CAPITOLUL 1.

APICULTURA ÎN ROMÂNIA

1.1. Importanţa apiculturii

Albinele melifere, prin modul lor social de viaţă, sunt organizate în familii cu un
număr mai mare de indivizi diferenţiaţi în cele trei caste (matca, albină lucrătoare şi
trântor), fiecare castă cu rol şi activitate distinctă în cadrul familiei. Familia de albine –
prin mecanismul biologic perfect de adaptare şi autoreglare la condiţiile de mediu, modul
de organizare a activităţii complexe pe care o desfăşoară, conţinutul şi valoarea produselor
apicole pe care le realizează – reprezintă o importanţă deosebită din punct de vedere
ştiinţific. Aceste caracteristici au atras şi au pasionat numeroşi oameni de ştiinţă şi
crescători de diferite profesii, la elucidarea a numeroase aspecte legate de:
· biologia, fiziologia şi anatomia albinelor;
· viaţa şi activitatea familiilor de albine;
· tehnologia de creştere;
· tehnologia de obţinere, recoltare şi prelucrare a produselor apicole;
· cercetarea valorii alimentare, energovitalizante şi medicamentoase a
produselor apicole şi a numeroaselor derivate realizate din acestea.
Cunoaşterea în complexitatea lor a obiectivelor enumerate mai sus este însă departe
de finalizat. Din analiza activităţii de cercetare rezultă că apicultura face parte din categoria
ştiinţelor aplicate, având ca obiect de studiu elucidarea tuturor problemelor legate de viaţă
şi activitatea albinelor melifere, astfel încât să fie posibilă folosirea de către om a familiilor
de albine în scopuri economice, ecologice şi sociale la inepuizanta lor capacitate.
Pe lângă importanţă ştiinţifică pe care o reprezintă albinele melifere, acestea au şi o
deosebit de mare importanţă ecologică, economică şi socială.
Importanţa ecologică şi biologică
Din punct de vedere ecologic şi biologic, amintim doar două sectoare în care
albinele aduc un raport deosebit.
Unul îl reprezintă sectorul vegetal (creşterea şi reproducerea plantelor cu flori)
unde, prin polenizarea a zeci de mii de specii spontane şi cultivate, albinele, alături de alte
insecte, contribuie substanţial la fecundarea florilor din care rezultă fructe şi seminţe care
asigură parţial sau total hrană a zeci de mii de specii de păsări şi animale şi chiar şi pentru
om. Din seminţe, prin germinare, se dezvoltă noi generaţii de plante, mai viguroase şi mai

1
productive, ştiut fiind că polenizarea încrucişată previne consagvinizarea şi degenerarea
speciilor.
Pe baza numeroaselor observaţii şi cercetări s-a stabilit că 80 % dintre plante sunt
polenizate cu ajutorul insectelor, iar dintre acestea, 77 % de albine. În ultima perioadă de
timp, prin lucrările de mecanizare, fertilizare-chimizare, combaterea buruienilor, a bolilor
şi dăunătorilor la plantele cultivate, numărul speciilor ai al indivizilor polenizatori
entomofila să se realizeze aproape în exclusivitate de către albine. Albinele melifere, prin
instinctual lor social, alcătuiesc familii numeroase care în sezonul active (perioada de
înflorire a plantelor) deţin 40.000 – 50.000 de indivizi, cu o rază economică de zbor de 3
km, capabile să polenizeze plantele entomofile pe o suprafaţă de 2.800 ha, localizată în
jurul stupinei. Aceste însuşiri ale albinelor duc la sporuri importante de producţii realizate
la hectar prin polenizare: la pomii fructiferi producţia creşte cu 60 %, la floarea – soarelui
şi lucernă, pe solele polenizate, sporul producţiei de seminţe este de 30-50 %, la trifoiul
roşu, dovlecei, pepeni, castraveţi se obţine mai mult cu 200 %.
Cunoscând că familiile de albine pot fi deplasate la culturile ce necesită polenizare,
putem concluziona că: polenizarea, prin intermediul albinelor, a plantelor entomofile
reprezintă o verigă de bază în tehnologia culturilor respective, care se finalizează printr-
un aport valoric substanţial.
Al doilea sector din domeniul ecologic la care albinele aduc un aport deosebit,
folosind omului ca unul dintre cei mai sensibili senzori biologici, îl reprezintă depistarea
şi prevenirea poluării mediului înconjurător.
Albinele au organele de simţ foarte dezvoltate, deosebesc tot atâtea feluri de miros
câte percepe şi omul, însă diluţiile sesizate de acestea sunt de 1/500-1/1.000, ceea ce pentru
om este imposibil.
Sensibilitatea albinelor este deosebit de mare faţă de principalii agenţi poluanţi,
care pot fi chimici, determinaţi de pesticide, erbicide, îngrăşăminte chimice folosite
neraţional în agricultură, noxe industriale şi biologice emanate de fabrici şi crescătorii de
animale, substanţe radioactive, diverse pulberi încărcate de metale grele, gaze toxice
provenite de la ţevile de eşapament ale mijloacelor auto, poluare fonică etc. De toate
acestea omul este avertizat prin modul de manifestare a familiilor de albine – depopulare,
mortalitate prematură, lipsa capacităţii de zbor, agitaţie neobişnuită, prezenţa poluanţilor
respective în organismul albinelor şi în elementele care alcătuiesc cuibul (faguri, miere,
păstură). Determinările chimice se fac prin analize la laboratoare specializate.

2
 Cunoscând toate aceste aspecte, în dorinţa de menţinerii a echilibrului biologic şi a
unui mediu de viaţă sănătos, de care sunt legate înseşi sănătatea şi viaţa omului, ne revine
obligaţia să contribuim pe toate căile la creşterea numărului şi apărarea sănătăţii familiilor
de albine prin cultivarea de plante melifere, prevenirea intoxicaţiilor, tehnologii moderne
de creştere, cât şi prin mijloace organizatorice (legislaţie).
Apreciind la valoare lor importanţa albinelor, marele savant şi fizician Albert
Einstein a spus: “Dacă ar dispărea albinele de pe suprafaţa globului, omul ar mai avea doar
patru ani de trăit. Cu cât există mai multă polenizare, cu cât iarba este mult mai multă, sunt
mai multe animale, mai mulţi oameni. “
Importanţă economică
Şi în domeniul economic rolul albinelor este deosebit de mare şi poate fi pus uşor
în evidenţă, atât prin valoarea produselor directe pe care le recoltă omul de la familiile de
albine, cât şi prin valoarea sporului de produse care se obţine de la plantele cu polenizare
entomofilă, cultivate şi spontane, prin polenizarea realizată de albine.
Între plantele cu flori şi albine există o strânsă interdependenţă: albinele îşi asigură
în totalitate hrană specifică (nectarul şi polenul) de la plantele entomofile, iar acestea îşi
asigură polenizarea, fecundarea şi perpetuarea speciilor, precum şi prevenirea
consangvinităţii prin intermediul albinelor.
Plantele entomofile, în faza de înflorire, care este diferită ca durată şi perioadă de la
o specie la alta în funcţie şi de relief, produc o cantitate mare de nectar şi polen, acestea
reprezentând o bogăţie naturală a fiecărei ţări, valorificată numai prin intermediul
familiilor de albine.
Din mulţimea insectelor care se hrănesc cu nectarul şi polenul florilor, natura a
înzestrat albina meliferă cu o seamă de caracteristici, dintre care, la acest capitol, amintim
instinctul de acumulare a resurselor de hrană în cuib, care este deosebit de valoros atât
pentru specie, cât şi pentru om şi instinctual social.
Albina meliferă este una dintre puţinele specii la care matca iernează împreună cu
un număr mare de indivizi şi rezerve de hrană, asigurând de primăvara timpuriu o intense
dezvoltare prin creşterea de puiet, ceea ce face că în condiţii normale o familie de albine să
deţină în sezonul active de înflorire a plantelor 40.000-50.000 de indivizi, care asigură
optim polenizarea şi valorificarea resurselor naturale de nectar şi polen.
Folosind cele două instincte valoroase ale albinelor, apicultorul poate obţine miere
şi alte produse apicole în echivalent valoric de 30 kg miere anual de la fiecare familie de
albine. Produsele apicole au o foarte mare valoare economică şi mai ales alimentară,

3
energovitalizanta şi medicamentoasă pentru om. Agricultorii şi toţi ceilalţi care culeg şi
valorifică produsele plantelor entomofile obţin sporuri de producţie prin polenizarea făcută
de albine, în valoare de miliarde de lei, depăşind de 30 de ori valoarea produselor apicole
obţinute direct de familiile de albine.
Cunoscând aceste aspecte economice, agricultorii, pomicultorii, legumicultorii şi
silvicultorii cooperează cu apicultorii, avantajele fiind importante pentru ambele părţi.

1.2 Situaţia actuală a apiculturii româneşti

După ce apicultura a înregistrat o însemnată creştere a efectivului familiilor de

albine, care la începutul anului 1989 a ajuns peste 1.418.000 familii, în ultimul deceniu al
secolului al XX-lea acest efectiv a scăzut, datorită unor cauza diferite.
În ceea ce priveşte familiile de albine şi producţia de miere realizată în tare noastră
trebuie să menţionăm următoarele: albinele care populează teritoriul ţării fac parte din
grupa raselor de albine europene din zona Munţilor Carpaţi (Alpis mellifica carpatica),
având mai multe ecotipuri, corespunzătoare zonelor bioapicole în care trăiesc, respective:
Câmpia Dunării şi Dobrogea, Podişul Moldovei, Câmpia de Vest, Podişul Transilvaniei şi
zona versanţilor Munţilor Carpaţi.
Albina românească este deosebit de valoroasă, dezvoltă familii puternice (număr
mare de indivizi), cu instinctual de acumulare a rezervelor de hrană foarte dezvoltat
rezistenţa la boli şi la iernare, este blândă, puţin roitoare. Îşi păstrează în timp
caracteristicile de bază şi este foarte productive, necesitând doar o bună organizare a
activităţii de creştere şi exploatare, stupine optim dimensionate şi interes din partea
apicultorilor.
Situaţia evoluţiei efectivului familiilor de albine şi a producţiei de miere în perioada
anilor 1990-2009 este redată în tabelul 1.

4
 Tabelul 1
Evoluţia efectivului familiilor de albine şi a producţiei de miere în perioada 1990-2009

Anul Familii albine Producţia de miere Producţia medie pe

(mii) (t) familie
(kg)
1990 1.418 12.124 8,5
1991 1.201 10.579 8,8
1992 1.091 8.279 7,5
1993 1.207 10.410 8,6
1994 780 9.936 12,7
1995 759 9.820 12,9
1997 747 10.434 13,9
2000 696 11.187 15
2002 656 10.543 16
2003 626 10.199 16,3
2005 620 12.125 19,5
2009 648 11.746 18,1
Sursa: www.insse.ro

Din punct de vedere al efectivului şi al structurii de proprietate, patrimonial

naţional apicol, conform datelor statistice, deţine în prezent 648.800 familii de albine, fiind
structurat pe următoarele forme de proprietate:
· proprietate private, care deţine 641.812 familii de albine, reprezentând 99
% din efectivul total;
· domeniul public (sectorul de stat), care deţine 6.488 de familii de albine
reprezentând 1 % din efectivul total;
În ce priveşte forma de organizare şi dimensionare a exploataţiilor apicole, starea
actuală se prezintă astfel:
· exploataţii apicole subdimensionate, alcătuite din 1-25 familii de albine, la
care producţiile sunt întâmplătoare, fără importanţă comercială, totalizată 387.200 familii
de albine, reprezentând 58,3 % din efectivul total. Activitatea economică la aceste
exploataţii este nerentabilă. Preţul de cost al producţiei realizate este mai mare decât preţul
de vânzare. Reuşesc însă să asigure consumul familial cu produse apicole şi o mică parte să
fie valorificată direct la consumatori. Contribuie însă esenţial la menţinerea climaticului
ecologic şi la obţinerea unor sporuri importante de producţie prin polenizarea plantelor
entomofile;

5
 · exploataţii apicole familiale, proprietate a apicultorilor semiprofesionisti,
pentru care apicultura este o ocupaţie secundară, din care se realizează un venit
suplimentar. Dimensiunea acestora este de 25-50 familii de albine, însumând un total de
152.800 de stupi, ceea ce reprezintă 23,4 % din efectivul total. Activitatea economică la
aceste exploataţii poate fi rentabilă în special prin diversificarea producţiei;
· exploataţii comerciale, la care efectivele sunt cuprinse între 50-300 familii
de albine îngrijite de apicultori profesionişti. Acestea totalizează 112.312 familii de albine,
reprezentând 17,3 % din efectivul total. Activitatea economică a exploataţiilor comerciale
este rentabilă. Proprietarii a peste 200 familii de albine, prin organizarea unei activităţi de
producţie intensivă, pot realiza un venit anual din apicultură care le asigură integral
cheltuielile familiale, putând să rezerve fonduri modeste din profit pentru dotări
tehnologice şi dezvoltarea exploataţiei;
· 1 % din efectivul total, respectiv 6.448 familii de albine, se găsesc în unităţi
cu capital de stat. Activitatea acestor exploataţii, în mare parte este nerentabilă, din cauza
cheltuielilor mari de producţie şi a producţiei scăzute.

1.3 Strategii de dezvoltare a apiculturii în perioada 2002-2010

Cunoscând situaţia apiculturii din trecut şi din prezent, a tradiţiei şi a bazei

materiale de care dispune ţara noastră în acest domeniu, se impun următoarele:
1. Privatizarea în întregime a stupinelor din sectorul public (capital de stat)
2. Menţinerea şi aplicarea în totalitate a prevederilor stipulate în Legea Apiculturii
nr. 89/1998 şi a numeroaselor acte normative (hotărâri de guvern) care protejează albinele
şi stimulează apicultorii.
3. Sporirea patrimoniului apicol, prin înmulţirea familiilor de albine şi mărirea
efectivelor la stupinele sectorului privat (dimensionare optimă), încât în următorii 5 ani 70-
80 % din efectivul apicol naţional să fie deţinut de apicultori profesionişti cu stupine
comerciale de peste 50 familii de albine. Cunoscând că numai în stupine cu efectiv mare se
pot aplica tehnologii moderne de creştere, diversificare producţiei, reducerea timpului şi a
cheltuielilor neproductive – creşterea profitului şi a interesului pentru această activitate.
4. Menţinerea şi îmbunătăţirea fondului genetic apicol autohton prin crearea de
noi linii şi hibrizi de înaltă productivitate, cu rezistenţa naturală la boli, adaptate la
condiţiile bioapicole din ţara noastră.

6
 5. În vederea creşterii eficienţei activităţii apicole, se impune accentuarea
procesului de profesionalizare, introducerea elementelor şi tehnologiilor noi de creştere,
dotare, modernizare, integrare tehnologică, în primul rând în stupinele mari profesioniste.
6. Diversificare producţiei apicole prin recoltarea de la albine, în afară de
produsele tradiţionale “miere şi ceară”, a polenului, lăptişorului de matcă, propolisului,
veninului de albine şi, la comandă, a apilarnilului.
7. Valorificare superioară a produselor apicole pe piaţa internă şi externă, atât în
stare naturală, cât şi prelucrate prin înglobarea acestora în produse antiterapeutice şi
cosmetice de mare valoare.
8. Înfiinţarea unor stupine model în gospodăriile agroturistice din zonele de
agreement cu potenţial turistic şi apicol (bază melifică si climă favorabilă), care să asigure
turiştilor produse naturale de bună calitate, contribuind prin aceasta la alimentaţia
sănătoasă a celor care îşi petrec vacanţă în aceste locuri.
Prin măsurile de mai sus, considerăm că într-un timp relative scurt (5-10 ani)
efectivul familiilor de albine se poate tripla. Aceasta cunoscând potenţialul melifer al ţării
noastre, care poate întreţine 1.700.000-1.800.000 familii de albine. În anul 2000 existau
numai 648.800, cu o producţie medie de 18,1 kg pe familie de albine.
Producţia medie de miere, împreună cu alte produse în echivalent miere realizate în
stupinele apicultorilor profesionişti, în prezent, este de 30 kg anual pe familia de albine,
poate în viitor să se extindă la nivel de total efectiv pe ţara. Luând în calcul cifrele
prognozate, respective: 1.700.000 familii de albine cu o producţie medie de numai 20 kg
miere anual, apreciem că în anul 2010 se poate realiza o cantitate de 34.000 de tone miere-
marfă.
Prin creşterea productivităţii muncii în sectoarele de bază ale economiei şi a
venitului pe cap de locuitor, va putea creşte şi consumul total intern de miere de la 2.400
tone în anul 2000 la 6.900 tone în 2010, în prezent. Disponibilul de 27.000 tone miere-
marfă va fi valorificat la export, România având tradiţie în ceea ce priveşte valorificarea
produselor apicole pe piaţa externe.

