LITURGHIA CRESTINA IN BISERICA VECHE (pana la formarea Liturghiilor ortodoxe)

I. FIINTA SI INSTITUIREA SF. LITURGHII

1. Liturghia, jertfa Legii celei Noi. Instituirea ei

Patimile si moartea Mantuitorului pe Cruce sunt centrul activitatii Sale rascumparatoare. Jertfa
sangeroasa pentru mantuirea lumii s-a adus de El o data pentru totdeauna. Insa, pentru ca si generatiile
viitoare de credinciosi sa se poata impartasi de roadele ei binefacatoare, Mantuitorul ne-a lasat ca
mijloc de a o face vesnic prezenta in lume intemeierea Jertfei celei Noi in locul jertfelor Legii Vechi.
Mantuitorul a prevestit intemeierea acestei jerfe cu mult inainte de patima Sa, si anume in
cuvantarea tinuta multimilor, dupa ce savarsise minunea inmultirii painilor in pustie.
Instituirea insasi a avut loc la Cina cea de Taina, adica joi seara, asa cum reiese din relatarile
evanghelistilor sinoptici si ale Sf. Ap. Pavel din Ep. catre Corinteni. Stand la masa impreuna cu
ucenicii Sai, Iisus a luat painea si multumind, a frant si a dat ucenicilor sai zicand: “Luati, mancati,
acesta este trupul Meu”. Apoi, a luat paharul si multumind le-a dat lor, zicand: “Beti dintr-acesta toti;
acesta este sangele Meu, al Legii celei Noi, care pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor”.
In locul jertfelor Legii Vechi, pecetluite cu sange de animale, Mantuitorul intemeiaza o Lege, un
Testament, un Legamant nou intre Dumnezeu si oameni, pecetluit cu insusi trupul si sangele Sau care,
in seara Cinei, erau oferite Sf. Apostoli, prin anticipatie, sub forma sacramentala, nesangeroasa, a
painii si a vinului intrebuintate la mese.
Aceasta jertfa trebuia sa o aduca uncenicii, de aici inainte, caci Mantuitorul a poruncit acestora:
“Aceasta sa faceti spre pomenirea Mea!”. Prin aceste cuvinte, El ii sfinteste pe ucenicii sai ca arhierei
sau preoti slujitori ai Jertfei celei Noi, infiintata atunci de El. La randul lor, acestia au lasat aceasta
porunca urmasilor lor, arhierei si preoti.
Slujba (sau randuiala sfanta) in cursul careia se savarseste sau se aduce aceasta jertfa a Legii
celei Noi este Sf. Liturghie.
Asadar, originea si fundamental Sf. Liturghii este Jertfa Sfanta, adusa in chip sangeros de
Mantuitorul pe Cruce, pentru mantuirea lumii si prevestita de El, in chip nesangeros, in seara Cinei
celei de Taina.

2. Raportul dintre ritualul pascal iudaic, Cina cea de Taina si Liturghia crestina
Asa cum reiese din datele Sf. Evanghelii, Cina cea de Taina, in cadrul careia Mantuitorul a
instituit Sf. Liturghie, a fost, de fapt, ori o serbare anticipata a Pastelui iudaic din acel an, ori o masa
speciala, anume pregatita de Mantuitorul la sfarsitul activitatii Sale mesianice, masa careia El i-a dat
un caracter religios (insa si in acest ultim caz nu este exclusa o legatura a Cinei cu masa rituala de
Pasti).
Si alte mese evreiesti (precum cele de sabat, care aveau loc vineri seara) se desfasurau dupa un
ritual asemanator mesei rituale de Pasti, ecoul lor resimtindu-se in ritualul Euharistiei crestine.
Unui astfel de ritual s-a conformat si Mantuitorul la Cina cea de Taina. Dupa unii cercetatori,
painea era una dintre cele 2 paini obisnuite la cina pascala a iudeilor, iar paharul a fost ori cel de-al 3-
lea pahar ritual, din care beau comesenii, incepand de la seful familiei, ori al 4-lea si ultimul pahar
ritual.
Deosebirea dintre ritualul de la Cina si cel prescris de Vechea Lege si de traditie consta, mai
intai, in aceea ca Mantuitorul nu a folosit azima, ci paine obisnuita (dospita), deoarece Cina a avut loc
cu o zi mai inainte de inceperea serbarii Pastilor, adica in seara de joi, 13 Nisan, cand azimele nu se
pusesera in folosinta. Apoi, la formulele rituale pentru binecuvantarea painii si a vinului, El a adaugat
propriile Sale cuvinte (“Acesta este trupul Meu …” si “Acesta este sangele Meu…”), prin care se
prevesteste sacramental jertfa sangeroasa si mantuitoare care se va consuma peste 1 zi.
 In momentul in care Mantuitorul adauga, la rugaciunea solemna si finala de multumire si
de lauda, cuvintele “Beti dintru acesta toti …”, ia nastere Liturghia crestina, prin anuntarea
Pastelui celui nou, al Noului Legamant vesnic.
Dintre cei 3 sinoptici care descriu Cina, doar Sf. Luca aminteste despre primul (ori al 2-lea)
pahar ritual, din timpul mesei.
Laudele cantate de Domnul impreuna cu ucenicii Sai la sfarsitul Cinei ar fi ultima parte al
psalmilor hallel.
Legatura dintre Liturghia crestina (Euharistie) si formele vechi ale cultului iudaic este fireasca si
de netagaduit. Liturghia crestina nu a luat nastere dintr-o data, ca o creatie spontana, noua in intregime
si fara un precedent in trecut. Istoria ei nu incepe odata cu crestinismul, chiar daca, in esenta ei, ea este
intemeiata de Mantuitorul la Cina cea de Taina. Ideile principale ce alcatuiesc nucleul originar, precum
si formele externe de exprimare, provin din vechime, continuand o traditie si un ritual inspirat din VT,
legandu-se astfel de revelatia primordiala si de inceputurile istoriei sfinte a mantuirii noastre.
Insa, Liturghia crestina nu este o continuare sau o copie a unor uzuri rituale iudaice in crestinism,
asa cum pretind unii teologi protestanti. La Euharistie s-a utilizat totdeauna paine dospita, iar nu azima,
s-a folosit un singur pahar comun etc. Aceste deosebiri arata ca Euharistia nu era o masa comuna,
obisnuita si nu avea caracter particular, ca mesele cvasi-rituale din sanul familiilor iudaice, ci era
publica, participand la ea toti membrii Bisericii. Ea aminteste de moartea si de jertfa lui Iisus, si, de
aceea, participarea la ea si impartasirea cu trupul si sangele Domnului nu era admisa decat celor
botezati si vrednici (curati) d.p.d.v. moral.

3. Diferitele numiri ale jertfei liturgice

Sf. slujba a Legii celei Noi nu a fost cunoscuta de la inceput sub denumirea de Liturghie, asa
cum este astazi folosita indeobste.
Au fost folositi termeni care indicau fie fiinta sau esenta si scopul sfintei slujbe, fie un rit sau
altul:
a) Cele mai vechi numiri, care se intrebuintau in epoca apostolica, pe care le gasim chiar si in
cartile VT, sunt: frangerea painii (F.Ap.), Cina Domnului (1 Cor.), binecuvantare sau paharul
binecuvantarii (1 Cor), paine si paharul Domnului (1 Cor.).
Prima se refera la esentialul ritualului savarsit de Insusi Mantuitorul, atat in momentul instituirii
Jertfei, cat si la Emaus, dupa Inviere.
A 2-a, utilizata astazi mai ales la protestanti si neo-protestanti, sugera stransa legatura cu Cina
cea de Taina, in cadrul careia Domnul a intemeiat Jertfa Legii celei Noi, a carei imitare/repetare era
ritualul euharistic crestin din acea vreme.
A 3-a, indica un amanunt al acestui ritual, care reprezenta si el tot o imitatie a ceea ce facuse
Domnul la Cina.
Celelalte indicau elementele materiale ale Jertfei, adica paine si vinul.
b) Alte numiri, intrebuintate in epoca imediat urmatoare celei apostolice si mai tarziu, indica:
- valoarea de jertfa a Liturghiei sau caracterul ei supranatural si scopul aducerii ei: inaltare,
aducere sau ofranda, Euharistie sau multumire, mister sau taina (aceste ultime numiri insotite de
atribute, precum: sfant, minunat, dumnezeiesc, infricosator etc), jertfa sau sacrificiu, Masa Domnului
sau Masa tainica.
- caracterul de lucrare sfanta si publica, savarsita de sfintii slujitori spre folosul obstii
credinciosilor: savarsire sau plinire a unui act sfant; lucrare sau slujba sfanta; slujba tainica, mister,
adunare sfanta.
 c) Liturghie este cuvantul utilizat astazi in Biserica si teologia ortodoxa, aproape exclusiv pentru
denumirea acestei sfinte slujbe. Termenul este destul de vechi, de origine greaca, fiind intrebuintat inca
dinainte de era crestina. In intelesul sau actual s-a intrebuintat mult mai tarziu.
La inceput, liturghie insemna orice serviciu sau slujba publica, adica orice activitate depusa de
un slujbas al statului spre folosul poporului.
In antichitatea greaca precrestina, cuvantul avea insemnatate si intrebuintare nereligioasa, insa, in
scrierile profane se intrebuinta si pentru a desemna activitatea slujitorilor cultului din religiile pagane.
Termenul liturghie a capatat intrebuintare religioasa in crestinism datorita traducerii Septuagintei
(traducerea greceasca a VT), care il foloseste pentru traducerea cuvantului evreiesc abodah, indicand
functiile preotilor si levitilor Legii Vechi in legatura cu cultul indeplinit la Cortul Marturiei si la
Templu.
Apoi, cu acelasi inteles il folosesc autorii cartilor NT.
In acest mod, cuvantul liturghie a intrat in terminologia crestina, fiind utilizat in cartile sfinte ale
NT pentru a indica atat oficiul sacramental sau calitatea de slujitori ai celor sfinte, cat si lucrarea,
exercitarea actelor de cult de catre slujitorii cultului crestin, incepand cu Sf. Apostoli.
Astfel, Ep. catre Evrei (8, 2 si 6) intrebuinteaza acest termen pentru a exprima chemarea,
misiunea sacerdotala a Mantuitorului. In F.Ap. (8, 2) sensul este serviciu divin public oficiat de
colaboratorii Sf. Apostoli in primele comunitati crestine. Acest cuvant are si o insemnatate mai larga,
indicand toata lucrarea apostolica si misionara in slujba Evangheliei crestine, precum in Ep. catre
Romani (15, 16).
Asadar, in antichitatea crestina, cuvantul liturghie avea un inteles mai larg decat astazi. El indica
totalitatea actelor de cult sau a serviciilor divine, precum si administrarea lor, adica ceea ce intelegem
azi prin cult si prin slujire preoteasca, in general. In acest inteles il folosesc Sf. Clement Romanul, Sf.
Irineu, Eusebiu al Cezareei, sinoadele locale din Ancira, Antiohia, Sardica, Laodiceea etc.
Cu timpul, prin sec. V-VI, intelesul lui s-a restrans, ajungand la ceea ce intelegem azi prin
Liturghie, adica slujba sfanta a Jertfei Legii celei Noi si a impartasirii credinciosilor cu Sf. Daruri.
d) In Biserica si teologia apuseana, cuvantul liturghie si-a pastrat pana azi sensul vechi, de cult in
general sau orice slujba bisericeasca. Pentru slujba pe care noi o numim Liturghie, apusenii
intrebuinteaza termenul de missa (la Messe die Messe), provenit din formula finala cu care se incheia
altadata Liturghia apuseana: Ite! Missa est! = Mergeti! Slujba sfanta s-a incheiat!

II. ISTORIA LITURGHIEI CRESTINE

A. LITURGHIA CRESTINA IN PRIMELE 3 VEACURI

1. Liturghia in epoca Sf. Apostoli

Cea dintai Liturghie a fost savarsita de Mantuitorul insusi, la Cina cea de Taina, cand, in cadrul
ritualului mesei pascale iudaice, El a infiintat Sf. Euharistie. Ceea ce a facut El atunci a constituit
temelia pe baza careia s-a dezvoltat treptat toata randuiala de mai tarziu a Sf. Liturghii.
Mantuitorul a lasat Apostolilor porunca sa faca si ei ceea ce facuse El la Cina. Acestia s-au
conformat poruncii, iar mai traziu ucenicii lor innoiau in fiecare duminica jertfa Mantuitorului, intru
continua aducere aminte de El. Practic, ei il imitau pe Manuitorul insusi. Cand se adunau pentru
rugaciune, Sf. Apostoli multumeau si apoi se rugau indelung ca Domnul sa prefaca painea si vinul de
pe masa lor in insusi Sf. Sau Trup si Sange, cu care apoi se impartaseau. Acest ritual sumar (imitat
dupa modelul Cinei) constituie nucleul esential al Sf. Liturghii, in toate riturile liturgice crestine.
Pe baza mentiunilor si aluziilor incidentale din scrierile NT referitoare la savarsirea Sf. Euharistii
si, mai ales, din instructiunile date de Sf. Ap. Pavel corintenilor cu privire la aceasta (1 Cor. 11, 23-26),
se poate presupune ca ritualul euharistic consta in urmatoarele: se aduceau paine si vin, liturghisitorul
facea rugaciuni de lauda si multumire, apoi, amintind de patimile si moartea lui Hristos, pronunta
cuvintele rostite de Mantuitorul la Cina si binecuvanta painea si vinul, dupa care urmau frangerea
painii si impartasirea. Se faceau si rugaciuni pentru diferite categorii de credinciosi. La rugaciunile de
lauda si multumire, poporul se asocia, raspunzand la sfarsit cu Amin.
Ulterior, la aceste elemente principale ale Liturghiei din prima perioada a Bisericii, se vor adauga
si altele, secundare, amintite sporadic prin unele din cartile sfinte ale NT (care sunt singurele izvoare
despre cultul crestin din acea epoca). Astfel, nu e prea sigur ca “sarutarea pacii”, de care se vorbeste in
unele locuri din NT, s-a practicat inca de pe atunci in adunarile liturgice, si nici nu e sigur ca a fost
intrebuintata in cult o marturisire publica de credinta, la care face aluzie Sf. Ap. Pavel.
Tot in legatura cu Euharistia aveau loc si harismele, adica acea revarsare abundenta de diverse si
multiple daruri spirituale, caracteristica Bisericii primare (revelatii, prorociri, glosolalii, exorcisme,
talmaciri, darul facerii de minuni etc). Ele au disparut in chip firesc, atunci cand ardoarea initiala a
crestinismului s-a diminuat, iar entuziasmul spontan a fost inlocuit de reguli si oranduiri institutionale.
In cadrul adunarilor de cult din aceasta epoca intrau si urmatoarele elemente componente (care
se pot deduce din aluziile cartilor NT):
a) Lecturile din epistolele Sf. Apostoli, alaturi de cele din cartile sfinte ale VT, care faceau parte
din ritualul sinagogii;
b) Predica, sub forma ei cea mai simpla, de omilie, adica explicatii asupra textelor citite;
c) Cantarile religioase (psalmi, imne si cantari duhovnicesti);
d) Rugaciunea, care era preocuparea de capetenie a primilor crestini, cu invocarea frecventa a
numelui lui Iisus sau cu refrenul: “Prin Domnul nostru Iisus Hristos”;
e) Colectele pentru saraci, care erau obisnuite si la sinagoga.

2. Liturghie si agapa
In veacul apostolic, cu Euharistia erau conexe si mesele fratesti (de dragoste) sau agapele, pe
care unii le considera o prelungire a meselor rituale iudaice de sambata, pastrate in obisnuinta primilor
crestini recrutati dintre evrei.
Nu este clar daca agapa preceda sau urma cina euharistica. Cei mai multi istorici si liturghisti
cred ca agapa preceda Euharistia, deoarece primii crestini cautau sa-L imite intru totul pe Mantuitorul,
Care a infiintat Euharistia la sfarsitul unei mese rituale iudaice. Astfel, agapa reprezenta Cina cea de
Taina si, de aceea, ceremonialul ei imita indeaproape randuiala meselor rituale iudaice. In unele scrieri
vechi (Didahia celor 12 Apostoli) ni s-au pastrat chiar formule rituale de binecuvantare a painii si a
vinului, intrebuintate la agape.
Indiferent de ordinea dintre ele, Euharistia si agapa au fiintat, de la inceput, ca 2 lucruri distincte,
care au coexistat pana la inceputul sec. II. Intre ele nu exista un raport genetic, asa cum pretend unii
teologi protestanti. Dupa ei, agapa ar fi servit ca punte de trecere de la ritualul iudaic la cel euharistic
crestin.
Ca si harismele, agapele se pretau foarte usor la abuzuri si excese (dezordine). Chiar in veacul
apostolic, Sf. Ap. Pavel mustra abuzurile care se faceau la aceste mese. Cel putin la Corint si
porunceste sa nu mai aiba loc in adunarile de cult, ci doar in familii. Aceasta dovedeste ca agapa nu a
fost niciodata parte esentiala in ritualul euharistic crestin si ca ea s-a despartit de timpuriu de
Euharistie.
Acolo unde agapa s-a mentinut mai mult timp, ea s-a despartit de Euharistie si a evoluat, luand
aspectul unui ospat pentru saraci.
In cele din urma, agapa se confunda cu pomenile sau ospetele funerare, care inca au loc, in
Ortodoxie, la inmormantari si la parastasele pentru morti, sau cu mesele comune care au loc la noi, in
jurul bisericilor, la unele din marile praznice, precum hramurile de biserici si la Pasti.
 3. Liturghia crestina in veacul al 2-lea
Cel mai important izvor pentru reconstituirea randuielii generale a Liturghiei din sec. II este
Apologia I a Sf. Iustin Martirul si Filosoful, scrisa pe la 150, si, in special, cap. 65-67, unde este
descrisa pe scurt randuiala Liturghiei din acea vreme, cu scopul de a-i apara pe crestini de calomniile
care circulau pe seama lor cu privire la adunarile de cult.
Cap. 65-67 reprezinta cea mai amanuntita descriere a Liturghiei crestine din primele 3 secole,
desi e doar o simpla schema a randuielii generale a Liturghiei, indicand pe scurt momentele si partile ei
principale, in ordinea lor de desfasurare.
Cap. 65 descrie o liturghie baptismala, cap. 66 da o explicare dogmatica a ritului euharistic, iar
cap. 67 descrie o liturghie duminicala obisnuita.
Liturghia catehumenilor (cap. 67) consta din urmatoarele:
a) Citiri din “memoriile Apostolilor sau din scrierile profetilor”, adica din Sf. Scriptura a NT si
VT;
b) Predica sau omilia liturghisitorului;
Liturghia euharistica se savarsea stand toti in picioare (deci, la Liturghia catehumenilor se putea
sta jos) si consta in urmatoarele:
a) O rugaciune generala, facuta de toti credinciosii, probabil ectenia mare de mai tarziu;
b) Sarutarea frateasca (a pacii), pentru prima oara mentionata clar ca act liturgic;
c) Se aduc proestosului paine si vin amestecat cu apa (este prima marturie documentara despre
intrebuintarea apei la Sf. Euharistie);
d) Proestosul aduce rugaciuni si multumiri, iar poporul se asociaza, raspunzand Amin. Se face
amintirea Patimilor Domnului, rostindu-se si cuvintele Mantuitorului de la Cina cea de Taina;
e) Urma impartasirea: diaconii dadeau celor de fata Sf. Euharistie, pe care tot ei o duceau si celor
absenti.

4. Liturghia in veacul al 3-lea (Liturghia descrisa in “Randuielile bisericesti”)

In sec. III nu gasim o descriere completa a Liturghiei, ca cea din Apologia I a Sf. Iustin Martirul
si Filosoful, posibil din cauza rigorii disciplinei arcane, care interzicea expunerea misterelor crestine
sub ochii celor neinitiati, sau din lipsa prilejurilor de a pune in discutie cultul crestin, ori pentru ca
Liturghia era foarte cunoscuta si familiara pentru crestini pentru a mai face obiectul unor
expuneri/tratate.
De aceea, nu gasim decat mentiuni izolate si incidentale cu privire la Liturghia din acea perioada
in scrierile Parintilor bisericesti din sec. III.
Izvoare pretioase pentru starea Liturghiei din primele 3 secole gasim in scrierile pseudo-epigrafe
din grupa “Randuielilor bisericesti”, dintre care cele mai importante sunt:
a) Randuiala bisericeasca egipteana – sec. III;
b) Constitutiile apostolice (Asezamintele Sf. Apostoli) – sec. IV-V;
c) Testamentum Domini – sec. IV-V.
Acestea sunt primele documente care ne transmit adevarate formulare liturgice (descrieri ale
randuielii liturgice in desfasurarea ei normala, cu textul rugaciunilor si al diferitelor formule), ca in
Liturghierul de astazi.
Aceste reguli si formule sunt puse, printr-o fictiune literara, chiar in gura Mantuitorului sau a
unor Sf. Apostoli, care le dicteaza lui Clement Romanul sau lui Ipolit.
Se considera ca mai toate randuielile bisericesti de mai sus deriva din lucrarea lui Ipolit, Traditia
apostolica, care a fost considerata pierduta, dar s-ar regasi in traducerea egipteana cunoscuta sub
numele de Randuiala bisericeasca egipteana.
 Cea mai importanta dintre randuielile bisericesti este colectia Constitutiile Apostolice
(Asezamintele Sf. Apostoli), impartita in 8 carti, opera unui compilator necunoscut, probabil de origine
siriana, din a doua jumatate a sec. IV. Material de interes liturgic se gaseste in cartile a 2-a, a 7-a si a 8-
a (cea mai importanta, intrucat cuprinde primul formular de Liturghie cunoscut pana acum; este o
Liturghie de tip sirian, savarsita cu prilejul hirotoniei unui episcop; de regula, aceasta liturghie este
denumita Liturghia Clementina).
In cartile a 2-a si a 8-a se disting clar cele 2 parti: Liturghia catehumenilor si Liturghia
credinciosilor.
Liturghia catehumenilor incepe cu 4-5 lecturi biblice (2 din VT si celelalte din NT), primele 3
fiind facute de citet, iar a 4-a (Evanghelia), de diacon sau preot. Intre lecturile din VT si NT se cantau
psalmi de cantareti si popor. Dupa citirea Evangheliei, urma omilia sau predica.
Apoi, urma o serie de 4 ectenii, rostite de diacon, din care prima pentru catehumeni, a 2-a pentru
energumeni, a 3-a pentru candidatii la botez si a 4-a pentru penitenti. Fiecare ectenie era urmata de o
rugaciune rostita de episcop pentru fiecare din cele 4 categorii de participanti la slujba, care stateau in
timpul acesta cu capul plecat, apoi ieseau din biserica succesiv, pe masura ce erau binecuvantati de
episcop, trecand pe sub mana lui.
Dupa iesierea penitentilor, cei ramasi se ridicau in picioare si incepea Liturghia credinciosilor cu
o noua ectenie (ectenia mare) si o rugaciune a episcopului pentru credinciosi, apoi urma sarutarea pacii
si spalarea mainilor liturghisitorilor. Diaconii aduceau episcopului, la Sf. Masa, painea si vinul pentru
Sf. Jertfa. Episcopul rostea o rugaciune euharistica asupra lor, apoi urma o noua ectenie, o rugaciune
citita de episcop ca pregatire pentru impartasire si avea loc impartasirea, in timpul careia se citea
Psalmul 33. Se rostea o noua ectenie si o rugaciune de multumire dupa impartasire, apoi credinciosii
erau concediati cu formula “Iesiti in pace”, rostita de diacon.

