ARGUMENT

Omul este o ființă care comunică și în virtutea acestui fapt se formează și se manifestă ca
om. Comunicarea este, înainte de toate, un proces prin care un individ doreste să transmită un
mesaj altui individ sau unui grup de indivizi, în mod direct sau imediat.
Prin comunicare individul se umanizează, își formează și își dezvoltă personalitatea, deoarece ea
este cea care îi asigură transmiterea experienței sociale. Pentru fiecare dintre noi, principalul
mijloc de socializare îl constituie comunicarea.
Comunicarea permite influențarea educativ-formativă a individului.Omul comunicant apelează la
limbă și la gesturi construindu-se pe sine într-un context intercomunicațional permanent. Albert
Einstein ne avertiza: “să nu pretindem ca lucrurile să se schimbe, dacă tot timpul facem același
lucru”.
Astăzi, într-o societate aflată într-o profundă transformare, când tehnologia își spune cuvântul
din ce în ce mai mult, când nevoia de informație este din ce în ce mai mare, comunicarea pare să
aibă un rol covârșitor.
Valoarea comunicării poate fi dată de cel puțin două dimensiuni:calitatea și respectiv cantitatea
acesteia. După părerea mea, comunicarea înfățisează acel proces vital prin care indivizii, care au
sau nu puncte comune, reușesc să lege prietenii sau pur și simplu să schimbe o vorbă, doar prin
simplul fapt că în această lume nu se poate trăi fără a comunica într-un fel sau altul.
Fiecare gest sau gând reprezintă o parte dintr-un tot care formează comunicarea.Astfel putem
afirma următoarele:
 Comunicarea este putere.
 Comunicarea este influentă.
 Comunicarea este și trebuie privită ca artă și ca știintă în acelasi timp.Unii dintre noi ne
nastem cu abilitati de comunicare remarcabile, cu un talent deosebit de a comunica, de a
ne pune in evidenta personalitatea si valoarea cu ajutorul comunicarii, cu o capacitate de
invidiat de a stapani si a valorifica mijloacele de comunicare.
Asa cum fiecare obiect este rezultatul unui efort sustinut si are diverse culori sau infatisari, tot
asa comunicarea se elaboreaza sub diferite forme.
 Comunicarea reprezinta interactiunea sociala prin sistemul de simboluri si mesaje”3

1
  Comunicarea presupune reversibilitatea mesajelor in cadrul relatiei care uneste doua
entitati, chiar daca mesajele nu sunt de acelasi ordin.
Astăzi, cuvantul comunicare a devenit un însotitor al celor mai tulburatoare experiente
intelectuale, un concept atragator si utilizat cu o frecventa de invidiat.

2
 CAPITOLUL I
COMUNICAREA VERBALĂ

I.1. Definitii ale comunicarii.

Termenul comunicare isi are radacinile in limba latina, communico, are, avi,
atum semnificand actiunea de a face ceva in comun, de a imparti cu cineva, de a impartasi.

Este extrem de greu de gasit o definitie a comunicarii cu care toti oamenii de stiinta sa fie
de acord, lucru de altfel destul de evident. Dat fiind faptul ca procesul comunicarii este esential
in toate domeniile, acest lucru face ca o anume ramura de studiu sa sublinieze aspecte diferite
legate de comunicare in comparatie cu o alta.

Astfel ca definitia propusa de sociolog de exemplu, difera de cea propusa de pedagog, filozof sau
de psiholog. Insa, desi exista o diversitate de definitii ale comunicarii, fiecare accentuand un
anumit aspect in functie de contextul sau cadrul de referinta, toate includ cinci elemente:
1) un emitator,
2) un receptor,
3) un mesaj,
4) o modalitate de transmitere a mesajului si
5) un efect.

Comunicarea mai poate fi definita drept orice transmitere de informatii, idei, emotii de la
o entitate – fie ea persoana, grup uman sau colectivitate – la alta prin intermediul mesajelor. Zi
de zi comunicam pe diverse cai, oriunde am merge si orice am face emitem si receptam
informatii, uneori chiar fara sa ne dam seama de toate semnalele pe care le trimitem celor din
jurul nostru si pe care le primim. Prin intermediul procesului de comunicare se formeaza
sistemul de valori si atitudini al individului, bagajul de cunostinte, principii de viata –
cunoasterea in ansamblu. Fie ca avem in vedere comunicarea verbala, non-verbala, la distanta
sau comunicare prin muzica sau pictura – toate aceste tipuri te dezvolta ca individ, iti nuanteaza
capacitatea de a asculta, a sintetiza, simtul artistic, etc. Comunicarea se desfasoara permanent, ea
ajuta un individ sa se integreze intr-o comunitate.