7
 Capitolul 2. PRINCIPALELE PARTICULARITĂŢI ALE BIOLOGIEI
FAMILIEI DE ALBINE

2.1. Particularităţile biologice ale albinelor melifere

Industrial cele mai valoroase ale albinelor melifere sunt reprezentate de instinctul
de acumulare a rezervelor de hrană şi instinctul social.
Aşa după cum este cunoscut, instinctul social al albinelor este foarte dezvoltat.
Acestea sunt organizate în familii puternice de indivizi, diferenţiaţi morfologic şi fiziologic
pe cele trei caste. Instinctul social a condus la diviziunea muncii între membrii unei familii,
la care întâlnim efectuarea anumitor lucrări specifice pe grupe de vârstă.
Hărnicia şi instinctul de acumulare existent la albina melifere sunt neîntrecute de
alte vieţuitoare. Sprijinindu-se pe instinctul social, care asigură convieţuirea unui număr
mare de indivizi în cadrul unei familii, Albinele reuşesc să culeagă de la plante, să
prelucreze şiş a depoziteze în stup rezerve mari de hrană (miere şi păstură) într-un timp
relative scurt, asigurându-şi prin această activitate consumul curent, rezervele necesare
iernării şi perioadelor lipsite de cules, precum şi o cantitate însemnată de miere pe care o
recoltează apicultorul.
Alte caracteristici importantă la albine sunt:
· instinctul de construire a fagurilor din ceară secretată de propriul organism;
· hrănirea şi îngrijirea puietului;
· hrănirea şi îngrijirea mătcii;
· curăţarea şi dezinfectarea cuibului cu propolis şi alte substanţe produse de propriul
organism;
· instinctul de apărare a cuibului de diverşi invadatori;
· comunicarea specifică între indivizi prin zumzet şi mişcări cu semnificaţie (dansul
albinelor);
· instinctul prin rotire, prin care se realizează perpetuarea speciei;
· perceperea schimbărilor atmosferice, autoreglarea şi adaptarea la condiţii diferite de
mediu etc.

8
 2.2. Componenţa familiei de albine

Albinele melifere sunt insecte sociale, fac parte din specia Apis mellifera care
aparţine ordinului Hymenoptera. Ele trăiesc asociate în familii puternice, formate din trei
feluri de indivizi (caste): matca, albinele lucrătoare şi trântorii. Numărul de indivizi, starea
lor fiziologică şi activitatea diferă pe parcursul unui an în funcţie de mediu şi anotimp.
Aspectele respective vor fi tratate separate.
Matca (fig 2.1.) este singura femelă perfectă a fiecărei familii de albine, cu
organele de reproducere complect dezvoltate, capabilă să se împerecheze şiş a depună ouă
din care se dezvoltă albine lucrătoare, trântori şi mătci, asigurând astfel perpetuarea
familiei şi a speciei.

Figura 2.1. Matcă

Matca recordistă este capabilă să depună în perioada optimă de dezvoltare a

familiilor de albine (mai-iunie) până la 3.000 de ouă în 24 de ore, masa acestora depăşind
de două ori şi jumătate greutatea proprie. În mod obişnuit, pe timpul sezonului active
matca depune 150.000-200.000 de ouă. Prolificitatea deosebit de mare se datorează hrănirii
intense a mătcii, de către albinele lucrătoare, cu lăptişor de matcă, produs de glandele
faringiene, care este foarte bogat în principii nutritive.
Matca se deosebeşte de celelalte albine şi prin caracteristicile fizice-are corpul mai
lung (20-25 mm), cu capul mic, abdomenul alungit şi mai subţiri, deşi sunt mai lungi ca la
albinele lucrătoare, nu acoperă abdomenul din cauza segmentelor alungite. Partea ventrală
a abdomenului este mai gălbuie, iar cea dorsală mai închisă. Greutatea corporală în
perioada optimă de ovulaţie este de 170-280 mg. Picioarele mătcii sunt mai lungi şi mai
deschise la culoare, iar cele posterioare nu au corbicula. Deşi are ac, matca nu înţeapă

9
omul, ci numai mătcile rivale; acest organ mai este folosit la aşezarea ouălor în celulele
fagurilor. Prin caracteristicile fizice este recunoscută uşor de către apicultor pe fagurii
populaţi cu albine lucrătoare.
Matca are cea mai mare longevitate dintre cele trei caste care alcătuiesc familia de
albine şi acestea se datorează în special hranei glandulare lăptişorul de matcă – pe care
primeşte din abundenţă de la Albinele lucrătoare pe tot parcursul vieţii, a îngrijirii speciale
de care se bucură în cadrul familiei şi a activităţii care se rezumă numai la “opera” de
procreaţie. În general, matca trăieşte şi este aptă de reproducere la nivel optim 1-3 ani, dar
se întâlnesc frecvent mătci şi de 4-6 ani, în cazuri foarte rare chiar 8 ani. În cadrul familiei
ea este înconjurată permanent de o gardă formată din 10-12 albine lucrătoare, care se
schimbă periodic între ele. Aceste albine o însoţesc în permanenţă pe fagure, o hrănesc şi o
preiau de pe abdomenul acesteia feromonul secretat de glandele mandibulare numit
“substanţa de matcă “pe care îl distribuie tuturor albinelor din stup, prin schimbul de hrană.
Prin acesta activitate se face cunoscută prezentă mătcii în stup.
Substanţa de matcă are o specifitate deosebit de mare şi are un rol foarte important
în cadrul familiei: atrage albinele tinere şi menţine echilibrul biologic, inhibă dezvoltarea
ovarelor la albinele lucrătoare şi construirea botcilor. În afara stupului substanţa de matcă
atrage trântorii contribuind la procesul de împerechere.
Împerecherea mătcilor este actul sexual de împreunare cu trântorii prin care sperma
este depozitată în organele genitale feminine.
Din punct de vedere sexual, mătcile sunt complect dezvoltate la 6 -10 zile de la
eclozionare. Împerecherea se produce în afara stupului, la înălţimea de 10-30 m şi o
distanţă de circa 2 km faţă de stup, în zile însorite cu temperaturi de 20-25 grade, fără
curenţi puternici de aer, între orele 13-16.
În zborul de împerechere, care durează 15-20 minute, matca este însoţită de 100-
300 de trântori, formând împreună cu aceştia o formaţie asemănătoare unui vârf de săgeată
deplasându-se în zigzag cu o viteză foarte mare.
În timpul zborului de împerechere matca se împerechează cu 7-8 trântori.
Fenomenul se numeşte poliandrie şi are mare importanţă în prevenirea consangvinităţii,
ştiind că trântorii sunt liberi să migreze de la o familie la alta.
Dacă matca nu a acumulat cantitatea suficientă de spermă, zborul de împerechere
se repetă până când spermateca este încărcată complect cu spermatozoizi (circa 100
milioane). La ultima împerechere contractă camera acului, deposedând ultimul partener de

10
bulbul penisului, cu care matca se întoarce în stup, constituind semnul de împerechere
săturate.
Trântorii (fig. 2.2. ) sunt reprezentanţii masculi ai familiei de albine. În condiţii
normale, trântorii iau naştere din ovule nefecundate depuse de matcă în celulele mai mari
clădite special pe marginea fagurilor, iar în situaţii de dezechilibru biologic, iau naştere
când anumite familii şi-au pierdut matca, devenind bezmetice, la care o parte din Albinele
lucrătoare sunt transformate prin hrănire cu lăptişor de matcă în mătci false, care depun
ovule nefecundate în toate celulele fagurilor din care rezultă trântori.

Figura 2.2. Trântori

În mod normal, trântorii apar în stupii dezvoltaţi în perioada premergătoare roirii

(mai-iunie) şi dispar treptat în lunile iulie-august. Numărul lor în perioada optimă de
creştere la familiile puternice este de 2.000-3.000. Rolul principal al acestora este de
împerechere a mătcilor, contribuind prin acesta la perpetuarea speciei. Prin prezenţa pe
faguri contribuie şi la realizarea unui regim termic normal pentru creşterea puietului.
Trântorii se deosebesc uşor de matcă prin următoarele caracteristici: au corpul
masiv; capul globulos cu ochii compuşi, mari, aproape uniţi în partea superioară a capului;
abdomenul este gros; aripile sunt lungi depăşind puţin abdomenul. Lungimea corpului este
aproape ca la matcă, greutatea medie este de 230 mg, putând ajunge la 280 mg. Trântorii
nu au ac, deci nu înţeapă şi nici nu participă la organizarea şi apărarea familiei. Nu au
corbicula pe picioarele posterioare, nu contribuie la producerea şi strângerea de hrană şi
nici la polenizare. Trompă lor este mai scurtă şi nu pot să culeagă nectarul florilor. În
primele patru zile de eclozionare sunt hrăniţi de albinele lucrătoare, iar apoi se hrănesc
singuri cu miere din cuibul familiilor.

11
 Antenele trântorului au o articulaţie în plus faţă de cele ale albinei lucrătoare, cu
care sesizează de la mare distanţă mirosul mătcilor ieşite la zborul de împerechere.
Trântorii sunt indivizi temporari în cadrul familiei de albine, trăiesc 6-8 săptămâni
şi sunt liberi să migreze de la o familie la alta pe o rază de zbor care este de peste 5 km,
ceea ce duce la răspândirea unor boli specifice albinelor. Preferă să zboare în aceleaşi
condiţii climatice, ca şi mătcile, activitatea cea mai intense este între orele 14-16. Au
anumite locuri de adunare pe care le caută şi le frecventează de la o generaţie la alta şi
chiar ani în şir, deşi existenţa lor este temporară.
Albinele lucrătoare (fig. 2.3.) sunt femele cu organele de reproducţie nedezvoltate.
Iau naştere din ouă fecundate de matcă depuse în fagurii cuibului şi formează numărul cel
mai mare de indivizi din cadrul familiei de albine, număr care este variabil în cursul unui
an în funcţie de anotimp, intensitatea culesului, prolificitatea mătcii est. La începutul
primăverii numărul lor variază între 15.000-20.000, în timpul verii între 40.000-60.000, iar
toamna între 20.000-30.000.

Figura 2.3. Albine lucrătoare

Albinele lucrătoare execută tot complexul de activităţi necesare existenţei familiei

de albine, din care amintim: recoltarea nectarului şi a polenului; depozitarea şi prelucrarea
acesteia; hrănirea şi îngrijirea puietului diferenţiat pe vârste şi caste; construirea fagurilor;
reglarea şi menţinerea temperaturii optime în cuib; păzire stupului se invazia duşmanilor;
menţin existenţa familiei prin creşterea şi schimbul între generaţii; asigură înmulţirea şi
perpetuarea speciei prin creşterea reproducătorilor şi roirea naturală etc.
Din punct de vedere fizic, anatomic şi fiziologic albinele lucrătoare se deosebesc de
matcă şi trântori. Corpul lor are lungimea de 12-14 mm, greutate este de 70-150 mg, media
fiind de 100 mg, în raport de vârsta, încărcătură etc.
Corpul are formă triunghiulară, abdomenul este egal cu lungimea aripilor, limba
este mai lungă (6,4 mm) decât celelalte caste, fiind foarte bine adaptată pentru lins şi supt,
picioarele posterioare prezintă corbicula pentru transportul polenului.

12
 Longevitatea albinelor lucrătoare este determinate de natura activităţii lor şi de
anotimp. În timpul sezonului activ – când cresc puiet, clădesc faguri, culeg nectar şi polen.
- Trăiesc doar 30-40 de zile. Primăvara şi toamna, când intensitatea acestor activităţi este
redusă, trăiesc 50-60 de zile. Albinele lucrătoare crescute în a două parte a verii şi toamnă
– care se pregătesc pentru iernare – trăiesc 6-9 luni.
În mod natural albinele îşi construiesc singure cuibul în scorburi de copac, în
crăpăturile stâncilor, sub diverse acoperişuri, agăţat de crengile copacilor etc. Sub
supravegherea omului albinele îşi clădesc şi organizează cuibul în stupi primitive
(buduroaie) sau stupi sistematici (cu rame mobile) de diferite tipuri, cu capacitate reglabilă
în funcţie de puterea familiei şi de sezon.
Fagurii clădiţi au formă verticală şi sunt formaţi fiecare din câteva mii de celule (6-
10.000) hexagonale, situate pe ambele feţe ale peretelui despărţitor, orientate oblic cu
deschizătură în sus, poziţie ce nu permite scurgerea mierii. Fundul celulelor este format din
trei feţe rombice, arhitectură ce conferă fagurelui o mare rezistenţă şi un consum mic de
ceară.
În mod normal, grosimea fagurelui este de 25 mm, servind albinelor la creşterea
puietului de toate vârstele şi depozitarea hranei.
Fagurii nou-construiti au culoare alb-gălbuie, iar pe măsură ce servesc la creşterea
mai multor generaţii de albine se închid la culoare, devenind bruni şi apoi negri, ca urmare
a propolisului cu care sunt dezinfectate celulele şi tegumentele rezultate în urma năpârlirii
larvelor şi a nimfelor.
După mărime, formă şi destinaţie, celulele pot fi de: albine lucrătoare, trântori,
mătci şi intermediare.
Celule de albine lucrătoare au diametrul de 5,42 mm, adâncimea de 12 mm la cele
în care se creşte puiet şi de 16 mm la cele pentru depozitarea mierii. Volumul unei celule
este de 0,282 cm cubi, servind la depozitarea a 0,40-o, 43 g miere sau 0,19-0,20 g polen.
Grosimea pereţilor celulelor este de 0,12 mm la construire, iar pe măsură ce servesc la
creşterea puietului se îngroaşă prin acumularea de tegumente larvare, micşorându-şi
volumul şi depreciindu-se calitativ. Acesta este motivul pentru care tehnologia pentru
creştere a albinelor se recomandă ca fagurii de cuib să fie schimbaţi prin înlocuire cu alţii
noi, în proporţie de 30 % anual.
Celule de trântor sunt mai mari comparative cu cele de albină lucrătoare, având
diametrul cuprins între 6,25-6,70 mm şi adâncimea de 13-16 mm. În mod normal sunt

13
localizate prin părţile marginale ale fagurilor, reprezentând circa 5 % din numărul total al
celulelor, servind la creşterea puietului de trântori şi depozitarea mierii.
Celule de matcă (botcile) servesc la creşterea mătcilor. Existenţa lor în stup este
temporară, fiind menţinute numai până la eclozionarea mătcilor, după care sunt roase de
albinele lucrătoare. Acestea au formă cilindrică, cu adâncimea de 20-25 mm şi diametrul
de 18-21 mm; la exterior se aseamănă cu o ghindă. După număr şi localizare pe faguri,
distingem necesitatea pentru care au fost crescute mătcile, şi anume: botcile de roire sunt
crescute pe părţile laterale şi inferioare ale fagurilor în număr mare; botcile de salvare sunt
crescute pe partea centrală a fagurilor în situaţia în care familia rămâne orfană; botcile de
înlocuire liniştită a mătcii sunt crescute în locuri ascunse de matca mamă, în număr de 3-4,
din care rezultă mătci de cea mai bună calitate.
Celulele intermediare (de trecere) sunt situate la locul de înălţime dintre celulele de
albine lucrătoare şi trântori, precum şi la locul de fixare a fagurilor pe părţile ramelor,
dimensiunea şi forma acestora fiind atipică.
În mod obişnuit, fagurii în stup sunt dispuşi paralel, cu distanţa între ei de 12 mm,
spaţiu necesar circulaţiei albinelor şi efectuării diferitelor lucrări. Albinele clădesc fagurii
începând întotdeauna de sus în jos, celulele fiind construite în acelaşi timp pe ambele părţi.
Fagurii de cuib din stupii sistematici standardizaţi cel mai des folosiţi au
următoarele dimensiuni:435 *300 mm pentru sistemul Dadant-Blat, suprafaţa fiind de 11
dm pătraţi; iar un decimetru pătrat pe ambele feţe conţine 800 de celule, de unde rezultă că
un fagure de acest tip conţine aproximativ 8.800 celule; 435*230 mm pentru sistemul
multietajat cu suprafaţa de 8 dm pătraţi şi un număr de 6.400 celule.