5. Uniformizarea liturgica in primele 3 secole

Desi scrierile din grupa “Randuielilor bisericesti” provin din regiuni diferite ale crestinatatii
(Siria, Egipt, Roma), totusi textele (formulele) si regulile liturgice se aseamana intre ele, uneori pana la
identitate, ceea ce indica o sursa comuna pentru toate, care poate fi lucrarea Traditia apostolica a lui
Ipolit. Consonanta generala a randuielii din aceste documente este o dovada a uniformitatii liturgice
care a dominat Biserica primelor 3 veacuri.

B. LITURGHIA CRESTINA DIN SEC. IV INAINTE. RITURILE LITURGICE SI

LITURGHIILE CRESTINE DE AZI

1. Originea si formarea riturilor liturgice

Unitatea fondului sau randuiala generala a Liturghiei a fost respectata pretutindeni in Biserica
primelor 3 veacuri, cand am constatat o uniformitate liturgica. Aceasta unitate a fondului are la baza
randuiala Liturghiei Bisericii primare din Ierusalim, oficiata de Sf. Apostoli, inainte de dispersarea lor
pentru misiune, Liturghie pusa, mai tarziu, pe seama Sf. Iacob, fratele Domnului.
Atat Sf. Apostoli, cat si ucenicii si urmasii lor au adaugat contributia lor persoanala la ritul
primitiv uniform, adaptand randuiala la nevoile si credintele locale, la caracterul etnic al credinciosilor
sau la diferitele practici si datini.
Diversificarea tipurilor regionale (locale) de Liturghii a inceput prin multiplicarea si diversitatea
textelor anaforalei, adica ale rugaciunii Sf. Jertfe, care constituia partea principala din
formularul/textul verbal al Liturghiei Euharistice. La inceput, fiecare ierarh avea dreptul sa
improvizeze aceasta rugaciune. In Bisericile rasaritene necalcedoniene (mai ales la sirienii iacobiti) se
pastreaza o multime de astfel de anaforale, care sunt atribuite unuia sau altuia dintre Sf. Apostoli, marii
ierarhi si teologi (pentru o mai mare autoritate), desi nu toate provin de la acestia. Unele dintre acestea
au fost intrebuintate mai mult decat altele, devenind uzuale in anumite Biserici locale si dand numele
autorilor lor intregii Liturghii in care erau folosite, desi Liturghiile nu sunt, in intregimea lor, opera
unei singure persoane. Ele sunt o opera colectiva, a Bisericii intregi, formata din clerici si credinciosi,
rolul cel mai important avandu-l, in aceasta opera, elementul monahal.
Alte anaforale au ramas numai ca piese de schimb, care se utilizeaza in unele Biserici
necalcedoniene, in cadrul Liturghiei comune (uzuale), numai la anumite zile liturgice din cursul anului,
inlocuind anaforaua principala a Liturghiei respective.
Un element principal a fost modul diferit in care au fost asezate dipticele sau rugaciunile
generale pentru vii si morti. In unele anaforale, acestea au fost plasate inainte de sfintirea Darurilor
(anaforalele de tip alexandrin), in altele au fost puse dupa sfintirea Darurilor (de tip antiohian), iar in
altele, dipticele se aflau risipite in tot cursul anaforalei (anaforalele riturilor apusene).
Insa, elementele care reprezentau contributia persoanala a marilor liturghisitori si ierarhi,
adaptarile locale etc, s-au exercitat nu doar in textul anaforalelor, ci si asupra altor rugaciuni si rituri
care s-au adaugat, cu timpul, atat inainte, cat si dupa anafora. Astfel, au aparut inevitabile variante sau
diferente liturgice, inca din sec. III.
La inceput, aceste diferente au fost mici si neinsemnate, dar, cu timpul, ele se accentueaza, se
dezvolta si se inmultesc treptat. Astfel, ritul liturgic primitiv uniform s-a dezvoltat, s-a cristalizat, cu
timpul, in diferite forme, mai ales atunci cand rugaciunile au incetat sa mai fie improvizate si au
inceput sa fie asternute in scris. Incet-incet, simplele obiceiuri in materie de cult au devenit rituri, care
s-au dezvoltat in ceremonii din ce in ce mai importante si mai complicate. Totodata, s-a fixat tema
rugaciunilor si a formularelor. Mai tarziu, s-au adoptat formele fixe, ceea ce nu a mai lasat loc
arbitrarului individual sau hazardului improvizatiei.
In timp, s-au impus in uz indeosebi variantele liturgice din metropolele sau centrele cele mai
importante d.p.d.v. religios sau misionar si politic sau administrativ. Bisericile locale, mai mici si mai
noi, ori din localitati mai putin importante, au luat ca model sau au adoptat randuiala si formularul
liturgic aflate in uz in orasele de capetenie ale Imperiului Roman, in special pe cele din orasele de
resedinta ale patriarhatelor (Ierusalim, Antiohia, Alexandria, Roma si, mai tarziu, C-pol).
Astfel, in sec. IV si V, odata cu infiintarea patriarhatelor, apar si diferite forme localizate de
Liturghii, corespunzatoare acestor patriarhate (care se numesc rituri liturgice-surse, adica rituri
originare sau principale, din care, cu timpul, vor deriva alte grupe/tipuri de Liturghii).
Fiecare dintre riturile originare, legate de patriarhate, se va ramifica in mai multe Liturghii
derivate.
In Rasarit, faramitarea unitatii celor 2 mari patriarhate (Antiohia si Alexandria), prin despartirea
Bisericilor necalcedoniene (monofizite si nestoriene) de la periferia Imperiului Roman de Rasarit si
transformarea lor in Biserici locale autonome si independente de C-pol, in urma sinodului de la
Calcedon (451), a fost evenimentul care a fixat si consacrat definitiv Liturghiile aflate astazi in uz.
Asadar, sec. V este o perioada cruciala pentru formarea riturilor liturgice rasaritene. Bisericile
necalcedoniene isi vor crea propriul rit liturgic.
Concomitent, Apusul crestin se dezvolta si el d.p.d.v. liturgic, pe drumuri proprii, deosebite de
cele ale Rasaritului crestin.

2. Clasificarea riturilor liturgice

Clasificarea riturilor liturgice-surse si a diferitelor tipuri/grupe de Liturghii derivate din ele nu
este uniforma la toti liturghistii.
Noi adoptam impartirea tuturor Liturghiilor crestine in 4 grupuri/familii: ritul antiohian
(sirian); ritul alexandrin (egiptean); ritul galican; ritul roman.
 Toate Liturghiile existente astazi in Bisericile rasaritene deriva din cele 2 Liturghii de origine
apostolica: cea a Sf. Iacob (care a dat nastere Liturghiilor din grupa ritului antiohian) si cea a Sf.
Marcu (care a dat nastere Liturghiilor din grupa ritului alexandrin).

3. Liturghia Sf. Iacob si Liturghiile derivate din ea (Liturghiile ritului antiohian sau
Liturghiile de tip sirian)
Liturghia Sf. Iacob (cel Tanar), fratele Domnului si primul episcop al Ierusalimului, a fost
Liturghia uzuala si reprezentativa a patriarhatului Antiohiei.
Ea a fost alcatuita la Ierusalim, de unde a trecut in Antiohia, unde a inlocuit Liturghia mai veche
a acestui oras (adica ritul antiohian pur, oglindita in Liturghia Clementina, descrisa in cartea a 8-a a
Constitutiilor Apostolice). Aceasta Liturghie a devenit Liturghia intregului patriarhat al Antiohiei,
adica a intregii Sirii rasaritene.
Cea mai dezvotata descriere a Liturghiei complete este cea din cartea a 8-a a Constitutiilor
Apostolice, pe care am numit-o Liturghia Clementina si care este, de fapt, o varianta antiohiana a
Liturghiei Sf. Iacob din sec. IV. O alta varianta, tot siriana, o gasim descrisa in Testamentum Domini.
In Cateheza V Mistagogica, Sf. Chiril al Ierusalimului descrie si explica Liturghia credinciosilor,
asa cum se savarsea la Ierusalim pe la mijlocul sec. IV. Teodor al Mupsuestiei explica Liturghia
sirienilor rasariteni in Catehezele baptismale.
Liturghia Sf. Iacob a fost cea mai raspandita dintre Liturghiile vechi, in sec. IV-V fiind folosita
aproape in tot Rasaritul (Siria, Palestina, Asia Mica) si, apoi, in Grecia. La sfarsitul sec. VII, parintii
sinodului quinisext (can. 32) o pomenesc ca pe o liturghie normala a Rasarirului crestin, alaturi de cea
a Sf. Vasile. Din ea au derivat toate Liturghiile ulterioare folosite la sirienii de est sau de vest, iar in
Asia Mica si in Grecia, ea a dat nastere Liturghiilor mai noi, a Sf. Vasile si a Sf. Ioan (Liturghiile
bizantine), care i-au luat in curand locul. In sec. IX, ea se intrebuinta inca in Ierusalim, iar in restul
Orientului ortodox, s-a mentinut pana in sec. XII, cand a inceput sa fie inlocuita treptat de Liturghiile
bizantine.
Inca din sec. IV, Liturghia Sf. Iacob se oficia in 2 limbi: greaca, la orase si siriaca, la sate. Dupa
desprinderea Bisericilor monofizite si nestoriene (sec. V), redactarea greaca a fost utilizata doar de
ortodocsii (numiti si melchiti) din vechile patriarhate, al Antiohiei si al Ierusalimului, care au tradus-o
si in limba siriaca veche, intrebuintand-o pana in sec. XII-XII, cand au adoptat ritul bizantin.
Astazi, redactarea greaca se mai oficiaza numai in unele biserici ortodoxe de limba greaca, o
singura data pe an, la 23 oct. (ziua Sf. Iacob) sau in duminica cea mai apropiata de aceasta data. In
Ierusalim, se oficiaza in prima duminica dupa Craciun.
Asadar, din Liturghia Sf. Iacob deriva toate Liturghiile folosite azi in diferite Biserici rasaritene,
calcedoniene si necalcedoniene, si anume:
a) Liturghiile din uzul sirienilor iacobiti (sirienii de vest);
b) Liturghiile bizantine (a Sf. Vasile si a Sf. Ioan);
c) Liturghia Bisericii armene;
d) Liturghiile sirienilor orientali (persanii nestorieni), numite Liturghii de rit chaldeian.
Biserica sirienilor de vest (iacobiti) a pastrat pana astazi cele mai multe anaforale euharistice, si
anume 67 de anaforale, dar doar o parte dintre ele se mai intrebuinteaza astazi, in diferite ocazii, ca
piese de schimb care se adapteaza la randuiala fixa a vechii Liturghii a Sf. Iacob.
Biserica armeana utilizeaza o singura Liturghie, numita uneori a Sf. Grigorie Luminatorul
(apostolul armenilor), derivata din Liturghia Sf. Iacob, si care este folosita azi atat de armenii
gregorieni, cat si de cei uniti.
Specific ritului armean este intrebuintarea azimei (care nu este o influenta catolica) si excluderea
apei de la pregatirea Sf. Euharistii.
 Biserica armeana este singura Biserica orientala care nu foloseste anaforale de schimb.
Sirienii rasariteni intrebuinteaza azi o varianta a vechii Liturghii siriene a Sf. Iacob, cu unele
particularitati specifice Bisericilor nestoriene, numita Liturghia Sf. Ap. Addai si Marij (Maris),
intemeietorii Bisericii din Edesa si Seleucia (Addai este Tadeu, unul din cei 70 de ucenici, iar Marij e
discipolul lui), Liturghie care se foloseste in siriaca veche. Pe langa anaforaua proprie aceste Liturghii,
nestorienii mai folosesc inca 2 din vechile anaforale liturgice rasaritene, ca piese de schimb: anaforaua
lui Teodor Interpretul (de Mopsuestia) si anaforaua lui Nestorie.
Liturghia nestoriana pastreaza in randuiala ei 4 lecturi biblice, din care 1 sau 2 din VT (Lege si
Profeti), care se mentin si in ritul sirienilor de vest (iacobiti).
Caracteriticile ritului nestorian: framantarea si coacerea de catre clerici a painii dospite
intrebuintate la Liturghie, care alcatuieste o parte a Proscomidiei; lipsa din textul anaforalei a
cuvintelor Mantuitorului de la Cina (“Luati, mancati …” etc); asezarea dipticelor inainte de epicleza.

4. Liturghia Sf. Marcu si Liturghiile derivate din ea (Ritul liturgic alexandrine sau
Liturghiile de tip egiptean)
Formularul liturgic originar si clasic, intrebuintat de Biserica Egiptului, a fost Liturghia Sf.
Marcu, deoarece traditia atribuie acestui sfant evanghelist activitatea de evanghelizare a Egiptului.
Documentele care ne-au transmis formele mai vechi ale Liturghiei Sf. Marcu sunt:
a) Anaforaua din Evhologhiul lui Serapion, episcop de Thmuis (sec. IV), care se caracterizeza
prin aceea ca, la epicleza, se cere coborarea Cuvantului pentru prefacerea Darurilor;
b) Fragmentul de anafora egipteana din sec. VI-VII, scris pe un papirus descoperit la ruinele unei
manastiri copte din Der-Balyzeh;
c) Liturghia descrisa in asa-numita Randuiala bisericeasca egipteana, care nu e altceva decat o
traducere (prelucrare) a lucrarii Traditia apostolica a lui Ipolit din Roma (sec. III);
Pana in sec. V, Liturghia Sf. Marcu a circulat in tot Egiptul in greaca. Redactarea greaca a ramas
in intrebuintare pana in sec. XII-XIII, cand a fost inlocuita cu Liturghiile bizantine.
Insa, dupa ce coptii (populatia indigena a Egiptului) s-au despartit de Biserica din C-pol,
adoptand monofizitismul (451), ei si-au tradus si Liturghia in limba lor nationala (copta), punand-o sub
numele Sf. Chiril al Alexandriei.
Aceasta versiune copta (Liturghia Sf. Chiril) a pastrat mai bine cadrul primitiv al Liturghiei
egiptene, desi a primit multe influente bizantine. Versiunea copta a Liturghiei Sf. Marcu pastreaza si
unele expresii in limba greaca. Coptii mai au azi 2 anaforale de origine mai noua (de tip sirian), care se
utilizeaza in copta, una numita a Sf. Vasile, care e anaforaua normala a coptilor, fiind intrebuintata in
cea mai mare parte a anului, si alta numita a Sf. Grigore (de Nazianz), intrebuintata la sarbatorile
Mantuitorului si in ocazii solemne.
Din ritul alexandrin deriva si Liturghia Bisericii etiopiene sau abisiniene, oficiata in vechea
limba etiopiana (dialectal gheez), numita Liturghia celor 12 Apostoli, care nu este decat o traducere
etiopiana si o prelucrare mai dezvoltata a Liturghiei copte a Sf. Chiril. Exista 14 anaforale de schimb,
traduse dupa cele ale coptilor si ale iacobitilor si atribuite unor diversi autori.
Principalele particularitati ale Liturghiilor de rit alexandrin (copte si etiopiene):
a) La Liturghia catehumenilor, se fac 4 lecturi din NT, si anume: din prima epistola a Sf. Ap.
Pavel, din epistolele sobornicesti, din Fapte si din Sf. Evanghelii.
b) Epicleza (formula de invocare a Sf. Duh pentru sfintirea Darurilor), care la antiohieni este
asezata dupa anamneza, in liturghiile ritului alexandrin este impartita in 2 formule, una inainte de
cuvintele Mantuitorului de la Cina, iar alta dupa anamneza.
 c) Rugaciunea de mijlocire generala pentru Biserica (diptice) e asezata nu dupa epicleza, ci, ca in
ritul bizantin si antiohian, mult inaintea ei, si anume chiar in cursul rugaciunii euharistice de la
inceputul anaforalei (Prefata).

5. Riturile liturgice apusene

a) Atat la Roma, cat si in celelalte parti ale Apusului crestin, la inceput a fost intrebuintat ritul
primitiv uniform al Liturghiei oficiata in intreaga Biserica crestina. Insa, foarte curand, Roma s-a
singularizat d.p.d.v. liturgic, avand in uz o Liturghie cu un caracter aparte, de origine foarte obscura.
Incepand cu sec. V, avem in Apus 2 Liturghii deosebite: cea de la Roma (din care s-a dezvoltat ritul
roman) si cea din sudul Italiei (care a dat nastere ritului galican).
De fapt, denumirea de rit galican propriu-zis se da ritului liturgic dezvoltat la inceput numai in
Galia (sudul Frantei de azi) si raspandit apoi (sec. V-VI) in Bretania (nordul Frantei), Irlanda si Anglia,
in diferite variante.
Asadar, sub aceasta denumire se indica Liturghiile localizate in toate celelalte parti ale Bisericii
apusene vechi, afara de Roma, adica: Italia de S si N, Galia, Spania si chiar Africa.
Parerile sunt impartite cu privire la originile ritului galican, insa e sigur ca el deriva direct din
Liturghia orientala (ritul oriental primitiv si universal a fost adus in Galia de misionari veniti din Asia
Mica, de unde era si Sf. Irineu, episcopul de Lugdunum – Lyon, cel mai important centru al Galiei de
sud).
Treptat, ritul galican a fost inlocuit de cel roman, mentinandu-se cel mai mult in Spania. El mai
supravietuieste astazi in 2 orase: Milano si Toledo. In Milano se utilizeaza Liturghia ambroziana (a Sf.
Ambrozie), iar la Toledo Liturghia mozaraba (adica intrebuintata de crestinii de limba araba), numita si
goto-hispanica sau isidoriana, pentru ca e pusa, de obicei, sub numele Sf. Isidor de Sevilla, cel mai
ilustru Parinte bisericesc al Spaniei.
b) Liturghia ritului roman (missa) este o Liturghie anonima, care se deosebeste de toate
Liturghiile celorlalte rituri liturgice crestine, fiind mai indepartata de tipul primitiv uniform al
Liturghiei crestine din primele 3 sec.
Nu e cunoscuta data cand incepe izolarea Romei din ecumenicitatea liturgica.
Este posibil ca traducerea din greaca in Latina a ritului primitiv sa pricinuiasca unele dintre
deosebiri. Unii cred ca modificarea fizionomiei Liturghiei romane ar fi opera papei Damasus (366-
384), pe cand altii o atribuie papei Ghelasie I (492-496).
Insa, e sigur ca modificarea s-a facut in etape, fiind accentuata de revizuirea facuta la sfarsitul
sec. VI de Sf. Grigore cel Mare si continuata de papii si sinoadele de mai tarziu, terminand cu sinodul
Tridentin (sec. XVI).
Episcopii Romei au incercat, inca de la inceputul sec. V, sa impuna Liturghia lor celorlalte
Biserici din restul Italiei si din Apusul crestin, dar incercarile lor au ramas multa vreme fara succes.
Insa, treptat, Roma si-a impus Liturghia in tot Apusul (fara Milano si Toledo), dar nu fara opozitie si
concesiuni. Totusi, Liturghia romana a primit si ea unele influente din partea celei galicane.
In Evul Mediu s-au format tipuri locale ale aceste Liturghii, avand caractere specifice, fara prea
mare insemnatate (precum in unele dioceze mai departate de Roma: Lyon, Paris, York, Salisbury, sau
in unele din marile ordine calogaresti: dominicanii, franciscanii, cartusienii).
Asadar, am putea spune ca intreaga crestinatate catolica utilizeaza astazi o singura Liturghie, cea
de rit roman, cunoscuta sub numele de Missa (die Messe, la Messe).

6. Rit liturgic si confesiune

Datorita stransei legaturi dintre sistemul doctrinar (invatatura de credinta) si cultul unei
confesiuni, ritul liturgic poarta un caracter profund confesional.
 Fiecare confesiune si fiecare dintre Bisericile separate ale Orientului isi are un rit liturgic
propriu.
Apartenenta religioasa a unor grupuri de credinciosi este indicata, adesea, prin ritul liturgic
respectiv. Asa, de exemplu, credinciosilor Bisericii armene li se spune “crestini de rit armean”, pentru
ca aceasta Biserica se deosebeste de celelalte Biserici si confesiuni in special prin cultul si disciplina
ei.
Cazurile cand grupuri de credinciosi apartin altui rit liturgic decat cel al confesiunii din care fac
parte administrativ sunt exceptii de la regula sau chiar anomalii (catolici de rit grecesc sau greco-
catolici, catolici de rit armean etc).