3
Una dintre cele mai frecvente diferentieri utilizate in analiza comunicarii umane are la baza
natura semnelor utilizate in codarea informatiei si canalul predilect de transmitere a mesajului
astfel rezultat.Se poate vorbi in acest sens de trei tipuri de comunicare:
1. comunicare verbala
2. comunicare paraverbala(caracteristicile vocii, particularitati de pronuntie,
intensitatea rostirii, ritmul si debitul vorbirii,intonatia)
3. comunicarea nonverbala(in care informatia este codificata si transmisa prin semne
legate de postura, miscare, gesturi, mimica, infatisare)

Comunicarea verbala se bazeaza in totalitate pe” cuvant “pe care-l ia drept mijloc de
actiune.
Ea are o insemnatate vitala in contextul continutului pe care-l detine, cat si din punct de
vedere al negocierii, de aceea foarte multi cercetatori considera aceasta forma de comunicare
drept cea mai studiata din intreg campul comunicarii, dar in acelasi timp si cea care a luat nastere
cel mai devreme.
Aceasta forma de comunicare se supune unor reguli sociale, deoarece in viata de zi cu zi
nu se poate despre orice si oricine
Referindu-se la tehnica comunicarii S. Cristea spunea ca”folosirea frazelor cu o lungime
medie(15-20 cuvinte),a paragrafelor centrate asupra unei singure idei, a cuvintelor intelese cu
siguranta de receptor,” toate acestea joaca un rol deosebit de important.
De altfel, procesul de comunicare solicita o transformare a ceea ce este dat de o anumita situatie,
respectiv de coordonatele acesteia care se intampla simultan, insa intr-o succesiune temporala
care sa permita intelegerea .
Comunicarea verbala are un inceput si un sfarsit clar delimitate de cuvintele folosite, masura in
care pot fi controlate structura si modul in care sunt formate.

I.2. Tipologia comunicării

Există mai multe tipuri de comunicare:

 Comunicarea intrapersonala- comunicarea în și către sine.

 Comunicarea interpersonala- comunicarea între oameni.

4
  Comunicarea de grup- comunicarea între membrii grupului și comunicarea dintre
oamenii din grupuri cu alți oameni.
 Comunicarea de masa- comunicarea primita de, sau folosită de un numar mare de oameni

Scopul comunicării este:

 să informam pe altii;
 să atentionam pe altii;
 să explicam ceva;
 să descriem;
 să convingem, etc.

Comunicarea se realizează pe trei nivele: logic, paraverbal și non verbal. Daca între
aceste nivele nu sunt contradicții, comunicarea poate fi eficace, altfel mesajul transmis nu va
avea efectul scontat.

Comunicarea are o foarte mare eficiență asupra personalității deoarece în ziua de

azi individul se definește în funcție de ceilalti iar comportamentul reprezinta o constructie a
persoanei in interactiunea cu ceilalti. Interactiunea atrage concomitent comunicarea.

Sinele se construieste in interactiunea cu ceilalti. In felul acesta, definirea unei situatii nu

este niciodata strict individuala desi apare astfel; in acelasi timp nici individul nu este doar o
oglinda a celorlalti, ci introduce note personale in orice evaluare si raspuns. Cu cat se comunica
mai mult cu atat cresc sansele de a crea personalitati puternice. Comunicarea este cheia
individului spre societate si integrarea in aceasta. Lipsa comunicarii atrage o indepartare
iminenta fata de grup, echipa, societate, etc.

Spre deosebire de celelalte forme de comunicare, comunicarea verbala are un atu in fata acestora,
deoarece se petrece direct, persoanele fiind fata in fata sau la celalalt capat al firului atunci cand
este vorba de o convorbire telefonica, motiv pentru care, atat intrebarile, cat si raspunsurile se
dau intr-un timp relativ scurt, se intampla imediat.Accentul acestei forme de comunicare cade
asupra limbajului comun, respectiv a limbii comune.Nu putem purta o discutie cu o persoana a
carei limba nu o cunoastem si nu o intelegem.

5
 Comunicarea verbala se diferentiaza de celelalte forme ale comunicarii prin” cuvantul
rostit”,de aceea este foarte important sa gandim inainte ceea ce dorim sa transmitem, pentru a nu
exista abateri de la normele gramaticale,dar si pentru a nu pune interlocutorul in dificultatea de a
nu intelege continutul mesajului.
Gandirea si limbajul se dezvolta impreuna. Asa cum modul de a gandi al fiecarei persoane este
unic, si modul de a gandi este unic.Aceasta unicitate a limbajului legata de fiecare persoana in
parte poate fi inglobata sub denumirea de stil verbal.
Un limbaj simplu, corect, cu un mesaj clar pentru cei din jurul nostru, ar fi elementul absolut
necesar intr-o discutie pentru ca finalul acesteia sa fie cel scontat.
Comunicarea dintre persoane (si grupuri)presupune, in plus, reversibilitatea activitatilor
privind emisia si receptia, un tur-retur, prin efectuarea unei serii de acordari succesive intre
memoriile respective si atitudinile profunde sau proiectele particulare .
Un alt criteriu care ajuta la formarea comunicarii se bazeaza pe numarul de indivizi
participanti la procesul de comunicare si de aici rezulta:
-comunicare interpersonala
-comunicare intrapersonala
-comunicare de grup
-comunicare publica
Comunicarea interpersonala antreneaza in mod constient si obligatoriu prezenta a cel putin doi
subiecti la procesul de comunicare. Este important de precizat ca aceasta forma de comunicare
reliefeaza foarte bine “nevoia de celalalt”, bucurandu-se astfel, de o relatie solida si bine definita.
Comunicarea interpersonala are la baza trei factori extrem de importanti.
-modul de comunicare dintre indivizi
-intre ine are loc procesul comunicarii
-frecventa cu care anumite grupuri de indivizi comunica intre ei
Comunicarea intrapersonala este putin mai diferita decat celelalte tipuri de comunicare, deoarece
aceasta se rezuma la o singura persoana
Comunicarea intrapersonala se refera la ganduri, la sentimente si la modul in care ne vedem pe
noi insine;suntem-in aceasta perspectiva –simultan emitatori si receptori ai comunicarii.
Comunicarea de grup se identifica foarte bine cu comunicarea interpersonala, pe care o
poate lua drept exemplu, însă diferența constă într-un numar mai mare de indivizi care participa