2.3 Reproducţia la albine

Pentru crescătorul de albine reproducţia acestora reprezintă un mijloc tehnic de

primă importanţă. Dacă este cunoscut şi dirijat, conduce la realizarea celor mai importante
performante. Pentru aceasta, se impune ca în toate stupinele de producţie, creşterea şi
reproducţia albinelor să se facă dirijat.
Prin creşterea dirijată se urmăreşte mărirea numărului de indivizi în cadrul familiei
de albine, încât acestea să aibă capacitatea maximă de cules, atunci când natura oferă
cantităţi abundenţe de nectar şi polen. Una din verigile principale ale activităţii de creştere
şi reproducţie a albinelor, prin care se realizează dezvoltarea maximă a familiilor şi implicit

14
creşterea producţiei, o reprezintă munca de selecţie se ameliorare creşterea dirijată a
reproducătorilor din părinţi de mare valoare biologică.
După cum este cunoscut, reproducţia la albine este sexuală şi parto-genetica. Pe
cale sexuală, din ouă fecundate iau naştere matca şi albinele lucrătoare, iar din ouă
nefecundate se dezvoltă trântorii.
Pentru a realiza dezideratele amintite (familii puternice şi producţii mari), este
necesar să cunoaştem bine elementele esenţiale din procesul complex de reproducţie, şi
anume: formarea celulelor sexuale (gametogeneza), împerecherea, fecundaţia şi mai ales
metamorfoza cu durată pe stadii evolutive (ou, larvă, prenimfa şi adult) la cele trei caşte ale
familiei de albine.
1. Gametogeneza reprezintă totalitatea proceselor ce au loc în interiorul gonadelor,
în urma cărora rezultă gameţii femeli şi masculi – ovulele şi spermatozoizii. Ovogeneza are
loc în ovariole, ovogoniile primare se dezvoltă şi dau naştere la ovocite, care prin multiple
diviziuni se transformă în ovul matur, apt pentru fecundare.
2. Spermatogeneza se produce în testicule, spermatogoniile prin evoluţie
(spermatocite şi spermatidii) se transformă în spermatozoizi. Spermatozoizii sunt celule
vii, mobile, care înoată şi se hrănesc cu anumite componente ale lichidului spermatic. La
trântori spermatozoizi se formează începând cu a 6-a zi a stadiului larvar, iar la trei zile de
la eclozionare migrează în veziculele seminale, fiind complect mature şi apţi pentru
fecundarea ovulelor.
3. Împerecherea reprezintă actul sexual dintre trântori şi matca prin care se
realizează depunerea spermei în organele genitale femele. Desfăşurarea actului de
împerechere are loc în afara stupului, la o înălţime de peşte 10 m, pe o rază de 1,5-2 km, o
dată cu atingerea maturităţii sexuale, care la matca se realizează la vârsta de 7-10 zile de la
eclozionare, iar la trântor la 9-14 zile de la eclozionare. Zborul nupţial are loc pe timp cald,
cu temperatura de 20-25 grade Celsius şi cer senin, între orele 12-17, la care participă
matca împreună cu un grup de 100-300 de trântori. Trântorii sunt atraşi de mătcile tinere
prin feromonul (substanţa de matcă) produs şi eliberat de acestea, care are efecte pe un
diametru de cârcă 100 m.
În mod obişnuit, matca se împerechează cu 7-14 trântori într-un singur zbor de
împerechere sau în 2-3 zboruri repetate.
La împerecherea cu ultimul trântor, organul sexual al mătcii (camera actului) se
contractă, acţiunea prin care trântorul este deposedat de penis, cu care matca se întoarce în
stup. Apicultorii numesc acest fenomen “semnul de împerechere”, care atestă finalitatea

15
zborului nupţial al mătcii. Ulterior, semnul de împerechere este îndepărtat de către albine
cu ajutorul mandibulelor.
Spermatozoizii, în număr de cârcă 100 milioane, sunt colectaţi în spermateca
mătcii, unde îşi păstrează viabilitatea 3-4 ani.
La 2-3 zile de la împerechere mătcile încep să depună ouă, în medie 1.500-2.500 pe
zi, iar cele recordiste depun peşte 3.000 de ouă în 24 de ore.
Importanţă destul de mare din punct de vedere biologic şi fiziologic în viaţa
albinelor are fenomenul de poliandrie şi heterospermie, întâlnit în procesul de împerechere.
Acesta constituie cea mai perfectă şi completă hibridare, ştiind că trântorii sunt liberi să
circule de la o familie la alta şi de la o stupină la alta. Distanţa de zbor a trântorilor este de
8-10 km, iar zborul de împerechere se produce numai în afara stupului. Fenomenul
respective (poliandria şi heterospermia) asigură prolificitatea şi vitalitate crescută
produşilor.
Heterospermia activează procesul de fecundare a ovulelor, participând la
fecundarea unui ovul 5-10 spermatozoizi, din care la contopirea cu gametul femel ia parte
unul singur, acela fiind cel mai viguros.
Aceste însuşiri naturale specifice albinelor explică menţinerea capacităţii de
fecundare pe o perioadă de câţiva ani a spermatozoizilor depozitaţi în spermatecă, precum
şi prevenirea degenerării speciei prin consangvinizare.
Avantajul acestor fenomene întâlnite la albine a determinat specialiştii să aplice
heterospermia şi la alte specii de animale, ca metoda tehnică de mare eficientă în
reproducţie.
4. Fecundarea reprezintă un proces complex de contopire, asimilare şi
dezasimilare reciprocă între elementele sexuale (spermatozoid şi ovul), în urma cărora
rezultă celula ou (zigotul).
Mecanismul fecundaţiei este următorul: ovulul ajuns la maturitate trece în ovariola,
în oviductul par şi apoi în cel median, unde prin canalul spermatecii sunt eliberaţi 5-10
spermatozoizi pentru fiecare ovul. La întâlnirea cu ovulul, spermatozoizii pătrund prin
micropilul acestuia, iar cel mai viguros ajunge în protoplasmă ovulului şi se contopeşte cu
acesta. Electivitatea spermatozoizilor, care are loc în procesul de fecundare, constituie
pentru noii produşi izvorul vitalităţii.
Vitalitatea este determinate de gradul de deosebire dintre celulele sexuale materne
şi paterne, fiind cu atât mai mare cu cât originea părinţilor este mai îndepărtată.

16
 Elementele descrise mai sus trebuie să stea în atenţia tuturor celor care cresc mătci
şi, în mod special, la apicultorii care produc şi valorifică mătci împerecheate.
5. Metamorfoza cuprinde totalitatea transformărilor morfologice şi fiziologice ce se
desfăşoară în cadrul unui ciclu complex evolutiv, care trece prin stadiile de ou, larvă,
prenimfa şi adult. Stadiul de ou durează trei zile la toate cele trei caşte, în care au loc
intense procese de diviziune celulară, ducând la apariţia larvei.
La trei zile de la depunerea oului în celulă, eclozioneaza tânăra larvă, dar înainte cu
câteva ore de eclozionare, albinele doici depun în jurul oului cantităţi mici de lăţişor care
înmoaie carionul şi facilitează eclozionarea.
Larva ieşită din ou se aşează îndoită cu parte dorsală spre pereţii celulei, consumă
treptat lăptişorul pe care lucrătoarele doici îl depun continuu şi efectuează mişcări circulare
în celulă.
Indiferent de castă căreia îi aparţine, în primele trei zile de viaţă larvele sunt hrănite
cu hrană glandulară (lăptişor de matcă). Începând cu ziua a treia de stadiu larvar Albinele
diferenţiază hrănirea astfel:
· larvele secţionate de albine pentru creşterea de mătci vor fi hrănite din abundenţă
în tot stadiul numai cu lăptişor de matcă;
· larvele din care urmează să se dezvolte albine lucrătoare şi trântori, din ziua a treia
vor fi hrănite cu lăptişor comun (amestec de miere, polen şi apă)
Diferenţierea prin hrănire la larvele femele face să apară diferenţe esenţiale
morfologice, fiziologice, de durată a ciclului evolutiv, de comportare, activitate şi durată a
vieţii.
Larvele de albine nu au picioare, se mişcă înotând prin lăptişor. Hrănirea se face
prin cavitatea bucală, iar discontinuitatea dintre intestinul mediu şi cel posterior face ca
acest stadiu (larvar) să nu se elimine reziduuri alimentare (fecale).
Corpul adipos la larve este foarte dezvoltat, reprezentând 65 % din masă corporală,
şi posedă glande sericigene care servesc la ingogosare la sfârşitul acestui stadiu. Durata
stadiului larvar este de 5 zile la matcă, 5 zile la albină lucrătoare şi 6 ½ zile la trântor. În
această perioadă larva năpârleşte de 4 ori, iar învelişurile detaşate aderă la fundul celulei.
La sfârşitul acestui stadiu larvele nu mai sunt hrănite şi albinele căpăcesc cu un
căpăcel poros din ceară, care permite pătrunderea aerului.
În celulele capacite larvele îşi ţes gogoaşa pe seama glandei sericigene, năpârlesc a
5 –a oară, trecând în stadiul de prenimfa şi nimfă, stadiu în care pierd 50% din greutate.

17
 Nimfa la început are culoare albă şi formă asemănătoare cu cea a albinei adulte,
lipsindu-i aripile. Transformarea larvei în nimfă începe la două zile după capacire. Ultima
năpârlire, în mod obişnuit, are loc în ziua eclozionarii din celulă a albinei adulte.
Stadiul de ingogosare, prenimfa şi nimfa (puiet căpăcit) are următoarea durată:
matca 7 ½ zile; albină lucrătoare 12 zile; trântorul 14 ½ zile. Centralizând cele trei faze
distincte din metamorfoza celor trei caşte ale familiei de albine, rezultă datele următoare.
Tabelul 2.
Stadii de dezvoltare la albine
Stadiile de dezvoltare la albine Matcă Albină lucrătoare Trântor

Ou 3 3 3
Larva (puiet necapacit) 5½ 6 6½
Ingogosare, prenimfa şi nimfă 7½ 12 14 ½
Total 16 21 24

Sursa: Petroman I., Sisteme de creştere şi exploatare a animalelor, Editura Mirton,

Timişora 1998

Pentru dezvoltarea normală a puietului este necesar ca temperatura în cuib să se

menţină constant la 34-36 grade Celsius. Condiţiile mediului de viaţă din cuib, în special
temperatura şi hrana, au mare importanţă asupra procesului de dezvoltare a puietului. Prin
ridicarea sau scăderea temperaturii cu numai 1-2 grade Celsius, durata de dezvoltare scade
sau creşte cu 1-2 zile.
Cunoaşterea metamorfozei şi a condiţiilor de mediu prezintă o importanţă deosebită
în tehnologia de creştere a reproducătorilor.
Un specialist în creşterea albinelor, la examinarea vizuală a unui fagure cu puiet,
poate aprecia- prin poziţie, dezvoltare şi aspect exterior-varsta ouălor, a larvelor şi a
puietului căpăcit la albine.
În ziua întâi oul are o poziţie verticală, lipit cu una dintre extremităţile de fundul
celulelor. În cea de-a doua zi poziţia oului devine oblică, iar a treia zi acesta este culcat pe
fundul celulei.
Larva, în prima zi, este de cârcă 1,5 mm, puţin mai vizibilă decât oul. Se recunoaşte
după formă ei mai accentuate di fundul celulei care este uşor umectat cu lăptişorul.
În ziua a doua larva este dublată ca dimensiune, curbată şi ocupă jumătate din
cercul format de celulă. Cantitatea de hrană este mult mai mare ca în prima zi (formată din
lăptişorul de culoare albă-lăptoasă). În a treia zi ocupă jumătate din suprafaţa celulei, pe un

18
suport abundent de lăptişor, fiind atât de curbată încât cele două extremităţi aproape se
ating.
În a patra zi ocupă aproape întreaga suprafaţă a celulei, extremităţile se ating şi
încep să se distingă formaţiunile aparatului bucal. În a cincea zi ocupă toată suprafaţa
celulei, se disting uşor formaţiunile aparatului bucal, iar pe sfârşitul acestei zile larvele
încep să-şi schimbe poziţia de la formă curbată pe plan orizontal la formă dreaptă
amplasată de-a lungul celulei.
În a şasea zi, poziţia este complect alungită, iar în ziua a şaptea se produce
capacirea celulei.
Începând a opta se distinge o conformaţie asemănătoare cu cea a albinei adulte,
culoarea nimfei fiind însă albe.
Următoarele zile până la eclozionare se pot determina după gradaţia coloritului la
nimfă şi desăvârşirea dezvoltării ei.

2.4 Evoluţia biologică a familiilor de albine perioada unui an

Sub influenţa mediului, în decursul unui an au avut loc în familia de albine

importante, modificări de ordin cantitativ şi calificativ. Fluctuaţia numărului de albine
dintr-o familie este determinată atât de condiţiile mediului exterior, cât şi de condiţiile ce
se creează în interiorul cuibului.
Ciclul anual al familiei de albine este strâns legat de succesiunea anotimpurilor,
acestea condiţionând evoluţia vegetaţiei de la care albinele îşi asigură hrana.
Anul apicol nu coincide cu anul calendaristic şi prezintă şase perioade ce se succed
fără a avea o delimitare absolută.
1. Perioada creşterii albinelor pentru iernare. Începe o dată cu terminarea
principalelor culesuri de producţie, ceea ce coincide cu sfârşitul lunii iulie-începutul lunii
august şi se caracterizează prin scăderea populaţiei familiei de albine, reducerea intensităţii
de creştere a puietului, izgonirea trântorilor din stup, sistarea instinctului de roire, a
creşterii de faguri, precum şi reducerea activităţii de zbor.
Albinele pentru iernare eclozioneaza începând cu luna august, până în prima decadă
a lunii noiembrie. Acestea au o longevitate destul de mare (6-9 luni), comparative cu cele
eclozionate în perioadele anterioare. Acest fapt se datorează, pe de-o parte participării într-
o măsură mai mică la creşterea puietului şi la culesul de nectar cu pregătirea rezervei de

19
hrană pentru iernare, iar, pe de altă parte, consumului intens de păstură din care îşi
formează rezerve lipoproteice (corpul gras), pregătindu-se din punct de vedere fizic şi
fiziologic pentru iernare.
În această perioadă, dependenţa de existenţa unui cules de întreţinere în natură, de
anumite lucrări tehnice de organizare a cuibului, dar mai ales de vârstă, matca depune 600-
800 de ouă în 24 de ore. În lipsa culesului sau a stimulării cu sirop, creşterea de puiet scade
la o treime sau chiar mai mult.
2. Perioada repausului de iarnă (prima fază a iernării). Începe o dată cu răcirea
timpului –calendaristic, de la începutul lunii noiembrie şi până în a treia decadă a lunii
ianuarie. Pe măsura răcirii vremii, zborul albinelor scade în intensitate, iar ouatul mătcii şi
creşterea de puiet încetează. Când temperatura coboară sub 8 grade Celsius, determină
albinele să părăsească fagurii marginaţi şi a se organizeze pe cei centrali, ocupând un
spaţiu sub forma unei sfere sau elipse ce poartă denumirea de “ghem de iernare”. În mod
obişnuit, albinele îşi organizează ghemul de faguri din dreptul urdinişului, având în mijloc
matca înconjurată de albinele mai tinere, care formează miezul ghemului iar spre exterior,
pe o grosime de 2,5-7 km, se aşează restul albinelor, strânse unele sub altele, cu capul
orientat spre interior, asemenea ţiglelor de pe acoperişul caselor, formând “coaja
ghemului”.
Albinele din interiorul ghemului sunt active, produc căldura necesară prin mişcări
caracteristice din aripi, picioare şi abdomen.
În această perioadă, în care nu se creşte puiet, temperatura din ghemul de iernare se
menţine între 14-20 grade Celsius. Numai în intervalele de geruri puternice albinele ridică
temperatura din interiorul ghemului la 25 grade Celsius.
În prima fază a iernării, în ce priveşte albinele nu se produc schimbări deosebite,
dacă pregătirea a fost făcută corespunzător: hrană suficientă şi de calitate; spaţial
dimensionat la numărul de faguri bine populat cu albine; împachetare corespunzătoare şi
linişte pe vatra de iernare. Consumul de hrană în această perioadă este relative mic, cuprins
între 600-800 gr lunar pierderile din populaţie şi uzură la albină fiind nesemnificativă.
3. Perioada de înlocuire a albinelor care au iernat (a doua fază a iernării).
Începe spre sfârşitul lunii ianuarie, o dată cu depunerea primelor ouă de către matcă şi ţine
până în jurul datei de 20 aprilie.
Temperatura din interiorul ghemului pe toată perioada creşterii puietului, indiferent
de cea din afara stupului, se menţine la 34-35 grade Celsius. Până la zborul de curăţire
(defecaţie) al albinelor, matca primeşte hrana ponderată şi depune zilnic 20-100 ouă. După

20
efectuarea zborului respectiv, se intensifică consumul de hrană şi întreaga activitate în stup.
Temperatura este ridicată şi menţinută de către albine la parametrii optimi creşterii
puietului (35 grade C.), pe o suprafaţă din ce în ce mai mare a cuibului, matca este hrănită
în abundenţă şi numărul de ouă depus în 24 de ore creşte treptat ajungând la 1.000, mai
ales la apariţia culesului natural de nectar şi polen.
În această perioadă, în viaţă şi activitatea familiei de albine se petrec multe
schimbări cantitative şi calitative, principalele fiind:
· consumul de hrană lunar creşte în raport cu puietul crescut, fiind de 1,25 kg în
prima lună a perioadei şi 3,5 kg în ultima lună;
· temperatura în interiorul cuibului se ridică la 34-35 grade C.;
· activitatea albinelor este mult mai intensă în interiorul stupului, unde acestea curate
fagurii, hrănesc matca şi puietul, reglează şi menţin temperatura optimă. Deasemenea,
activitatea lor este intensă şi în afara stupului, de unde atunci când temperatura permite,
aduc apa pentru pregătirea hranei la puieţ, culeg nectar şi polen, unde apară urdinişul de
duşmani etc;
· caracteristic acestei perioade este mortalitatea foarte ridicată în rândul albinelor
care au iernat, astfel încât numărul acestora întrece numărul albinelor eclozionate, ceea ce
face ca populaţia familiei de albine să suporte un regres;
· din punct de vedere calitativ însă, toate albinele bătrâne care au asigurat iernarea
sunt înlocuite de cele tinere, mai viguroase, apar rezerve noi de hrană, miere şi păstură, iar
familia de albine se pregăteşte pentru preluarea tuturor funcţiilor biologice.
4. Perioada de creştere a populaţiei familiei de albine. Această perioadă, în
raport de desprimăvărare, care nu este identică an de an, începe în a doua parte a lunii
aprilie, o dată cu terminarea procesului de înlocuire a albinelor care au iernat, şi durează
până în jurul datei de 15-25 iunie. Începând cu această perioadă temperatura diurnă se
stabilizează în jurul valorii de 20-25 grade C., cu multe zile însorite. Pentru ţara noastră
este perioada cu cea mai mare explozie florală, care asigură albinelor surse inepuizabile de
hrană (nectar şi polen), sunt întrunite cele mai bune condiţii pentru creşterea populaţiei
familiilor de albine, ştiut fiind faptul că din punct de vedere biologic şi fiziologic familiile
de albine se găsesc într-un stadiu avantajos cu toate albinele tinere crescute cu hrană
naturală din abundenţă.
Pe toată această perioadă, mătcile tinere selecţionate în familii echilibrate depun
zilnic 2.500 de ouă, asigurând familiei o intensitate de dezvoltare de 10-14 % zi. Familiile