7. Liturghiile oficiate astazi in crestinatatea rasariteana si la romano-catolici

Asadar, in lumea crestina de astazi se savarsesc urmatoarele Liturghii:
a) In Rasarit:
- In Bisericile ortodoxe (calcedoniene), de rit bizantin:
Liturghia Sf. Vasile cel Mare si Liturghia Sf. Ioan GA, ambele derivate din redactarea greaca a
vechii Liturghii apostolice a Sf. Iacob, iesita din intrebuintare prin sec. XII-XIII. Limbile principale de
oficiere: greaca, paleo-slava, romana, georgiana si araba.
- In Bisericile necalcedoniene (la monofiziti si nestorieni):
Liturghia Sf. Iacob, Liturghia Sf. Ap. Addai (Tadeu) si Marij (Maris), Liturghia Sf. Grigorie
Luminatorul, Liturghia Sf. Chiril (al Alexandriei) si Liturghia celor 12 Apostoli.
b) In Apus (BRC):
Missa ritului roman, Liturghia Sf. Ambrozie (Milano) si Liturghia Sf. Isidor de Sevilla (Toledo).
Deci, in total se oficiaza azi in toata lumea ortodoxa si catolica 10 Liturghii, cu aprox. 87
anaforale de schimb, acestea din urma fiind foloste exclusiv in Bisericile orientale necalcedoniene.
Daca mai adaugam la acestea si liturghia de rit galican numita a Sf. Gherman al Parisului,
experimentata acum de ortodocsii de limba franceza din Franta, avem 11 Liturghii.
Daca avem in vedere ca cele 2 Liturghii ortodoxe (a Sf. Ioan GA si a Sf. Vasile cel Mare) nu se
deosebesc intre ele decat prin textul anaforalelor si al catorva rugaciuni, putem spune ca la ortodocsi se
oficiaza, de fapt, 1 singura Liturghie, cu 2 anaforale de schimb. In acest caz, numarul total al
Liturghiilor din ortodoxie si catolicism s-ar reduce la 10, iar al anaforalelor ar creste la 88.

LITURGHIILE RITULUI BIZANTIN (Liturghiile ortodoxe)

I. NOTIUNI INTRODUCTIVE – Originea si vechimea, autorii (autenticitatea) si
raspandirea Liturghiilor ortodoxe

1. Originea, formarea si raspandirea Liturghiilor ortodoxe

Originea Liturghiilor ortodoxe este siriana (antiohiana). Ele deriva din Liturghia de tip sirian a
Sf. Iacob, din varianta grecească a acesteia, așa cum se localizase în sec. IV în Asia Mică –in special in
Cezareea Capadociei și, mai tarziu, în C-pol. Lucrul acesta se explică prin legaturile istorice între cele
3 mari centre ale creștinatății: Antiohia, Cezareea Capadociei și Bizanțul. Înainte de alegerea
Bizantului drept capitala, cu numele de C-pol, de C-tin cel Mare, centrul cel mai important al lumii
creștine răsăritene era Antiohia. De aici pornește, în veacul apostolic, actiunea de evanghelizare a
regiunii Asiei Mici, începând cu Sf. Ap. Pavel. În veacul al 3-lea, aici au loc primele sinoade locale,
provocate de novaționism și erezia lui Pavel de Samosata (251, 264-268), sinoade la care au luat parte
reprezentați ai Bisericilor din Siria, Palestina, Asia Mică, Pont, Bitinia, Capadocia. Cezareea
Capadociei, cel mai importatn centru din Asia Mică, gravita în jurul Antiohiei. Așadar, este ușor de
înțeles cum s-a răspândit felul antiohian de oficiere a Liturghiei, în Cezareea Capadociei și Asia Mica.
Pe de altă parte, Biserica din C-pol este condusă, tocmai în vremea organizarii ei definitive (sec.
IV-V), de episcopi fie din Capadocia - Sf. Grigorie de Nazianz (379) sau Nectarie din Tars (381-387),
fie din Antiohia - ca Euxodiu (360), Sf. Ioan GA (398) sau Nestorie (428-431), care era antiohian prin
formație. Acești episcopi, urcându-se pe scaunul partiarhal de C-pol, au adus și au impus Bisericii de
sub autoritatea lor, Liturghia din orașele lor de origine, adică Liturghia Sf. Iacob, care se oficia în tot
Răsăritul creștin, adica în patriarhatul Antiohiei și în toată Siria ortodoxa, până in momentul separării
Bisericilor necalcedoniene (sec. V-VI).

2. Autorii Liturghiilor Ortodoxe. Autenticitatea acestor Liturghii.

a) Liturghia Sf. Vasile cel Mare este cea mai veche din cele 3 Liturghii bizantine. La origine, este
o varianta a Liturghiei Sf. Iacob, localizata în Cezareea Capadociei, variantă care, cel putin pentru
rugaciunea principala (anaforaua), a primit forma definitiva prin Sf. Vasile cel Mare (379), cel mai
ilustru episcop al acestei cetați, si, de aceea, este de timpuriu cunoscuta cu numele acestuia. În forma ei
mai veche, Liturgia Sf. Vasile urmeaza întru totul randuiala Liturghiei Sf. Iacob, fața de care are insă
unele rugaciuni mai scurte.
Vechimea și autenticitatea Liturghiei Sf. Vasile sunt confirmate atat de contemporanii lui, cat și
de documente posterioare. Sf. Grigorie de Nazianz, în Cuvantarea sa funebra tinuta dupa moarte Sf.
Vasile, spune ca acesta a compus „formulare de rugaciuni și randuiala altarului”.
În biografia Sf. Vasile, atribuită lui Anfilohie, episcop de Iconiu (403), se relateaza ca la hirotonia
sa de episcop, Sf. Vasile s-a rugat la Dumnezeu 6 zile în șir să il învrednicească să-i aducă jertfa cea
nesâgeroasă cu propriile sale cuvinte, adică să compuna un formular propriu al anaforalei liturgice. În a
7-a zi, i s-a aratat Mantuitorul în vis, împlinindu-i dorința. La începutul sec. VI (520), Petru Diaconu și
alti călugari din Scitia, într-o scrisoare adresata episcopului Fulgentiu și altor episcopi africani exilati
în Sardinia, citează un text din dipticele Liturghiei Sf. Vasile, despre care autorii acestei scrisori spun
ca este intrebuintată in tot Rasaritul. Mai tarziu (531), Leonțiu de Bizant spune ca Teodor de
Mopsuestia (parinte doctrinar al nestorianismului) a indraznit să compuna o anafora „plina de
blasfemii”, care se deosebeste de „cea a Apostolilor” (adica de cea de origine apostolica, atribuita Sf.
Iacob), cât și de cea a Marelui Vasile.
Liturghia Sf. Vasile este pomenita și in can. 32 al Sinodului Trulan (629), apoi de Sf. Ioan
Damaschinul, de parintii Sin. VII Ec. - Nicea (787), de regele Carol Plesuvul al francilor (877).
Numele Sf. Vasile se gaseste în titlul Liturghiei lui, in cele mai vechi manuscrise care cuprind textele
Liturghiilor bizantine, începând cu Codicele Barberini, din sec. VIII. Sf. Vasile figureaza și ca autor al
unei anaforale liturgice din uzul Bisericii Copte.
b) Mai putin sigura și clara este originea și autenticitatea Liturghiei Sf. Ioan GA. Nici
contemporanii, nici istoricii, nici biografii săi de de mai tarziu nu spun ca el ar fi alcatuit vreo
Liturghie. S-a socotit ca cea dintai mentiune despre asa ceva s-ar gasi în scrierea intitulata Despre
predania dumnezeiestii Liturghii, atribuita lui Proclu al C-polului, in care se pune pe sema Sf. Ioan o
prescurtare a Liturghiei timpului său, posterioara celei facute de Sf. Vasile. Marturia nu are valore
documentara deoarece documentul constituie un fals.
Codicele Barberini - sec.VIII-IX (Biblioteca Vaticanului) este cel mai vechi manuscris cu textul
rugaciunilor Liturghiei Sf. Ioan GA si pune numele Sf. Ioan în fruntea a 2 dintre rugaciunile de azi ale
Liturghiei, și anume rugaciunea pentru catehumeni și rugaciunea proscomidiei de dupa Vohodul mare.
Tot asa gasim si in Codicele 15 (474) din Muzeul Ruminanțev din Moscova (Fondul Sabastianov) din
sec. X-XI. Titlul de Liturghia Sf. Ioan Gura de Aur în fruntea unei Liturghii apare pentru prima oara
într-un manuscris din sec. VIII-IX și în altul din sec. XI-XII.
 Daca nu avem izvoare care sa confirme întrebuintarea Liturghiei Sf. Ioan inainte de sec. VII,
vechimea Liturghiei este confirmata indirect de liturghiile Bisericilor necalcedoniene, carora le-a servit
ca sursa sau model. Anaforaua numita a celor 12 Apostoli, care a fost în uzul siro-iacobitilor, este
aproape identica cu cea corepunzatoare din Liturghiei Sf. Ioan. Pasaje intregi din Liturghia Sf. Ioan se
gasesc în anaforalele din Liturghia persilor nestorieni, cunoscute sub numele lui Teodor de Mopsuestia
și a lui Nestorie. Liturghia Sf. Ioan, care a servit ca model acelor Liturghii, exista probabil sub alte
nume, inainte de sec. V-VI, când sirienii, iacobitii și nestorienii persani se despart de B.O. Dupa
aceasta data, Bisericile necalcedoniene nu mai imprumuta aproape nimic de la cele calcedoniene.

3. Raportul dintre Liturghia Sf. Vasile și cea a Sf. Ioan și raportul lor cu Liturghiile de rit
antiohian
Ambele Liturghii bizantine (a Sf. Vasile și a Sf. Ioan) sunt prelucrari ale Liturghiei Sf. Iacob. Ele
sunt Liturghii surori, formate aproape in acelasi timp. Cea dintai, reprezinta probabil varianta
capadociana, iar cea de-a doua, varianta constantinopolitana a Liturghiei Sf. Iacob, folosita in sec. IV-
V in Orientul crestin. Amandoua urmeaza randuiala generala (adica succesiunea momentelor din
Liturghia Sf. Iacob), dar intrebuinteaza alte rugaciuni mai scurte. Ele se diferntiaza prin textul
anaforalei (Rugaciunea Sf. Jertfe), mai scurta la Sf. Ioan decat la Sf. Vasile, precum si prin alte
rugaciuni citite astazi de preot in taina, care au texte deosebite in cele doua Liturghii.
În Biserica veche era obiceiul ca, in cadrul randuielii fixe a Liturghiei, să se adopte rugaciuni si,
mai ales, anaforale compuse de diferiti liturghisitori sau ierarhi ilustri. Opera Sf. Vasile și a Sf. Ioan
consta, in primul rand, în compunera celor 2 anaforale personale mai scurte decat cea a Sf. Iacob, fiind
introduse în randuiala de pana aici a Liturghiei, care pana la un timp a ramas neschimbata. Cele 2
anaforale sunt singurele care au supravietuit în ritul liturgic bizantin dintre diferitele ordines missae
(anaforale liturgice) intrebuintate atat în Bizant, cât și in rasaritul crestin, pana odinioara. În Bisericile
Ortodoxe de rit bizantin se oficiaza o singura randuiala de Liturghie, cu 2 anaforale de schimb, asa
cum este uzul în Bisericile rasaritene necalcedoniene, in care numarul anaforalelor variaza.
Asadar, de la Sf. Vasile si Sf. Ioan nu provine decat partea din Liturghia de azi cuprinsa intre
lecturile biblice (Apostol si Evanghelie) si rugaciunea amvonului, parte care reprezinta elementul
originar, de sorginte siriana si capadociana. Partea de la inceputul si de la sfarsitul Liturghiei, precum
si unele piese din cuprinsul Liturghiei (Heruvicul, Crezul, Axionul etc) sunt adaugate posterior epocii
celor 2 Sf. Parinti sau dezvoltari proprii ale ritului bizantin.

4. Raspândirea Liturghiilor Ortodoxe. Traduceri și limbile în care se săvârșesc

Adoptate de Biserica din C-pol, cele 2 Liturghii au primit o dezvoltare și o stralucire noua, prin
elementele specific bizantine, care s-au adaugat în randuiala și ceremonialul lor. Bizantul și-a faurit
propriul rit liturgic, ritul bizantin, pe care l-a pus sub autoritatea paternitații celor 2 Sf. Parinti.
Frumusetea ritului si prestigiul Bisericii constantinopolitane (ridicata la rangul de patriarhat, in 381) au
contribuit la raspândirea ritului in toate Bisericile Ortodoxe din regiunile care depindeau, politic și
bisericesc de C-pol, sau care s-au creat și organizat prin misionari plecati din Bizant (Biserica bulgara
și rusa). Aceasta raspandire s-a manifestat initial sub forma numeroaselor influente pe care Liturghiile
mai vechi (cea siriana a Sf. Iacob și cea egipteana a Sf. Marcu) le-au primit din partea Liturghiilor
bizantine, apoi prin traducerile partiale ale Liturghiilor bizantine în siriaca. Cu timpul, vechile Liturghii
au fost inlocuite cu totul. Procesul a fost inlesnit de faptul ca Liturghiile noi nu reprezentau modificări
fundamentale ale randuielilor Liturghiilor vechi aflate in uz, și, de aceea, au putut coexista multa
vreme cu acestea. Raspandirea a mai fost inlesnita și de imprejurarile istorice favorabile. Antiohia și
Siria, cucerite de arabi, ajunsesera iar in stapanirea bizantina, sub imparatului Nichifor Foca - sec. X
(989). Începand cu dominatia Cruciaților (1084), timp de 2 veacuri patriarhii Antiohiei (alesi uneori
dintre greci) au avut resedinta la C-pol (unul din ei a fost Teodor Balsamon IV, marele canonist la BO).
Spre sfarsitul sec. XIII, patriarhii iși reiau sediul de la Antiohia, impunand aici definitiv ritul liturgic
bizantin.
Manastirile din restul Ortodoxiei, cele ale Savaiților de langa Ierusalim sau Sf. Ecaterina din
Muntele Sinai, erau mai toate grecesti ori locuite in mare parte de calugari greci, care oficiau Liturghia
în limba lor, dupa ritul bizantin. Prestigiul manastirilor a facut ca ritul sa se raspandească și la
bisericile din imprejurimi sau din raza lor de influenta. De asemenea, toate popoarele ortodoxe
crestine, din initiativa sau sub patronajul Bizantului (bulgari, sarbi, rusi etc) sau cele din sfera de
influenta politica, bisericească, culturala - directa sau indirecta - au primit si ele ritul liturgic bizantin.
Procesul de inlocuire a vechilor Liturghii se intensifica incepand cu sec. VIII și se incheie in sec.
XIII. De atunci, Liturghiile bizantine au devenit Liturghiile intregii crestinatati ortodoxe. Întrucat
domeniul de raspandire coincide cu teritoriul intregii Ortodoxii de azi, ele se mai numesc și Liturghii
Ortodoxe.
D.p.d.v. al extensiunii geografice, ritul bizantin este cel mai raspanadit rit liturgic dupa cel roman
(latin). Liturghiile bizantine sunt folosite in toate BO de azi si chiar la unitii rupti din ele, fiind traduse
in limbile nationale folosite in Bisericile respective. Exista traduceri vechi ale Liturghiilor bizantine, în
siriaca si armeana, care nu se mai intrebuinteaza.
Astazi, in afara de limba graca, folosita in Elada sau alte parti ale lumii (America), Liturghiile
Ortodoxe se oficiaza in limba araba, care a inlocuit siriaca din sec. XVII la melchiti (ortodocsii din
Egipt, Siria si Palestina) și in limba georgiana (Ivria sau Gruzia de azi), din sec. X-XI inainte. Odata
cu crestinarea slavilor (sec. IX), Liturghiile bizantine au fost traduse in vechea slava (paleoslava sau
slava bisericească), folosita inca in toate BO slave de azi: rusa, ucrainiana, bulgara, sarba, polona etc.
Se manifesta tendinta traducerii Liturghiilor si in limbile vii neoslave ale popoarelor ortodoxe: rusii,
cehii, boemii, polonezii etc.
În romaneste, Liturghiile Ortodoxe au fost traduse si tiparite înca din sec. XVI (in Ardeal), desi
slava nu a fost inlocuita definitiv in slujbe decat spre sfarsitul sec. XVII și inceputul sec. XVIII. Paralel
cu misiunile BO Ruse, Liturghiile bizantine au fost traduse in limbile si idiomurile mai multor popoare
de sub domniatia imperiului rusesc (finlandeza, chineza, japoneza).
Exista numeroase traduceri ale Liturghiilor bizantine in latina si in mai toate limbile moderne
(germ., fr. en. it. ru. sp. etc), facute initial pentru interese propagandiste sau stiintifice, apoi pentru uzul
liturgic al comunitatii de apuseni de diverse limbi și nationalitati, care au devenit Ortodocsi.

5. Manuscrise și editii
Cel mai vechi liturghier care se pastreaza este Codicele Barbarini din Biblioteca Vaticanului.
Este un Evhologhiu scris la sfarsitul sec. VII, in Rasarit, care contine diferite rugaciui din randuiala Sf.
Taine si ierurgii. Cu nume de autor gasim aici doar Liturghia Sf. Vasile, cea a Sf. Ioan și a Sf. Grigore
fiind fara titlu, anonime. Manuscrisul nu cuprinde din Liturghie decat textul rugaciunilor citite in taina
de preot. Lipsesc atat instructiuni de tipic, precum si ecteniile (rolul diaconului), care se scriu in
manuscrise aparte, numite diaconicale.
Manuscrisele ulterioare, cele mai numeroase din sec. XI-XVII, sunt imbogatite cu indrumari de
tipic. Cele mai multe sunt pastrate in bibliotecile atonite, in marile biblioteci de stat din Apus si Rasarit
(B. Vaticanului - Roma, B. Nationala Paris B.N și B. Muzeului Bizantin - Atena, B. Sf. Sinod -
Moscova) și au fost editate de dominicanul Iacob Goar, de savantul liturgist rus A. Dimitrievski și de
liturgistul grec Pan. Trembela.
Prima editie tiparita a Liturghiilor bizantine apare in 1526, la Roma, si este facuta pentru studiu
si propaganda. Tot in 1526 apare, la Venetia, prima editie liturgica pentru slujba bisericească in cadrul
Evhologhiului mare grecesc. Prima editie venetiana a liturghierului, separat de Evhologhiu, apare in
1578. În cursul sec. XVI și XVII, din initiativa catolica, mai apar editii neliturgice si in centrele
apusene (Paris, Bruxelles și Anvers). Pentru nevoile liturgice ale BO grecesti, aproape toate editiile se
tiparesc la Venetia, pana la sfarsitul sec. XIX. La inceputul sec. XIX incep sa apara si editii tiparite in
centrele ortodoxe (Atena, C-pol, Ierusalim, Alexandria).
Din sec. XVII au aparut editii tiparite la manastirea vasiliana Grota-ferrata din Muntii Albeni
(langa Roma), pentru folosinta grecilor uniti din Italia și pentru unitii de rit bizantin si limba greaca din
lume.
Exista editii critice ale Liturghiilor bizantine, incepand cu cea a Evhologhionului lui Iacob Goar
- sec. XVII, pana la editiile moderne, ca cele tiparite de liturgistul englez F.E. Brightman, de italianul
Place de Maester și de prof. grec Pan Trembela.
Calugarul Macarie a tiparit primul Liturghier ortodox in limba slava la Targoviste sau la Dealu,
in 1508. În romaneste, Liturghiile ortodoxe au fost tiparite prima oara la Brasov, in 1570, sub ingrijirea
lui Coresi, apoi la Iasi, in 1679 și 1683, sub Dosoftei. Traducerile au fost inlocuite de cea definitiva a
lui Antim Ivireanu, tiparita la Ramnic, in 1706 si 1713, si raspandita in provinciile romanesti. Pentru
unitii ardeleni s-au tiparit editii la Blaj, incepand cu 1756.

Cap.II. Întrebuințarea liturghiilor ortodoxe în cursul anului bisericesc.

TIMPUL ȘI LOCUL SĂVÂRȘIRII. OBIECTELE NECESARE PT. SĂVÂRȘIREA
SF.LITURGHII.

