism provine de la revista „Sămănătorul”, pe paginile căreia
apăreau poeziile sămănătoriştilor: poezia lui Alexandru Vlahuţă Semănătorul, poezia
lui George Coşbuc cu acelaşi titlu, apărută la 2 decembrie 1901. Termenul
de semănătorism este un cuvânt derivat care provine de la „a semăna” - ceea ce dă de înţeles
că reprezentanţii de vază ai acestui curent „seamănă” concepţiile lor în mediul sătesc.
Semănătorismul a fost o expresie motivată de o necesitate istorică, într-o perioada de lâncedă
aşteptare literară.

Ideologia grupării conţine un amestec de puncte de vedere ale „Daciei literare”,

propoziţii-cheie din gândirea social-politică eminesciană, teza formelor fără fond, toate
raportate la climatul socio-cultural al perioadei şi vehiculate în numele a două deziderate
fundamentale: ridicarea ruralilor prin cultură şi Unirea.

Principalele trăsături distinctive ale grupării sunt:

 paseismul (fr. passer – à trece): întoarcerea spre trecut, spre cronici şi spre istorie,
rezistenţa la transformări, atât pe plan literar cât şi în artă (încremenirea în formele
consacrate, oroarea faţă de noutate). Interesul pentru trecut este împrumutat din
romantism, de la care îşi însuşesc antiteza cu prezentul;
 idilismul (preferinţa pentru înfăţişarea pitorească a satului, falsa înfrumuseţare a
vieţii): au un adevărat cult pentru satul patriarhal, căci nimic nu egalează pentru ei virtuţile
ţărănimii. În proză apar intrigi romanţioase, naive; aici se manifestă atitudinea anti-
orăşenească şi opoziţia: boier de neam-arendaş venetic ca o trăsătură a tragediei,
dispariţiei;

 sentimentul dezrădăcinării, care i-ar copleşi pe cei care se aventurează la oraş,

uitându-şi originile; dezrădăcinarea este considerată o cauză a inadaptării şi a înfrângerii;

 predilecţia pentru scenele tari, de violenţă, pentru personajele dominate de instincte,

de o impulsivitate nebună, frizând bestialitatea, care par mai degrabă purtătoarele unor
tare biologice;

 „lupta pentru limba românească” (Nicolae Iorga): scrierea într-o limbă înţeleasă de
toate clasele, „ca să nu mai fim străini la noi acasă”. Problema utilizării limbii române
devine un aspect al acţiunii de „răscolire” sufletească (expresie împrumutată de Iorga de
la Eminescu).

Nici un scriitor remarcabil nu a fost integral sămănătorist, astfel încât putem vorbi mai
curând despre colaboratori, ca: Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Ştefan
Octavian Iosif, Emil Gârleanu, Ion Agârbiceanu, în prima lor fază şi Mihail
Sadoveanu sau Liviu Rebreanu.

 Alexandru Vlahuţă - considerat de contemporani cel mai mare poet de după Eminescu,
este de fapt un epigon al acestuia. Opera sa se caracterizează prin: eminescianism,
temperament pamfletar, afirmarea poeziei optimiste (Unde ni sunt visătorii?), critica
nedreptăţilor sociale (romanul Dan, povestirile Vişan, Cassian,
schiţele Mogâldea, Socoteala). Poate fi considerat întemeietorul reportajului ca specie
literară, cu opera România pitorească, unde-şi manifestă dragostea pentru creaţia
folclorică, pentru natura patriei şi pentru istorie.

 Duiliu Zamfirescu - note sămănătoriste în unele nuvele ca Spre Costeşti, Conu Alecu
Zăgănescu şi în romanele Viaţa la ţară, Tănase Scatiu; prin obiectivitatea de natură
 realistă în scene dure, ca aceea a răscoalei ţăranilor din Tănase Scatiu; evocarea peisajului
campestru; crearea romanului ciclic.

 Ştefan Octavian Iosif este un poet reprezentativ pentru sămănătorism, mai ales în
volumele de versuri Patriarhale, Credinţe, Icoane din Carpaţi, care îmbină mai multe
trăsături: nostalgia satului patriarhal, sentimentul dezrădăcinării şi elogiul energiilor
latente ale poporului. Poezia Doina este o capodoperă a liricii sale care îmbină două
tendinţe: sentimentalismul minor (prin întoarcerea spre trecut, folclor, tradiţie, peisaj) şi
muzicalitatea de tip simbolist.

 Nicolae Iorga a avut preocupări literare prin memorialistică (O viaţă de om – aşa cum
a fost, Oameni cari au fost, Memorii), dramaturgie (Mihai Viteazul, Tudor
Vladimirescu, Constantin Brâncoveanu, Doamna lui Ieremia) şi istorie literară (Istoria
literaturii române în secolul al XVIII-lea, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-
lea, de la 1821 înainte, Istoria literaturii româneşti contemporane). Ca sămănătorist a
polemizat cu poporanismul şi cu simbolismul, pledând pentru specificul naţional. În
articolul Ce este Sămănătorul? nu concepe existenţa unei literaturi fără o „mare misiune
de îndreptare şi moralizare”, eticul şi etnicul luînd forme absolute, în defavoarea
esteticului.