6
la acest proces. In momentul unei astfel de comunicari se pot sesiza foarte ușor subiectii care
contribuie activ sau pasiv.
R.Adler si G.Rodman definesc grupul considerandu-l “o mica adunare de persoane care se afla în
interactiune,de obicei față în față, pentru o oarecare perioadă de timp, în vederea realizării
anumitor scopuri.
Atunci când luam în discuție termenul de grup, nu putem să scăpam din vedere
următoarea remarcă: societatea din care facem parte reprezinta un grup.Câmpul lexical al
termenului grup include notiuni precum:reguli, reputatie, tel, munca in echipa, etc.
Ceea ce o particularizeaza in cadrul comunicarii interpersonale, tine de faptul că, desi
emitatorul și receptorul sunt persoane diferite, numărul lor, în fiecare ipostază în parte, nu este
restricționat la o singură persoana.
Tipic pentru acestă formă de comunicare este comunicarea în grupul mic, unde membrii
se află față în față, în contact direct, ceea ce permite fluxul liber al informațiilor.
Ceea ce face diferența între comunicarea de grup și cea interpersonala este numărul mare de
mesaje transmise, respectiv de multitudinea soluțiilor găsite în rezolvarea unor probleme stabilite
de grup.
Comunicarea în cadrul grupului poate fi considerată cea mai importantă competență sociala, cu
implicatii în manifestarea si dezvoltarea altor abilitati. Comunicarea publica este o alta forma a
comunicarii interpersonale spre deosebire de comunicarea de grup, unde pot exista mai multi
emitatori.La comunicarea publica exista doar un singur emitator insa mai multi receptori.

I.3.Comunicarea verbală în cadrul grupului .

Pentru a comunica eficient, pentru a fi corect întelesi, iar mesajul nostru sa fie receptat si
acceptat, se cer respectate anumite reguli:
- Sa ne precizam mai întâi noua însine ce vrem sa transmitem. Ne vom asigura ca
exprimam corespunzator, clar ceea ce avem de spus. Nu este suficient sa gândim corect, sa
nutrim sentimente pozitive, ci trebuie, în egala masura, sa le exprimam corect.
- Cunoasterea cât mai amanuntita a celor carora ne adresam; pregatirea lor, gradul de
cultura, interesele, motivatiile si atitudinile lor, capacitatea de întelegere si scopurile pe care le
urmaresc.

7
 - Utilizarea unor cuvinte si expresii simple. Eficienta comunicarii este cu atât mai mare,
cu cât vorbim mai direct, limpede si sigur, pe întelesul celor cu care dialogam. Limbajul simplu,
dar nu simplist, are rolul de a optimiza comunicarea, de a favoriza asimilarea celor transmise.
- Evitarea tendintei de a comunica mai multe informatii deodata. Se recomanda ca
informatiile, faptele, evenimentele sa fie prezentate într-o ordine logica, etapa cu etapa, începând
cu cele elementare si încheind cu cele mai complexe.
- Crearea unei atmosfere favorabile comunicarii si colaborarii. Oricât de importanta ar fi
o informatie, ea devine inoperanta daca nu este luata în seama, retinuta si utilizata de cei carora
ne adresam.
- Atentie la tonalitate, accent, afectivitate si, mai ales, la context. Toate aceste elemente
pot conferi anumite semnificatii, altele decât le au de obicei.
Daca doriti sa aflati în ce masura aveti calitatile necesare unui bun comunicator, iata câtiva
indicatori dupa care va puteti evalua:
- deprinderea de a va pregati în vederea discutiilor pe care trebuie sa le aveti;
- priceperea de a va face înteles, de a individualiza mesajul;
- stabilitatea emotionala necesara evitarii blocarii în cazul comunicarii în fata unui public;
- capacitatea de autocontrol si de modelare a vocii, de adecvare a gestului, a mimicii la
continutul mesajului si la situatia concreta;
- taria de a purta discutii în contradictoriu, de a lua parte activ la polemici, fara a va
enerva si a ajunge la certuri;
- dictie buna, voce sonora, clara, pronuntie îngrijita, vocabular variat folosit diferentiat în
concordanta cu nivelul intelectual al interlocutorilor;
- abilitatea de a îmbina emiterea unor mesaje cu aceea de a-i asculta pe interlocutori cu
atentie si dorinta sincera de a-i întelege;
- moderatie si echilibru în afirmatii si judecati, pentru ca mesajele transmise sa nu
genereze antipatie, ostilitate;
- politete si tact în dicutie, spirit de observatie pentru a sesiza corect semnificatia
limbajului nonverbal al partenerilor de discutie;