1.Întrebuințarea celor trei Liturghii în cursul anului bisericesc.

a.Liturghia Sf.Vasile – a fost Liturghia normală în B.O; în codicele Barberini aceasta era
așezată înaintea celorlalte două Litughii cu numele de Liturghia zilnică; din cauza lungimii anaforalei
ei, cu timpul (sec. IX-X) a fost înlocuită cu Sf.Lit.a Sf.Ioan Gură de Aur + săvârșirea ei a fost limitată
la un anumit nr. de zile din cursul anului bisericesc, așadar ea se săvârșește doar de 10 ori pe an, după
cum urmează: - în primele 5 duminici ale Postului Mare; - în ziua Sf.Vasile (1 ian.); - în Joia și
Sâmbăta din Săptămâna Patimilor; - În ajunul Crăciunului (24 dec.) și în ajunul Bobotezei (5 ian.).1
b.Lirurghia Darurilor mai înainte sfințite – se oficiază de obicei miercurea și vinerea din
Păresimi (afară de Vinerea Patimilor, când nu se face nici o Liturghie), luni și marți în săptămâna
Patimilor și în câteva sărbători bisericești mai importante din perioada Păresimilor, ca: Sf.Haralambie
(10 febr.), a doua și a treia aflare a Cinstitului Cap al Sf.Ioan Botezătorul (24 febr.), Sf.40 de Mucenici
(9 martie), și ajunul Bunei-Vestiri (24 martie), dacă acestea cad într-una din zilele de rând de peste
săptămână.
c.Liturghia Sf.Ioan Gură de Aur – se oficiază în toate celelalte zile de duminici și sărbători în
care nu se fac cele doua Liturghii menționate mai sus. Este liturghia obișnuită în B.O oficiindu-se de
cele mai multe ori în cursul anului bisericesc. În afară de vremea Postului Mare, Liturghia Sf.Ioan se
face în toate sărbătorile din cursul anului cu excepția celor trei zile din perioada Octoihului, când se
face Lit.Sf.Vasile: 1 ianuarie, ajunul Nașterii și ajunul Bobotezei. În perioada Postului Mare,
Lit.Sf.Ioan se face doar de 8 ori și anume: în primele 6 sâmbete, în duminica Floriilor și în ziua Bunei-
Vestiri (în orice zi ar cădea).2
2.Timpul săvârșirii Sfintei Liturghii. Zile liturgice și aliturgice.
În prima comunitate creștină din Ierusalim, Liturghia se oficia zilnic, cu timpul mai ales în
comunitățile din diaspora, oficierea Liturghiei s-a limitat la ziua de Duminică, aceasta devenind zi
1
Atât în Joia și în Sâmbăta Patimilor cât și în cele două ajunuri, Liturghia Sf.Vasile se face unită cu Vecernia. DACĂ,
cele două ajunuri cad sâmbăta sau duminica, atunci în ziua ajunului se oficiază Liturghia Sf.Ioan, iar Liturghia Sf.Vasile
se face în înseși zilele Praznicelor.
2
În Bis.Grecească se mai oficiază și Liturghia Sf.Iacob, 1 dată / an, adică în ziua Sf.Iacob (23 octombrie) sau în
Duminica cea mai apropiată de această zi. În unele Biserici se mai face și în prima duminică după Crăciun – Sf. Iacob
fiind pomenit printre rudele după trup ale Domnului.
liturgică. Cu timpul zilele liturgice au sporit la două (Sâmbătă + Duminică) uneori la patru (miercuri,
vineri, sâmbătă și duminică) iar în unele părți din Apus se făcea zilnic.
Astăzi în mănărstirile mari + unele catedrale chiriarhale se face Liturghie zilnic după
recomandarea Sf.Simeon al Tesalonicului care spune că preotul liturghisește zilnic; în mănăstirile mai
mici + biserici de enorie, Liturghia se face numai duminica și de sărbători + sâmbăta uneori când sunt
parastase.
Timpul săvârșirii după predania veche a Bisericii este ceasul al treilea (aprox. ora 9 dimineața)
atunci când Domnul a fost răstignit pe cruce și când S-a pogorât Sf.Duh peste Sf.Apostoli. Ora variaza
însă nu se poate începe Liturghie nici înainte de răsăritul soarelui dar nici după-amiază. Excepție de la
această regulă fac doar câteva praznice împărătești: Sf.Paști, Crăciunul, Bobotează (când Liturghia se
face după miezul noptii sau dis-de-dimineață – fiind o reminiscență a epocii Bisericii primare când
serviciul divin al sărbătorilor aveau caracter nocturn, de priveghere).
Avem în cursul anului bisericesc și câteva zile aliturgice, zile în care nu se face Liturghie nici
măcar la mănăstire. În aceste zile tipicul prevede ajunare deplină până seara, acestea fiind:
a.Vinerea Patimilor – zi de intristare și post, atunci fiind răstignit și îngropat Domnul, zi care în
popor se mai numește și Vinerea seacă. b.Luni și Marți din prima săptămână a Postului Paștilor –
primele zile cu ajunare deplină. c.Miercurea și Vinerea din săptămâna Brânzei, pt că în mănăstiri, în
aceste zile, premergătoare pentru Păstul Păresimilor se cântă Aliluia în loc de Dumnezeu este Domnul,
se fac metanii și se ajunează. d.Vinerea dinaintea Crăciunului și a Bobotezei, când acestea cad
duminica sau lunea, pt că atunci se ajunează; se fac doar Ceasurile și Vecernia.
La catolici se pot oficia mai multe Liturghii pe zi și în aceeași Biserică (au mai multe altare), la
noi se face doar 1 dată pe zi în fiecare Biserică. “Această unicitate a Sf.Jertfe înseamnă numai o moarte
a lui Hristos, pe care 1 dată a luat-o pentru noi, și numai 1 patimă a Lui, răbdată pentru noi”. Marii
teologi ortodocși explică că Mântuitorul s-a răstignit pt noi o dată pentru totdeauna iar fiecare zi este
ca o icoană a veșniciei și fiecare biserică, o icoană a lumii întregi.
3.Locul săvârșirii Sf.Liturghii.
Se face doar în Biserică, inclusiv paraclise sau capele sfințite și cu antimis, în partea ei cea mai
sfântă, altarul. Dacă Biserica s-a întinat cumva prin vărsare de sânge omenesc, năvălire de
păgâni/eretici etc, Liturghia se mai oficiază decât după ce e curățită prin binecuvântarea episcopului.
Canoanele interzic oficierea Liturghiei în case particulare, se îngăduie doar în cazuri
excepționale. Câmpul de luptă, hramurile de mănăstiri sau sfințirile de biserici sunt locuri unde se
poate face Liturghie cu învoirea episcopului locului. Fără antimis nu se poate face Litughie fie în
Biserică fie afară din aceasta!
4.Obiectele necesare pentru săvârșirea Sf.Liturghii.
În afară de antimis mai avem nevoie de: a) Sf.Veșminte, b) Sf.Vase (disc, potir, copia, lingurița,
steluța) și acoperămintele (pocrovețele), c) Prescuri – din făină de grâu și dospite (de regulă 5 sau cel
puțin 2 – una pentru Agneț și alta pentru Miride, iar dacă nu avem prescură, folosim bucată de pâine pe
care facem semnul crucii cu Copia în locul peceții), d) Vin curat preferabil roșu (din struguri) și apă,
e) Cărțile de slujbă necesare: pt preot – Sf.Evanghelie și Liturghier, pt cântăreț – Apostol, Octoih Mic
(Catavasierul practic) sau Liturghierul de strană cu cântări, f) Mai multe lumini: cel puțin 2 pe Sfânta
Masă, una la proscomidiar și câte una în sfeșnicele împărătești, iar în caz de mare lipsă, cel puțin una
(fără de care nu se oficiază Liturghie)
Cap.III. Săvârșitorul Sfintei Liturghii și pregătirea lui pentru slujbă.
1.Cine poate săvârși Sf.Liturghie.
Pot săvârșii, arhiereii și preoții care nu sunt opriți de la a sluji prin impedimente morale sau
canonice. Dacă preotul e sub blestem, dacă e afurisit de arhiereu sau oprit de autoritatea bisericească
sau dacă a săvârșit păcat de moarte, nu poate oficia Liturghia. “Cel ce va fi vinovat de greșeli pe care
Părinții le-au arătat că opresc de la Sf.Liturghie să se păzească de a sluji. Că cel ce nu face Sf.Litughie
după așezământul Părinților, împotriva sa lucrează și vinovat va fi Tainelor lui Hristos;...” – Sf.Simeon
al Tesalonicului.
Preotul poate sluji singur sau cu diacon iar arhiereul slujește de obicei înconjurat de sobor de
preoți și diaconi. Diaconul nu poate oficia singur Liturghia sau vreo altă slujbă, el face lucruri mărunte
în cadrul Liturghiei, zice ectenii etc.
2.Necesitatea pregătirii speciale a slujitorilor pentru Sfânta Liturghie.
În timpul Liturghiei preotul vine în contact nemijlocit cu însuși Sf.Trup și Sânge al Domnului pe
care el îl atinge și îl poartă în mâini, îl consumă sau împarte credincioșilor. Această împreună-petrecere
a credinciosului cu Dumnezeu necesită o pregătire atât din partea credincioșilor cât și din partea
slujitorilor ce sunt obligați să se împărtășească ori de câte ori oficiază Sf.Liturghie.
Viața preotului trebuie să fie astfel o continuă pregătire și muțumire pentru Sf.Liturghie, a cărei
săvârșire constituie cea mai înaltă vrednicie cu care Dumnezeu i-a cinstit pe oameni. Totuși pe lângă
sfințenia sau curăția morală numită pregătire îndepărtată sau permanentă, preotul are nevoie în
plus, de o pregătire apropiată sau nemijlocită, adică de o purificare deosebită, ori de câte ori trebuie
să slujească Sf.Liturghie.
Strădania de purificare personală a preotului premergătoare slujbei va fi fost reglementată în
acele norme formulate la începutul Povățuirilor din Liturghier, constituind sfaturi, îndrumări,
canoane și hotărâri patristice, sinodale și chiriarhale mai vechi, date pe baza unei îndelungate
experiențe în această materie. Povățuirile vorbesc despre această pregătiră că este trupească și
sufletească: “Pentru slujirea dumnezeieștii Liturghii preotul dator este a fi curat, precum cu sufletul,
așa și cu trupul...”.
3.Pregătirea sufletească (morală).
Liturghierul zice așa: “având să săvârșească dumnezeiasca Liturghie, preotul dator este mai
întâi să se fi mărturisit și împăcat cu toți, să nu aibă supărare pe nimeni, să-și păstreze inima de gânduri
rele cât va putea și să se înfrâneze de cu seara...”. Pregătirea sufletească se concretizează deci, în:
pacea sufletului, mărturisirea păcatelor și rugăciunea personală.
a.Pacea sufletului. Conform poruncii Mântuitorului: “De-ți aduci darul tău la altar și acolo îți
aduci aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă acolo darul și mergi mai întâi și te împacă cu fratele
tău și atunci venind, adu darul tău” (Mt. 5, 23) – cea dintâi condiție este pacea inimii, așadar vechile
Pravile prevedeau chiar canonisirea preotului care călca această condiție: “preotul de va sluji cu vrajbă
asupra cuiva, să fie oprit de la Sf.Liturghie 60 de zile”. Liturghisierul enumeră câteva păcate ce ar
putea să primejduiască această pace a inimii și de care preotul trebuie să se păzească în ziua slujirii:
supărarea gândurilor de multe feluri, tulburarea lăuntrică/întristarea, mâhnirea/trândăvia, ispita sau
zburdăciunea trupească etc. “Nimeni din cei legați cu pofte ori cu desfătări trupești nu este vrednic să
vie sau să se apropie sau să slujească Ție, împărate al slavei” (Liturghisier, Rugăciunea în taină din
timpul Heruvicului).
b.Spovedania. Pacea inimii presupune totodată și liniștea și curăția conștiinței. Mărturisirea
preoților înainte de Liturghie este deci obligatorie chiar și atunci când acesta nu-și simte conștiința
împovărată de păcate grave.
c.Rugăciunea. Impune preotului citirea Pravilei de rugăciuni prin care acesta se pune în
legătură cu Dumnezeu. Aceasta constă mai întâi din cele 7 Laude care preced Liturghia și care la
mănăstire se săvârșesc dar datoria preotului este ca să le citească. Pe lângă acestea se mai adaugă alte
slujbe de pietate personală cum ar fi Canonul îngerului păzitor, Acatistul Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, Acatistul Mântuitorului, etc, însă, mai presus de toate acestea, este Rânduiala Sfintei
Împărtășanii (în Ceaslov).
 Aceasta este împărțită în două părți – a) Canonul împărtășirii + 12 rugăciuni pregătitoare și b)
rugăciunile de mulțumire pt împărtășanie. Citirea acestor rugăciuni nu se va face mecanic ci cu
meditație la patimile Mântuitorului. Necitirea acestora din diferite motive este considerat păcat de
moarte. Rugăciunile împărtășirii se citesc negreșit iar celelalte amintit în caz de urgentă se mai pot citi
și după Liturghie.
4.Pregătirea trupească.
a) Abținerea de la împreunarea trupească cu soția – măsură ce țintește tot la desăvârșirea de
ordin sufletesc-moral a liturghisitorului. Liturghierul propune preotilor căsătoriți abstinență chiar cu
câteva zile înainte iar Sf.Simeon zice “dacă nu mai mult, cel puțin în ziua și în noaptea cea dinaintea
Liturghiei și cea de după”.
b) Ferirea de îmbuibarea pântecelui – Sf.Împărtășanie se ia pe nemâncate. Pe lângă
nemâncarea în dimineața zilei când slujește, preotul trebuie să ajuneze și seara de dinainte, sau să nu-și
îngreuneze pântecu cu prea multă mâncare căci aceasta duce la moleșeală și desfrâu. Liturghierul zice
ca preotul să nu mănânce nimic în seara de dinainte.
c) Cei ce nu se pot lăsa de urâtul obicei de a fuma, să nu pună în gura lor țigara cel puțin în
noaptea și în ziua slujirii. Căci cum vor îndrăzni să ia Sf.Trup și Sânge cu gura împuțită mai înainte de
buruiana diavolului?
d) Curățenia corporală – baia/spălarea trupului din ajun, constituia odinioară pentru preoți o
poruncă. Este o obligație prescrisă în Sf.Scriptură: “având deci fraților încredere ca să întrăm în Sfânta
Sfintelor prin sângele lui Iisus…, să ne apropiem cu inimă curate…., curățindu-ne prin stropire inimile
de cuget rău și spălându-ne trupul cu apă curată…” (Evr. 10, 19-22).
e) Grija pentru o ținută vestimentară decentă – înfățișarea cuviincioasă și vrednică de respect
din partea credincioșilor nu trebuie uitată. Este socotit păcat de moarte a sluji cu hainele pătate sau
rupte. Capul trebuie pieptănat, fața și gura spălate, unghiile tăiate și curate – acestea pentru cinstea
dumnezeieștilor Taine și pentru credincioși.
5.Efectele și folosul pregătirii pentru slujbă.
Creează în ființa sacerdotului acea ambianță, atmosferă sufletească de evlavie și de smulgere din
preocupările terestre și cotidiene. Cu ajutorul lor liturghisitorul se izolează de restul lumii, se
dezlipește treptat de cele pământești pentru a se apropia de Dumnezeu. Pregătit sufletește și trupește,
preotul poate păși împăcat spre sfântul altar spre a oficia cu vrednicie Sfânta Jertfă.
Cap.IV. Rânduiala Liturghiei Sf.Ioan și a Sf.Vasile.
Slujba Sf.Liturghii se împarte de obicei în trei mari părți: A.Proscomidie, B.Liturghia
catehumenilor și C.Liturghia credincioșilor.

A. RÂNDUIALA PROSCOMIDIEI.
1.Ce este Proscomidia.
Proscomidia – prima parte a Sf.Liturghii. Termenul vine de la verbul grecesc “proscomizin”
însemnând “a aduce, a pune înainte”. Astăzi proscomidia este ritualul pregătirii și binecuvântării
Cinstitelor Daruri, adică material jertfei liturgice. În Liturghier ea are rânduială și întindere de slujbă
adevărată dar cu toate acestea ea nu trebuie socotită slujbă deosebită de Liturghie sau independentă ci
ca parte integrantă a acesteia.
2.Timpul săvârșirii Proscomidiei.
La mănăstiri și catedrale episcopale, unde se oficiază și cele 7 Laude, Proscomidia se face în
timpul Ceasurilor (I, III și VI) care se citesc între Utrenie și Liturghie. La bisericile de enorie, unde nu
avem Ceasuri, Proscomidia se face în timpul Utreniei. Atunci când Liturghia Sf.Vasile se face unită cu
Vecernia, Proscomidia se face în timpul Ceasului IX și al Vecerniei.
3.Locul săvârșirii Proscomidiei.
 Se săvârșește toată în Sf.Altar – în partea de Nord-Vest, la masa numită Proscomidiar (altarul
proaducerii), ce are forma unei firide (scobituri) în peretele de nord al altarului, fie forma unei
cămăruțe sau încăperi aparte, care comunică cu altarul printr-o deschidere terminată sus în formă de
arc.
Proscomidia e săvârșită în întregime numai de preot, fără participarea credincioșilor (a
cântăreților) și fără să vadă/audă ceva din ea credincioșii.
4.Pregătirea slujitorilor înainte de începerea Proscomidiei - (rânduiala la p.184).
5.Rânduiala Proscomidiei (rânduiala la p.185).
a) Pregătirea Sfântului Agneț și a Potirului.
Pe lângă rânduielile din carte, ce mi s-a părut important – când se toarnă vin în potir, preotul să
aibă grijă să pună mai patina apă ca să nu schimbe firea vinului, acesta e păcat de moarte.
La liturghia în sobor, sau când sunt credincioși mai mulți de împărtășit, preotul proscomiditor,
are grijă să scoată agneț mai mare și să toarne din vreme în potir atâta vin și apă cât să ajungă tuturor
pentru că după sfințirea Darurilor nu se mai îngăduie a turna vin și apă în sfântul potir.
b) Scoaterea Miridelor.
După scoaterea Agnețului din prima prescură, preotul ia a doua prescură și scoate miridă
pentru Preasfânta Născătoare de Dumnezeu iar după acest lucru va lua a treia prescură scoțând
miridele celor 9 cete, care sunt mai mici decât cea a Născătoarei. Cetele sunt: 1.Sf.Ioan Proorocul,
2.Ceilalți Sf.Prooroci, 3.Sf.Apostoli, 4.Sf.Ierarhi, 5.Sf.Mucenici și Mucenițe, 6.Sf.mari pustnici
(Cuvioșii Părinți și Preacuvioasele Maici), 7.Sf.fără de arginți, 8.Sf.Ioachim și Ana, sfântul zilei și toți
sfinții, 9.Sf.autor al Liturghiei pe care o săvârșim.
Din a patra prescură scoate cele 3 miride speciale (pt episcopul locului, pt conducătorii Statului
și pentru ctitori) + miride pentru vii. Din a cincea prescură scoate fărâmituri mici pentru morți făcând
o grămăjoară. Tot din prescura a patra preotul scoate pentru el o miridă pe care o poate adăuga la
grămăjoara miridelor pentru vii.
c) Acoperirea Darurilor. (rânduiala la p.187).
d) Cădirea Darurilor, rugăciunea pentru binecuvântarea lor, apolisul și cădirea finală.
(rânduiala la p.187-188).
6.Momentele distincte ale Proscomidiei.
Le trec în caz că: a)Binecuvântarea, b)Ritualul pregătirii Potirului, c)Ritualul scoaterii
Agnețului, d)Ritualul scoaterii și așezării Miridelor (A Născătoarei – Panaghia, Ale celor 9 cete, pentru
vii, pentru morți, pentru sine), e)Tămâierea și Rugăciunea pentru binecuvântarea Darurilor (Rug.
Proscomidiei), f)Apolisul și cădirea finală.
7.Continuarea proscomidirii după începerea Liturghiei. (rânduiala la p.188).

B.RÂNDUIALA LITURGHIEI CATEHUMENILOR.

1.Ritualul pregătitor pentru începerea Liturghiei.
Această parte ține de la binecuvântarea de început până la cuvintele: “Câți sunteți chemați
ieșiți…”. Pe lângă rânduielile specifice, notăm, că între Paști și Înălțare, în loc de “Împărate ceresc” se
zice “Hristos a înviat” de trei ori iar de la Înălțare până la Rusalii nu se zice nimic, ci se începe cu
“Slavă întru cei de sus…”.
2.Prima parte a Liturghiei catehumenilor (până la vohodul cu Sfânta Evanghelie).
(rânduiala la p.189).
3.Vohodul mic (ieșirea cu Sfânta Evanghelie), (rânduiala la p.190).
De menționat: la praznice, hram sau sfinți cu Polieleu, dacă preotul vrea, se cântă: “Doamne,
mântuiește, pe cei binecredincioși”, la strană se cântă apoi aceeași cântare de două ori. Preotul
continua cântând în altar: “Și ne auzi pe noi!” și îndată sfârșește cu cuvintele de încheiere a
ecfonisului: “Și în vecii vecilor”.
4.Partea a treia (după vohodul cu Sfânta Evanghelie) (rânduiala la p.190).
C.RÂNDUIALA LITURGHIEI CREDINCIOȘILOR.
1.Partea întâi (până la ieșirea cu Cinstitele Daruri). (rânduiala la p.192).
2.Vohodul mare (ieșirea cu Cinstitele Daruri) (rânduiala la p.193).
3.Pregătirea pentru săvârșirea Sfintei Jertfe (rânduiala la p.193).
4.Partea centrală a Liturghiei: Anaforaua. (Rugăciunea Sfintei Jertfe) cu sfințirea
Darurilor. (rânduiala la p.194).
5.Împărtășirea cu Sfintele Daruri. (rânduiala la p.195).
6.Riturile finale. (rânduiala la pp.196-197).
D.RÂNDUIALA LITURGHIEI ÎN SOBOR.
La catedralele chiriarhale, în mănăstiri, la bisericile din orașe cu mai mulți slujitori permanenți,
în zilele de sărbătoare, precum și în unele ocazii deosebite din viața bisericească (cursuri de îndrumare
a clerului, sfințiri de biserici, etc), Sf.Liturghie se oficiaza în sobor, adică de mai mulți sfințiți slujitori
în jurul aceluiași sfânt altar.
Slujirea în sobor, mult practicată în Biserica veche, a rămas azi o practică uzitată în Bisericile
Ortodoxe de rit bizantin, ca și în celelalte tipuri liturgice răsăritene, pe când în Apus a dispărut cu totul.
1.Protia în sobor.
Când slujește arhiereul (ca la catedralele episcopale), el este de drept primul dintre slujitori,
adică protosul/prezidentul soborului de liturghisitori. El va dispune atât asupra ordinei preoților
coliturghisitori cât și asupra acelor amănunte ale slujbei asupra cărora Tradiția lasă voia celui mai
mare.
Când slujesc doar preoți (cu sau fără diaconi), ceea ce trebuie stabilit este protia sau întâietatea
în slujbă, adică, cel care va fi primul dintre preoți/conducătorul soborului și în ce ordine se vor așeza
ceilalți. Primul criteriu de stabilire a protosului este vechimea în hirotonia de preot, iar ceilalți preoți
se vor așeza și ei pe lângă protos tot după vechime.
În cazuri speciale se ține seama de funcțiunile administrative sau distincțiile onorifice ce le
dețin clericii. Exemplu: între doi preoți cu vechime egală, protia o va avea cel ce are ori o funcție
administrativă (protoiereu, inspector, consilier, etc.) ori e distins cu un rang onorific (sachelar, iconom,
stavrofor). Între mai mulți preoți cu ranguri onorifice, se alege acela cu cel mai înalt rang/funcție.
În clerul monahal se va ține seama doar de rangurile onorifice: primii sunt astfel
arhimandriții, apoi protosincelii, sincelii și apoi simplii ieromonahi. Între clerici, monahi și mireni
de trepte sau ranguri egale, întâietatea o au monahii.
Protosul are mare răspundere pentru buna reușită, corectitudinea, frumusețea și succesul slujbei,
de aceea la alegerea lui se va avea în vedere și alte criterii pe lângă cele anunțate, spre exemplu,
voce/talent muzical, prestanță fizică, respectarea Tipicului, etc. Ceilalți preoți trebuie să asculte pe
protos și să păstreze armonia, fiind continuu cu ochii pe acesta.
2.Rânduiala Liturghiei oficiate în sobor de preoți fără diaconi. (rânduiala la pp.201-206,
sunt prezente și scheme).
La slujba în sobor fără diaconi, Proscomidia o face doar un singur preot, preotul de rând, la
mănăstiri/catedrale, sau preotul cel mai nou în hirotonie, deci ultimul din stânga protosului.
Ceilalți preoți se închină toți odată la mănăstiri/catedrale de obicei în timpul Laudelor, iar la
soboarele pt slujbe ocazionale se închină și îmbracă cu veșmintele pe măsură ce vin la biserică.
O atenție deosebită se cere, la slujba în sobor, în momentele vohodurilor, așadar, vohodul mic
sau ieșirea cu Sf.Evanghelie la slujba de preoți fără diaconi, Sf.Evanghelie o poartă protosul, urmat
de ceilalți preoți în ordine descrescăndă.
 În mijlocul bisericii, sub policandru, preoții se așează ca în jurul Sfintei Mese, adică cu protosul
în mijloc, ce va zice rugăciunea intrării, binecuvântează intrarea și sărută Sf.Evanghelie și zice
“Înțelepciune, drepți!”, apoi intră în altar urmat de ceilalți.
3.Rolul diaconului/diaconilor la slujba în sobor. (rânduiala la pp.206-207).
Diaconii în sobor sunt ajutoarele protosului, ei stau la îndemâna acestuia (de-a dreapta și de-a
stânga, puțin mai înapoi) + ei execută în locul și cu binecuvântarea sa anumite părți ale slujbei care se
cuvin protosului, de drept. Tot ei, sărută întotdeauna numai Sf.Masă și cer binecuvântare de la protos
înainte de îmbrăcarea veșmintelor.
Ei zic pe rând (daca sunt mai multi), ectenia mare, cele două ectenii mici, ectenia întreită, etc.
Tot ei rostesc formulele mai mărunte din cursul Liturghiei, adică, de dinaintea
Apostolului/Evangheliei.
La împărtășire ei se așează în urma ultimului preot și primesc de la protos părticele din Sf.Trup
iar Sf. Sânge de la ultimul preot, după rânduiala Liturghierului. Ultimul diacon toarnă miridele de pe
sf.disc în sf.potir.
Tot diaconii închid/deschid ușile împărătești și dvera la momentele cuvenite, indicate în
Tipic/Liturghier.
Istoria Liturghiei ortodoxe. Rânduiala ei initial și evoluția acesteia până azi.
În esența/miezul ei, Liturghia e instituită de Mântuitorul însuși dar formele externe în care a fost
îmbrăcat acest miez a fost dezvoltat de Sf.Apostoli și urmașii lor, Biserica. Privind deci retrospectiv,
constatăm că până să ajungă laforma actuală (formă ce reprezintă doar stadiul actual al unui proces de
lentă evoluție), Liturghia a suferit schimbări și adăugiri/dezvoltări.

