Catre timp

Torquato Tasso
O, zeu înaripat, născut odată

cu soarele și aștrii, pelerinii,

ce stingi vieți și iar le urci luminii

și te întorci pe-o cale repetată,

îmi plânge inima îndurerată

de grijile ce-o năpădesc ca spinii-

din care nu pierd unul: stau hainii!-

de tine ca să fie mângâiată!

Alungă-mi chinul! Veselă uitare

așterne peste-ngândurarea sumbra

și peste-nșelaciunile regale,

si scoate-afară adevarul care

stă scufundat și, fără văl sau umbră,

gol, nepătat, redă-l privirii sale!

Ori moartă, ori gonită cu știință

din regi o, Scipio, e biata milă

ce sus în ceruri ne prvește-n silă,

ori plânsu-mi va găsii îngăduință.

Batjocori-vor nobila-mi credință

ce libertății mi-i zălog, umilă

afla-va pace trista mea argilă

ce între viață stă, și neființă?

Într-un mormânt de vii îmi duc viața,

cadavru ce respiră... Se deschide

doar temniței de morți- vai, Doamne!- poarta.

Dar dacă zelul, geniul meu și arta

au preț sau scuză-n mințile lucide,

spre ruga mea întoarcă-ți-se fața!

Iubirea-i suflet lumii și e minte,

ea soarelui dă vlagă de rotire,

mișcând la sunetul celestei lire

în unduitul dans astrala ginte.

Pământ și aer, apă, foc, fierbinte

le-amestecă-n trup mare și-ntr-o fire;

dă teamă, dor, speranță și mâhnire

și desfătare și-al durerii dinte.

Deși e creatoarea-n înălțime

a toată strălucirea și mândria,

în om vădește forța ei și harul.

Ca-n cercurile bolților sublime,

în ochii voștrii dulci și-a pus domnia

și-n pieptul meu și-a așezat altarul.

Regească Doamnă! Carnavalul vine

și-mbie curtezanii fini cu jocul,

cu veghea la lumina lunii – focul

din nopțile geroase și senine!

Fecioara îndrăznește să-și încline

auzul ei curat spre nenorocul

iubitului fidel, dar ea-n mijlocul

cărării către moarte blând îl ține.

Palatele de cânt în clocot sună,

iar carcera spre plâns în hohot mie

mi-i dată... Asta e făgăfuința?

Aceasta e întoarcerea mea bună?

Ah, Doamnă, deci sicriu și pușcărie

numiți voi mila și îngăduința?

Smuls, vrednicul copac, în mări celeste,

deși respiră strălucind în soare,

nu mai înaalță ramuri foșnitoare,

nici roadele când vremea dă de veste.

Și eu, din glia mea, smuls de tempeste

cu frunze și cu tot, putea-voi oare,

și unde, să mă-nalț? Par - și ma doare –

buștean zdrobit de prevestiri funeste.

S-aștept eu seva binecuvântată

a veșniciei, soarele de iere

și apa sfântă, ora dimineții?

Voi înverzi mutat? Voi da vreodată

rod celor nemâncați? Sau mângâiere

și umbră osteniților vieții?