8
 CAPITOLUL II

COMUNICAREA NON-VERBALĂ

II.1. STUDIUL COMIUNICĂRII NONVERBALE

SCURT ISTORIC
In literatura de specialitate sunt menționate nu o singură definitie a comunicarii
nonverbale ci mai multe și toate sunt acceptate. Totul depinde din ce perspectivă este abordat
procesul de transmitere a semnelor nonligvistice.
Comunicarea nonverbala este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte si
care pot fi decodificate, creand intelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, inlocui,
completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte. Importanta comunicarii nonverbale a fost
demonstrata in 1967 de catre Albert Mehrabian. In urma unui studiu, acesta a ajuns la concluzia
ca numai 5% din mesaj este transmis prin comunicare verbala in timp ce 38% este transmis pe
cale vocala si 55% prin limbajul corpului.
Comunicarea nonverbala opusa comunicarii verbale este conceputa de multa vreme ca
limbaj in sens strict. In aceasta viziune toate celelalte forme de comunicare sunt considerate ca
secundare (scrisul). Teoriile contemporane ale comunicarii influentate de discipline atat de
diverse ca lingvistica enuntarii, psihologie, sociologie, antropologie, asigura astazi locul cuvenit
comunicarii nonverbale, bazandu-se pe ipoteze ale canalelor multiple ale comunicarii umane.
Comunicarea umana este conceputa ca o enuntare eterogena rezultand din combinarea de
elemente vocal acustice si vizuale.
Ca si in cazul psihosociologiei , preocuparile de cunoastere a modului cum comunicam
fara a ne sluji de cuvinte au o indelungata preistorie si o foarte scurta istorie.
Preistoria domeniului de studio al comunicarii nonverbale acopera perioada din
Antichitate pana spre sfarsitul secolului al XIX-lea.
“ In traditia vestica, in cele mai vechi incercari de abordare sistematica a actiunilor expressive,
atat in scrierile din Grecia si mai tarziu, din Roma, gesturilor li s-au acordat, intr-un fel saui altul
o mare importanta” (A . Kendon si C. Muller, 2001,1). In acest sens primul profesor de retorica
publica din Roma Marcus Fabius Quintilianus (c. 35 – 96 e.n.) a consacrat unul dintre cele
douasprezece volume ale compendiului Institutio oratoria – Formarea vorbitorului in public –
pronuntiei – vocii si gesturilor. Acest volum “ne ofera informatii detaliate despre limbajul
trupului folosit de orator in conceptia romanilor “ (F. Graf, 1991/2000, 42)
In primele decenii ale secolului XVII- lea se inregistreaza o renastere a interesului pentru
studiul gesturilor. In secolele urmatoare, scrierile despre posibilitatile cunoasterii oamenilor dupa
constitutia lor corporala, dupa fetei si a craniului, ca si dupa expresiile faciale se inmultesc.
In cadrul istoriei stiintei despre comunicarea nonverbala se poate vorbi de precursori pana
la jumatatea secolului XX (Ch Darwin, D. Efron, E. Kretschmer) despre fondatori intre anii 1950

9
si 1980 (j. R. Davitz, p. Ekman, L.K. Frank) iar despre cercetatorii de azi ai domeniului, in
ultimele doua, trei decenii.
Primele studii care au in titlu sintagma “comunicare nonverbala’ au aparut la jumatatea secolului
trecut. Jurgen Ruesch si Weldon Kees au fost cei dintai care au inclus termenul de “comunicare
nonverbala” in titlul unei carti (Nonverbal Comunication: Notes on the Visual Perceprtion of
Human Relations, 1956). Cei doi autori au aratat ca in comunicare umana sunt implicate sapte
sisteme diferite:
1) prezenta fizica si imbracamintea
2) gesturile sau miscarile voluntare
3) actiunile intamplatoare
4) urmele actiunilor
5) sunetele vocale
6) cuvintele rostite
7) cuvintele scrise.
De remarcat este faptul ca în conceptia celor doi autori cinci din cele sapte sisteme
implicate în comunicarea umana sunt de natura nonverbala.
In perioada contemporana dupa 1980 și până azi au aparut numeroase lucrari teoretice si de
cercetare empirica .
Caracterizand perioda contemporana, Mark L. Knapp (1990,53-54) destinge cateva
tendinte ale studiilor privind comunicarea nonverbala:
 renuntarea la studiul separate al miscarilor diferitelor parti ale corpului (membrele
supwerioare, fata, ochii etc.) si centrarea pe cercetarea contributiei acestor miscari
combinante la transmitera anumitor mesaje
 schimbarea strategiei de cercetare, in sensul cresterii ponderii dtudiilor bazate pe
observatia comunicarii nonverbale in conditiile “naturale”, nu in conditiile ‘artificiale”
ale laboratorului experimental
 urmarirea modului in care unele semnale interactioneaza cu alte semnale.

II.2. STRUCTURA COMUNICARII NONVERBALE

Analiza structurii comunicarii nonverbale impune luarea in considerare a codurilor,
modelelor si scopurilor specifice implicate. In comunicarea nonverbala se folosesc seturi de
semen, coduri, care prin combinare dau o anumita structura. De exemplu, semnalele vizuale
pot fi associate semnalelor olfactive. De fapt, aceste semen sunt stimuli senzoriali care
impresioneaza simturile omului (vaz, auz, pipait, miros). Pe baza semnelor si canalelor de
transmitere s lor s-au propuis multiple clasificari ale comportamentelor noinverbale si ale
comunicarii nonverbale.
In literature de specialitate se amintește gruparea comunicarii nonverbale în trei categorii,
propusa de J. Ruesch si W. Kess:
A. limbajul semnelor incluzand gesturile
B. limbajul actiunilor incluzand miscarile corpului implicate in diferite activitati