A.PROSCOMIDIA
1.Locul și ritualul Proscomidiei în Liturghie până în secolul al VI-lea.
A existat în germene ca punerea înainte a Darurilor încă de la începutul Liturghiei creștine dar
neavând forma de azi. La început a fost foarte simplă și de mai puțină întindere ca timp.
În primele 4-5 veacuri, ritualul primirii/pregătirii darurilor de pâine/vin pt Sf.Jertfă avea loc la
începutul Liturghiei credincioșilor cam pe unde astăzi vine Heruvicul la noi sau ieșirea cu Cinstitele
Daruri. Era de înțeles dacă ne aducem aminte că puteau aduce daruri la Liturghie doar credincioșii
admiși să participe la Liturghia euharistică (a credincioșilor) – adică ăia intrați în creștinism prin
Botez.
Aceștia le prezentau diaconilor + pomelnicele respective, diaconii le duceau în proscomidiar sau
pastoforion. Diaconii alegeau din pâinile aduse pe cele mai adecvate pentru Sf.Jertfă, aducându-le la
altar, le puneau o dată cu cantitatea de vin necesară, pe Sf.Masă unde episcopul/preotul le consacra
printr-o scurtă formulă de binecuvântare/rugăciune.
2.Deplasarea ritualului Proscomidiei și cauzele ei.
Transferarea a început încă din secolele VI-VII însemnând un proces lent ce s-a generalizat într-
un lung interval de timp ce se termină în sec VIII. Cele două cauza care explică aceasă mutare sunt:
slăbirea și dispariția disciplinei penitențiale și a instituției catehumenatului și, dezvoltarea
crescândă a ritualului Proscomidiei.
Cu timpul, și anume sec VI-VII, se atenuează deosebirea tranșantă dintre cele două părți ale
Liturghiei și astfel la Liturghia credincioșilor pot lua parte și catehumenii. Așadar, credincioșii nu mai
erau obligați să aștepte începerea Liturghiei euharistice/a credincioșilor pentru a-și prezenta darurile la
altar ci puteau face acest lucru încă de la intrarea lor în Biserică.
Cea de a doua cauză, dezvoltarea crescândă a ritualului Proscomidiei, are și ea o contribuție.
Simplu și sumar la început, ritualul se dezvoltă în ceremonii/forme tot mai numeroase/complicate,
luând deci o extensiune mai mare. Săvârșirea acesteia ținea din ce în ce mai mult, astfel, dacă ar fi
rămas în locul de la început atunci ar fi fost ținut în loc cursul normal al Liturghiei. De aceea, locul ei a
fost mutat înainte de începerea Liturghiei, adică în timpul Utreniei sau al Ceasurilor.
O dată cu această deplasare, Proscomidia își schimbă și locul oficierii. Pt motive de ordin
simbolic și practic, așadar, ea nu se va mai săvârși la Sf.Masă ci pe o masă mai mică din stânga
Sf.Mese, în încăperea sau scobitura din peretele de miazănoapte al altarului, adică în proscomidiarul de
azi.
În rânduiala Liturghiei persistă până azi unele reminiscențe ale locului pe care Proscomidia îl
avea odinioară în această rânduială. Prima este rugăciunea pe care preotul o citește în taină după
vohodul mare la depunerea Cinstitelor Daruri pe Sf.Masă și care își păstrează încă în Liturghier titlul
vechi de Rugăciunea Proscomidiei sau Rugăciunea punerii-înainte (ediții mai noi); aceasta a rămas
azi ca o dublură a Rugăciunii punerii-înainte din rânduiala Proscomidiei (cu text diferit), reprezentând
probabil formula de binecuvântare/consacrare pe care odinioară o rostea episcopul asupra darurilor de
pâine/vin alese de diacon.
3.Dezvoltarea ritualului Proscomidiei după secolul al IV-lea.
a) Procesul de modificare a atins întâi cantitatea și forma materiei Sfintei Jertfe, adică a pâinilor
aduse și folosite la Proscomidie. La început se aduceau pâini ce nu se deosebeau de cele din uzul
comun și erau necesare pentru numărul mare al celor care se împărtășeau precum și modul împărtășirii
lor.
Din cauza împuținării numărului celor ce se împărtășeau + schimbarea modului de împărtășanie,
a fost deajuns o singură pâine care mai târziu s-a micșorat treptat luând denumirea, forma și mărimea
tipizată a prescurii de azi, fie rotundă, fie cu 3-4-5 cornuri.
Cu timpul nu a mai fost nevoie nici de o prescură întreagă pt pregătirea Sf.Trup ci a început să se
taie o parte aleasă din ea, delimitată prin pecetea întipărită pe ea. Această parte s-a numit Agneț (adică
miel de jertfă). Așa s-a ajuns treptat la ritualul scoaterii și pregătirii Agnețului, care, împreună cu
ritualul pregătirii potirului alcătuiesc partea esențială și totodată cea mai veche din rânduiala
Proscomidiei, afară de rugăciunea punerii-înainte.
Acest ritual, în forma lui embrionară era în uz deja înainte de secolul VIII iar primul document
ce cuprinde o descriere îndirectă a ritualului pentru pregătirea Sf.Agneț este comentarul liturgic
al patriarhului Gherman I al Constantinopolului (sec. VIII). Din felul în care Sf.Gherman explică
Liturghia timpului său, ritualul Proscomidiei se reducea la actele: liturghisitorii scoteau cu copia
Agnețul, îl puneau pe disc, turnau vin și apă în potir; preotul rostea o rugăciune peste ele,
învelea și tămâia.
Unele amănunte secundare ale ritualului pregătirii Agnețului și a potirului se adaugă succesiv
până în sec XIV, stabilite definitiv de Filotei, patriarhul C-polului în a sa Rânduială sau Călăuză a
Sf. Liturghii, care ne dă cea dintâi descriere amănunțită și sistematică a rânduielii Proscomidiei
aproape exact în forma ei de azi, așa cum o aflăm în Liturghier.
b) Mult mai veche decât ritualul Agnețului trebuie să fie Rugăciunea numită azi în Liturghier a
Proscomidiei sau a punerii-înainte, adică rugăciunea pentru consacrarea și binecuvântarea Darurilor,
care este rugăciunea principală a Proscomidiei, pt că prin rostirea ei, pâinea și vinul capătă caracterul și
valoarea de ofrande/daruri de jertfă. Textul ei întrebuințat la ambele Liturghii (Sf.Ioan +Sf.Vasile) îl
găsim pentru prima dată în Codicele Barberini, din sec VIII, la începutul Liturghiei Sf.Vasile care
pe atunci era cea normală.
c) Miridele (părticelele de la gr.meris/meridos = parte) derivă din pomenirile nominale,
primordiale în rânduiala Liturghiei care la început se făceau la Sf.Masă în cursul dipticelor, adică al
rugăciunii de mijlocire generală pentru vii și morți îndată după sfințirea Darurilor. Mai târziu (sec IV-
V) se citeau înainte de anaforă, după depunerea Darurilor pe Sf.Masă și după sărutarea păcii.
 Ele au urmat același drum ca și întreg ritualul Proscomidiei de care erau legate, fiind transferate
prin sec VI-VIII înainte de începutul Liturghiei catehumenilor, în locul pe care îl au azi. La început se
aducea câte 1 prescură pentru fiecare nume de pomenit iar mai târziu s-a făcut pogorământul să se
aducă o prescură pentru mai multe nume (pt un pomelnic); mai târziu, pentru a putea fi pomeniți și cei
care din lipsă nu puteau aduce prescură, s-a socotit să se scoată și să se pună pe disc – mai mult în
chip simbolic – câte o simplă părticică din prescura adusă o dată cu pomelnicul respectiv sau din cea
adusă de alții.
Așa s-a născut practica scoaterii miridelor, începând se pare cu cele pentru credincioșii vii și
morți. Acestea au avut la început un sens real: exprimau în chip concret o participare mai intimă a
credincioșilor la Sf.Jertfă și abia mai târziu au dobândit sensul mistico-simbolic atribuit cu timpul.
Miridele pentru sfinți (cele 9 cete) sunt atestate în scris din sec XI înainte; originea ritului
trebuie să fi fost Athosul, după cum indică pomenirea Sf.Atanasie Atonitul în urma celorlalți mari
pustnici (la mirida a șasea).
Amănuntele secundare ale ritualului scoaterii miridelor (forma, numărul lor, formulele
respective, etc) se vor dezvolta până în sec XIV când sunt sistematizate și fixate definitiv aproape ca
în forma de azi de către patriarhul Filotei al C-polului în Diataxa sa liturgică, amintită mai sus.
d) În ceea ce privește cele două rugăciuni care însoțesc scoaterea miridelor pentru vii și morți
(Primește, Doamne jertfa aceasta... și Pentru pomenirea și iertarea păcatelor tuturor celor din veac
adormiți...), ele nu se află nici în Liturghierul grecesc nici în cel rusesc, ci sunt o particularitate a
Liturghierului românesc, începând cu ediția de la Iași, 1845. Prima este împrumutată din ectenia de
la Litie (Mântuiește, Dumnezeule, Poporul Tău...) dar are și analogii cu formularul de “Pomelnic”
pentru vii, tipărit pt călugări și mireni la sfârșitul Psaltirii precum și cu unele părți din dipt(?)
anaforalei din Liturghia Sf.Vasile (memento vivorum).
Rugăciunea pentru pomenirea morților e inspirată din Canonul morților din Sâmbăta lăsatului
sec de carne (Moșii de iarnă) și cel din Sâmbăta Rusaliilor (Moșii de vară) când se face pomenirea
generală a tuturor morților. Forme mai vechi ale acestei rugăciuni întâlnim și în Biserica greacă unde
au circulat sporadic.
După părerea unora, această rugăciune a venit la români prin intermediul Rusiei, adusă fiind în
țară de mitropolitul Varlaam al Ungrovlahiei după călătoria sa în Rusia și înscrisă de el în pomelnicul
Mitropoliei din București în 1674 – de unde va fi copiată și de alte pomelnice.
Versiuni ale acestor două rugăciuni circulau în manuscrise înainte de tipărirea lor în Liturghier,
prin pomelnicele de la proscomidiarul diferitelor biserici, spre exemplu, pomelnicul ctitoricesc al
bisericii din Grușetu-Vâlcea, scris în 1804 conține textul unei interesante variante a rugăciunii de
pomenire generală pentru morți.
4.Ritualul pregătiriislujitorilor pentru Liturghie.
Aceasta este o subdiviziune mai nouă încorporată azi în fruntea rânduielii Proscomidiei din
Liturghier și constă în pregătirea liturghisitorilor pentru Liturghie pornind de la închinarea la
icoane, îmbrăcarea veșmintelor și spălarea mâinilor. În manuscrisele liturgice, acestea încep a fi
consemnate din veacul XI înainte, bineînțeles, un ritual al înveșmântării a existat încă de dinainte să
fie consemnat în scris.
Ritualul spălării mâinilor liturghisitorilor, este cel mai vechi element ritual din această parte a
Liturghiei. Originar el avea loc la începutul Liturghiei credincioșilor și făcea parte din ritualul
pregătitor pentru săvârșirea Sf.Jertfe unde o menționează, de exemplu, Constituțiile Apostolice (cartea
VIII, cap.11); de aici ea a fost transferată înainte de începutul liturghiei catehumenilor o dată cu întreg
ritualul Proscomidiei de care era legată.
Fragmentul din Ps. XXV (v. 5-12), care constituia formula sacramentală însoțitoare a ritului
spălării mâinilor (Spăla-voi întru cei nevinovați mâinile mele...) trebuie să fie și el de întrebuințare
foarte veche căci începutul lui îl găsim citat chiar la Sf.Chiril al Ierusalimului în explicarea sa
liturgică pentru neofiți.
Ritualul pregătirii pentru începerea Proscomidiei poate fi socotit încheiat definitiv până în sec
XIV deși unele amănunte secundare din rânduiala lui de azi capătă consacrare grafică mult mai târziu,
adică le găsim consemnate pentru prima dată în manuscrise abia în sec XVI înainte.
Cea mai recentă parte constitutivă a rânduielii de azi a Proscomidiei pare a fi formula de
încheiere a acestei slujbe, adică, apolisul, precum și cădirea finală.
3. Partea de la începutul Liturghiei catehumenilor (enarxa) și formarea ei:
Începutul Lit. cat. de odinioară (intrarea episcopului) corespunde azi cu vohodul mic (ieșirea cu
Sf. Evanghelie). Toată enarxa (partea introductivă), formată din ritul închinării, binecuvântarea cu
ectenia mare și Antifoanele, reprezintă un adaos posterior, cauzată de deplasarea Liturghiei (din cauza
dispariției catehumenatului).
a) Adaosul acesta a luat naștere ca serviciu neliturgic, menit să umple timpul cât credincioșii
așteptau sosirea episcopului și să încadreze într-o ceremonie solemnă intrarea acestuia în altar.
Formarea începe din sec. 6, când a fost introdus în uz imnul „Unule-Născut” (atribuită împ. Justinian
care l-ar fi alcătuit în scopul combaterii monofizitismului). S-a păstrat azi și în lit. sirienilor iacobiți.
b) Partea cea mai veche din enarxa Liturghiei e ectenia mare, cu care se deschide liturghia
noastra. Figura odinioară la începutul lit. credincioșilor, înainte de prezentarea Darurilor. Așa o găsim
în rânduiala Lit. clementine, descrisă în Constituțiile Apostolice, care ne dă și textul ei complet, foarte
puțin diferit de cel de azi. După dispariția catehumenatului a fost transferată la începutul lit.
catehumenilor.
c) În ordinea vechimii, apoi, sunt Psalmii numiți antifonici (Ps. 91, 92, 94) și cele trei Rugăciuni
ale antifoanelor, pe care liturghisitorii le citesc azi în taină la începutul Lit. Rugăciunile anntifoanelor
sunt atestate prima oară în sec. 8 în manuscrisul Barberini. Ei reprezintă unii din psalmii cântați
odinioară de către credincioși, în așteptarea intrării episcopului și a începerii Lit. La început se cântau
în întregime, apoi, cu timpul, au rămas doar câteva versete (la fel ca psalmii din Vecernie sau Utrenie).
Până în sec. XIV, psalmii antifonici se întrebuințau la toate sărbătorile; ei au rămas în uz numai
la Liturghia din zilele de rând (în mănăstiri) și la sărbătorile Mântuitorului + Fecioarei. La Lit. din
celelalte sărbători ei au fost înlocuiți cu pslamii tipici (Ps. 102, 145 și Fericirile) din slujba Obedniței –
reprezintă deci o contopire a începutului Lit. cu începutul Obedniței.
Ca și psalmii antifonici, pslamii tipici se cântau odinioară în întregime, așa cum se citesc azi în
rânduiala Obedniței, dar, cu vremea, numărul versetelor cântate s-a redus treptat.
4. Vohodul mic (ieșirea cu Evanghelia) și Trisaghionul:
a) Vohodul mic (ieșirea / intrarea cu Sf. Evanghelie), adică purtarea solemnă a Sf. Evanghelii, din
altar până în mijlocul naosului și apoi pe Sf. Masă, e un ritual destul de vechi, menționat în sec. 8 în
comentariu liturgic al patr. Gherman I al C-polului.
Acest rit are ca origine scoaterea Evangheliei de către diacon, din schevofilachion pe amvonul
din naos, pentru a se citi din ea pericopa. Mai târziu, când Sf. Evanghelie a început să stea continuu pe
Sf. Masă, actul ducerii ei la amvon și înapoi a luat o dezvoltare mai mare și o semnificație simbolică
(ieșirea Mântuitorului la propovăduire).
Ritualul vohodului mic reprezintă substituirea unei intrări simbolice a lui Hristos (=Sf.
Evanghlie) în locul intrării de odinioară a episcopului.
 b) Imnul „Sfinte Dumnezeule...” (trisaghionul liturghic) a fost introdus în 450-453 (patr. Proclu
și împ. Teodosie II) în urma unui flagel. Imnul e mențuionat în actele Sin IV Ec. Se află și în lit.
Bisericilor necalcedoniene și la monofiziți.
5. Lecturile din Sf. Scriptură
a) Citirile biblice (Apostolul și Evanghelia) reprezintă nu numai elementul cel mai vechi,
promordial, din această parte a Liturghiei, dar totodată și cel mai important. Odinioară, lecturile biblice
erau numeroase.
În rânduiala Lit. descrisă de Constituțiile apostolice sunt prevăzute 6 pericope: 2-3 din VT, 2-3
din NT. Lecturile din VT au dispărut prin sec. 7-8; în Lit. răsăritenilor necalcedonieni s-au păstrat.
Odinioară, lecturile din Cărțile Sfinte erau încadrate sau alternau cu cântări de psalmi. Din acești
psalmi au rămas azi câte un stih. Dintre aceștia e cel care precede Apostolul (prochimen – adică așezat
înainte de Apostol), iar altele urmează după această pericopă. Aceștia din urmă erau psalmii
alleluiatici (erau însoțiți de refrenul Alleluia după fiecare verset). De aceea, stihurile rămase după
pericopele din apostol se numesc alleluiarion, rămânând în uz numai vechiul refren Aleluia de 3 x,
care se cântă după.
b) Un alement important din vechea Lit. a cat., care urma după lecturi, era omilia / predica,
destinată instruirii catehumenilor care urmau să iasă din biserică. După ce a dispărut cat., predica se
deplasează puțin câte puțin spre sfârșitul Liturghiei, fixându-se mai ales în timpul împărtășirii
liturghisitorilor și umplând locul rămas gol prin dispariția împărtășirii generale a tuturor credincioșilor
la Liturghie.
Prin noile dispoziții ale Sf. Sinod, predica a fost restabilită peste tot în locul ei originar, adică
îndată după citirea Evangheliei!
6. Partea ultimă a Lit. catehumenilor
a) Rugăciunile de după Evanghelie au origine veche. În vechea Lit. creștină (descrisă în Const.
apostolice), după predică urma o serie de ectenii și rugăciuni sociale pentru fiecare din cele patru
categorii care urmau să fie concediați din biserică: catehumenii, energumenii, candidații la botez și
penitenții.
Din aceste 4 ectenii și rugăciuni, cele pentru energumeni și penitenți au ieșit din uz devreme (sec.
7). Ectenia și rugăciunea pentru candidații la botez au dispărut din Lit. normală, dar s-au păstrat în Lit.
celor mai înainte... (Rugăciunea pentru cei ce se gătesc spre sfânta iluminare), rostindu-se în a 2a
jumătate a Postului Mare (perioada în care candidații la botez se pregăteau pentru intrarea în
creștinism).
Ectenia și rugăciunea corespunzătoare pentru catehumeni, zisă azi în taină de preot, sunt
singurele care se păstrează. Deși instituția cat. a încetat, ectenia și rugăciunea continuă a fi înscrise în
Liturghier. În toate celelalte Lit. răsăritene ectenia și rugăciunea pentru catehumeni a dispărut,
păstrându-se doar formula de concediere a catehumenilor.
b) De origine mai nouă e ectenia întreită / ectenia cererii stăruitoare, care urmează azi îndată
după citirea Evangheliei, precum și rugăciunea cererii stăruitoare, pe care preotul o zice în taină.
Textul acesteia îl găsim în Condicele Barberini.
C. Liturghia Credincioșilor
 Lit. credincioșilor / euharistică, la care în vechime participau doar credincioșii, este partea cea
mai puțin modificată din Liturghie. Există adaose și dezvoltări în partea ei introductivă (înaintea Sf.
Jertfe), însă schema și rânduiala ei a rămas aceeași ca în vechea Lit. Nu doar momentele principale
care alcătuiau rânduiala vechii Lit., ci și înlănțuirea sunt aceleași ca în Lit. de azi.
Lit. credincioșilor din sec. 4-5 ne-o descriu: Catehezele mistagogice (Sf. Chiril), Constituțiile
apostolice, Omiliile catehetice (Teodor de Mopsuestia), Scrierile Sf. Ion GA, canoane.
1. Partea introductivă (până la ieșirea cu Darurile)
a) Rugăciunile pentru credincioși (2 ectenii și 2 rugăciuni în taină), cu care începe Lit.
euharistică, fac parte din rânduiala primitivă a Lit. Ectenia mare de aici o găsim și în Const. apost.;
cele două rugăciuni pentru credincioși, citite azi în taină, corespund rugăciunii similare din Liturghia
clementină, rostită de arhiereu cu voce tare, după ectenie. Vechimea lor e confirmată de 19 Laod.
Textul lor = Barberini.
b) Heruvicul, care se încadrează azi ritului ieșirii cu Darurile, este generalizat în sec. 6 (574)
printr-un decret al împ. Justin II. El înlocuia un pslam care se cânta în acest loc, menit să umple golul
creat prin întreruperea cursului Lit. în timpul cât credincioșii se perindau pe dinaintea altarului, pentru
a preda diaconilor darurile de pâine și vin.
La început, Heruvicul se cânta fără a fi întrerupt, ca azi, de ritul vohodului; introducerea acestui
rit a împărțit textul uniat al imnului în 2 părți („Noi, care pe Heruvimi...” și „Ca cei ce pe
împăratul...”). Rugăciunea citită de preot în taină în timpul acesta se găsește în Codicele Barberini.
2. Vohodul mare sau ieșirea (intrarea) cu Darurile
Reprezintă o dezvoltare a ducerii darurilor de pâine și vin de la postoforiu în altar (la Sf. Masă),
unde urmau să fie binecuvântate și sfințite de arhiereu. Cu timpul, odată cu dezvoltarea rit. Prosomidiei
mutat la începutul Liturhigei, acest act a luat o importanță mai mare, atribuindu-i-se și o semnificație
simbolică. Dezvoltarea începe în sec. 6, cânt patr. Eutihie al C-pol îl menționează ca pe o inovație.
Pomenirile din timpul ieșirii cu Daruriule, sunt de origine veche. reprezintă o prescurtare /
rămășiță a citirii dipticelor de către diacon, legate de actul depunerii Darurilor pe Sf. Masă.
Rugăciunea proscomiei / punerii-înainte, citită de preot în taină, după depunerea Darurilor pe Sf.
Masă este o rămășiță care amintește locul de odinioară al Prosomidiei în rânduiala actuală. Textele le
găsim în Codicele Barberini.
3. Sărutarea păcii
Un rit caracteristic acestei părți din vechea Lit. creștină, dispărut azi, este sărutarea sfântă:
bărbații se sărutau între ei (ugh!) și femeile între ele (yey!), în semn de împăcare și iubire reciproc. Din
cauza tulburării și dezordinii, acest rit a fost înlăturat de mult, păstrându-se numai pentru preoți.
Introducerea pentru 1 oară a Crezului în Lit. e pusă de tradiție pe seama patr. Petru Hnafevs
(Fullo) în anul 471 la Antiohia, iar la C-pol, pe vremea patr. Timotei. Crezul era întrebuințat în slujba
botezului.
4. Anaforaua / Rugăciunea Sf. Jertfe
Este rugăciunea în timpul căreia se săvârșește jertfa liturgică (sfințirea și prefacerea Darurilor). E
centrul și miezul lit. creștine. Aducerea jertfei se exprimă în chip concret prin actul ridicării în sus /
legănarea darului de jertfă, arătând că e oferit Divinității. În forma de azi, numim anaforă tot
complexul de rituri și rugăciuni citite de preot, care, în Lit. Sf. Ioan se cuprind între: „Cu vrednicie...”
și ecfonisul „Și ne dă nouă...”. Cuprinsul anaforalelor se poate diviza în 4 părți:
a) Rugăcuiunea de laudă și de muțumire de la început (mare rugăciune euharistică), în care se
exprimă recunoștința față de Dumnezeu; în ea se înșiră sau se recapitulează toate momentele principale
ale istoriei mântuirii, de la creație până la Înălțare.
b) Anamneză este a 2a parte; în ea, luându-se ca punct de plecare porunca dată de Hristos
Apostolilor, de a săvârși pomenirea lucrării Sale, se face o scurtă enumerare a faptelor / momentelor
principale din istoria Răscumpărării, considerate ca temei a aducerii Darurilor din jertfa liturgică.
c) Epicleza este a 3a și cea mai importantă parte a anaforalei, pentru că în timpul ei se săvârșește
sfințirea și prefacerea Darurilor. Are forma unei rugăciuni adresate lui Dumnezeu-Tatăl, ca El să-L
trimită pe Sf. Duh, prin puterea Căruia Darurile să se prefacă în Sf. Trup și Sânge.
d) Ultima parte o alcătuiesc rugăciunile de mijlocire generală pentru întreaga Biserică (diptice).
Această parte are forma unei rugăciuni fierbinți de mijlocire pentru toată Biserica.
Din sec. 5-6, anaforaua începe să fie citită în taină, cu excepția unor mici fragmente, așa-
numitele ecfonise:
a) Formula pentru introducerea imnului trisaghion: „Cântarea de biruință, cântând, strigând...”;
b) și c) Cuvintele rostite de Hristos la Cina cea de Taină: „Luați, mâncați...” și „Beți dintru
acesta...”;
d) Ecfonisul pentru ultima oferire a Darurilor, înainte de sfințire: „Ale Tale dintru ale Tale...”;
e) Formula pentru pomenirea Sf. ecioare: „Mai ales pentru Preasfânta...”;
f) Formula pentru pomenirea nominală a epiescopului locului: „Întâi pomentește, Doamne...”.
Aceste ecfonise, rostite în auzul credincioșilor sunt pentru auzul acestora. Partea aceasta din
rânduială a luat forma unui serviciu dublu: unul cu caracter mistic, săvârșit în taină, în altar,
reprezetând substratul vechi al formularului liturgic, și cel alcătuit din răspunsurile credincioșilor în
biserica, reprezentând contribuția pietății credincioșilor în acest moment central.
Așa s-au născut toate acele răspunsuri, care sunt intercalate în Liturghierul ortodox în textul
anaforalei și care întrerup cursivitatea acestei mari rugăciuni. Aceste răspunsuri sunt:
a) „Cu vrednicie și cu dreptate...”; b) „Sfânt, Sfânt, Sfânt...”; c) Cei doi „Amin”; d) „Pe tine te
lăudăm”; e) Axionul; f) „Pe toți și pe toate”.
Ele reprezintă adaose posterioare textului inițial al anaforalei. De origine ceva mai târzie sunt
cele 2 adaose: troparul Ceasului al treilea și Axionul.
Troparul ceasului 3 și stihurile respective din Psalmul 50, rostite înainte de episcleză, apar pentru
prima dată sporadic, dar se generalizează în sec. 15-16. Ele au fost intercalate în textul liturgic ca un
mijloc de pregătire sufletească a preoților, în apropierea clipei supreme a invocării și pogorârii Sf. Duh.
Se păstrează doar în Liturghierul rusesc și românesc!
Axionul / imnul în cinstea Sf. Fecioare, își are originea în diferite imne care însoțeau pomenirea
nominală a Sf. Fecioare în cursul rugăciunii de mijlocire (mai ales după Nestorie), ca o manifestare a
sentimentelor de supravenerație față de ea.
 Axionul obișnuit astăzi s-a întrebuințat în această calitate mai întâi ca partea doua a sa („Ceea ce
ești mai cinstită...”), care nu e altceva decât irmosul cântării a 9a din Canonul de la denia din Joia
Patimilor. A fost întrebuințat mai întâi în Utrenie și apoi, după sec. 10, el s-a amplificat cu partea de la
început („Cuvine-se cu adevărat”), a cărei origine e în pietatea monahală a Athosului.
5. Împărtășirea și riturile finale
Partea a 3a din Lit. credincioșilor, alcătuită din rugăciunile și riturile în legătură cu
împărtășirea, a suferit f puține modificări în structura și rânduiala ei.
Rugăciunea amvonului, singura rugăciune din rânduiala Lit. pe care preotul o rostește pe toate cu
voce tare și în afara altarului, este de origine veche. Ea corespunde ca funcție și curpins rugăciunii
pentru plecarea capetelor, cu care se încheia odinioară Lit. creștină, și prin care arhiereul îi
binecuvânta pe credincioși, în timp ce ei își plecau capele și treceau pe sub mâna lui.
Pentru că pe atunci arhiereul rostea rugăciunea stând înapoia amvonului, ea se numește și
Rugăciunea de după amvon. Toate rugăciunile care urmează în rânduiala Lit. de azi după Rugăciunea
amvonului (încheierea Lit.) reprezintă adaose posterioare, din sec. 7-8 înainte.
Miruitul credincioșilor, adică ungerea frunților lor cu untdelemnul binecuvântat din candela de la
iconostas, este o practică mai nouă. Reprezintă o imitație a ungerii similare care se face, din vechime,
la sfârșitul Litiei și este specifice unei regiuni din BOR (nu se practica în Trans. și Moldova). A fost
menționată prima dată în Liturghierul de București 1937.
Împărțirea anafurei este o practică destul de veche și generală în toată lumea ortodoxă. Despre
originea anafurei, sunt 2 păreri: după unii, anafura a apărut atunci când credincioșii au înecput să nu se
mai împărtășească la fiecare Liturghie. Fiind făcută din prescurile întrebuințate la Proscomidie pentru
materia Sf. Jertfe, ea este un fel de locțiitor al SF. Împărășanii, care se dădea la început ca semn al
comuniunii celor care nu se putea împărtăși, și care se mângâiau cu fimitiruile căzute de la masa
euharistică. De aceea, anafura se ia pe nemâncate.
Anafura poate fi și o reminiscență din vechile agape / mese frățești, care aveau loc după Sf.
Liturghie.
Explicarea Sf. Liturghii – Scopul. Sf. Lit. ca Jertfă a cultului divin public
1. Scopul Sf. Liturghii
Săvârșirea Lit. urmărește un dublu scop: unul, direct, și anume sfințirea Darurilor de jertfă, adica
prefacerea painii si a vinului in Sf. Trup si Sange al Domunlui si altul, indirect, sfintirea credinciosilor
prin impartasirea lor cu Sf. Taine.
In slujba SF. Liturghii trebuie sa distingem 2 momente principale: jertfa, prin care se sfintesc
Darurile, iar alta taina (impartasirea) prin care se sfintes credinciosii.
Impartasirea lor cu SF. Taine constituie scopul principal si ultim al Sf. Lit., sfintirea Darurilor
fiind mai mult un mijloc pentru atingerea acestui scop. Asa a fost cel putin la origine, cand se
impartaseau toti credinciosii la fiecare Lit. Asa se face ca Lit Darurilor mai inainte sfintite e numita
Liturghie, desi nu exista o sfintire a Darurilor.
Spre implinirea scopului Lit. tinde intreaga ei structura. toate rugaciunile, cantarile si citirile din
Sf. Scriptura, precum si toate actele care se savarsesc, nu sunt altceva decat mijloace de pregatire si de
realizare a acestui scop. Randuiala Sf. Lit. urmareste deci o intreita pregatire:
 a) Pregatirea Darurilor de paine si de vin aduse de credinciosi, in vederea sfintirii si prefacerii lor
(prima parte a Liturghiei, la Proscomidie);
b) Pregatirea preotului liturghisitor pentru ca sa poata savarsi slujba jertfei celei fara de sange
(incepe dinainte de slujba si continua in tot timpul Sf. Lit.);
c) Pregatirea credinciosilor care iau parte la Lit., pentru a se face vrednici de impartasire (incepe
dinainte și se desavarseste in cursul Sf. Lit.).
Acest scop de tripla pregatire (a Darurilor, a slujitorilor si a credinciosilor) este des formulat in
insusi textul liturgic, mai aless in rugaciunile pe care preotul le citeste in taina.
2. Caracterul de jertfă al Liturghiei
Cultul BO are caracter sacrificial, intemeintu-se pe ideea sacrificiului; este una din deosebirile
esentiale dintre cultul BO, BRC si protestante. Sf. Lit. este slujba dumnezeiasca in care se aduce jertfa
cultului Legii celei Noi. Esenta si punctul culmionant al Lit. este Jertfa euharistica pe care Bis. crestina
o aduce lui Dumnezeu.
Credinca ca prin Sf. Lit. se aduce in Biserica o jertfa adevarata o afirma in unanimitate toti Sf.
Parinti si teologii de dinainte de reforma (dupa sec. 16, reformatorii au pus in discutie caracterul de
jertfa). Valoarea si caracterul de jertfa sunt accentuate chiar in Liturghierul ortodox, mai ales in acele
numeroase rugaciuni in care preotul se roaga lui Dumnezeu sa-l invredniceasca a-I aduce jertfa.
3. Raportul dintre jertfa Mantuitorului si jertfa liturgica
Se poate vorbi numai in chip impropriu de un raport intre jertfa Crucii si jertfa din Liturghie, caci
notiunea de raport presupune 2 termeni deosebiti (2 jertfe deosebite). De fapt, intre cele 2 jertfe exista
nu numai o stransa legatura, ci si o adevarata identitate: jertfa din Liturghie este, in esenta ei, una si
aceeasi cu cea de pe cruce.
Nicolae Cabasila: unitatea celor 2 jertfe rezulta din identitatea Mantuitorului atat ca savarsitor,
cat si ca dar de jertfa in ambele cazuri. Lucrul acesta reiese limpede, daca disecam notiunea de jertfa
liturgica in elementele ei componente:
a) Cine este savarsitorul acestei jertfe; b) Care este materia sau darul de jertfa; c) Cui se aduce
aceast jertfa / cine e primitorul ei.
a) In liturghie, adevaratul preot sacrificator este Mantuitorul. Preotul slujitor nu este decat un
instrument al lui Hristos. Hristos este Cel care sfinteste, prin gura si mainile preotului, darurile de
paine si de vin. El le preface cu puterea Sf. Duh in adevaratul Sau Trup si Sange; si tot El este Acela
care le ofera Tatalui, ca dar de jertfa din partea Bisericii.
b) Darul de jertfa adus lui Dumnezeu in Liturghie este acelasi cu cel adus de Hristos pe cruce,
adica Sf. Sau Trup si Sange.
c) Primitorul jertfei din Liturghie este acelasi cu al celei de pe Golgota. Conform doctrinei
stabilite de sinoadele din C-pol, jertfa de pe cruce a fost adusa nu numai Tatalui si Sf. Duh, ci Sf.
Treimi, deci si Fiului. In Liturghie, ca si pe cruce, Mantuitorul apare deci atat ca dar de jertfa cat si ca
savarsitor si totodata primitor al jertfei.
Acest intreit rol al Mantuitorului este formulat in rugaciunea cititaa de preot in taina in timpul
Heruvicului – Hritos aduce si primeste jertfa liturgica ca Dumnezeu si Se aduce jertfa ca om.
Liturghia ca forma de prelungire a sacerdotiului Mantuitorului in Biserica
Deosebiri de forma sau de aparenta externa:
a) Jertfa de pe Golgota s-a adus in chip sangeros, moarte fizica ; cea din Liturghie in mod nesangeros,
Liturghia fiind o slujba cuvantatoare fara de sange.
b) Jertfa de pe Cruce a fost adusa de Hristos singur pt mantuirea oamenilor, ea a fost jertfa Sa proprie,
pe cand cea din Liturghie este adusa nu numai din partea Lui ci si din a Bisericii si obstii
credinciosilor. Biserica jertfeste si ea cu Hristos si se aduce ca jertfa o data cu El, prin mijlocirea
preotului sfintitor.
c) Jertfa sangeroasa de pe Cruce s-a adus intr-un singur loc si o singura data pt totdeauna ; cea din
Liturghie se adece de-a pururi si pretutindeni unde sunt Biserici si altare crestine.
Liturghia nu este o repetare sau reinnoire a Patimilor de pe Cruce. Jertfa noastra este intocmai
cu cea de pe Cruce. Actul in care cele doua jertfe se intalnesc, se identifica sau se contopesc intr-una
singura, este prefacerea in Sfantul Trup si Sange a elementelor euharistice care constituie temelia
materiala a Jertfei din Liturghie. Darurile care se prefac pot fi multe, dar Sfantul Trup si Sange, in care
ele se prefac, este si ramane totdeauna unul si acelasi : Trupul si Sangele cu care S-a nascut din Sfanta
Fecioara, cu care a trait pe pamant, cu care a patitmit, S-a ingropat, cu care a inviat si S-a inaltat la
ceruri, unde sade si acum in slava, de-a dreapta Tatalui.
d) Jertfa din Liturghie este o reproducere, o forma de prelungire in timp, de actualizare/perpetuare in
mijlocul nostru a prezentei lui Hristos, Cel junghiat o data pt totdeauna. Este mijlocul si prilejul de
aplicare individuala a roadelor jertfei universale si generale de pe cruce, adusa de Mantuitorul. Prin
jertfa nesangeroasa, noi dobandim roadele celei sangeroase. In raport cu Jertfa de pe Golgota, Sfanta
Euharistie este o jertfa relativa. Este centrul activitatii Lui in Biserica. Este mijlocul prin care El se
afla vesnic impreuna cu noi ; si totodata o forma de anticipare a Parusiei Sale, de preinchipuire si
pregustare a bunatatilor de la masa cereasca pe care El o rezera celor ce-L iubesc. Mantuitorul este in
acelasi timp impreuna cu Dumnezeu-Tatal in ceruri si impreuna cu noi in mod spiritualm, sub chipul
Sfintelor Daruri.