21
de albine care ating acest ritm de dezvoltare, dacă sunt ţinute în echilibru biologic, prin
asigurarea spaţiului necesar şi a surselor de cules, pot da satisfacţii profesionale şi
materiale apicultorilor.
5. Perioada de înmulţire naturală – “roirea”. Această perioadă se suprapune
peşte o parte a perioadei de creştere numerică a indivizilor familiei de albine. Pentru zona
de sud a ţării, unde familiile de albine se dezvoltă mai timpuriu în pas cu vegetaţia,
instinctual de roire se declanşează în jurul date de 15 – 20 mai şi se manifestă până la 5 –
10 iulie. Apariţia instinctului de roire este determinate de creşterea peşte o anumită limită a
populaţiei familiei de albine, situaţie în care substanţa de matcă, care are şi rolul inhibării
dezvoltării ovarelor la albinele lucrătoare şi oprirea creşterii botcilor, devine insuficientă,
familia intrând în dezechilibru biologic. L declanşarea roitului mai contribuie diminuarea
spaţiului pentru dezvoltarea unor familii puternice, lipsa de cules şi de activitate pentru un
număr foarte mare de doici care încep să-şi consume propriul lăptişor, insuficienţa aerisire
a stupului, expunerea la soare şi alte cause care vor fi descrise mai detaliat în Capitolul
despre roire.
Roirea, deşi este instinctual natural de înmulţire a familiei de albine, dacă este
lăsată să se manifeste la întâmplare în stupinele de producţie este este dăunătoare prin
dezechilibrare şi scoaterea din activitatea productivă pe timp de un an a cârcă 50% din
efectivul stupinei. Instinctul de roire naturală poate fi prevenit prin tehnologia de creştere a
albinelor şi înlocuit de roirea artificială realizată de apicultor – care este economică şi
selectivă, îmbunătăţind materialul biologic.
6. Perioada de valorificare a culesurilor de producţie. Culesuri de producţie
sunt considerate cele de la care apicultorii obţin miere – marfă. L noi la ţară aceste tipuri de
culesuri sunt puţine la număr, pe o durată relative scurtă de timp, dar de intensitate mare, şi
anume: salcâmul alb (Robinia pseudacacia), care înfloreşte în jurul datei de 15 mai şi a
cărei floare durează 10 – 12 zile; teiul argintiu (Tilia tomentosa) care înfloreşte la 20 – 25
iunie şi menţine florile cu producere de nectar 10 zile; floarea soarelui (Helianthus annus),
care, în raport de data semănatului, de sol şi soiuri, înfloreşte în jurul datei de 25 iunie şi
durează până la 1 august.
Pentru obţinerea unor rezultate performanţe, generatoare de profit, activitatea
exploataţiilor agricole trebuie coordonată în totalitate de un bun tehnician, specializat în
creşterea şi exploatarea familiilor de albine cu calităţi manageriale.
În activitatea de producţie apicolă trebuie sincronizate cel puţin 3 elemente de bază,
şi anume:

22
· aducerea familiilor de albine la potenţialul maxim de producţie (45.000 – 50.000 de
indivizi) şi menţinerea lor în stare activă pe perioada înfloririi plantelor melifere de
bază (salcâm, tei, floarea soarelui);
· cunoaşterea dinainte a bazinelor melifere cu locurile de amplasare pentru stupi şi
deplasarea stupinelor la timp pe aceste locuri (pastoral);
· existenţa unor condiţii meteorologice optime pentru secreţia de nectar şi circulaţia
albinelor la cules.

23
 Capitolul 3. CERINŢELE ALBINELOR FAŢĂ
DE MEDIU – HRANA, APA, ADĂPOST

3.1 Hrana specifică albinelor

Pentru menţinerea vieţii, perpetuarea speciei şi desfăşurarea multiplelor activităţi,

albinele au nevoie de hrană bogată în substanţă energetice, proteice, microelemente şi
vitamine. Toate aceste substanţe valoroase sunt preluate de albine din nectarul şi polenul
florilor care culese cu migdală şi transportate în stup prin procese complete fizice şi
biologice sunt transformate în miere şi păstură. Acestea reprezintă hrana specifică a
albinelor atât în sezonul active, cât şi în perioada repausului de iernare.
Hrana energetică
Nectarul este un produs complex secretat de glandele nectarifere ale plantelor, care
se prezintă sub formă unei substanţe glucidice de concentraţie diferită, ce variază în funcţie
de specia plantei, umiditatea şi temperatura din atmosferă, fiind cuprinsă între 4 – 75 %.
Concentraţia optimă a nectarului preferat de albine pentru cules este de 40–50 %. În
condiţii deosebite (lipsa de hrană) albinele recoltează nectarul până la concentraţia de 5 %.
Principalele componente ale nectarului sunt glucidele, reprezentate de zaharoză,
glucoză şi fructoză. În cantităţi mici, dar cu foarte mare valoare biologică sunt prezenţi în
nectar acizi organici, răşini, dextrine, proteine, enzime, vitamine, substanţe minerale etc.
Reacţia nectarului, în general, este acidă, mai rar neutral şi foarte rar alcalină.
Transformarea nectarului în miere se realizează prin activitatea de prelucrare a
albinelor, care cuprinde un proces biochimic şi unul fizic. Procesul fizic constă în
eliminarea unei cantităţi inseminate de apă din nectar şi aducerea acestuia la umiditatea de
15 – 18 %, prin activitatea intense de ventilaţie şi mutarea de sute de ori de la o celulă la
alta sin între albine.
În tabelul 3 sunt redate principalele caracteristici ale nectarului şi ale mierii.
Tabelul 3
Compoziţia prinicplalelor produse obţinute de la albine
Denumirea Conţinut %
Produsului Apă Zahăr Zaharoză Dextrine Acizi Săruri Alte substanţe
invertit organici minerale

24
Nectar 78.8 5.6 11.4 1.6 0.10 0.19 0.11
Miere 18.2 75.3 1.2 3.6 0.07 0.22 0.86

Sursa: Petroman Cornelia, Procesarea produselor agroalimentare, Editura Eurostampa,

Timişora, 2007

Mierea reprezintă principala sursă de energie pentru albine, fiind folosită atât în
procesele fiziologice ale organismului, cât şi ca sursă de căldură prin transformarea în
energie calorică.
Pentru procesele fiziologice, hrana energetică este folosită în următoarele acţiuni:
· menţinerea temperaturii cuibului, precum şi a organismului albinei peşte limita
critică;
· asigurarea activităţii musculare de care depinde deplasarea (zborul) şi desfăşurarea
activităţii de culegere şi transport a nectarului şi a polenului;
· asigurarea circulaţiei hemolimfei, funcţionarea sistemului nervos, a aparatului
respirator şi a altor activităţi vitale pentru organism;
· desfăşurarea metabolismului celular, respective a proceselor de termogeneză şi
respiraţie celulară;
· asigurarea proceselor de digestie şi absorţie a substanţelor nutritive;
· asigurarea activităţii glandelor secretoase care produc enzimele necesare
organismului şi pentru transformarea nectarului în miere, producerea lăptişorului de
matcă, a cerii şi veninului;
· glucidele din miere au un rol important structural, participând la constituirea
membranelor celulare, a ţesutului conjunctiv, hormonilor şi anticorpilor;
· enzimele sin miere sunt reprezentate de invertaza, catalaza, maltoza, fosfataza,
lipază şi inhibină, care, împreună contribuie la accelerarea reacţiilor metabolice,
având funcţii reversibile atât de degradare, cât şi de biosinteză;
· vitaminele intră în strânse relaţii cu hormonii şi enzimele, îndeplinind rol de
biocatalizator;
· proteinele în miere sunt prezentate în cantităţi reduse (0.15 -0.7 %) şi au o
importanţă nesemnificativă;
· substanţele minerale se găsesc în mierea florală între 0.1 -0.5 %, iar în cea de mâna
între 0.5 -1 % şi au u rol important în reglarea presiunii osmotice, menţinerea

25
 echilibrului acido – basic, fiind totodată componentele unor hormoni, vitamine şi
enzime;
· acizii organici din miere au un rol important în metabolismul albinelor şi sunt
reprezentaţi de acizii: glutanic, acetic, oxalic, lactic, citric, maleic şi proglutanic.
În ceea ce priveşte necesarul consumului de hrană energetică pe timp de un an,
literatura de specialitate ne oferă datele prezentate în tabelele 4 şi 5.

Tabelul 4
Consumul lunar (în grame miere) de la 1 noiembrie la 31 martie

Specificaţie Noiembr Decembr Ianuari Februarie Martie Total pe 5

ie ie e luni
După L. (medie pe 12 ani)
Patriot
Sub 300 m 210 587 660 941 1605 4003
altitudine
300-500 m 505 497 630 980 1800 4412
altitudine
500– 530 505 617 844 1387 3883
1.000m
altitudine
După A. 650 725 850 1157 850 4232
Garev
Sursa: Dinescu S. Creşterea animalelor de fermă, Editura Agris – Redacţia revistelor
agricole., Bucureşti 2002
Tabelul 5
Consumul lunar în sezonul activ (grame)

Total pe
Specificaţie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie 7 luni

Consumul
de miere în 4.765 6.705 9.195 12.050 5.725 4.240 3.021 45.700
lunile
aprilie–
octombire
Sursa: Petroman I., Sisteme de creştere şi exploatare a animalelor, Editura Mirton,
Timişora 1998

26
 Din datele înregistrate în tabelele de mai sus, precum şi din alte surse şi experienţe
rezultă că o familie de albine consumă pe timp de un an cârcă 80 kg hrană energetică, din
care mierea reprezintă fizic 50 kg, iar diferenţa în echivalent caloric este preluată din
grăsimile şi amidonul prezente în polenul consumat.
Pentru hrănirea şi creşterea unui kg albina (10.000 indivizi) este necesar 1.1 kg
miere.
Deosebit de important pentru viaţa albinelor este să stabilim şiş a asigurăm rezerva
de hrană pentru sezonul lipsit de cules şi iernare, respectiv lunile noiembrie – aprilie.
Pentru această perioadă, prin experienţe s-a stabilit că este necesar să asigurăm cuibul
familiilor de albine cu 15 – 18 kg hrană.
Hrana proteică
Polenul, din punct de vedere apicol, reprezintă un element deosebit de important în
nutriţia albinelor. El asigură hrana proteică, minerală, grăsimile şi vitaminele în toate
stadiile de viaţă la albine.
În timpul unui an distingem două perioade în care albinele au nevoie deosebit de
mare de polen: primăvara, când familia de albine se găseşte în plină activitate de creştere a
puietului pentru înlocuirea albinelor bătrâne şi pentru dezvoltarea numerică a indivizilor, şi
toamna, când se creşte albina pentru iernare, care îşi asigură corpul gras (substanţele lipo –
proteice) pe baza consumului de polen şi rezervele pentru iernare (păstură).
Grăunciorii de polen se găsesc în număr deosebit de mare pe anterele florilor, iar
pentru culegerea lor albinele participă cu tot corpul.
Procesul recoltării polenului cuprinde două etape: în prima etapă albinele culeg şi
scutură polenul de pe stamine, acoperindu-şi corpul cu grăunciorii fini, iar în a doua etapă
urmează perierea acestora cu ajutorul pieptenilor tarsieni şi formarea ghemotoacelor de
polen pe picioarele posterioare, de unde este transportat şi depozitat în celulele fagurilor
din cuib.
Componentele principale ale polenului sunt proteinele, ale căror ţinut variază între
13.5 % până la 41 .9 % la salcia căprească.
De prezenţa polenului în stup depind cantitatea şi calitatea puietului, dezvoltarea şi
sănătatea familiei de albine.
Pe lângă componentele principale (proteine, zaharuri şi substanţe minerale),
polenul conţine o gamă importantă de vitamine (A, B1, B2, B6, C, D, E şi PP), enzime,
precum şi numeroase substanţe antibiotice de importanţă vitală pentru organismul albinelor
şi al omului consumator. Din probele analizate reiese că cele mai bogate polenuri în

27
substanţe proteice sunt cele provenite de la salcia căprească, dovleac, zburătoare, sparcetă,
floarea soarelui, sorg, alun, arţar, pomi fructiferi, castani, păpădie etc.
Valoarea biologică a polenului rezultă în special din conţinutul mare şi variat al
aminoacizilor esenţiali, indispensabili vieţii, cum sunt: arginina, histina, leucina,
izoleucina, lizina, metionina, fenilalanina, treonina, triptofanul şi valina. Aceşti aminoacizi
nu pot fi sintetizaţi de albine, motiv pentru care este absolut necesară administrarea lor în
hrană.
Elementul de bază din compoziţia proteinelor este azotul. Pentru a putea calcula
proteina corespunzătoare, amintim că 1 g N corespunde la 6.25 g proteină. Cifra 6.25 a fost
adoptată ca factor standard de convertire în proteina a azotului, rezultat la analiza chimică.

Utilizarea proteinelor de către albine

Hrana albinelor este foarte bogată în proteine şi conţine toţi amino – acizii necesari
formării celulelor noi.
Pentru dezvoltarea unei larve sunt necesare 4 – 6 mg azot, iar pentru creşterea unei
albine adulte sunt necesare 25 – 37 mg proteină, respectiv 125 – 185 mg polen. Pentru
creşterea a 10.000 de albine (1 kg) este necesar 1.5 kg polen. Consumul necesar unei
familii de albine pe timp de un an este de 20 – 25 kg.

Tabelul 6
Influenţa hranei proteice (polenului) asupra creşterii numărului de albine în familie,
la ieşirea din iarnă (februarie – martie), pe o perioadă de 30 de zile

Specificaţie (hrană) Numărul albinelor crescute Creşterea procentuală

Miere fără polen 575 100
Miere + 500 g polen 8.600 1.495.64

Dacă analizăm tabelul 6, observăm cu uşurinţă că prezenţa polenului în viaţa

albinelor, la începutul primăverii, pe o perioadă de 30 de zile după zborul de defecare,
sporeşte numărul de albine crescute de aproape 15 ori (575 – 8.600).
Este necesar să scoatem în evidenţă principalele influenţe negative pe care le are
lipsa polenului din hrana albinelor, şi anume:
· creşterea unui număr redus de albine tinere şip e un timp limitat, care va duce la
regresarea în dezvoltarea familiilor de albine;

28
 · când creşterea noilor generaţii se realizează pe seama proteinelor din corpul
albinelor adulte (doici), lipsa polenului va duce la scăderea conţinutului în azot din
organismul acestora şi, în final, la debilitatea, uzură pronunţată şi scurtarea
considerabilă a vieţii;
· albinele nou – crescute, în lipsa polenului din hrană, au în corp cu 19 % mai puţin
azot şi cu 62 % mai puţină tianina (vitamina B1), iar capacitatea lor de a creşte noi
generaţii şi de acumulare a rezervelor de hrană este foarte redusă.
Tabelul 7

Influenţa prezenţei polenului în hrana albinelor asupra duratei vieţii acestora (albinele
ţinute în colivii de iernare a mătcilor)
Hrana
administrată Medie Maximă %
Zahăr pastă 25 60 100
Zahăr pastă + 10 60 120 200
% polen

Din cele prezentata mai sus se poate trage concluzia despre importanţa vitală pe
care o are polenul în viaţă şi activitatea familiilor de albine în tot cursul anului, dar mai
ales primăvară şi toamna, când se cresc generaţii importante de albine, iar acesta lipseşte
din natură.
Consumul de proteine (polenul) asigură albinelor desăvârşirea dezvoltării glandelor
şi organelor cu rol secretor, precum şi activitatea acestora.
În prezenţa hranei proteice se dezvoltă şi îţi menţin potenţialul secretor glandele:
faringiene, cirifere, hipofaringiene, care produc hrană pentru puieţ şi enzimele necesare
prelucrării nectarului (invertaza, amilaza şi catalaza). Glandele mandibulare care produc
substanţă acidă folosită la prelucrarea polenului şi a cerii, glandele labiale care secretă
enzimele necesare digestiei proteinelor, precum şi lipazele au rol în metabolismul lipidelor
şi la elaborarea cerii.
Din rolul deosebit de mare pe care îl are polenul (proteinele) în activitatea
glandelor secretoare este necesar să reţinem cel puţin două aspecte cu importanţa în
activitatea productivă a albinelor:
· dependenţa producerii hranei pentru creşterea puietului de aportul proteinelor din
hrana albinelor, care menţine glandele hipofaringiene în plină activitate de

29
 producere a lăptişorului de matcă până la o vârstă înaintată, de care depinde
cantitatea şi calitatea puietului crescut;
· dependenţa culegerii şi prelucrării nectarului de hrană proteică. Este ştiut că
producţia de miere realizată de familia de albine depinde atât de numărul
indivizilor, abundenţa culesului, cât se de capacitatea fiziologică a albinelor
culegătoare.
Dezideratul principal – “familii puternice” de albine, cu albine puternice şi
viguroase, de mare productivitate, se obţine în special prin asigurarea hranei din
abundenţă, echilibrată proteic şi energic în tot cursul anului.
Apa la albine
Apa este element vital şi pentru viaţa familiilor de albine, fiind necesară la digestia
substanţelor nutritive, pregătirea hranei pentru puieţ, menţinerea umidităţii şi temperaturii
optime în cuib, realizarea diferitelor schimburi nutritive în ţesuturi, secreţii glandulare,
formarea hemolimfei.
Consumul de apă pentru o familie de albine normală este de 50-200 ml/zi în
perioada de primăvară şi 300-380 ml/zi vara. Cerinţele sunt mai mari în zilele călduroase
cu vânt uscat, în cazul stupilor expuşi la soare şi în lipsa culesului de nectar.
Albinele preferă apa curgătoare de rău, care are o duritate mai mică prin conţinutul
redus al sărurilor minerale.
Când sursele naturale cu apă curate lipsesc din apropierea stupinei este bine ca
apicultorul să instaleze primăvara timpuriu şiş a alimenteze periodic cu apă adăpătorul
stupinei, înainte că albinele să descopere surse cu apă poluată care dăunează vieţii şi
sănătăţii acestora.
În privinţa temperaturii, albinele preferă apa încălzită la soare.