10
 C. limbajul obiectelor care incorporeaza dispunerea intentionata sau neintentionata
obiectelor in spatiu in vederea utilizarii lor
O alta clasificare o datoram lui R. P. Harrison care imparte comunicarea nonverbala in patru
categorii:
1) coduri de executare associate miscarilor corpului, expresiilor faciale, privirii, atingerii si
activitatilor vocale
2) coduri spatio – temporale referitoare la mesajele rezultate din combinarea utilizarii
spatiului si timpului
3) coduri artefac utilizate in mesajele primate de la obiecte
4) coduri mediatoare referitoare la efectele speciale rezultate din interpunerea intre emitator
si receptor
De exemplu Dale G. Lethers a identificat urmatoarele canale de comunicare nonverbala:
expresiile faciale, miscarile ochilor, postura, proxemica, aspectul fizic, factorii suprasegmentali,
precum intonatia, timbrul si volumul vocii, si atingeriule cutanate.
Clasificarea comunicarii nonverbale poate fi facută , în principal, dupa modalitatile
senzoriale implicate in receptareaa semnalelor. Mark L. Knapp considera ca domeniul
comunicarii nonverbale include urmatoarele fapte:
1) cum privim
2)cum auzim (tonul vocii)
3) cum mirosim
4) cum ne miscam – individual sau in conjunctie cu altii (gesturile, postura, privirea,
expresiile faciale, atingerile corporale si proxemitatea)
5) cum afecteaza mediul inconjurator interactiunile umane si cum afecteaza acestea, la
randul lor, mediul inconjurator (dispunerea spatiala a mobilei, temperature, prezenta altor
oameni, zgomotele s.a.m.d)
Aspectul fizic, artefactele si semnalele olfactive sunt considerate, de asemenea, categorii
separate ale comunicarii nonverbale si sunt studiate ca atare, chiar daca se recunoaste ca oamenii
transmit semnale simultan prin mai multe canale, fapt pentru care este necesara abordarea
integrate a comunicarii nonverbale

II.3. Comunicarea non-verbala în cadrul grupului

Comunicarea nonverbala se incadreaza tot in aceasta forma a limbajului, insa se

diferentiaza de comunicarea verbala prin integritatea gesturilor, semnelor si a mimicii care ajuta
interlocutorul sa descopere mesajul transmis de emitator.
Comunicarea nonverbala poate deveni un instrument care, manuit cu abilitate, faciliteaza
emiterea si descifrarea mesajelor.Caracteristica acestui tip de comunicare consta in concurenta ei
cu comunicarea verbala, ceea ce permite trasmiterea unor mesaje chir in timp ce partenerii
discuta.
Canalele nonverbale sunt importante in comunicarea sentimentelor si atitudinilor, iar mesajele
nonverbale sunt în mare masura inconstiente.

11
 Comunicarea paraverbala se refera in primul rand la diverse “piese”care impreuna cu
celelalte forme ale comunicarii alcatuiesc comunicarea.Aceste “piese” vizeaza :timbrul vocii,
pauzele, rapiditatea de expunere, ezitarile, intonatia, respectiv balbaielile participantilor la
comunicarea sociala.
Asadar, scopul comunicarii paraverbale este acela de a reusi sa stimuleze intelesurile de dincolo
de cuvinte cu ajutorul unui intreg bagaj de stimuli si semnale propagate prin tonuri, volumul si
timbrul vocii.
În relatiile interumane, vorbirea, vocea, privirea si gestica fiecaruia au numerose semnificatii,
toate fiind, dincolo de ceea ce comunicam direct, purtatoare de mesaje, de gânduri, de sentimente
si de trairi. De aceea, ele trebuie studiate cu atentie, ajutându-ne sa întelegem mai bine cine este
interlocutorul nostru si ce se ascunde dincolo de cuvintele rostite, dar si pentru a ne adapta
conduita proprie. Cea mai obisnuita cale pentru a ne coordona actiunile cu ale celorlalti este
schimbul de informatii prin intermediul cuvintelor. Cercetarile au demonstrat totusi ca doar 7%
din ceea ce se comunica se transmite propriu-zis prin cuvinte, 35% prin tonul vocii, iar 55% prin
limbajul corpului.
În concluzie, trebuie sa fim extrem de atenti nu doar la ceea ce ni se comunica prin cuvinte, ci si
la expresiile fetei, gesturile, cantitatea si tipul miscarilor pe care le fac ceilalti.

12
 CAPITOLUL IIII

Reactii și atitudini ca forme de manifestare a comunicării

Când cineva trebuie să facă fata reactiilor celorlalti, când are nevoie de ei sau când trebuie sa
rezolve o neîntelegere cu alte persoane, diferitele reactii pot fi rezumate în trei atitudini tipice: sa
fugi, sa ataci, sa te afirmi.
Primele doua atitudini nu dau rezultate foarte satisfacatoare pentru rezolvarea problemelor si
asigurarea unor relatii bune cu ceilalti. Ultima, sa fii asertiv, sa te afirmi în mod constructiv
conduce la cele mai bune rezultate.
Descrierea acestor atitudini faciliteaza întelegerea lor si îl pune pe fiecare într-o buna pozitie
pentru a alege si a decide comportamentul care pare cel mai bun pentru el în situatiile în care se
afla.

1.Fuga

Fuga reprezinta o atitudine de evitare (activa/pasiva) în fata oamenilor si a evenimentelor: decât

sa se afirme încet, dar sigur, "fugarul" prefera sa se supuna sau sa fuga, chiar si în dezavantajul
sau, cu toate ca ar avea posibilitatea de a actiona altfel.