B. LITURGHIA CA FORMA DE CULT SI CENTRU AL CULTULUI DIVIN ORTODOX

1.Liturghia ca centru al cultuli divin public ortodox
In ortodoxie Sfanta Liturghie este cea mai importanta dintre toate unitatile componente ale
cultului divin ; este temelia, centrul, miezul intregului cult ortodox (asa cum jertfa de pe Cruce a fost
faptul cel mai de seama din istoria mantuirii lumii).
Sfera notiunii de cult este mai larga si mai cuprinzatoare decat cea de Liturghie ; in aceasta intra
atat slujba Sfintei Liturghii cat si toate celelalte slujbe si randuieli sfinte ale Bisericii + orice
act/atitudine menite sa exprime sentimentele noastre de respect, adoratie, multumire sau cerere fata de
Dumnezeu.
Cele sapte Laude constituie o introducere la slujba Sfintei Liturghii ; mai toate tainele si
ierurgiile stau in legatura directa/indirecta cu Sfanta Liturghie (unele se savarsesc in timpul acesteia,
randuiala altora este indisolubil impletita cu cea a Liturghiei etc.). Imprejurul Sfintei Liturghii
graviteaza toate formele si manifestarile mai de seama ale cultului ortodox, care isi intemeiaza puterea
+ efectele sale sfintitoare pe jertfa Mantuitorului (actualizata in Liturghie).
2.Liturghia ca forma a cultului de adoratie
Liturghia este nu numai izvorul si temelia Sfintelor Taine+ierurgii, ci si ce mai importanta dintre
toate slujbele. Fiind instituita de Mantuitorul ea este sg slujba de origine divina ; se poate spune ca
Mantuitorul Insusi a savarsit prima Sfanta Liturghie. Liturghia este mai mare ca cele sapte laude prin
faptul ca prin cele sapte Laude, noi aducem lui Dumnezeu numai rugaciune (cerere, lauda, multumire),
pe cand prin Liturghie aducem ceva mai mult : jertfa.(expresia deplina a cultului suprem de latrie).
Aceasta constituie actul central si scopul de capetenie al Liturghiei. Liturghia reprezinta forma
cea mai inalta si desavarsita a cultului nostru de adoratie : -mai intai pt ca savarsitorul adevarat al
acestei jertfe este Hristos Insusi ; El jertfeste si Se jertfeste in Liturghie pt noi si in unire cu noi.
- al doilea, darul nostru de jertfa este ce s-ar putea aduce mai de pret lui Dumnezeu : insusi Trupul si
Sangele neprihanit si nepretuit al Fiului Sau. Omenitatea din persoana divino-umana a lui Iisus este tot
ce a creat Dumnezeu mai sfant si mai curat si mai desavarsit ; opera cea mai de pret a lui Dumnezeu.
Darurile aduse de credinciosi ne inchipuie pe noi.
Dupa sfintirea, prefacerea lor, natura omeneasca este deci oferita lui Dumnezeu ca jertfa pt noi.
Pt ca cele doua firi sunt indisolubil unite si nedespartite in aceeasi persoana, noi le oferim pe
amandoua deodata ca jertfa lui Dumnezeu-Tatal, o data cu Iisus, sau mai bine zis prin El, prin
mijlocirea Lui.
a) Liturghia este sublimul imn de slava si de lauda pe ca il putem aduce lui Dumnezeu pt perfectiunile,
puterea si majestatea Sa.
Dar prin Liturghie nu cinstim numai pe Dumnezeu, ci si pe Sfinti. Liturghia este forma suprema
de exprimare nu numai a cultului de adoratie, ci si a celui de veneratie. Ea prilejuieste cea mai mare
bucurie pe care o putem face ingerilor si Sfintilor si cea mai aleasa cinstire pe care le-o putem da.
Jertfa se aduce desigur doar lui Dumnezeu nu si fapturilor.
b) Liturghia este supremul prinos de multumire, adica expresia desavarsita a sentimentelor noastre de
recunostinta fata de Dumnezeu, pt binefacerile primite de la El. Jertfa = manifestarea + dovada
sublima a milostivirii bunatatii si iubirii divine fata de oameni.
De aceea ea se numeste Euharistie, adica slujba de multumire, obiectul rugaciunilor ei fiind
exprimarea recunostintei noastre fata de Dumnezeu.
c) in al treilea rand, Liturghia este cea mai eficace jertfa de impacare cu Dumnezeu sau pt ispasirea si
iertarea pacatelor noastre ; pt ca prin ea se ofera lui Dumnezeu acelasi pret de rascumparare care s-a
oferit pe cruce, adica Sangele nepretuit al Fiului Sau.
3. Liturghia ca forma a rugaciunii de cerere (mijlocire)
Liturghia este cea mai puternica rugaciune de cerere/mijlocire. Este supremul mijloc de a-L
implira si indupleca pe Dumnezeu in favoarea noastra, sau a mortilor nostri, pt care aducem daruri la
Liturghie. Rugaciunile noastre, unite cu cu ale preotului liturghisitor, capata in Liturghie o putere
deosebita. Ele se unesc cu acelea – infinit superioare si mai cu trecere ale lui Iisus, Care prin Jertfa Sa,
mijloceste El Insusi langa Dumnezeu-Tatal pt implinirea cererilor noastre.
Liturghia ne ofera mijlocul cel mai bun pe care-l avem la indemana pentru a mijloci usurarea de
pacate, mangaiere si odihna raposatilor nostri dragi « Celor adormiti le sunt mai de folos Liturghiile,
iar celelalte (pomeniri, milostenii) ii ajuta mai putin »( Sf Simeon al Tesalonicului). Prin Liturghie se
intretine si sentimentul de comuniune a sfintilor, adica legatura de iubire care ii uneste pe cei vii cu cei
morti si cu Sfintii din ceruri, facand din toti un singur trup : Trupul tainic al Bisericii lui Hristos.