3.2 Cerinţele familiei de albine faţă de adăpost

Principii generale de organizare a cuibului la albinele melifere

Albinele, iniţial, şi-au fixat cuibul suspendat de crengile copacilor. Clăditul
fagurilor l-au început întotdeauna în partea superioară şi l-au extins în jos.
Ulterior, pentru a se ferii de intemperii şi duşmani şi-au mutat cuibul în scorburile
copacilor şi spaţiile goale din stânci, păstrând în continuare şi consolidând instinctual de

30
construire a fagurilor de sus în jos. Depozitarea hranei (miere şi păstură) respectă acelaşi
principiu – totdeauna începe din partea superioară.
Depunerea ouălor de către matcă începe din parte de jos a fagurilor şi se extinde în
sus o dată cu consumarea rezervei de hrană.
Pentru iernare, în condiţiile prielnice de cules din sezonul active, albinele îşi
depozitează rezervele în parte de sus a fagurilor, pe 2/3 din dimensiunea acestora, şi pe
părţile laterale iar în partea de jos spre urdiniş pe 1/3 din spaţial cuibului de unde a
eclozionat ultimul puieţ se formează miezul ghemului de iernare.
Din observaţiile îndelungate făcute de specialişti cu privire la comportarea albinelor
în condiţii naturale şi mai ales în ce priveşte organizarea cuibului, s-a ajuns la concluzia că
familiile de albine îşi dezvoltă cuibul pe verticală, cu depozitarea rezervelor de hrană în
partea superioară şi extinderea creşterii puietului de jos în sus.
Respectând instinctual natural de organizare a cuibului de albine, omul a trecut
treptată, încă din antichitate, la construirea stupilor – întâi primitivi (buduroaie), cu faguri
ficşi, iar mai târziu – sistematici, cu rame mobile care permit verificarea cuibului şi
dimensionarea acestora în raport cu evoluţia familiei de albine în timpul anului, înmulţirea
artificială prin divizare şi recoltarea surplusului de miere, fără a stânjeni prea mult
activitatea albinelor.
Primul stup cu rame mobile a fost construit în Rusia, de către Procovici, în anul
1814. Ulterior, la această invenţie s-au adus numeroase îmbunătăţiri constructive şi
dimensionale.
În prezent, soluţiile constructive la stupi sistematici caută să satisfacă cât mai bine
condiţiile de viaţă şi instinctele de bază ale familiei de albine, modul de practicare a
stupăritului (staţionar sau pastoral), uşurarea muncii pentru apicultor şi obţinerea unui
profit cât mai mare din activitatea de creştere a albinelor.

3.3 Resursele melifere şi valorificarea lor

Viaţa albinelor melifere este dependenţa şi în legătură directă cu existenţa plantelor

nectaro-polenifere, deoarece, spre deosebire de alte insecte, hrana lor se bazează exclusive
pe produse de origine vegetală-nectar şi polen.
Flora melifere a României este bogată şi variată, cuprinzând peşte 300 de specii cu
pondere nectaro-polenifera. Pe întreg teritoriul ţării noastre se găsesc însemnate rezerve de

31
nectar şi polen, furnizate de plantele melifere cultivate şi spontane cu perioadă şi durată de
înflorire diferite în raport de specie, altitudine şi data semănatului.
Ponderea cea mai însemnată atât în ceea ce priveşte producţia de miere-matcă, cât
şi asigurarea culesului de întreţinere, dezvoltare şi rezerve pentru iernare a albinelor o au
speciile de salcâm, tei, floarea- soarelui, leguminoasele furajere, păşunile şi fâneţele.
Importanţă deosebită în realizarea unor producţii constante de miere- matcă au sursele
culesului de mână, care din punct de vedere al provenienţei este de origine vegetală
(secretată de plante), cu o pondere mai mică şi de origine animală, provenind de la anumite
insecte (afide) care se hrănesc cu seva plantelor, aceasta fiind în cantitate mai mare.
Mierea de mână este bogată în săruri minerale, apreciată de consumatori, dar este
dăunătoare sănătăţii albinelor când se găseşte înglobată în rezervele de iernare.
Suprafaţa ocupată de floră melifere în România este de 11.499.718 hectare, din care
fondul agricol ocupă 50,4 %, iar cel forestier 49, 6 %. Din punct de vedere al suprafeţelor
ocupate, o pondere importantă reprezintă păşunile, fâneţele şi răşinoasele, iar ca şi eficienţă
economică – contribuind cu peşte 80% la producţia de miere- matcă a ţării – sunt
evidenţiate soiurile şi hibrizii de flaorea-soarelui, pădurile de salcâm şi tei.
Din evaluarea potenţialului melifere al plantelor spontane şi cultivate, rezultă
cantitatea de 211.716 tone miere, care poate asigura întreţinerea în bune condiţii a unui
număr de peşte 1.700.000 familii de albine şi realizarea unei producţii de miere-matcă de
cârcă 34.000 tone pe an.

32
 Capitolul 4. DESFĂŞURAREA ACTIVITĂŢII ÎN STUPINA ÎN
RAPORT DE CICLUL EVOLUTIV ŞI ACTIVITATEA FAMILIEI
DE ALBINE

4.1 Lucrări specifice perioadei de creştere a albinelor pentru iernare

şi pregătirea unei bune iernări

Pregătirea producţiei apicole, ca şi în agricultură, începe din anul precedent, cu

perioada creşterii albinei pentru iernare.
Cunoscând dinainte ca producţii apicole mari se obţin numai de la familiile
puternice, iar pentru aceasta trebuie timp şi tehnologie adecvată, se apreciază, pe bună
dreptate, că anul apicol începe din a doua perioadă a verii din anul precedent.
Pentru valorificarea superioară a culesurilor timpurii şi în special a celui de la
salcâm sunt necesare familii puternice, care să aibă peşte 4 kg albine (45.000 – 50.000 de
indivizi). Acest lucru este posibil numai în cazul în care la intrarea în iarnă familiile de
albine au o populaţie de 2 – 2.5 kg albine, viguroase, cu corpul adipos format şi cu rezerve
îndestulătoare de hrană.
Pentru realizarea acestui deziderat este necesar să se aplice din a doua parte a verii
un complex de măsuri tehnologice, cum sunt: selecţionarea unor biotipuri valoroase;
folosirea de mătci tinere selecţionate; asigurarea unui cules permanent de întreţinere,
natural sau prin stimulare cu sirop de zahăr, de două ori pe săptămână, porţii de ½ kg;
realizarea unui regim termic optim prin dimensionarea spaţiului pentru cuib; crearea
spaţiului de ouat pentru matcă prin asigurarea acestuia cu fagurii preferaţi în această
perioadă (mai închişi la culoare); combaterea bolilor şi a paraziţilor; înlocuirea tuturor
mătcilor bătrâne cu defecte fizice – declasate biologic.
Selecţia reprezintă unul dintre mijloacele de bază care asigură familii puternice, cu
albine harnice şi riguroase, rezistente la iernare.
Prin experienţe repetate pe un efectiv mare, timp de 10 ani, la ce s-au înlocuit
mătcile la începutul lunii august, până la intrarea în iarnă acestea au dezvoltat familii în

33
care populaţia a fost cu 32 % mai mare decât la lotul martor (mătci neînlocuit), iar
primăvara familiile respective au pornit dezvoltarea timpuriu, ajungând la culesul de la
salcâm la apogeul dezvoltării (5 kg de albine).
Asigurarea hranei constituie un alt mijloc important de realizare a familiilor
puternice. La sfârşitul verii, hrana necesară albinelor se asigură prin practicarea stupăritului
pastoral, care asigură valorificarea culesurilor de la plantele cu înflorire târzie (fâneaţa,
busuioc de mirişte, menta care creşte din abundenţă în Deltă şi în Lunca Dunării etc).
În cazul imposibilităţii deplasării stupilor în pastoral, mai ales în anii cu vară
secetoasă, este absolut necesar să se facă hrăniri de stimulare cu sirop din zahăr,
concentraţie 1:1, porţii de 800 – 1000 ml pe familia de albine, administrate săptămânal.
Această metodă a fost recomandată de N. Foţii şi colaboratorii săi, în urma unor experienţe
minuţioase.
Pe lângă hrana energetică reprezentată de miere, la creşterea şi formarea corpului
gras la albina de iernare este necesară şi hrană proteică reprezentată de polen. De regulă,
polenul necesar întreţinerii familiei de albine şi creşterii puietului este găsit de albine în
natură, pe toată perioada activă.
Realizarea unui regim termic reprezintă o altă verigă important ace concură la
stimularea creşterii puietului. Aceasta se realizează prin reducerea treptată a cuibului la
numărul de faguri bine acoperiţi cu albine, prin împachetarea laterală şi superioară
(podişor) a acestuia, cât şi prin asigurarea din timp a cuibului cu faguri în care s-a mai
crescut puieţ, ştiind că aceştia sunt preferaţi de matcă toamna târziu şi primăvara timpuriu
pentru proprietăţile lor termoizolantă.

Asigurarea rezervelor de hrană şi organizarea cuibului pentru iernare

Cea mai bună rezervă de hrană este mierea realizată din culesul natural de nectar.
Necesarul pe familie pentru perioada de iernare este de 16 – 18 kg.
Apicultorii profesionişti asigură rezerva de hrană pentru iernarea familiilor de abine
din culesurile de producţie, aceasta fiind cea mai bună metodă. Numai în cazuri deosebite,
când stupii nu au de beneficiat de un cules de producţie din care să-şi asigure şi rezerva
pentru iernare, se recomandă ca în perioada 10 august – 10 septembrie să se complecteze
rezerva prin hrănire cu sirop de zahăr în porţii mari, 2 – 4 kg de două ori pe săptămână,
folosind hrănitoare tava. Aceasta întrucât la prelucrearea siropului respective (transportare

34
şi invertire) trebuie să participle albinele de vară care nu ajung să ierneze. Albina de iernare
trebuie să găsească hrană gata preparată.
Organizarea şi reducerea cuibului se fac treptat, începând din a doua parte a lunii
august, urmărindu-se concentrarea rezervei de hrană numai pe ramele de iernare şi
eliminarea din cuib a fagurilor prea vechi, deformaţi, cu cellule multe de trântori şi rezerva
puţină de miere. Pentru aceasta se foloseşte diafragma şi la interval de 1 – 2 săptămâni,
ramele din categoria amintită se trec după diafragmă şi se descapaceste mierea de pe ele
pentru că albinele să o transporte în cuib.
Finalizarea organizării cuibului pentru iernare se realizează în a doua jumătate a
lunii octombrie, când a eclozionat ultimul puieţ. Pentru dimensionarea (strâmtorarea) la
strictul necesar al cuibului în ină dintre diminetiile ce preced nopţile răcoroase cu
temperature de 6 – 8 grade C, la care albinele se strâng în semighem, apicultorul vizitează
stupina, deschide fiecare stup, ridică podişorul şi constată pe câte rame s-a strâns, în cursul
nopţii, fiecare familie. Observaţiile le înregistrează în caietul stupinei la numărul fiecărui
stup. În momentul când realizează ultima restrângere a cuibului, apicultorul ţine cont de
aceste observaţii şi reduce cuibul cu un figure faţă de numărul de rame pe care s-au strâns
albinele în semighem în nopţile răcoroase. Strâmtoarea cât mai bună a cuibului, alături de o
hrană îndestulătoare şi I familiile numeroasă au cea mai mare influenţă pentru bună
iernare.
În cuib se reţin numai rame bune de ouat, cu peşte 1.5 kg miere în fiecare. În
centrul cuibului în raport de puterea fiecărei familii se aşează 1 – 2 faguri sin care a
eclozionat ultimul puieţ care trebuie să aibă cel puţin 1.5 kg miere. Pe acestea se va forma
miezul ghemului de iernare. Următoarele rame pline cu miere (2.5 – 3.5 kg) se aşează în
ambele părţi faţă de cele centrale, până la numărul necesar ocupate de albine. Pentru ţara
noastră familiile normale crescute pe rame Dadant (STAS) ocupă la iernare 7 – 8 faguri, iar
cele crescute pe sistem multietajat ocupă 8 – 9 faguri.
Împerecherea perfectă a stupilor este deosebit de importantă, deoarece contribuie
la menţinerea temperaturii, prevenirea umezelii prin condens, reducerea consumului de
hrană cu 5 kg/familia de albine şi prelungirea longevităţii a albinelor de iernare cu 10 –
15 zile.
Împachetarea constă în ocuparea complectă a spaţiului de după diafragmă cu
perniţe din deşeuri textile sau paie; peşte podişor se aşează pe toată suprafaţa 2 – 3 ziare,
apoi o bucată de mochetă sau covor vechi, după care se aşează o hârtie de sac dublă mai
mare cu 3 cm în toate direcţiile decât podişorul. La aşezarea capacului, hârtia de sac

35
coboară pe lângă podişor şi izolează spaţial dintre acesta şi corp, oprind pierderea căldurii
din cuibul familie de albine.
În fiecare vară – toamnă se aplică 3 tratamente pentru combaterea parazitului
Varroa jacobsoni, primele două după culesul florii – soarelui, la interval de 7 zile unul de
altul iar ultimul se administrează la împachetarea stupilor pentru iernare, când numai există
puieţ neeclozionat. Cu ocazia împachetării se instalează graţia de urdiniş contra şoarecilor,
la fiecare stup. Trebuie acordată mare importanţă luctariilor de regatire a familiilor pentru
iernare.

4.2 Viaţa şi activitatea albinelor în perioada de iernare şi lucrariile

specifice acestei perioade

Perioada de iernare a familiilor de albine include două fază caracteristice:

1. Repaosul de iernare. Se desfăşoară în perioada noiembrie – ianuarie, când
matca încetează ouatul, iar albinele duc o viaţă latentă, cu activitate redusă şi consum mic
de hrană (600 -800 g/lună). În această perioadă, apicultorii care au pregătit în condiţii bune
familiile de albine pentru iernare îşi rezumă activitatea în stupină numai la supravegherea
iernării, fără deschiderea stupilor.
Iernarea albinelor în condiţiile ţării noastre se face în aer liber. Acest mod de
iernare constă în lăsarea stupilor pe vetrele permanente, care trebuie să fie însorite, cu
terenul uscat şi protejat de vânt şi deranjul provocat de animale. Pentru o bună iernare
albinele au nevoie de multă linişte şi, la interval de 1 – 2 luni, de condiţii pentru efectuarea
zborului de curăţire (defecare). Aceste condiţii se realizează în zile însorite cu temperature
minimă de 13 – 14 grade C.
Activitatea albinelor în prima parte a iernării. Odată cu scăderea temperaturii
exterioare la 8 – 6 grade C, albinele se adună strâns în jurul mătcii formând ghemul de
iernare, pentru a putea menţine temperatura de iernare. În mod normal, ghemul de iernare
se formează în spaţial fagurilor din care a eclozionat ultimul puieţ.
Forma ghemului este determinate de forma cuibului şi mărimea familiei; în cele
mai multe cazuiri este sferică şi eliptică.