Aceasta imposibilitatea de a fi asertiv când împrejurarile o cer aduce cu sine o anxietate

puternica, ce produce insomnii si migrene. În plan comportamental, manifestarile cele mai
frecvente ale atitudinii de fuga si pasivitate sunt roaderea unghiilor, contractarea muschilor fetei
ca urmare a scrâsnetului de dinti, batutul cu degetele în masa, râsul nervos, miscarea continua a
picioarelor etc. Aceste semne exterioare pot fi un mod simplu, practic si rapid de a sti daca
trebuie sa fiti mai asertiv (constructiv) în viata dumneavoastra.

Majoritatea persoanelor care aleg atitudinea de fuga se justifica invocând pretexte care nu sunt
decât rationalizarea refuzului de a se afirma.

Principalele pretexte sunt urmatoarele:

- Nu vreau sa dramatizez.
- Trebuie sa lasam oamenii liberi.
- Trebuie sa stim sa facem concesii.
- N-am chef sa pic rau sau sa par un nesatul.
- Nu vreau sa fiu singurul care se plânge.
- Nu-mi place sa ma lupt cu "morile de vânt".
- Admit ca altii sa fie directi cu mine, dar când eu trebuie sa fiu direct cu altii mi-e teama
ca s-ar putea sa-i ranesc.
- Si eu ma port la fel ca ei.
- Nu vreau sa încetinesc discutia prin interventii neconstructive.
- Pentru o femeie: femeile sigure pe ele sunt vazute ca fiind reci si autoritare.

13
Consecintele nefaste ale atitudinii de fuga

Cel care nu are o atitudine constructiva când aceasta este ceruta de împrejurari si când exista
posibilitatea, suporta consecintele nefaste ale acestei atitudini de fuga. Constientizarea acestui
lucru îl încurajeaza pe fiecare sa nu ajunga într-o astfel de situatie.

Principalele consecinte firesti sunt:

- Resentimentul si ranchiuna: la un moment dat, persoana ajunge sa nutreasca aceste sentimente
fata de ceilalti si sa devina din ce în ce mai confuza;

- Comunicarea slaba cu cei care nu stiu precis ceea ce va place sau nu, ceea ce doriti, ceea ce
respingeti. Ei "simt" resentimentul dumneavoastra fata de ei si sufera din acest motiv;

- Pierderi de energie: de fapt, puterile, inteligenta si afectivitatea folosite cu scopul de a se apara

si de a fugi ar putea fi mai bine folosite atât pentru sine, cât si pentru ceilalti. Energia noastra
disponibila este limitata: ceea ce se foloseste în atitudinea de fuga nu mai poate exista pentru
atitudinea de afirmare;

- O anumita pierdere a respectului de sine: aceasta atitudine de fuga face ca persoana respectiva
sa fie capabila de lucruri la care în alta situatie nu s-ar preta, stiind totusi ca ar putea sa le refuze;

- Suferinta personala: angoasa, proasta dispozitie, teama si chiar insomnia si migrenele însotesc
adesea aceasta atitudine de fuga.

2. Atacul (înfruntarea)
Atacul este o atitudine de agresivitate în fața oamenilor și evenimentelor:
decât să se afirme încet, dar sigur, "atacatorul" prefera sa-i supuna pe ceilalti, sa-i faca sa se
plieze dupa el, chiar si în detrimentul sau, desi ar avea posibilitatea sa actioneze altfel. Tipul
agresiv vorbeste tare, întrerupe, aduce în discutie problemele sale în timp ce vorbeste celalalt.
Nu-si poate controla bine timpul de exprimare. Adesea afiseaza un zâmbet ironic sau îsi
manifesta dispretul ori dezaprobarea prin mimica. Îi place sa recurga la imagini socante sau
brutale.
Atitudinile de atac în viata de zi cu zi:
Agresivitatea apare în chipuri diverse si ia masti care por însela interlocutorul sau chiar pe noi
însine. Cunoasterea tuturor fetelor atitudinii de atac este un instrument pretios pentru a-i întelege
pe ceilalti, pentru a ne cunoaste mai bine si pentru a ne dezvolta alte atitudini, pozitive.

Iata câteva exemple tipice din viata cotidiana:

Autocratul (pozitie ierarhica dominanta)

Acest tip de persoana are nevoie sa-i distruga în sens metaforic pe subordonati pentru a-si putea
impune puterea. Obtine consimtamântul prin teroare. Recurge de bunavoie la capcane si la
lucruri neplacute.

Revoltatul (pozitie ierarhica subordonata)

"Sfântul Gheorghe nimicind dragonul Ordinului Stabilit", aceasta persoana se simte învestita

14
într-o misiune de denuntare a celor care împiedica pe altii sa-si expuna ideile personale: fiecare
piedica, fiecare constrângere sunt dovezi ale nesansei.

Spiritul de contradictie
În cazul acestui tip, un schimb de priviri este întotdeauna o ocazie de a se opune (în lipsa puterii
de a se impune). Pe moment, obiectul final al unei discutii i se pare nesemnificativ în comparatie
cu obiectiile si dovezile care abunda în mintea sa, în timp ce asculta parerea altuia.

Cel care saboteaza- "V-am spus eu". Profetie funebra a carei realizare este cu atât mai
probabila cu cât persoana noastra face totul - vorbe, actiuni, omisiuni - pentru ca anuntata
catastrofa sa se produca efectiv. Un sfat: nu-i încredintati proiectele dumneavoastra personale.