C. SIMBOLISMUL SF LITURGHII
1. Liturghia Bisericii primare ca « mister » al patimii si mortii Domnului
Randuiala Sfintei Liturghii constituie nu numai un sublim mijloc de sfintire, nu numai
rugaciunea prin excelenta a Bisercii si cultul suprem adus de ea lui Dumnezeu, ci si o minunata forma
de reprezentare simbolica, de comemorare/ reinnoire mistica si sacramentala a istoriei mantuirii.
Liturghia crestina a fost considerata dintru inceput ca o « anaminis » adica o pomenire,
amintire/comemorare a crucii, a patimilor si a mortii Domnului. Aceasta comemorare nu era conceputa
ca ceva simbolic, ci ca un adevarat mister, adica o actualizare efectiva a patimilor Mantuitorului,
reimprospatate in fata ochilor nostri, sub forma de drama liturgica. Crestinii participa la aceasta drama,
o retraiesc si beneficiaza de efectele ei salutare.
Forma ei originara si cea mai simpla (de masa liturgica), Liturghia crestina era o anamneza a
patimii si mortii Mantuitorului. Dar Patimile, nu pot fi separate de momentul Invierii si Inaltarii, astfel
ca anamneza vechilor anaforale liturgice rasaritene infatiseaza Liturghia ca pe o forma de comemorare
a tuturor evenimentelor dintre Patima si Parusie.
2. Extinderea simbolismului mantuirii in randuiala Liturghiei
Cu timpul, ritualul Liturghiei, a inceput sa comemoreze si celelalte episoade din istoria mantuirii,
anterioare Patimilor. Au fost adaugate catorva acte liturgice pe langa sensurile lor directe/literale si
cateva sensuri derivate, superioare. Dintre acestea, unele sunt sensuri istorico-simbolice, care amintesc
amanunte din viata Mantuitorului dinainte de Inaltare, iar altele sunt sensuri spirituale, care ne duc cu
gandul la realitatile din viata viitoare. Liturghia devine astfel : recapitulare a intregii iconomii a
mantuirii. La acestea se adauga sensuri dogmatice si morale, adica cele legate de doctrina sau de
invatatura de credinta si morala a Bisericii.
3. Scopul si efectul simbolismului liturgic
Scopul pe care il urmareste acest simbolism liturgic este efectul psihologic binefacator, pe care il
exercita asupra sufletelor noastre. Infatisand istoria sfanta a mantuirii in chipul cel mai viu/sugestiv cu
putinta, simbolismul liturgic urmareste sa-i impresioneze mai adanc pe credinciosii prezenti, sa
retraiasca aievea drama mantuirii, sa destepte in ei gandurile si simtamintele adecvate.
Sensurile simbolico-mistice ale randuielii Sf Liturghii pot exercita o influenta purificatoare si
iluminatoare asupra sufletelor celor care participa la ea. Ii pregateste in vederea realizarii scopului
ultim al Liturghiei : impartasirea cu Sfintele Daruri, unirea tainica cu Hristos euharistic. « Acestea ne
sfintesc intr-un indoit chip. In primul rand prin insasi puterea pe care o au rugaciunile, citirile,
cantarile…Astfel rugaciunile ne intorc cu gandul catre Dumnezeu, mijlocindu-ne iertarea pacatelor ;
cantarile il fac sa Se milostiveasca si sa Se indure spre noi ; in sfarsit citirile din Sfanta Scriptura,
care ne invata atat bunatatea si iubirea de oameni ai lui Dumnezeu..sadesc si aprind in sufletele
noastre nu numai iubirea ci si teama fata de El, facandu-ne mai zelosi intru pazirea poruncilor Sale
»(Sf Nicolae Cabasila ? ).
In al doilea rand, rug, citirile, cantarile ne sfintesc prin aceea ca intr-insele noi vedem cu
inchipuirea pe Hristos, lucrarea si patimile Lui pt noi.
Astfel intreaga slujba este o icoana care ar infatisa un singur trup al lucrarii Mantuitorului in
lume. Antifoanele + cele care se rostesc la Proscomidie, inchipuie cea dintai treapta din lucrarea
mantuiritoare a lui Hristos ; iar cele de dupa antifoane, urmatoarea treapta.
Toate cele ce se savarsesc la Sf. Liturghie ne duc cu gandul la lucrarea mantuitoare a lui Hristos,
pt ca privelistea ei fiind in fata ochilor nostri, sa ne sfinteasca sufletele si astfel sa devenim vrednici de
primirea Sfintelor Daruri. Ea nu sadeste alte simtaminte, ca acelea care le avem prin credinta in
Hristos, ci le pastreaza pe cele existente, le improspateaza si le sporeste, facandu-ne mai tare in
credinta, fierbinta in evlavie si iubire.
Ce aceste simtaminte trebuie sa ne apropiem de cele Sfinte. Nu este de ajuns sa inveti o data si
apoi sa cunosti ce a facut Hristos, ci trebuie ca in timpul Sf Liturghii sa ne atintim spre ele ochii
cugetului si sa le contemplam.
D. SIMBOLISMUL PROSCOMIDIEI
Proscomidia = randuiala alegerii, pregatirii, afierosirii Darurilor de paine si vin pt Sf. Jertfa. Ea
este actiunea sacramentala in timpul careia si prin care materia bruta destinta Sf Jertfe este prelucrata,
ridicata la starea si calitatea de Cinstite Daruri, gata sa fie sfintite si prefacute in Sf. Trup si Sange.
 1.Semnificatia simbolica a materiei Sfintei Jertfe
Rostul si semnificatia simbolica a materiei Sfintei Jertfe :
a) De ce paine si vin amestecat cu apa ?
-intai, pt ca aceasta materie este de institutie divina (la Cina cea de Taina, El a folosit vin si paine)
-al doilea, pt ca painea si vinul sunt alimente care constituie numai hrana omului, si inca hrana de
capetenie. Ele simbolizeaza existenta lui fizica in chipul cel mai expresiv, potrivit (paine= trupul
omenesc, vinul = sangele). Prin urmare darurile de paine si vin simbolizeaza pe de o parte insasi fiinta
trupeasca si sufleteasca, pe care ei o aduc ca drept jertfa lui Dumnezeu, sub aceasta forma.
Painea si vinul (facute din mai multe boabe stranse laolalta + ciorchini si boabe de struguri
zdrobite in aceleasi teasc) simbolizeaza unitatea/comuniunea spirituala, care ii leaga pe toti membrii
Bisericii, facand din toti un sg trup.
Apa turnata in vinul de Proscomidie, este elementul care astampara setea omului si se foloseste
pt curatenia corporala. Dupa o veche interpretare, ea ii simbolizeaza pe credinciosii laici, iar
amestecarea cu vin = incorporarea acestora la Hristos.
b) De ce aluat dospit si nu zima ?
-- intai pt ca o astfel de paine a intrebuintat Mantuitorul Insusi la Cina cea de taina.
-- al doilea pt ca paine adevarata, dospita cu aluat, simbolizeaza mai bine sufletul desavarsit si
intruparea desavarsita a Domnului fiind facuta din trei elemente care reprezinta si cele trei parti ale
sufletului si cinstea Sfintei Treimi, adica :
-- faina cu aluat (suflet), apa (botezul), sarea (« voi sunteti sarea pamantului… »)
Aducem aici paine dospita pt ca ea simbolizeaza desavarsit trupul Domnului care se preface prin
sfintire.
-- al treilea aducem paine dospita, pt ca trebuie sa ne deosebim de evreii care isi fac Pastile cu azima
-- al patrulea Jertfa lui Melchisedec, cea mai desavarsita din preinchipuirile VT, s-a adus tot cu paine
dospita, nu azima.
c) Paine folosita la Proscomidie, poarta insa forma si denumirea de prescura (prescura=ofranda,
jertfa,aducere). Sunt facute in forma rotunda (mai rar), simboliz. rotunjimea pamantului, dar de cele
mai multe ori in forma de cruce cu patru cornuri (cele patru laturi ale intregii lumi, pt care S-a intrupat
Domnul, cat si cele 4 brate ale Crucii, pe care El a fost rastignit). Prescurile cu 4 cornuri, ne amintesc
de cele 5 paini cu care Mantuitorul a saturat in chip minunat multimea in pustie. De aceea s-a si fixat
numarul reglementar de cinci pt prescurile de la Proscomidie. Sunt si prescuri cu 3 cornuri, care
simboliz Sfanta Treime.
2. Simbolismul ritualului pregatirii Sf. Agneț - ritualul / lucrarea sfanta a Prosomidiei.
Spalarea mainilor preotului simbolizeaza curatia trupeasca si sufleteasca ceruta preotului; il
arata si formula sacramentala pe care preotul o rosteste in timpul spalarii (fragment din Ps. 25).
Talcuitorii bizantini atribuie pregatirii Sf. Agneț, care constituie partea principala a Proscomidiei,
un dublu simbolism: unul in legatura cu Nasterea si altul cu Patimile si moartea:
a) Simbolismul Nasterii – prima prescura, din care se scoate Sf. Agneț, incpuie pe Sf. Fecioara,
din care S-a nascut Hristos, iar scoaterea Sf. Agneț din prescura inseamna intruparea / nasterea
Domnului din Sf. Fecioara.
Sf. Agneț, pecetea scoasa din prescura, inchipuie trupul omenesc al Mantuitorului. Gr. agnos =
miel, pentru ca Mantuitorul, prin analogie cu mielul pascal, a fost vazut dinainte de Isaia, ca un miel de
jertfa, iar Sf. Ioan Botezatorul L-a numit chiar „Mielul lui Dumnezeu Care ridica pacatele lumii”.
Proscomidiarul – inchipuie locul Nasterii, iar discul pe care se aseaza Sf. Agent, este pestera in
care S-a nascut. Steluța, care se aseaza peste disc, aduce aminte de steaua aratata la Nastere.
Acoperamintele, care se pun peste Daruri, simbolizeaza scutecele, iar tamaierea Darurilor insamna
ofranda omagiului de smirna si tamaie. Acoperirea Darurilor si ramanerea lor tainica la proscomidiar
pana la vohodul mare = vremea necunoscuta a vietii lui Iisus.
b) Rastigirea, patimile si moartea. Simbolismul acesta e mai evident in formulele sacramentale
folosite la Proscomidie, incepand chiar cu „Intru pomenirea Domnului...”, formula care arata ca tot cea
ce se face la Sf. Lit se face pentru implinirea poruncii date de Hristos Apostolilor pentru pomenire.
Proscomidiarul = Golgota; Copia (cutitul) = lancea; Scoaterea Sf. Agneț = strpungerea crucișă si
impungerea cu copia = rastignirea Lui; acoperamantul discului = giulgiul, iar Aerul = piatra pusă
deasupra mormantului.
Vinul si apa = sangele si apa care au curs din coasta Domnului, care au devenit cele 2 izvoare ale
vietii Harului: apa Botezului si sangele Sf. Euharistii. Sf. Potir = paharul folosit la Cina cea de taina,
cat si vasul cu fiere si otet.
Sf. disc = patul pe care Iosif si Nicodim au asezat trupul Domnului. Buretele = buretele imbibat
cu otet si fiere. Iar cadirea = imbalsamarea trupului Domnului. Maica Domnului este prezenta prin
mirida triunghiulara asezata de-a dreapta Sf. Agneț.
3. Scopul si semnificatia miridelor
La sfarsitul Proscomidiei, Sf. Agnet si vinul din potir devin „Cinstitele Daruri”, inchinate lui
Dumnezeu. Totusi, atata vreme cat raman la proscomidiar, ele nu se prefac inca in Trupul si Sangele, ci
sunt numai un simbol. Toate cele savarsite la Proscomidie au deci un caracter figurativ sau simbolic.
Ritualul Prosomidiei constituie o forma sacramentala de anticipare a adevaratei pomeniri a mortii
Mantuitorului care va urma.
In jurul Sf. Agneț se aseaza pe sf. disc miridele / particlele de paine scoase din celelalte prescuri:
Cea dintai, pentru Sf. Fecioara, e mai mare si se aseaza de-a dreapta Sf. Agneț, asa cum si ea
sade in cer de-a dreapta Fiului.
Urmatoarele 9 miride, mai mici, se scot in cinstea sfintitlor, impartiti in0 cete, dupa chipul celor
9 cete ale iararhiei ceresti a sfintilor ingeri. Ele reprezinta deci multimea sfintilor care alcatuies
Biserica triumfatoare din ceruri. In sfarsit, cele mai mici se scot pentru credinciosii vii si morti,
reprezentandu-i pe membrii Bisericii luptatoare.
In scopul aducerii acestor miride este o diferenta: Cele dintai se scot si se aduc „intru cinstirea si
pomenirea sfintilor” = ele reprezinta forma cultului de veneratie pe care o dam sfintilor / rugaciunea de
multumire pe care o aducem lui Dumnezeu pentru slava cu care El i-a incununat pe sfinti.
Celelalte se scot spre „pomenirea si iertarea pacatelor” credinciosilor vii si morti. Sunt o forma a
rugaciunii noastre de cerere, prin care mijlocim mila lui Dumnezeu in favoarea celor pe care-i
pomenim.