36
 Din punct de vedere structural, la exterios, ghemul este alcătuit dintr-un strat foarte
dens de albine care ocupă atât intervalele dintre faguri, cât şi interiorul celulelor libere.
Această parte este cunoscută sub denumirea “coaja ghemului “. Albinele din această zonă
stau aproape nemişcate, cu capul îndreptat către interiorul ghemului, asemănător ţiglelor
care acoperă casele.
Grosimea stratului de albine din coaja ghemului este de 2.5 – 7 cm şi are rolul de
izolare termică şi menţinere a temperaturii din interior. Zona din interiorul ghemului, care
formează miezul acestuia, este mai afânată, albinele au posibilitatea de mişcare şi de
desfăşurare a unei anumite activităţi, în special producerea căldurii.
În perioada repaosului de iernare, în interiorul ghemului, la familiile normale,
temperature este de 14 – 25 grade C, mai ridicată în zilele friguroase. În coaja ghemului
temperature se menţine la limita de 6 – 8 grade C. Menţinerea temperaturii se realizează
prin intrarea în activitatea albinelor în interiorul ghemului de câte ori temperature se
apropie de 14 grade C. Căldura se produce prin consum de miere şi mişcări specifice ale
albinelor.
La familiile slabe temperature din interiorul ghemului este mai ridicată, acestea
consumă mai multă hrană şi desfăşoară o activitate mai mare pentru producerea căldurii,
ceea ce are consecinţe negative asupra vieţii albinelor, încât se uzează de muncă şi încarcă
organismul (intestinul gros) cu reziduuri alimentare care le produc diaree.
Temperatura din exteriorul ghemului de iernare (spaţiul stupului) este cu numai 1 –
2 grade C mai ridicată decât cea dinafara stupului, ceea ce confirmă că albinele nu
încălzesc interiorul stupului, ci numai interiorul ghemului, fapt ce întăreşte cele descrise cu
privire la asigurarea bunei iernări – “restrângerea spaţiului, populaţie numeroasă, hrană
suficientă, împachetare perfectă “.
Din punct de vedere cantitativ şi calitativ, la familiile pregătite pentru iernat în
condiţii bune, în prima parte a iernării (noiembrie – ianuarie) nu se petrec schimbări
semnificative. Albinele puse la iernat se păstrează în cuib aproape în totalitate, uzira şi
consumul de hrană sunt reduse în comparative cu perioasa ce urmează.
2. Înlocuirea albinelor care au iernat. Această fază începe prin ridicarea
temperaturii în cuibul familiilor de albine de la 14 – 25 grade C la 34 – 35 grade C şi
declanşarea ouatului la mătci. Aceste fenomene se petrec în a doua parte a lunii ianuarie şi
durează până la 20 – 25 aprilie, când sunt înlocuite în totalitate albinele de iernare.
În această perioadă activitatea albinelor se intensifică, mai ales după zborul de
curăţire, când începe să crească consumul de hrană, se ridică temperetura în interiorul

37
ghemului pe o suprafaţă din ce în ce mai mare, hrănirea mătcilor este mai intense, creşte
ritmul de depunere a ouălor şi a suprafeţei de puieţ.
Începând cu această perioadă se intensifică şi activitatea apicultorului în stupină,
care trebuie să înlesnească şi a supravegheze zborul de curăţire la albine, să îndepărteze
zăpada şi gheaţa de pe copacul stupilor şi scândurica de zbor, să verifice sumar modul de
iernare a familiilor de albine prin ridicarea podişorului în una din zilele însorite şi
constatarea stării ghemului şi localizarea acestuia.
La familiile nepregătite corespunzător de iarnă, care nu au reserve suficiente de
hrană sau aceasta nu este situate pe ramele de localizare a cuibului, se administrează pe
spetezele ramelor, sub podişor, câte-o tuetita de 250-300 g formată din miere cristalizată şi
zahăr pudră. Prin această măsură se previne mortalitatea unor familii din cauza lipsei de
hrană, realizând şi intensificarea creşterii puietului.
Una dintre lucrările deosebit de importante din această etapă o reprezintă revizia
de primăvară a familiilor de albine. Această acţiune cuprinde două etape, fiecare cu
efectuarea de lucrări specifie şi de date de execuţie diferite, determinate în special, de
temperatură din mediul înconjurător.
În prima etapă se efectuează o revizie sumară a familiilor de albine, după un zbor
de cuartire, când temperature în stupină este de 13-15 grade C. Condiţiile respective sunt
întrunite, de regulă, în a treia decadă a lunii februarie. În această perioadă toate familiile de
albine care au parcurs sezonul de iernare în condiţii bune au un cuib o anumită cantitate de
puieţ, de toate vârstele. Începând cu această perioadă consumul de hrană creşte de la o zi la
alta, fiind determinat de intensificarea activităţii albinelor în interiorul stupului, care luptă
să asigure în permanenţă temperature de incubaţie necesară (34-35 grade C.) şi hrănirea
normală a puietului. În această perioadă, pentru apicultori grijile sunt mai mari, urmărind
zilnic buletinul meteorologic, aşteptând cu emoţie zilele însorite cu temperature de 13-15
grade C, în care să deschidă fiecare stup şi să observe bună iernare a albinelor, care se
caracterizează prin menţinerea curate a ramelor, lipsa umezelii şi a mucegaiului, gruparea
şi liniştea albinelor în cuib.
Revizia sumară a fiecărei familii de albine trebuie să se facă într-un timp scurt, în
special pentru a nu pierde temperature din cuib pe care albinele o refac cu effort mare. La
această lucrare, aşa cum am mai amintit, se deschide pe rând fiecare stup, se ridică
podişorul, se observă starea cuibului şi a albinelor. Aproape de noi trebuie să avem turtiţele
din şerbet sau zahăr candi, afumătorul cu fumul pregătit dianinte, la care apelăm numai la
mare nevoie (familii foarte agitate şi agresive), materiale de izolare uscate bune de folosit

38
pentru a înlocui impachetajul găsit umed sau pentru împachetare suplimentară acolo unde
este cazul.
La acesta control ne interesează în mod deosebit prezenţa mătcii, rezerva de hrană
şi localizarea cuibului. Pentru efectuarea controlului, cu ajutorul dălţii apicole distanţăm
puţin diafragma şi scoatem din cuib una dintre ramele mărginaşe pe care o rezemăm de
stup în apropierea urdinişului. Prin această operaţiune observăm ce cantitate de miere mai
au familiile în momentul respectiv. Existenţa mătcii este asigurată prin prezenţa puietului
în cuib. Pentru aceasta, tot cu dalta, distanţăm ramele din centrul cuibului spre exterior, atât
cât este necesar pentru observarea puitului căpăcit. În mod normal, la această dată există
puieţ pe 1-2 faguri. După observarea puietului strângem imediat ramele cuibului. La unele
familii este posibil ca în timpul iernii cuibul să se fi deplasat spre una din părţile laterale,
localizându-se pe 2-3 rame mărginaşe şi peretele stupului. La acestea, centrăm cuibul prin
mutării de rame cu miere din partea opusă.
Apicultorii experimentaţi, care au stupii cu reserve mari de miere în cuib şi familii
puternice, nu este necesar să intervină cu hrană din afară, efectuează o sumară rotire a
ramelor de cuib îmbrăcând puietul pe amble părţi cu faguri plini de miere.
Apicultorii începători care efectuează lucrările respective mai greu, neputând
aprecia cu precizie consumul şi rezerva de hrană existentă în stup la acest control, este bine
să aplice o turtită de hrană pe spetezele superioare ale ramelor sub podişor, la fiecare
familie, dup ace au constatat prezenţa puietului. Pentru a prevenii strivirea şi agitarea
albinelor înainte de amplasarea turtiţei de zahăr este bine să pună peşte albine, pe spetezele
superioare ale ramelor, o coală de hârtie de scris pe care palpează uşor de 2-3 ori cu
întreaga palmă. La această acţiune albinele intră în cuib, ramele rămân libere în partea
superioară, putând aplica hrană fără pericol. Cu ocazia reviziei sumare refacem
impachetajul umed unde este cazul, eliminăm din cuib ramele neacoperite cu albine,
remediem toate stările anormale găsite, notăm în carnetul stupinei constatările şi lucrările
efectuate.
Revizia generală de primăvară la familiile de albine reprezintă una dintre
lucrările de bază ale stupinei, cu importanţă deosebită pentru dezvoltarea timpurie şi
echilibrarea întregului efectiv, în aşa fel încât să putem valorifica culesul de producţie de la
salcâm cu maximă eficienţă. Deoarece necesită o intervenţie mai îndelungată în cuibul
fiecărei familii de albine, această lucrare este bine să o facem în zile însorite cu
temperatură de peşte 18 grade C, când albinele lucrează atât în stup, cât şi în afara acestuia
la culesul de polen şi nectar. De regulă, în ţara noastră, primăvara îşi intră în drepturi şi de

39
manifest ape deplin începând cu decadă a treia a lunii martie-inceputul lunii aprilie. În
această perioadă albinele găsesc numeroase flori spontane, în special în pădurile de stepă,
florile respective fiind bogate în polen şi nectar. De asemenea, în perioada respective apar
şi primele flori la unele specii de pomi fructiferi, care stimulează familiile de albine să-şi
intensifice activitatea, atât la cule cât şi în dezvoltare.
Revizia generală de primăvară include cercetarea cuibului ramă cu ramă,
reorganizarea acestuia în aşa fel încât să aibă la dispoziţie ramerele cele mai bune pentru
crescut puieţ, cunoscând faptul că sunt preferaţi de matcă fagurii mai închişi la culoare, cu
cellule uniforme numai pentru albină lucrătoare. Rezerva de hrană (ramele cu miere şi
păstură) o apropiem de puieţ. Spaţiul cuibului îl dimensionăm în raport de puterea fiecărei
familii. La începutul primăverii pentru ridicarea şi menţinerea tempereaturii la parametrii
optimi (34-35 grade C), aproape la toate familiile este necesar să eliminăm prin cuib unul
sau doi faguri. Pe cât posibil, dac nu au fost ocupaţi cu puieţ, eliminăm fagurii deformaţi,
vechi şi goliţi de miere. Prin această operaţiune efectuăm şi o igenizare a cuibului, ştiind că
fagurii foarte vechi au celulele micşorate, cu pereţii îngroşaţi şi rigizi, în care nu se pot
dezvolta în condiţii normale noile generaţii de albine. Facem curat în stup eliminând
albinele moarte şi toată rosătura rezultată în timpul iernii, înlocuim impachetajul gadit ud
după diafragmă şip e podişul stupilor cu altul uscat. De asemenea, eliminăm şi cauzele care
au generat umezeală, transvazăm familiile din stupii umezi, cu defecte, în stupi uscaţi
pregătiţi dinainte în acest scop.
La terminarea verificării fiecărui stup notăm amănunţit în caietul stupinei
observaţiile privind puterea familiei, calitatea şi prolificitatea mătcii, starea sanitară şi
igienă, rezistenţă la iernare, consumul de hrană şi rezerva existentă în stup la această dată.
Cu ocazia reviziei de primăvară găsim uneori în stupină şi câteva familii foarte
salbe, orfane sau cu matciile epuizate, care la începutul lunii aprilie au numai 300-400
grame albină şi aceasta foarte uzată, cu foarte puţin puieţ sau lipsa totală a acestuia. Pe
acestea le desfintam, ştiind că reprezintă o sursă de furtişag şi transmitere de boli cu
influenţă negativă asupra întregului efectiv.
Aşa după cum am amintit, evidenţa însuşirilor de bază (observaţiile) ale fiecărei
familii de albine are mare importanţă, fapt pentru care folosim carnetul stupinei sau fişa de
evidenţa individuală a fiecărui stup. Documentele respective trebuie să însoţească
apicultorul de câte ori intervine la fiecare stup, dar mai ales la lucrările de bază, cum sunt:
revizia genarala de primăvară, pregătirea familiilor pentru culesurile de producţie,
recoltarea mierii şi a altor produse ale stupurilor, creşterea şi înlocuirea matciilor,

40
pregătirea familiilor de albine pentru iernare şi punerea acestora la iernat. Parametrii
urmăriţi şi notaţi cu ocazia reviziei de primăvară, pe care i-am amintit, I vom corela cu
observatile din vara şi toamn anului trecut, care cuprind: producţia de miere-marfa
realizată la fiecare cules; rezistenţa la boli; prolificitatea matciilor şi viabilitatea puietului;
comportare albinelor pe faguri; blândeţea şi hărnicia; modul de depoziotare a mierii în
faguri; predispoziţia la roire; cât şi pentru schimbarea liniştită a matciilor.

4.3 Lucrări specifice perioadei de dezvoltare a familiilor de albine,

înmulţirea efectivului şi valorificarea culesului de producţie

Această perioadă începe o dată cu înlocuirea albinelor de iernare şi durează până la

sfârşitul lunii iulie. Este perioada cea mai active din cursul anului apicol, atât pentru
familiile de albine, cât şi pentru apicultori.
În acest sezon înfloresc principalele plante melifere, iar familiile de albine ajung la
apogeul dezvoltării, parcurg perioada de roire, participă la principalele culesuri de
producţie de la care îşi asigură rezervele de hrană atât pentru sezonul active, cât şi pentru
iarnă. Apicultorii, prin lucrări tehnologige şi organizatorice, trebuie să menţină familiile de
albine în stare activa, asigurându-le surasa de cules prin deplasarea în pastoral, prevenirea
roirii prin metodele cunoscute, recoltarea la timp a tuturor produselor apicole, inclusiv
producerea roilor artificiali.
Pe măsura creşterii populaţiei de albine tinere în cadrul familiei se începe lărgire
cuibului, la început cu fagurii închişi la culoare, complet crescuţi numai cu celule de albine
lucrătoare. Aceşti faguri se introduce săptămânal câte unul la familie, în momentul când şi
ultima ramă de acoperire este plină cu albine. La început introducerea ramelor se face între
ultimul figure cu puieţ şic el de acoperire care se găseşte lângă diafragmă. În parte a doua a
primăverii, când apar florile la pomii fructiferi de pot folosi, pentru lărgirea cuibului, rame
cu faguri artificiali; aceştia de introduce la început după ultima ramă cu puieţ, unde se
mentim 2-3 zile, până se porneşte creşterea, ştiind că în acest loc al cuibului, pe perioada
de înflorire a pomilor fructiferi, se cresc cei mai uniformi faguri. După pornirea creşterii,
ramele respective pot fi introduce şi în centrul cuibului la familiile puternice.
Prin această operaţiune de lărgire şi spargere a cuibului însoţită de hrăniri de
stimulare în cazul lipsei culesului natural său timp nefavorabil, fiecare familie echilibrată

41
poate crete până la culesul de la salcâmi 3-4 faguri noi şi tot atâtea rame cu puieţ în faguri
noi, unde eclozioneaza cele mai viguroase şi sănătoase albine.
Valorificarea culesurilor timpurii şi recoltarea primelor produse ale stupului.
Şi această acţiune are o mare importanţă, în special economică, pentru fiecare stupină.
Principalele culesuri timpurii cu importtanta economică înaintea culesului de la salcâm
sunt cele din bazinele pomicole şi cele de la culturile de rapiţă semănate toamna. La aceste
culesuri, dacă timpul este favorabil, cu zile însorite, albinele beneficiază din plin de
abundenţă şi diversitatea polenului şi a nectarului, care asigură condiţii deosebit de bune
dezvoltării tuturor familiilor şi în special a celor puternice şi mijlocii. Aceste culesuri aduc
foloase economice immediate, prin aceea că înlocuiesc hrănirile artificiale cu sirop de
zahăr iar în condiţii prielnice pot realiza 5 – 6 kg miere – marfă pe familie şi cele mai
însemnate cantităţi de polen. Aduc un apot deosebit de mare la producţia de fructe a anului,
prin polenizarea saturată pe care albinele o realizează la pomii fructiferi. De asemenea,
prin accelerarea dezvoltării familiilor contribuie essential şi la producţia de miere – marfă
ce se obţine la următorul cules, care este reprezentat de înflorirea salcâmului.
Polenul şi ceară de albine sunt primele produse pe care le putem recolta primăvara
de la stupi.
Polenul, în natură, se găseşte din abundenţă în toate zonele ţării, pe perioada de
înflorire a diferitelor specii de plante. După cum cunoaştem, familiile de albine au o
capacitate foarte mare de recoltare a polenului, mai ales primăvara, de la anumite specii de
pomi fructiferi şi răpită. De multe ori familile puternice îşi pot bloca cuibul cu polenul
depus în faguri sub formă de păstură, care pentru un timp stânjeneşte dezvoltarea prin
limitarea spaţiului de ouat al mătcii. De aceea, se recomandă folosirea colectoarelor de
polen la fiecare stup, care adăposteşte o familie normală. Recoltarea polenului are şi o
valoarea economică destul de mare, influenţând pozitiv producţia stupinei. Dacă acest
produs se recoltează raţional şi economic la capacitatea fiecărei familii, poate creşte, pet
imp de un an, cu 30 – 50 % valoarea producţie de bază – mierea.
Ceară. Secreţia de ceară la albine este o însuşire ereditară, iar noi apicultorii şi
industria avem mare nevoie de acest produs. Sarcina ce ne revine este de a dirija activitatea
familiilor de albine în aşa fel încât ceara secretată de organismul lor să ajungă în depozitul
nostrum.
Cunoaştem că este necesar că anual să înlocuim cârcă 30 % din fagurii de cuib.
Pentru aceasta, se va intensifica folosirea familiilor de albine la creşterea fagurilor
artificiali, în special primăvara. În această perioadă, fiecare familie normală poate creşte 3

42
– 4 faguri artificiali şi poate elibera pentru reformare tot atâţia faguri vechi, din topirea
cărora rezultă un spor de ceară cu 70 % mai mare decât fagurii artificiali introduşi la
crescut.
Dcaca apreciem că fagurii din dotarea stupinei sunt încă noi şi nu necesită
înlocuire, folosim la recoltarea cerii rama clăditoare la toate familiile în sezonul active,
ingrijindu-nu ca periodic (săptămânal) să recoltăm ceara de pe aceste râme. O cantitate
importantă de ceară o obţinem dacă suntem gospodari şi atenţi cu albinele, prin curăţirea
periodică a inventarului apicol (rame, pereţii stupului, diafragmă, podişor şi hrănitor).