Cel care vrea sa sublinieze temerile - Cea mai mare grija a sa este de a-si convinge
interlocutorul de brutalitatile pe care le îndura.
Mierosul - Prea politicos pentru a fi cinstit, ascunde prin amabilitatea excesiva o
agresivitate gata sa iasa la iveala.
Cel surd la parerile celorlalti - Vorbaret si zgomotos, mereu pregatit sa-si dea cu parerea,
"gura bogata", este imposibil sa-l întrerupi.
Razbunatorul - Mereu acru, gata de razbunare si nu uita niciodata;
Timoratul - "Teama este începutul întelepciunii" este deviza sa.
Obraznicul, tupeistul - Nu-l intimideaza nimeni si nimic. Fara rusine, abuzeaza de
ocaziile care se ivesc.
Santinela - Mereu gata de lupta. Când îl abordati, aproape ca îl auziti strigând: "Cine-i
acolo?".

Cel care risca tot - Îi place sa sfideze pericolele si sa se plaseze în prima linie. Are
tendinte sinucigase, aruncându-se în gura lupului.

Susceptibilul - Ascunde prost o frustrare profunda, care îl face hipersensibil. Nu suporta

nici cea mai mica contrazicere si se ambaleaza repede.
Solitarul - Se protejeaza de ceilalti impunând distanta. Nu-i plac legaturile cu cei din jur
si se supara repede pe celalalt.
Ostentativul - Îi striveste pe ceilalti prin prezenta sa.
Pretentiosul - Se crede superior celorlalti si îi eclipseaza cu stiinta si experienta sa.
Arivistul - Se gândeste doar la cariera sa, în dezavantajul celorlalti. "El sau eu", spune
adesea.
Devalorizatorul - Vede defectul la celalalt, este incapabil sa vada partea pozitiva a
oamenilor si situatiilor.
Intolerantul - Judeca, taie, condamna si trimite la streang tot ce nu este în acord cu
parerea sa.
Atacatorul - Ataca pentru a nu fi atacat, apararea prin atac i se pare singura relatie
posibila cu ceilalti.
Persecutorul - Îi defaimeaza pe altii, îi place sa le faca rau.
Dispretuitorul - Ia un aer superior, este ironic, este inteligent, dar rau; dupa el, singura
cale de afirmare este sa-i corecteze pe altii.

15
Pentru a dezvolta acest gen de atitudini, tipul agresiv înainteaza urmatoarele scuze:

- În acesta lume, trebuie sa stii sa te impui.

- Prefer sa fiu lupul decât mielul.
- Oamenilor le place sa aiba de a face cu temperamente puternice.
- Daca n-as fi învatat sa ma apar, de mult eram devorat.
- Ceilalti sunt niste imbecili sau niste ticalosi.
- Numai cei slabi si cei hipersensibili se pot simti agresati.

Consecinte nefaste ale atitudinii de atac

Persoana care nu dezvolta o atitudine de afirmare constructiva de sine atunci când situatia o cere
(în momente critice pentru ea, când altii sau cineva au atitudini ostile, nedrepte fata de ea si când
exista posibilitatea) suporta consecintele nefaste ale atitudinii sale agresive.

O persoana care dezvolta o atitudine de atac îsi formeaza în timp un mod agresiv de a se
comporta, sperând sa rezolve problema de relatie care i se pune. De fapt, slaba eficacitate a
acestei atitudini se poate explica prin anumite resurse profunde ale psihicului individului, care au
foarte putin de-a face cu situatia actuala - cea care a declansat raspunsul agresiv - careia cel în
cauza vrea totusi sa-i gaseasca rezolvare actionând astfel. A repera cauzele care ne-au adus în
aceasta situatie constituie deja un prim demers important în discriminarea frecventei acestei
atitudini.

Un nivel ridicat de frustrare în trecut îl pune pe cel în cauza în situatia de a fi frustrat, o

stare exacerbata si perceputa ca un atac. Calea buna de schimbare o constituie diminuarea acestui
nivel de frustrare având grija de sine, procurându-si satisfactii dese si reducând momentele de
frustrare. Nu trebuie sa facem pe durii, trebuie sa ne recunoastem propriile slabiciuni.

Teama latenta, prezenta la cel în cauza, reapare cu prima ocazie si mareste sentimentul
de agresiune provocata de situatie. Aceasta teama de celalalt este legata adesea de experientele
trecute. Întelegerea, gasirea lor si încercarea de a exprima calm aceasta teama constituie un prim
demers.

Dorinta de renastere, latenta si putin constienta, creeaza o atitudine agresiva. Pentru

lucruri de nimic, cel în cauza adopta o pozitie de rivalitate.

Se pot distinge trei surse principale:

1. O falsa reprezentare a realitatii înconjuratoare, mai ales o proasta apreciere a

raporturilor reale de putere si de influenta, se afla adesea la originea atitudinii de fuga: fiecare îsi
face iluzii despre puterea celuilalt, si-l imagineaza mult mai valoros decât este si, mai ales, are
credinta ca celalalt îl poate domina.

2. O devalorizare excesiva a situatiei se poate produce la patru niveluri:

- devalorizarea capacitatii de rezolvare a problemelor;
- devalorizarea posibilitatilor de solutionare;

16
- devalorizarea gravitatii problemelor;
- devalorizarea existentei problemei.

