PLESU : SUNT ROMÂN

Faptul ca sunt român e, totuşi, o pură întîmplare... Nu o regret, dar nici nu mi-o
pot pune la butonieră. Pot doar spera să valorific atît cît pot şansa aceasta
"genetică", să nu-mi fac de rîs locul naşterii şi concetăţenii, să mă port frumos cu
limba română şi, vorba lui Constantin Noica, să povestesc şi altora cîte ceva
despre "partea noastră de cer".

Dar privesc în jur. Ziarele sunt pline de politicieni aflaţi în urmărire penală, sau
foarte aproape de ea. Unii sunt vechi "înţelepţi" de partid, care au făcut, ani de-a
rîndul, "jocurile" de la vîrf, cu dexteritatea discretă a unor eterne şi impenitente
eminenţe cenuşii. Alţii sunt jurişti, adică inşi care încalcă legile cu extremă
competenţă. Pe unul dintre ei l-am auzit tunînd şi fulgerînd, în campanie,
împotriva hoţilor care sărăcesc patria, după care, iată, e chemat să
justifice,împreună cu soţia sa, averi de milioane de euro.
Grupurile "infracţionale" sunt trans-partinice: dintr-odată, vezi aliniaţi în boxa
acuzaţilor şi pesedişti şi penelişti şi pedelişti şi băsişti şi anti-băsişti. Afacerile
creează solidarităţi inefabile, diferenţele de tabără politică sunt simple mofturi.
Numai noi, prostimea, credem că asistăm la mari lupte ideologice. În realitate,
mulţi dintre cei care mimează, pe scenă, duşmănia, "se descurcă" eficient, uniţi,
subteran, în cuget şi simţiri.

Reprezentanţii bisericii noastre... Am trăit să văd cum Întîi-Stătătorul comunităţii

noastre duhovniceşti ridică un banal (dar puternic) mahăr de provincie la rang de
laureat al unui ordin legat de numele Sfinţilor Martiri Brâncoveni. Lecţia pe care
ne-o transmit ierarhii noştri e simplă: dai bani - eşti "vrednic"! Mîntuirea devine
astfel un statut sponsorizabil.

Gazetele şi posturile de televiziune au devenit, şi ele, un soi de trupe de

comando, cu misiuni de lichidare şi propagandă. Moderatorii au ceva între
miliţieni, procurori şi vecine de bloc. Invitaţiile la diverse "talk-show"-uri se fac,
pare-se, pe bază de "abonament". Aceiaşi inşi, cu aceleaşi păreri, prestează
tenace, fără exces de imaginaţie, în teritoriul aceleiaşi, previzibile obedienţe.

Cînd nu se face politică, se organizează chermeze deşucheate, în care cîteva fete

cu buze de ştiucă îşi valorifică abundent posteriorul, în timp ce cîţiva băieţi de
comitet fac glume în doi peri.

Peste tot, numărul VIP-urilor care nu ştiu româneşte şi gîndesc intermitent e în

creştere.
Atmosfera generală e de bălăcăreală groasă, de îmbrînceală zglobie, sau
sîngeroasă, de suspiciune, de mîrlănie.
Preşedintele face dezvăluiri învăluite, prim-ministrul zîmbeşte şugubăţ, după
modelul "şmecherul clasei", alegătorii intervievaţi recunosc că, dacă sunt plătiţi,
votează cum trebuie, îl vor pe Ceauşescu sanctificat şi cred că Hitler (spre
deosebire de Băsescu) îşi iubea ţara.

Unde trăim? Ce mai putem spera? De care români să fim mîndri? Ştiu că,
dincolo de cei pe care i-am pomenit, există marile majorităţit tăcute, oamenii de
ispravă care fac ca lucrurile să meargă, "civilii" onorabili şi neglijaţi. Dar am o
veste proastă pentru ei: ţara nu mai e de mult a lor! Ţara este a unei adunături de
netrebnici, care se amuză şi se îmbogăţesc pe spezele tuturor celor care nu au
"cultura" cîrdăşiei. Ţara a ajuns să fie proprietatea privată a unor derbedei.