Verificarea familiilor de albine înaintea culesurilor de producţie – organizarea cuibului şi

a spaţiului de depozitare
Familiile de albine bune pentru valorificarea superioară a culesului de producţie de
la salcâm sunt cele care la verificarea şi pregătirea pentru pastoral (4 – 5 zile înaintea
înfloritului) au 7 – 8 rame cu puieţ şi peşte 15 rame acoperite bine cu albine pe sistem
Dadant. Stupii multietajati este necesar să aibă, în medie, 8 – 9 rame cu puieţ şi 16 – 20
rame cu albine. Puietul, în cea mai mare parte, trebuie să fie căpăcit pentru a nu mai avea
nevoie de îngrijire. Se pot obţine toate dezideratele arătate dacă se aplică în mod raţional,
încă din anul precedent, toate metodele stintifice de selecţie şi creştere a albinelor. Pentru a
avea în mare majoritate puietul căpăcit, cu 10 zile înaintea culesului de la salcâm trebuie să
sistăm stimularea cu sirop.
La stupii verticali cu magazin şi la cei multietajati, eficient şi practic pentru lucru,
în special pentru culesul de la salcâm I, este să se folosească numai două corpuri, unul
pentru cuibul familiei şi altul pentru depoziterea mierii – marfă. Pentru aceasta este necesar
să se organizeze bine cuibul şiş a se creeze condiţii optime de dezvoltare pentru o familie
puternică într-un spaţiu restrâns. Preocedeul de organizare este următorul: la marginea
cuibului, lângă peretele corpului, în ambele părţi fără rama de acoperire, la stupul
multietajat se pun ramele cu puietul cel mai tânăr, iar spre centru, puietul căpăcit, în
mijlocul căruia se introduce o ramă cu fagura clădit, bun de ouat sau un fagure artificial
pentru crescut şi ouat.
La stupii verticali pe rama Dadant, spaţial pentru cuib fiind mai mare, se poate lăsa
în dreptul urdinişului o ramă de acoperire cu miere şi păstură, în rest se procedează ca şi în
cazul expus pentru sistemul multietajat. Procedând astfel am creat un spaţiu destul de mare
pentru ouatul mătcii într-un singur corp. Prin instinct, albinele au tendinţa de blocare cu
miere a ramelor mărginaşe, reducând spaţial cuibului cu 20 %, iar dacă noi am dus puietul

43
tânăr la margine (ou, larve) le reţinem de la instinctual lor de organizare, cel puţin pentru
14 zile cât durează culesul de producţie în condiţiile cele mai bune. Un corp, chiar de stup
multietajat, dacă am organiza cuibul ca mai sus, asigură spaţiu sufficient pentru ouatul
mătcii, ştiind că o singură ramă de stup multietajat are peşte 6000 de celule. Rezultă că cele
10 rame dintr-un corp totalizează 64.000 de celule, ceea ce asigură mătcii un ritm de ouat
de peşte 3000 de ouă în 24 de ore, care se realizează numai în cazuri de excepţie, normal
fiind 1900 – 2000 de ouă în 24 de ore.
La stupul pe rama Dadant spaţial este mult mai mare, o singură ramă având pe
ambele feţe cârcă 8800 celule.
Şi la familiile crescute în stupii orizontali se poate organiza cuibul în aşa fel încât să
aibă rame pline cu puieţ şiş a recoltăm miere selecţionată fără folorirea graţiei Haneman.
Până la culesul de la salcâm extinderea cuibului o face cu ajutorul diafragmei şi este bines
a menţinem cuibul cât mai strâns pentru a obţine rame pline cu puieţ şi o incubaţie cât mai
bună, care previne apariţia anumitor boli (puieţ văros, puieţ răcit etc.)
Organizarea cuibului pentru culesurile de producţie în acest sistem de stup se face
astfel: de regulă, toţi apicultorii dezvoltă familiile de la un cap al stupului înspre partea de
vest. Tot în această parte se organizează şi cuibul pentru cules în dreptul unrdinisului.
Ramele cu puietul cel mai tânăr se aşează la peretele din partea de vest, fiind urmate spre
centru de ramele cu puietul din ce în ce mai matur. După ultima ramă cu puieţ se introduce
un figure artificial, apoi cu o ramă de acoperire cu miere şi păstură. În centru cuibul se
sparge cu un figure bun de ouat, astfel că în total am asigurat cuibul cu 10 -11 rame, după
care introducem ramele pentru depozitarea mierii – marfă. Aceste râme (magazin) trebuie
să fie egale numeric cu numărul ramelor cu puieţ ale fiecărei familii.
Se ştie că în această perioadă, de fapt până la culesul florii – soarelui, albinele nu
suportă despărţirea cuibului (spargerea lui) pentru care acţionează energic, dirijând matca
să ouă întâi în faguri cu care s-a spart cuibul (1 -2 la număr). Ouatul acestor faguri durează
cel puţin 10 – 12 zile, timp în care mai eclozioneaza puietul de pe 1 – 2 rame, deci am
asigurat spaţiul pentru activitatea mătcii pe toată perioada culesului de la salcâm.
Este ştiut că în timpul culesurilor abundente, ouatul mătcii şi creşterea puietului
sunt încetinite, întrucât cel mai dezvoltat instinct al albinelor este cel de acumulare a
rezervelor de hrană, astfel că în această perioadă populaţia stupului porneşte în masă la
cules, renunţând parţial la alte activităţi. Ramele de magazin (depozitare), în situaţia unui
cules bun, în 4 – 5 zile sunt blocate cu nectar şi nu le mai poate ouă matcă.

44
 Organizarea cuibului familiilor de albine după metota descrisă cât mai aporoape de
începerea culesului va avea dublu avantaj: pe de o parte, se va obţine miere selecţionată
superioară, cu aspect comercial, de cea mai bună calitate, cantitativ mai multă, din ramele
de megazin în care nu a ouat matca niciodată, iar, pe de altă parte, se previne accidentarea
sau mortalitatea matciilor în timpul scuturării albinelor la recoltarea ramelor pentru
centrifugare. Această operaţiune se va putea face în timp mai scurt cu griji mai puţine.
Pe timpul culesului, care ţine, în medie, 10 – 12 zile, după organizarea cuibului s-a
făcut cum trebe, familiile de albine nu vor mai fi deranjate, se verifică doar culesul prin
intermediul stupului amplasat pe cântarul de control.
Apicultorii profesioniştii fac această verificare zilnic şi înregistrează datele în
carenetul stupinei împreună cu fenomenele meteorologice, iar apicultorii amatori la 3 – 4
zile, în raport de timpul disponibil, dar nu mai puţin de 3 ori pe durata unui cules.
Datele furnizate de cântarul de control au o mare importanţă pentru evaluarea
producţiei de miere – marfă, pentru stabilirea datei extracţiei, dar, mai ales, pentru
apicultorii care urmează să se deplaseze la un alt cules.

4.4 Mărimea şi dimensionarea exploataţiilor apicole

În economia de piaţă mărimea şi dimensiunea optimă sunt factorii de bază de care

trebuie să se ţină seama la organizarea (înfiinţarea) unei exploataţii apicole.
Există numeroşi crescători de albine care îşi organizează stupina cu dorinţa ca în
timpul liber să activeze pentru realizarea unor producţii apicola care să satisfacă nevoile de
consum familiale şi să creeze unele disponibilităţi de valorificare din care să recupereze cel
puţin cheltuielile de producţie effectuate în stupină pe timpul unui an. Acestea sunt
considerate exploataţii de subzistenţă şi familiale, alcătuite din 1 – 25 de stupi.
Pentru a fi rentabile, stupinele trebuie să fie alcătuite din cel puţin 25 familii de
albine, întrucât cheltuielile indirecte legate de deplasări, aprovizionare, timp neproductiv
sunt de mai multe ori aceleaşi pentru un efectiv mare sau mic.
Persoanele care deţin cunoştinţe temeinice de specialitate şi doresc să mărească
bugetul de venituri al familiei lor să-şi organizeze exploataţii comerciale în care să
desfăşoare activitatea productive în timpul liber (în afara profesisi de bază), realizând
venituri substanţiale.

45
 Exploataţiile comerciale se compun din cel puţin 50 de familii de albine şi tot
inventarul necesar desfsurarii activităţii apicole.
În ţara noastră au existat în toate timpurile şi apicultori profesionişti, la care
activitatea principală a constituit-o creşterea albinelor. În perioada anilor 1945 – 1989, deşi
practicarea activităţii apicole a fost liberă şi neimpozabile, a existat totuşi o timiditate în ce
priveşte organizarea de amploare a acestei activităţi în sectorul particular, ducând la
divizarea exploataţiilor în effective foarte mici (3 – 15 familii de albine), la care activitatea
nu este profitabilă pentru deţinători. Aportul acestor stupine se regăseşte în sporul
producţiei agricole realizat prin polenizare, precum şi în climatul şi echilibrul ecologic.
În present, după anul 1989, prin liberalizarea tuturor activitatiilor, recunoaşterea şi
respectarea proprietăţii particulare şi în sectorul apicol s-au produs mutaţii esenţiale în ce
priveşte precticarea apiculturii şi dimensionarea stupinelor, tendinţa fiind de trecere la
professionalism.
Apicultorii amatory cu stupine mici au renunţat în mare parte la această activitate,
iar apicultorii semiprofesionisti şi profesionişti au posibilitatea să-şi modernizeze şiş a
mărească exploataţiile la un efectiv de 50 – 300 de familii de albine şi chiar mai mari, la
nivelul unor ferme cu peşte 2.000 de stupi.
În ce priveşte forma de proprietate şi structura exploataţiilor apicole, în ultimii 12
ani s-au făcut următoarele mutaţii:
· În anul 1989 sectorul privat deţinea 84.3 % din totalul efectiv, iar în present (anul
2010 deţine 99 %;
· În ce priveşte dimensiunea medie a exploataţiilor apicole şi producţia de miere pe
familia de albine, în sectorul privat (majoritar) situaţia se prezintă conform datelor
din tabelul 8.
Tabelul 8
Situaţia exploataţiilor de albine în perioada 1989-2010
Anii de referinţă Evoluţia
Elemente analizate 1989 2010 Procentuală
Număr exploataţii 98.774 37.000 37.5
(apicultori)
Număr familii albine 1.196.400 642.150 53.7
Număr familii de 12 20.6 171.7
exploataţie
Producţia de miere 8.5 18.3 215.3
kg/fam

46
 Din datele prezentate constatăm o scădere drastică a numărului exploataţiilor de
subzistenţă alcătuite din 1 -10 familii de albine, la care producţia de miere este foarte
scăzută, realizată cu un prêt de cost ridicat, care depăşeşte preţul de valorificare, fiind
destinată autoconsumului. Se constată o creştere substanţială a efectivului de exploataţie de
la 12 la 20.6 familii de albine, ceea ce a dus la ponderea creşterii exploataţiilor familiale, în
care producţia se realizează la un prêt de cost acceptabil, fiind destinată comercializării şi
pentru autoconsum. Aceste exploataţii, în prima etapă, prezintă interes pentru proprietary,
întrucât contribuie la întregirea venitului familial realizat din activităţile de bază.
Următorul pas spre care îşi canalizează activitatea apicultorii profesionişti îl
reprezintă exploataţiile comerciale alcătuite dintr-un efectiv de minim 50 de familii de
albine, dotate cu utilaje şi instalaţii performanţe, în care să se poată aplica tehnologii
avansate de creştere şi exploatare. Aceasta va duce la creşterea producţiei şi profitului pe
unitate de producţie.
Ultimele cifre redau producţia de miere pe familia de albine în anii de referinţă
(1989 – 2010), indicator de bază la care constatatm o creştere de 215.3 %.
Este necesar să definim mărimea şi dimensiunea exploataţiilor apicola şi
principalii factori care le influenţează.
Mărimea este este reflectată în special prin intensificarea producţiei şi a muncii,
care au la bază tehnologii şi dotare tehnologică performanţe, forţă de muncă şi
management calificat, prin intermediul cărora se realizează productivitatea, calitatea şi
profit maxim pe ciclu (annual) de producţie. Mărimea unei exploataţii se măsoară în unităţi
valorice (cifră de afaceri, profit, rata profitului).
Dimensiunea exploataţiei apicole este dată de numărul unitatiilor de producţie
(familii de albine), calitatea biologică şi productive a acestora, mijloacele şi factorii de
producţie.
Dimensiunea se măsoară şi se exprimă în unităţi fizice (număr de familii de albine,
mijloacele şi factorii de producţie).
Dimensiunea optimă variază în limite foarte largi, fiind influenţată de factorii de
producţie (naturali şi economici); organizarea producţiei şi a muncii – specializare,
diversificare, integrare, factori conjuncturali, care contribuie la valorificarea mărfii (cerere,
pieţe sigure, preţuri avantajoase).
Dunt numeroşi factori care limitează dimensiunea optimă a exploataţiilor apicole,
din care enumerăm pe cei mai restrictivi:

47
 · Lipsa capitalului necesar investiţiei;
· Cheltuieli mari pe ciclul de producţie şi pe unitate de produs, prin scumpirea
exagerată a carburanţilor, mijloacel; or de transport, biostimulatorilor şi a
medicamentelor de uz apicol, a utilajului de procesare şi industrializare a
produselor apicole;
· Lipsa unor credite subvenţionale de stat pentru apicultură.
Cu toate greutăţile inerente unei dezvoltări optime a exploataţiilor apicole, perghiile
de bază ale economiei de piaţă (concurenţă şi necesitatea realizării unei activităţi
generatoare de profit), vor acţiona şi găsi căile şi mijloacele necesare trecerii într-un timp
mediu a apiculturii româneşti de la exploataţiile de sunbzistenta la exploataţiile familiale şi
comerciale de înaltă productivitate şi eficianta economică

4.5 Cheltuieli de investiţii şi de producţie necesare unor exploataţii

apicole, în raport cu dimensiunea şi venituri realizate anual

La înfiinţarea unei exploataţii apicole viabile trebuie să se ţină seama se mai mulţi factori
naturali, economici şi umani (forţa de muncă disponibilă şi gradul de calificare).
Factorii naturali sunt reprezentaţi prin locul de amplasare al exploataţiei, baza
melifere din jur, precipitaţiile, temperatura, sursa de apă potabilă etc. Aceşti factori nu sunt
purtători de costuri. Prin acţiunea lor favoriza desfăşurarea proceselor de producţie şi
eficientă utilizării factorilor economici.
Factorii economici sunt reprezentaţi de materialul biologic (familii de albine),
utilajul apicol, mijloacele de transport, materialele consumabile în timpul unui ciclu de
productivitate etc. Aceştia sunt purtători de costuri, care se transmit asupra producţiei
obţinute.
Factorul uman este reprezentat prin cantitatea şi calitatea forţei de muncă utilizate.
Acesta reprezintă factorul conştient al întregii activităţi, care pune în acţiune mijloacele de
producţie şi aplică tehnologiile necesare; creează valori mai mari decât propriul său
consum.
Factorii naturali (baza meliferă şi condiţiile de mediu necesare familiilor de albine
şi realizării producţiei apicole) au fost prezentaţi şi descrişi în totalitate la capitolele

48
“Cerinţele albinelor faţă de mediu – hrană, apă, adăpost “şi “Principalele resurse melifere
şi valorificarea profitabilă a acestora “.
În prezentul subcapitol evaluăm forţa de muncă, cheltuielile de investiţie şi de
producţie, valoarea producţiei pe familia de albine şi exploataţiei, productivitatea muncii,
profitul şi alte elemente economice.
Evaluarea forţei de muncă utilizate: la exploataţiile apicole formate din 10, 25 şi 50
de familii de albine fiind un volum de muncă redus, reprezentând 11.5 – 32.5 % din norma
om/an, nu este necesar să se folosească forţa de muncă salariată, care include mai multe
costuri. Se foloseşte munca personală, evaluate la salariul net al unui apicultor specialist
care la nivelul anului 2001 a fost de 25.000 lei/oră = 4.000.000 lei pe lună.
Pentru orientarea producătorilor apicoli în ce priveşte organizarea şi conducerea
unor exploataţii apicole profitabile, redăm în continuare rezultatele economice obţinute în
exploataţii apicole formate din 10, 25, 50 şi 100 familii de albine.

1. Exploataţie apicolă formată din 10 familii de albine

1. Manopera (cantitate, valoare):

A. cantitate (ore):
- Martie – octombrie = 2 ore pe săptămână
- Noiembrie – februarie = 1 oră pe săptămână
- 8 luni x 4 săptămâni x 2 ore = 64 de ore
- 4 luni x 4 săptămâni x 1 oră = 16 ore
Total = 70 ore
- Informare – perfecţionare = 40 ore
- Valorificarea produselor = 20 ore
- Deplasare la stupină + alte activităţi = 100 ore
Total manoperă = 230 ore
B. Valoare:
- 230 ore x 2.5 lei = 575 lei
- Procentual raportat la normă om/an (2.000 ore) = 11.5 %

2. Valoarea investiţiei:
- Material biologic (familii de albine): 10 x 120 = 1200 lei

49
 - Utilaj de bază (stupii): 10 x 80 = 800 lei
- Utilaj de rezervă necesar procesului de producţie şi pentru înmulţirea
efectivului = 50 % din utilajul de bază = 400 lei
- Inventar auxiliar (cabană apicolă, centrifugă unelte de lucru şi echipament
de protecţie) = 1300 lei
- Remorcă apicolă pentru transport stupi = 11.400 lei
Total valoare = 48.800 lei
3. Cheltuieli anuale de producţie:
- Manoperă:230 ore x 2.5 lei = 575 lei
- Deplasare cu autoturismul la stupi şi aprovizionare – desfacere 5.000 km
anual x 1.5 lei (consum normat) = 750 lei
- Amortisment autoturism (5 % din valoare) = 550 lei
- Biostimulatori: 10 kg zahăr x 1.2 lei x 10 stupi = 120 lei
- Medicamente de uz apicol: 1.5 x 20 de stupi = 30 lei
- Amortisment utilaj apicol (5 % din valoare) = 182 lei
- Cheltuieli necesare înmulţirii efectivului: 10 x 35 lei = 350 lei
- Cheltuieli pentru vatra de stupină (20 lei/lună) = 240 lei
- Transport stupi în pastoral cu remorcă apicolă tractată de autoturism 2
deplasări dus – întors x 150 km x 1.5 lei = 90 lei
- Deplasare cu autoturismul la recunoaştere bază melifere + verificat cules =
50 lei
Total cheltuieli de producţie = 3117 lei
- Cheltuieli pe familia de albine: 3117: 10 = 311.7 lei

4. Producţia anuală în unităţi fizice şi valorice şi veniturile realizate:

A. produse realizate:
- Miere 30 kg x 10 familii x 6 lei = 1800 lei
- Familii de albine: 10 x 100 = 1000 lei
Total valoare = 2800 lei
- Valoarea producţiei pe familia de albine: 2800: 10 = 280 lei
- Producţie/familie de albine în UCM = 55 kg
- Producţie/exploataţie în UCM: 55 x 10 = 550 kg
- Preţul de cost în UCM (kg miere): 3117: 550 = 5.667 lei
B. Venituri realizate:

50
 - Total exploataţie: 2800 – 3117 = - 317 lei
- Pe familia de albine: 317: 10 = -31.7 lei

La exploataţia apicolă formată din 10 familii de albine, rezultatele economice sunt

negative, chiar în situaţia valorificării mierii direct la consumator.