În ceea ce priveste aceasta devalorizare, care genereaza atitudinea de fuga, e mai bine sa se faca
un bilant real al capacitatilor personale, al posibilitatilor de solutionare, al gravitatii si existentei
problemei. Aceasta este prima actiune care trebuie înfaptuita, înainte de a adopta atitudinea de
fuga sau de evitare.

3. Nevoia de a fi apreciat, înconjurat si iubit dezvolta atitudini de pasivitate. O educatie

severa, un mediu înconjurator particular, dificil si riscurile vietii au produs o frustrare
importanta.

Trebuie stiut ca aceasta nevoie provoaca tendinta de a evita cu orice pret conflictele, de unde si
renuntarea la orice actiune în prezenta unor situatii contradictorii. Alegerea unui mediu calduros,
evitarea unei meserii în care agresiunile sunt frecvente, faptul de a munci pentru a avea sau a
pastra un cerc de prieteni fideli, organizarea unei familii fericite etc. sunt cai constructive si
practice care pun în joc energia noastra pentru gasirea unor solutii fericite, mai degraba, decât
pentru atitudini nefericite de fuga sau pasivitate.

Atitudinile de fuga (evitare) în viata de toate zilele

O persoana care dezvolta o atitudine de atac îsi formeaza în timp un mod agresiv de a se
comporta, sperând sa rezolve problema de relatie care i se pune. De fapt, slaba eficacitate a
acestei atitudini se poate explica prin anumite resurse profunde ale psihicului individului, care au
foarte putin de-a face cu situatia actuala - cea care a declansat raspunsul agresiv - careia cel în
cauza vrea totusi sa-i gaseasca rezolvare actionând astfel. A repera cauzele care ne-au adus în
aceasta situatie constituie deja un prim demers important în discriminarea frecventei acestei
atitudini.

- Un nivel ridicat de frustrare în trecut îl pune pe cel în cauza în situatia de a fi frustrat, o

stare exacerbata si perceputa ca un atac. Calea buna de schimbare o constituie diminuarea acestui
nivel de frustrare având grija de sine, procurându-si satisfactii dese si reducând momentele de
frustrare. Nu trebuie sa facem pe durii, trebuie sa ne recunoastem propriile slabiciuni.

- Teama latenta, prezenta la cel în cauza, reapare cu prima ocazie si mareste sentimentul
de agresiune provocata de situatie. Aceasta teama de celalalt este legata adesea de experientele
trecute. Întelegerea, gasirea lor si încercarea de a exprima calm aceasta teama constituie un prim
demers.

- Dorinta de renastere, latenta si putin constienta, creeaza o atitudine agresiva. Pentru

lucruri de nimic, cel în cauza adopta o pozitie de rivalitate.

17
 CONCLUZII

Comunicarea este un proces în care oamenii își împărtășesc informații, idei si sentimente.
Dacă ținem cont de un vechi proverb românesc ce atenționează că :“Omul cât trăiețte învață”
putem spune că, a comunica înseamnă a învăța tot timpul și din orice situatie.

Ca o concluzie a celor scrise, conversatia,intre membrii unui grup de orice natură presupune
posibilitatea de a realiza schimburi reciproce, într-o maniera destul de profundă,evitand pe cât
posibil stangăciile de limbaj care pot bloca comunicarea, exprimarea punctelor de vedere,a
sentimentelor .Este importantă evitarea blocarii intr-o atitudine autodefensiva in raport cu
punctele de vedere proprii cat si evitarea crisparii.

Dupa parerea mea ,comunicarea infatiseaza acel proces vital prin care indivizii, care au sau nu
puncte comune, reusesc sa lege prietenii sau pur si simplu sa schimbe o vorba, doar prin simplul
fapt ca in aceasta lume nu se poate trai fara a comunca intr-un fel sau altul. Fiecare gest sau
gand, reprezinta o parte dintr-un tot, care formeaza comunicarea.

Poate ar trebui subliniat faptul ca actiunea comunicarii reprezinta o nevoie fara de care
nici-o persoana nu poate trai.

Fie ca este vorba de o nevoie materiala sau doar dorinta de a transmite un mesaj unei
personae, tot nevoie se numeste, iar acest lucru nu se poate trece cu vederea.

A sti cum sa comunicam este o arta care necesita foarte mult timp acordat lecturii, dar
mai presusu de toate, este “ asul” din mana finite umane, care ne ajuta sa ne descurcam in viata
de zi cu zi.

Modul in care ne exprimam, ne formeaza personalitatea, caracterul, diplomatia de a fi si

de a ramane oameni respectati, pana la sfarsitul vietii…sau din contra!

18
 BIBLIOGRAFIE

1. Clara Toma,Comunicare non-verbala sau Adevarul de dincolo de cuvinte,Ed.

pag.7;
2. Dorin Popa, Comunicare si publicitate, Iași,pag. 63;
3. S.Cristea, Dictionar de pedagogie, Ed.Preuniversitaria, București, pag.43;
4. Ovidiu-Ion Panisoara, Comunicare eficienta,Ed. Polirom ,București,2015,pag.78;
5. Ovidiu-Ion Panisoara, Comunicare eficienta, Ed. Polirom,București,2015 pag.73;
6. Andre de Peretti, Jean-Andre Legrand, Jean Boniface, Tehnici de comunicare,
pag. 138;
7. Adela si Maria Fekete, Repere pedagogice si psihologice in comunicarea
interpersonala,Ed Didactică și Pedagogică pag.39.
8. Salavastru D.,Psihologia Educatiei,Științele comunicării, pag. 184;

19