2. Exploataţia formată din 25 familii de albine

1. Manoperă (cantitate, valoare):

A. cantitate (ore):
- Martie – octombrie = 4 ore săptămânal în două intervenţii
8 luni x 4 săptămâni x 4 ore = 128 ore
- Noiembrie – februarie = 1 oră pe săptămână
4 luni x 4 săptămâni x 1 oră = 16 ore
Total = 144 ore
- Informare perfecţionare = 36 ore
- Valorificarea produselor = 50 ore
- Deplasare + alte activităţi = 100 ore
Total manoperă = 330 ore/an
- Manoperă procentuală faţă de normă om/an (2.000 ore) = 16.5
B. Valoare:
- 330 ore x 2.5 lei = 825 lei/an
2. Valoarea investiţiei:
- Material biologic (familie de albine): 25 x 120 lei = 3000 lei
- Utilaj de bază (stupi): 25 x 80 lei = 2000 lei
- Utilaj de rezervă, necesar în procesul de producţie şi înmulţire efectiv = ½
din valoarea utilajului de bază = 1000 lei
- Inventar auxiliar (cabană apicolă, centrifugă, unelte de lucru şi echipament
de protecţie) = 1500 lei
Total valoare invenţie = 7500 lei
3. Cheltuieli anuale de producţie:
- Manoperă: 330 ore 2.5 lei = 825 lei

51
 - Deplasări cu autoturism la stupină şi aprovizionare – desfacere
5.000 kg x 1.5 lei/km (consum normat) = 750 lei
- Amortisment autoturism (5 % din valoare) = 550 lei
- Biostimulatori: 10 kg zahăr x 25 x 1.2 lei/kg = 300 lei
- Medicamente de uz apicol: 1.5 lei x 50 stupi = 75 lei
- Amortisment utilaj apicol (5 % din valoare) = 225 lei
- Chirie pentru vatră de stupină 20 lei/lună = 240 lei
- Cheltuieli necesare procesului de înmulţire a efectivului
25 x 35 lei = 875 lei
- Transport stupi în pastoral: 2 deplasări la 150 km, dus – întors
600 km x 4 lei/km (camionetă de 1.5 tone) = 240 lei
- Cheltuieli deplasare cu autoturism la recunoaştere bază melifere şi
valorificare cule: 1.200 km x 1.5 lei/km = 180 lei
- Cheltuieli diverse (pază, munci ocazionale) = 70 lei
Total cheltuieli de producţie = 4330 lei
- Cheltuieli pe familia de albine: 4330: 25 = 173.2 lei
4. Producţia anuală în unităţi fizice şi valorice:
A. producţie realizată fizic şi valoric:
- Miere 30 kg x 25 familii x 6 lei = 4500 lei
- Familii de albine 25 x 100 lei = 2500 lei
Total valoare = 7000 lei
- Valoarea producţiei/familia de albine: 7000: 25 = 280 lei
- Producţie/familie de albine UCM = 55 kg
- Preţul de cost UCM (kg miere) = 3.149 lei
B. Venituri realizate:
- Total exploataţie: 7000 – 4330 = 2670 lei
- Venit pe familia de albine: 2670: 25 = 106.8 lei
- Venit lunar din apicultură: 2670: 12 = 222.5 lei
- Profit la cheltuieli: 2670 x 100: 4330 = 61.7 %

3. Exploataţia formată din 50 familii de albine

52
 1. Manoperă (cantitate, valoare):
A. cantitate (ore):
- Martie- octombrie = 12 ore pe săptămână
- Noiembrie – februarie = 2 ore pe săptămână
- 8 luni x 4 săptămâni x 12 ore = 384 ore
- 4 luni x 4 săptămâni x 2 ore = 32 ore
Total = 416 ore/an
- Informare – perfecţionare = 34 ore/an
- Valorificarea produselor = 50 ore/an
- Deplasări + alte activităţi = 150 ore/an
Total manoperă = 650 ore/an
- Manoperă procentual faţă de om/an = 32.5 %
B. Valoare:
- 650 ore x 2.5 lei = 1625 lei
2. Valoarea investiţiei:
- Material biologic (familii albine): 50 x 120 lei = 6000 lei
- Utilaj de bază (stupi): 50 x 80 lei = 4000 lei
- Utilaj de rezervă necesar în procesul de producţie şi înmulţirea efectivului
½ din utilajul de bază = 2000 lei
- Inventar auxiliar (cabană apicolă, centrifugă, unelte de lucru, echipament
de protecţie) = 1500 lei
Total valoare investiţie = 13500 lei

3. Cheltuieli anuale de producţie:

- Manoperă: 650 ore x 2.5 lei/oră = 1625 lei
- Deplasare cu autoturismul la stupină şi aprovizionare – desfacere
5.000 km x 1.5 lei/km (consum normat) = 750 lei
- Amortisment autoturism 5 % din valoare = 550 lei
- Biostimulatori: 1- kg zahăr x 50 familii x 1.2 lei = 600 lei
- Medicamente de uz apicol 1.5 x 100 = 150 lei
- Amortisment utilaj apicol (5 % din valoare)
7500 x 5: 100 = 375 lei
- Cheltuieli cu înmulţirea efectivului (familii nou – create)
50 x 35 lei = 1750 lei

53
 - Transport stupi în pastoral 2 transporturi (dus – întors) x 150 km x 7 lei =
420 lei
- Chirie vatră stupină 12 luni x 20 lei = 240 lei
- Cheltuieli diverse (pază, munci ocazionale etc.) = 400 lei
Total cheltuieli de producţie = 6860 lei
- Cheltuieli pe familia de albine: 6860: 50 = 137.2 lei
4. Producţia anuală în unităţi fizice şi valorice:
A. producţia realizată (fizic şi valoric):
- Miere 30 kg x 50 fam. Albine x 4 lei = 6000 lei
- Familii de albine noi 50 x 100 lei = 5000 lei
Total valoare = 11000 lei
- Valoarea producţiei pe familia de albine
11000: 50 = 220 lei
- Producţie/familie de albine în UCM = 55 kg
- Preţ de cost pe UCM (kg miere) = 2.495 lei
B. Venituri realizate:
- Total exploataţie: 11000 – 6860 = 4110 lei
- Familia de albine: 2200 – 137.2 = 85.8 lei
- Venit lunar din apicultură: 4110 lei: 12 luni = 357.5 lei
- Profit la cheltuieli: 4110 lei x 100: 6860 = 63.9 %

4. Exploataţia formată din 100 familii de albine

1. Manoperă utilizată (cantitate, valoare):

- Martie-octombrie = 20 ore în două intervenţii
- Noiembrie-februarie = 2 ore/săptămâna
- 8 luni x 4 săptămâni x 20 de ore = 640 de ore
- 4 luni x 4 săptămâni x 2 ore = 32 de ore
Total = 672 ore/an
- Perfecţionare-informare = 38 ore/an
- Valorificarea producţiei = 50 ore/an
- Deplasări + alte activităţi = 150 ore/an
- Manoperă ocazională = 80 ore/an

54
 Total forţă de muncă (manoperă) = 990 ore/an
- Procentual faţă de normă om/an (2000 ore) = 49.5 %
B. Valoare:
- 990 ore/an x 2.5 lei = 2475 lei
2. Cheltuieli de investiţie:
- Material biologic (familii albine)
100 x 120 lei = 1200 lei
- Utilaje de bază (stupi): 100 x 80 lei = 8000 lei
- Utilaj de rezervă necesar înmulţirii efectivului ½ din utilaj de bază = 4000
lei
- Inventar auxiliar (cabană apicolă, centrifugă, unelte de lucru, echipament
de protecţie) = 2000 lei
Total valoare investiţie = 26.000 lei
3. Cheltuieli anuale de producţie:
- Manoperă: 990 ore x 2. 5 lei/oră = 2.475 lei
- Deplasări cu autoturismul 5000 km = 750 lei
- Amortisment autoturism 5% din valoare = 550 lei
- Biostimulatori: 10 kg zahăr x 1.2 lei/kg x 100 = 1200 lei
- Medicamente de uz apicol: 1.5 x 2.000 = 300 lei

- Amortizare utilaj apicol (5 % din valoare):

7500 x 5: 100 = 700 lei
- Înmulţire efectiv 35 lei x 100 = 3500 lei
- Transport stupi în pastoral 2 deplasări (dus – întors) x 150 km: 600 x 9 =
540 lei
- Chirie vatră stupină 12 luni x 30 lei = 360 lei
- Diverse (pază, alimente muncitori etc.) = 400 lei
Total cheltuieli anuale de producţie = 10.775 lei
- Cheltuieli/familia de albine 10.775: 100 = 107.75 lei
4. Producţia anuală în unităţi fizice şi valorice:
A. produse realizate (fizic şi valoric):
- Miere: 30 kg x 100 x 4 lei = 1200 lei
- Familii de albine noi: 100 x 100 lei = 10.000 lei
Total valoare = 22.000 lei

55
 - Valoare producţie/familia de albine: 22.000: 100 = 220 lei
- Producţie/familia de albine UCM = 55 kg
- Preţ de cost pe UCM (kg) = 1.959 lei
B. Venituri realizate:
- Total exploataţie: 22.000 – 10.775 = 11.225 lei
- Familia de albine: 11.225: 100 =112.25 lei
- Venit lunar din apicultură: 11.225 lei: 12 = 935.4 lei
- Profit la % cheltuieli: 11.225 lei x 100: 10.775 = 104.2 %

5. Intervalul necesar unei exploataţii apicole în raport de dimensionare

(50-150 familii de albine)

1. Utilaj de bază:
- Stupi cu toate accesoriile...50 – 150 buc;
- Stupi de rezervă şi rame goale...25 % din efectivul de bază;
- Nuclee pentru creşterea mătcilor...25 buc;
- Ladă (dulap) pentru păstrat faguri...1-2 buc;
- Cabană apicolă...1 buc.
2. Inventar pentru lucrări în stupină:
- Mască apicolă...4 buc;
- Daltă apicolă...2 buc;
- Afumător...2 buc;
- Perie apicolă...2 buc;
- Lădiţe pentru transport rame...2 buc;
- Scaun apicol...2 buc;
- Colivii pentru introducerea mătcilor la familii de albine şi roi...20 buc;
- Pulverizator pentru diverse tratamente la albine...2 buc;
- Hrănitor uluc pentru fiecare familie...2 buc.
3. Inventar pentru insarmarea ramelor şi fixarea fagurilor artificiali:
- Performator sau sulă de cizmărie...2 buc;
- Pinten apicol pentru lipit fagurii...2 buc;
- Calapod apicol (planşetă)...2 buc;
- Sârmă pentru insarmat rame...3-4 kg/an.

56
 4. Inventar pentru extracţia şi condiţionarea mierii:
- Extractor pe 4 rame (centrifugă)...2 buc;
- Măsuţa cu bazin pentru descapacit faguri...1 buc;
- Cuţit de descapacit...2 buc;
- Sita pentru strecurat miere...1 buc;
- Bidoane din aluminiu sau plastic alimentar cu capacitate de 25 de litri
...100 buc
5. Inventar pentru extracţia şi condiţionarea cerii:
- Cerificator (topitor) solar...1 buc;
- Oale emailate pentru fiert...2 buc;
- Presă pentru stors ceară...1 buc.
6. Inventar apicol divers:
- Cântar de control până la 125 kg...1 buc;
- Gratii de urdiniş...150 buc;
- Roiniţe...1 – 2 buc;
- Adăpător stupină...2 buc;
- Cărucior pentru transport materiale...1 buc;
- Bidon pentru apă potabilă...2 buc;
- Lampă de benzină...1 buc;
- Felinar de iluminat...1 buc;
- Lanternă cu baterii...2 buc;
- Frânghie pentru legat stupii la transport...100 m.
7. Inventar gospodăresc:
- Salopetă...4 buc;
- Halat...4 buc;
- Cearceafuri pat...2-3 buc;
- Feţe perne...2-3 buc;
- Pături...2-3 buc;
- Saltea...1-2 buc;
- Găleţi emailate...2 buc;
- Spălător cu lighean...1 buc;
- Topor, fierăstrău, ciocan, cleşte, dălţi, rindea, cazma, lopată, târnăcop,
greblă, veselă de bucătărie pentru două persoane, materiale igienico- sanitare (săpun,
detergent etc.)

57
 Inventarul apicol este bine să fie produs de unităţile specializate şiş a corespundă
STAS-ului. Într-o stupină se recomandă folosirea unui singur model de stup, pentru a uşura
manipularea elementelor componente în tehnologia de creştere a albinelor.
În ţara noastră, este bine ca familiile de albine să se procure la începutul primăverii,
în lunile martie-aprilie, sau toamna, în lunile septembrie-octombrie, perioade în care există
posibilitatea deschiderii stupilor şi efectuarea unui control amănunţit asupra materialului
biologic şi echipamentului de faguri pentru a determina prezenţa mătcilor şi calitatea
acestora. Starea sanitară şi evolutivă se constată după cantitatea şi calitatea puietului,
numărul de rame ocupate de albine, cantitatea de hrană şi starea de sănătate. Se resping de
la cumpărare familiile slabe, care au pete de diaree pe faguri şi pe elementele stupului,
puieţ diseminat cu semen de boli micotice sau bacteriene, albine şi matcă cu defecte fizice
şi parazitate de Varroa jacobsoni.
Familiile de albine normale trebuie să aibă toamna cel puţin 2 kg albină (20.000
indivizi), 16 kg miere şi 10 faguri clădiţi, iar primăvara minimum 1.5 kg albină, 7-8 kg
miere, 10 faguri clădiţi, o matcă tânără, prolifică, fără defecte fizice.
Nu se cumpără familii crescute pe faguri vechi, deformaţi, cu celule multe de
trântori şi semne de boală.
La cumpărare vânzătorul este obligat să prezinte certificat sanitar- veterinar cu
privire la starea de sănătate al familiilor de albine.
Familiile de albine cumpărate nu se amplasează pe vetre situate la distanţe mai mici
de 5 km de la locul de cumpărare, dat fiind riscul depopulării prin întoarcerea albinelor la
vechea vatră.

58
 Concluzii

Albinele melifere sunt insecte sociale, fac parte din specia Apis mellifera care
aparţine ordinului Hymenoptera. Ele trăiesc asociate în familii puternice, formate din trei
feluri de indivizi (caste): matca, albinele lucrătoare şi trântorii.
Familia de albine – prin mecanismul biologic perfect de adaptare şi autoreglare la
condiţiile de mediu, modul de organizare a activităţii complexe pe care o desfăşoară,
conţinutul şi valoarea produselor apicole pe care le realizează – reprezintă o importanţă
deosebită din punct de vedere ştiinţific.
Apicultura face parte din categoria ştiinţelor aplicate, având ca obiect de studiu
elucidarea tuturor problemelor legate de viaţă şi activitatea albinelor melifere, astfel încât
să fie posibilă folosirea de către om a familiilor de albine în scopuri economice, ecologice
şi sociale la inepuizanta lor capacitate.
În domeniul economic rolul albinelor este deosebit de mare şi poate fi pus uşor în
evidenţă, atât prin valoarea produselor directe pe care le recoltă omul de la familiile de
albine, cât şi prin valoarea sporului de produse care se obţine de la plantele cu polenizare
entomofilă, cultivate şi spontane, prin polenizarea realizată de albine.
Mierea reprezintă principala sursă de energie pentru albine, fiind folosită atât în
procesele fiziologice ale organismului, cât şi ca sursă de căldură prin transformarea în
energie calorică.
Suprafaţa ocupată de floră melifere în România este de 11.499.718 hectare, din care
fondul agricol ocupă 50,4 %, iar cel forestier 49, 6 %. Din punct de vedere al suprafeţelor
ocupate, o pondere importantă reprezintă păşunile, fâneţele şi răşinoasele, iar ca şi eficienţă
economică – contribuind cu peşte 80% la producţia de miere- matcă a ţării – sunt
evidenţiate soiurile şi hibrizii de flaorea-soarelui, pădurile de salcâm şi tei.
Pentru a fi rentabile, stupinele trebuie să fie alcătuite din cel puţin 25 familii de
albine, întrucât cheltuielile indirecte legate de deplasări, aprovizionare, timp neproductiv
sunt de mai multe ori aceleaşi pentru un efectiv mare sau mic.

59
 Bibliografie

1. Bodescu Dan, Eficienţa economică a apiculturii în România, Editura Alfa

Bucureşti, 2007
2. Bucata Paul, Pledoarie pentru creşterea albinelor, Editura Alex-Alex, Bucureşti,
2001
3. Bura Maria, Pătruică Silvia, Bura A. V., Tehnologie apicolă, Editura Solness - 2005
4. Dinescu S. Creşterea animalelor de fermă, Editura Agris – Redacţia revistelor
agricole., Bu cureşti 2002
5. Marghitaş L. A., Albinele şi produsele lor, Editura Ceres, Bucureşti, 2005
6. Neagu Iuliana, Petroman I., Creşterea animalelor, Editura Eurostampa, Timişoara,
2007
7. Grassone Ulderica , Pannela F., Apicultura - organizare, structuri, logistică, Editura
Lumea Apicolă - 2007
8. Petroman Cornelia, Procesarea produselor agroalimentare, Editura Eurostampa,
Timişora, 2007
9. Petroman I., Sisteme de creştere şi exploatare a animalelor, Editura Mirton,
Timişora 1998
10. Vornicu C., Ştefan Lazăr, Apicultură, Editura Alfa, Bucureşti, 2007
11. *** - www.insse.ro
12. *** - http://www.apicolehar.ro/apicultori-si-apicultura-linkuri-articole-si-carti.html
13. *** - http://www.apicultura.lx.ro/
14. *** - http://www.stuparitul.com/

60