4. Simbolismul eclesiologic si eshatologic al Proscomidiei

Felul gemetric in care Sf. Agneț si miridele se aseaza pe sf. disc are un sens mistic si
eclesiologic. Sf. Agneș si miridele reprezinta acum Biserica universala din toate timpurile si locurile
(pamant + cer) = familia spirituala a tuturor fiilor lui Dumnezeu, stransa in jurul lui Hristos.
Sensul acesta eclesiologic il formuleaza mai ales Simeon al Tesaonicului, care spune ca la Sf.
Proscomidie, vedem pe Insusi Iisus si intreaga Biserica a Lui.
In sens mistic, proscomidiarul si sf. disc = tronul Mantuitorului ca imparat in mijlocul Bisericii
Sale si Scaunul Sau la judecata. Sf. Disc, cu sf. Agneț si miridele = imaginea eshatologica a judecatii
din urma.
E. Explicarea Liturighiei Catehumenilor
 1. Inceputul Liturghiei pana la vohodul cu Evanghelia
a) „Vremea inceperii Liturghiei”, ritualul inchinarii preotilor pentru inceperea slujbei, inchipuie
timpul prezis de Isaia al nasterii lui Ioan si a lui Hristos. Proetul rosteste si cantarea de slava a ingerilor
la Nasterea Domnului. Inainte de aceasta, preotul rosteste rugaciunea de invocare a Sf. Duh, deoarece
cu puterea harului Sf. Duh se savarsesc toate actele sfinte.
b) Liturghia incepe cu formula de binecuvantare (Binecuvantarea mare) pentru ca, din diferitele
forme ale rugaciunii, cea dintai cu care se cuvine sa ne apropiem de El este rugaciunea de slavire, din
care fac parte si formulele de binecuvantare.
Prin aceasta formulam preamarim imparatia lui Dumnezeu, pentru a carei intemeiere a venit pe
pamant Mantuitorul Hristos si ne bucuram de Dumnezeirea in Treimea Persoanelor.
Comparand formulele de binecuvantarea dintre Vecernie, Utrenie si Sf. Liturghie putem observa
o gradatie in revelarea misterului Sf. Treimi. La vecernie aminteste treapta cea mai de jos, in care
omenirea stia doar ca Dumnezeu exista si ca e unul singur. La Utrenie, avansam pe o treapta
sueprioara, in care, datorita prorocilor, omenirea facuse un progres in cunoasterea lui Dumnezeu (ca El
are 3 fete). La Liturghie, ne aflam in epoca in care s-au revelat cele 3 Persoane si cum se numesc.
c) In timpul binecuvantarii, preotul face semnul Sf. Cruci peste antimis cu Sf. Evanghelie, care îl
inchipuie pe Hritos sezand pe tronul slavei Sale. Acest get arata ca sf. slujba se savarseste spre
pomenirea jertfei de pe cruce si ca prin Sf. Evanghelie si Sf. Cruce a intemeiat Hristos Imparatia lui
Dumnezeu pe pamant (sunt cele 2 simboluri ale crestinismului).
d) Usile imparatesti si dvera sunt deschise = semn ca slujba reprezinta epoca revelatiei depline a
misterului mantuirii prin venirea Mantuitorului, Care ne-a deschis portile raiului. Dupa ce se da
binecuvantarea, usile se inchid, insa dvera nu, semn ca taina intruparii si a Nasterii ramane deocamdata
necunosca oamenilor, fiind descoperita numai ingerilor, pastorilor, magilor si celor din preajma
Pruncului, care se afla acum la proscomidiar.
e) Antifoanele ne duc cu gandul tot la vremea cand Mantuitorul venise pe pamant, dar ramasese
in afmosfera vietii umile din Nazaret, dupa cum si Cinstitele Daruri raman acoperite in taina.
Antifoanele reprezinta vremea de dinainte de Ioan Botezatorul, cand era inca nevoie de proroci care sa
vesteasca venirea Domnului.
De aceea, versetele din psalmi sunt alese de regula din psalmii profetici, in care se proroceste
venirea Domnului, iar cantaretii = prorocii si psaltii Legii Vechi. antifoanele sunt 3, in cinstea Sf.
Treimi.
f) Fericirile, care alcatuiesc ultimul antifon fac parte din prima cuvantare tinnuta de Mantuitorul
(Predica de pe munte) si reprezinta zorile lucrarii publice a Mantuitorului.
g) Deschiderea usilor imparatesti arata ca Mantuitorul iese din viata nescunoscuta si Se
descopera.
2. Vohodul mic
Iesirea sf. slujitori cu Sf. Evanghelie = epifania Domului sau aratarea Sa in lume, mai intai prin
botezarea Sa in Iordan, cand a fost marturisit de Tatal, apoi prin inceperea activitatii publice.
a) Sf. Evanghelie = Hristos Insusi (cuprinde cuvintele si istoria Sa). De aceea se canta „Veniti sa
ne inchinam si sa cadem...” si preotul o saruta in semn de respect, ca si cand ar saruta mana / picioarele
Sale.
 b) Luminile care sunt purtatea inaintea Evangheliei = insasi lumina spirituala adusa de Hristos
prin Evanghelie, iar purtatorii = prorocii Legii Vechi, in special pe Ioan Botezatorul.
c) Intelepciune, Drepti = isi are originea in partile Rasaritului, unde crestinii ascultau sf. slujba
stand pe jos. Prin aceste cuvinte, preotul spunea credinciosilor ca se cuvinte sa-L intampinam pe
Hristos si sa acultam cuvantul Lui stand drepti, in semn de respect.
Cuvantul „drepti” se refera deci la atitudinea sau tinuta fizica a credinciosilor, nu la cea
sufleteasca sau morala. Prin aceast formula se atrage luare-aminte asupra tuturor momentelor din
slujba care este prezent mistic Hristos in mijlocul nostru. Se repeta si la citirea Sf. Evanghelii.
3. Trisaghionul liturgic
Imnul „Sfinte Dumnezeule” care se canta dupa vohodul mic e imprumutata parte din cantarea
ingerilor, parte din cantarea sfintilor psalmi ai prorocului si e alcatuita de Biserica lui Hristos, fiind
inchinata Sf. Treimi. Cuv. Sfinte, cantat de 3 x, este din imnul Serafimilor, iar cuvintele: Dumnezeule,
fara de moarte – psalmul lui David. Alegerea si adosul acestor cuvinte (+ adaosul cererii miluieste-ne
pe noi) sunt opera Bisericii.
Aceasta arata legatura dintre VT si NT si faptul ca ingerii si omaneii s-au unit intr-o singura
Biserica prin venirea lui Hristos. De aceea, dupa ce Sf. Evanghelie a fost aratata si dusa in altar,
cantam imnul acesta cu glas tare, pentru ca Hristos ne-a asezat impreuna cu ingerii.
In sens mistic, Trisagionul = unirea Bisericii triumfatoare cu cea luptatoare, a cerului cu
pamantul, a ingerii cu oamenii, unire realizata prin intruparea Fiului. El ne sugereaza si prezenta
mistica a sf. ingeri la slujba pe care o inaltam.
La Liturghia obisnuita, imnul Sf. Dumnezeule se canta de 3 x in cinstea Sf. Treimi, la slujba in
sobor de 6 x, iar la cea arhiereasca de 9 x, dupa numarul celor 9 cete ingeresti (alternand cu
credinciosii = lauda neintrerupta a lui Dumnezeu din partea bisericii ceresti si pamantesti).
4. Lecturile biblice
a) Apostolul = trimiterea la propovaduire a Sf. Apostoli, fie cea dintai, indata dupa alegerea lor
sau cea definitiva, dupa Inviere (Mt. 28, 19).
b) Cadirea / tamaierea din timpul Apostolului se face in cinstea Sf. Evanghelii care urmeaza sa
fie citita si simbolizeaza pe Sf. Apostoli si mireasma invataturii dumnezeiesti raspandite de ei. Dupa
unii, cadirea simbolizeaza darul Sf. Duh, dat prin Evanghelie tuturor.
c) Citirea Sf. Evanghelii inchipuie aratarea deplina a lui Hristos in lume, propovaduind. De
aceea, inainte si dupa, se canta „Slava Tie, Doamne...”.
Din momentul iesirii cu Sf. Evanghelie, Lit. devine o treptata epifanie a prezentei mistice a lui
Hristos intre noi, mai intai in simboluri iar apoi, prin Sf. Daruri, in realitatea Sf. Sau Trup si Sange. De
aceea elementele tipice, preinchipuitoare din VT, existente pana acum in randuiala Lit. incep sa dispara
treptat pentru a face loc celor simbolice si mistice din NT.
Prezenta simbolico-mistica a lui Hristos in mijlocul nostru devine mai perceptibila in faza
urmatoare a Lit., cand se citesc pericopele din Apostol si Evanghelie. De aceea mai intai ni se arata Sf.
Evanghelie inchisa, inchipuind epifania Domnului de la Botez.
Dupa aceea, citirile din Scriptura = aratarea vadita a Mantuitorului, cand El vorba tuturor in
public si S-a facut cunoscut nu numai prin cele graite de El, ci si prin cele invatate de Apostoli (de
aceea se citeste mai intai Apostolul). Apostolul se citeste mai intai pentru a arata ca manifestarea
Domnului in lume s-a facut treptat.
5. Partea finala a Liturghiei catehumenilor
a) Desfacerea sf. antimis in timpul ecteniei pentru catehumeni = saparea sau pregatirea
mormantului, pe care Iosif l-a daruit pentru ingroparea Domnului.
b) Strnagerea miridelor de pe sf. antimis cu buretele = unirea catehumenilor cu Biserica, unire
pentru care ne rugam in timpul ecteniei; semnul Sf. Cruci, facut de preot cu buretele = pecetluirea
mormantului.
c) Concedirerea catehumenilor = sens mistico-eshatologic: ea simbolizeaza vremea sfaristului
lumii si despartirea celor drepti de cei pacatosi, pentru ca Lit. credinciosilor in care se va face unirea de
taina cu Hristos e simbolul gustarii fericirii pline, de care se vorb bucura dreptii.
d) Inchiderea usilor imparatesti si a dverei dupa citirea Evangheliei inlocuieste inchiderea usilor
bisericii de odinioara, dupa concedierea catehumenilor. In sens eshatologic = sfarsitul celor pamantesti
si intrarea dreptilor la ospatul de nunta a lui Hristos, dupa judecata viitoare.
F. Explicarea Liturghiei Credinciosilor
1. Partea introductiva
Imnul heruvimic are un sens mistic, pe care il exprima si textul: noi ii inchipuim acum, in mod
tainic, pe heruvimii din ceruri, deoarece ne pregatim ca si ei sa-L primim pe Imparatul tuturor, Care va
aparea, la Vohod si Caruia Ii cantam aliluia! Atmosfera de mister e sporita prin cadirea din timpul
Heruvicului.
2. Vohodul mare / iesirea cu Cinstitele Daruri
Dupa unii, inchipuie ultimul drum facut de Domnul inainte de Patima si moartea Sa, din Betania
in Ierusalim, intrarea Sa triumfala in Cetatea Sfanta. Dupa altii, inseamna chiar alaiul funebru de la
rastignirea si ingroparea Domnului.
Proscopmidiarul = locul rastignirii, Sf. disc = patul pe care a fost pus si purtat trupul Sau.
Purtatorii Cinstitelor Daruri ii reprezinta pe Iosif si Nicodim, care au coborat trupul Sau de pe cruce.
De aceea, preotii care insotesc pe protos poarta in maini uneltele de tortura ale Patimilor: cruci, copia,
lingurita, burretele, insotinud-l pe Domunl pe drumul Calvarului.
Pomenirile sunt rugamintile talharului celui drept rasignit odata cu Iisus, care-L ruga pe Domnul
si care a primit fagaduinta Raiului.
Altarul si Sf. Masa = gradina in care era sapat mormantul Domunlui. Sf. antimis = mormantul
insusi, iar asezarea Cinstitelor Daruri pe el = punerea in mormant.
Acoperamantul discului = marama pusa pe fata Lui; acoperamantul potirului = giulgiul; Aerul =
piatra de la intrarea mormantului. Cadirea Darurilor = aromele cu care a fost uns trupul si miresmele
aduse. Steluta = pecetea pusa pe piatra mormantului. Inchiderea usilor imparatesti simbolizeaza
pogorarea Domnului la iad cu sufletul, iar inchiderea dverei = intarirea mormantului cu straja.
Momentele celor 2 vohoduri (cu Evanghelia si cu Darurile) corespund cu momentul rostirii
imnului „Lumina lina” din Vecernie si cu momentul doxologiei din Utrenie. La vecernie, salutam
aparitia luminii de seara, menita sa risipeasca intunericul noptii; la Utrenie, salutam aparitia luminii de
zi, iar la sf. Ceasului I Il invocam pe Hristos. In ambele azuri, lumina naturala Il simbolizeaza tot pe
Hristos. La cele 2 vohoduri, El apare lumii mult mai aproape. La vohodul mic este intruchipat de Sf.
Evanghelie, iar la Vohodul mare apare sub forma Cinstitelor Daruri, care se vor preface in Trupul si
Sangele Sau.
Vohodurile din slujbele seriviculu idivin zilnic simbolizeaza o treptata revelare / epifanie
mistico-simbolică a Mantuitorului in lume.
3. Partea pregatotiroare pentru savarsirea jertfei
Are ca scop pregatirea preotilor si a credinciosilor pentru participarea lor cu vrednicie la
aducerea Sf. Jertfe. Cuprinde 3 subdiviziuni, care reprezinta treptele / conditiile pentru participarea cu
vrednicie:
a) Rugaciunea, exprimata prin ectenia care urmeaza („Sa plinim rugaciunea noastra...”);
b) implinirea poruncii crestine a dragostei, concretizata in ritualul sarutarii pacii;
c) Marturisirea credintei, care se face prin rostirea Crezului.
Dupa prima etapa, aceea a rugaciunii, urmeaza indepmnul „Sa nu iubim unii pe altii... = porunca
data de Hristos tuturor Sf. Apostolilor. Aceasta ne spune ca iubirea dintre noi e una din conditiile fara
de care nu putem lua parte cu vrednicie la aducerea Sf. Jrtfe.
Rostirea crezului inseamna ca, in afra de iubire, ni se cere si credinta dreapta, spre a putea
praticipa cu vrednicie.
Cuvintele „Usile, usile...”, cu care se introduce rostirea Crezului erau adresate ostiarilor care
pazea usile de intrare a bisericii; astazi, ele au intelesul unui indemn spre ascultare a Crezului.
Deschiderea dverei inaintea Crezului arata ca ni se lasa vederea spre altar, sa putem marturisi
credinta chiar inainte tronului lui Dumnezeu, aflat pe Masa, sub forma Sf. Daruri. In sens mistic,
aceasta deschidere inseamna ca trebuie sa ridicam de pe ochii nostri orice perdea care ar putea
impedica intelegerea celor spuse in Crez. In sens simbolic, ea inchipuie fuga strajerilor din preajma
mormantului, la cutremului de la Inviere.
Ridicarea Sf. Aer si clatinarea lui deasupra Cinstitelor Daruri in timpul Crezului = cutremurul
care a avut loc de Inviere si deschiderea mormantului; la cuvintele „Si a inviat a treia zi...”, preotul
inceteaza clatinarea Aerului, il intocmeste si Il pune deoparte, asemenea ingerului care a dat piatra
mormantului.
4. Momentul central al Liturghiei: savarsirea jertfei (sfintirea Darurilor)
Acum incepe aducerea Sf. Jertfe. Preotul strigă „Sa stam bine” pentru a atrage atentia
credinciosilor.
Cuvintele „Mila pacii, jertfa laudei” = corect ar fi „Mila, pace, jertfa de lauda” care sunt
elementele ofrandei spirituale, pe care credinciosii o aduc din partea lor, odata cu Jertfa adusa de preot
in numele lor. Sunt cele 3 virtuti: mila, pacea si jertfa de lauda, pe care Sf. Scriptura le contrapune
jertfelor materiale din Legea veche. Aducem mila pentru ca „mila voiesc, iar nu jetrtfa de animale”
(Osea 6, 6) apoi pace (Mt. 5, 23-24); jertfa de lauda pentru ca asemenea jertfa cere Domnul (Ps. 49).
Atingerea stelutei de cele 4 parti ale sf. disc, in forma de cruce = cantarea celor 4 vietati din
Apocalipsa, iar ridicarea stelutei = ruperea pecetii de pe mormantul Domnului.
 ridicarea Cinstitelor Daruri de catre preot, in chipul Sf. Cruci = imitarea gestului de ofranda facut
de Mantuitorul la Cina (gestul ritual prescris de Legea Veche la aducerea jertfelor).
In timp ce se canta imnul „Pe tine Te laudam”, iar in altar preotul rosteste epicleza, are loc
savarsirea Sfintei Jertfe, prefacerea Sf. Daruri in Sf. Trup si Sange, prin puterea si harul Sf. Duh, la
rugaciunea preotului. De aici inainte, Sf. Daruri nu mai sunt simboluri ci Trupul si Sangele.
Ele sunt adevaratul Trup si Sange cu care El S-a nascut din Sf. Fecioara, cu care a patimit si S-a
ingropat, a inviat si S-a inaltat in slava. Acum e clipa cand prezenta lui Hristos in mijlocul Bisericii
Sale nu mai e doar simbolica, ci devine reala.
Sfintirea si prefacerea Darurilor e momentul in care anamneza, adica comemorarea
Mantuitorului, se transforma, din simbol, in realitate efectiva; slujba noastra devine acum o actualizare
a faptului istoric de pe Golgota. Nu toata painea de pe sf. disc se preface in Sf. Trup, ci numai Sf.
Agneț; restul painii se sfinteste, dar nu se preface. De aceea, la rostirea „Sfintele, sfintilor”, preotul ia
in maini si inalta numai Sf. Agneț.
Acum, dupa ce Sf. Jertfa s-a savarist, preotul citeste, in taina, partea de la urma din anafora
(Rugaciunea Sf. Jertfe) pe care o numim diptice, adica rugaciunea de mijlocire generala pentru
intreaga Biserica, adresata Mantuitorului. Preotul pomeneste pe toti credinciosii vii si morti, rugandu-
se ca aducerea Sf. Jertfe sa fie spre iertarea pacatelor si viata vesnica.
Impreuna cu acestia, preotul pomente pe toti sfintii ca ei sa mijloceasca pentru noi sa dobandim
si noi, ca ei, imparatia cerurilor. Aceasta pomenire este o multumire pentru slava cu care i-a incununat
Dumnezeu si un apel la mijlocirea lor pe langa Dumnezeu in favoarea noastra.
Deschiderea dverei la ecfonisul pentru pomenirea Sf. Fecioare se face prin analogie cu cea de la
Cantarea a 9a a Catavasiilor din cursul Utreniei = deschiderea cerurilor si a milostivirii divine fata de
noi, prin jertfa Fiului; iar cadirea care are loc in altar se face in cinstea Darurilor si a Maicii Domnului.
5. Savarsirea tainei (impartasirea)
Prin citirea ultimei parti din anafora (Rugaciunea Sf. Jertfe / dipticele) se incheie partea slujbei in
legatura cu Jertfa, care constituiei primul scop al Sf. Liturghii. Partea care urmeaza de aici inainte sta
in legatura cu taina, adica impartasirea credinciosilor, care constituie scopul indirect, dar ultim, al Sf.
Lit.
Rostirea Rugaciunii Domnesti (Tatal nostru), inainte de impartasire, inseamna ca acum
credinciosii se simt destul de pregatiti sa se socoteasca fii ai lui Dumnezeu si sa-L roage sa ne dea nu
numai „painea noastra...” ci si „painea ce cereasca”, adica Trupul lui Hristos.
Inaltarea Sf. Trup deasupra discului, inainte de frangerea lui = ridicarea Domnului pe cruce sau
invierea. Cuvintele „Sfintele, sfintilor” = Sfintele Daruri se dau numai celor sfinti, adica celor care s-au
pregatit si sunt vrednici sa le primeasca (are sensul crestinismului primar).
Cuvintele „Unul (e) Sfant, unul (e) Domn...” cu care credinciosii raspuns = ei nu se simt
vrednici sa se numeasca sfinti, ci recunosc ca unul singur a fost cu adevarat sfant.
Frangerea Sf. Agnet in 4 parti = imaingea rastignirii si a mortii pe Cruce. Ea imita si ne aminteste
si frangerea painii la Cina de catre Mantuitorul.
Dupa frangerea Sf. Trup si asezarea partilor lui pe sf. disc in forma de cruce, se pune in potir
partea cu IS, in care s-a facut impungerea cu copia si din care a curs Sangele; aceasta reunire a Sf. Trup
cu Sf. Sange reprezinta Invierea.
 Caldura, adica apa calda binevuantata, pe care preotul o toarna in sf. potir = apa care a curs,
odata cu sangele din coasta Domnului. Spre deosebire de cea turnata la Proscomidie, ea e calda, fiind
menita se dea senzatia adevarata a sangelui viu si cald – caldura fiind semnul vietii. Caldura = caldura
Duhului Sf., aratand ca, chiar in moarte, Dumnezeirea nu a fost despartita de Sf. Trup.
Turnarea caldurii in Sf. Sange are si scopul de a reprezenta inveierea Domnului, simbolizata prin
punerea particelei IS din Sf. Agneț in potir. Dupa unii, turnarea caldurii in sf. potir = pogorarea Sf. Duh
peste Biserica, la ziua cincizecimii, ori caldura credintei cu care trebuie sa ne impartasim.
Preotii se impartasesc intai, la altar, ca Sf. Apostoli in camera Cinei celei de taina. De aceea, la
Lit. arhiereasca, arhiereul ii impartaseste pe toti ceilalti slujitori, precum Hristos Insusi a dat Sf. Sai
Ucenici.
Turnarea in sfaltul potir a celor 2 parti din Sf. trup destinate impartasirii credinciosilor (NI si
KA) – deci unirea deplina a Sf. Trup cu Sf. Sange = Invierea Domnului, refacerea integritatii Sfintei
Sale umanitati despartita in 2 prin moarte.
Turnarea restului painii de pe sf. disc (miridelor pt sinti si credinciosi) exprima unirea desavarsite
a tuturor membrilor Bisericii triumfatoare si luptatoare cu Hristos. Pentru ca unirea aceasta se va
realiza prin invierea noastr adin morti, a carei incepatura e Invierea Domnului, de aceea turnand in sf.
potir partile din Sf. Trup si miridele, preotul zice tropare din randuiala Invierii, astfel:
-- cand toarna partile din Sf. Trup, fiind vorba de Invierea Domnului, zice „Lumineaza-te,
lumineaza-te...”;
-- la miridele pentru sfinti zice: „O, Pastile cele mari...” in care ne rugam ca in ziua cea
neinserata a imparatie lui Hristos, sa ne bucuram si noi de unirea cu El;
-- turnand miridele pentru credinciosii vii si morti, spune „Spală, Doaamne, pacatele...”.
Indeosebi pentru credinciosii care nu s-au putut impartasi, aceasta impreunare a miridelor scoase
pentru ei cu Sf. Sange inlocuieste unirea reala. Precum spune chiar formula respectiva, Sangele Sfant
in care sunt turnate miridele spala pacatele celor pentru care s-au adus aceste miride.
Inaltarea sf. potir si aratarea lui in vazul credinciosilor, la cuvintele „Cu frica lui Dumnezeu” si
„Mantuieste, Dumnezeule, poporul Tau” = aratarile Mantuitorului dupa Inviere, lucru care se vede si
din raspunsul credinciosilor: „Bine este cuvantat...” si „Vazut-am lumina cea adevarata...”. Cantarea
din urma este una dintre stihirile de la sithoavna Vecerniei din ajunul Rusaliilor – imnul de slava pe
care-l cantau neofitii care primeau botezul.
6. Partea finala a Liturghiei
Tamaierea Sf. Daruri, inainte de ducerea lor la proscomidiar, simbolizeaza harul Sf. Duh, dat Sf.
Apostoli dupa Inviere.
Ultima inaltare a sf. potir in vazul credinciosilor = ultima aratare a Domnului catre Ucenicii Sai
si binecuvantaea acestora, pe Mt. Maslinilor, inainte de Inaltare; Ducerea si depunerea Sf. Daruri la
proscomidiar = Inaltarea la ceruri.
Sf. Masa = scaun al slavei lui Dumnezeu Tatal; masa proscomidiarului = locul sederii Fiului de-a
dreapta Tatalui.
Ultima cadire a Sf. Daruri = raspandirea invataturii Domnului la toata faptura / norul in care S-a
inaltat Domnul cu slava la ceruri.
 Anafura care se imparte credinciosilor, este facuta din prescura din care s-a scos Sf. Agnet,
prescura care o simbolizeaza pe Maica Domnului. Ea se binecuvanteaza in timpul Axionului, atunci
cand facem pomenirea Sf. Fecioare, dupa sfintirea Darurilor. De aceea, impartirea anafurei la sfarsitul
Liturhiei = ramanerea Maicii Domnului multa vreme pe pamant, in mijlocul primei comunitati
crestine.
Fiind un inlocuitor al Sf. Impartasanii, anafura se da credinciosilor ca semn de comuniune
spirituala, consumandu-se numai pe nemancate. Daca luam si agheasma, o bem intai. Vechile Pravile si
Carti de invatatura pentru preoti impuneau pentru luarea anafurei aceeasi pregatire trupeasca si
sufleteasca ceruta si pentru Sf. Taine.
Anafura este si asa-numitul „Paste”, adica painea binecuvantata si stropita cu vin, care se da
credinciosilor in Duminica Invierii ,dupa Impartasire. In sec. 18, Mitr. Teodosie al T.R. scris impotriva
acestui obicei, interzicandu-l, pentru ca asa-numitul „Paste” sa nu fie confudat cu Sf. Impartasanie; el
recomanda sa se dea tot anafura obisnuita, adica nestropita cu vin.
„Potrivirea” Sfintelor, adica consumarea de catre preot/diacon a Sf. Daruri ramase in potir =
gustarea fericirii depline la masa cereasca.
Prin impartasire, Liturghia are un sens esahtologic, devenind o prefigurare / pregustare a
bunatatilor spirituale pregatite celor alesi in imparatia viitoare, o anticipare a imparatiei lui Dumnezeu
(Parusiei).
Capitolul VII
Liturghia darurilor mai inainte sfintite
Liturghia darurilor mai inainte sfintite este folosita astazi doar in perioada Postului Mare (de luni
pana vineri)
1. Originea si vechimea acestei Liturghii
Sinodul de la Laodiceea (364-383) prin canoanele 49 si 51 a hotarat ca in timpul Postului Mare
sa nu se mai savarseasca Liturghiasi sa nu se mai serbeze pomenirea sfintilor mucenici decat sambata
si duminca. Dupa aceasta dispozitie, celelalte zile au devenit zile aliturgice.
Insa erau crestini care mergeau si in zilele din saptamana si doreau sa se impartaseasca, mai ales
miercurea si vinerea. Pentru a respecta hotararile Sinodului de la Laodiceea, dar si pentru impartasirea
credinciosilor care doreau sa se impartaseasca in aceste zile ale saptamanii, s-a format obiceiul de a
pastra o parte din Darurile Sfintite la Liturghia de sambata si duminica pentru impartasirea
credinciosilor din cursul saptamanii.
Liturghia Darurilor mai inainte sfintite (slavona: Prejdeosfestania, prescurtatat Presvestania)
este o combinatie a Vecerniei cu Liturghia. Este greu sa stabilim cu precizie originea sau vechimea ei,
dar e sigur ca ea este de origine oriental, dezvoltata in sec. V-VI. Prima mentiune documentara o
intalnim intr-o anonima de origine alexandrina (Cronica Pascala) scrisa in 645 in care ni se spune ca
Heruvicul de la aceasta Liturghie (Acum Puterile ceresti) a fost introdus de Patriarhul Serghie al
Constantinopolului, in 617.
In sec VII, Liturghia era definitive formata si raspandita peste tot in rasarit, deoarece la Sinodul
Trulan, prin canonul 52, Liturghia era consfintita si se reglementa faptul ca ea sa se faca intoate zilele
Postului, afara de sambata si duminica si de praznicul Bunei-Vestiri.

2. Autorul Liturghiei
Traditia veche este foarte putin precisa in privinta autorului. Unii o atribuiau Sfantul Iacob,
fratele Domului, altii Sfantului Petru, Sfantului Marcu, Sfantului Vasile cel Mare.
 Traditia majoritatii manuscriselor din sec XII inainte, pune aceasta Liturghie pe seama Sfantului
Grigorie cel Mare, numit si Dialogul, papa al Romei (d.604). Aceasta traditie nu are niciun temei
istoric.
In multe din manuscrisele vechi nu se mentionea numele traditional al autorului acestei Liturgii,
asa incat ea apare ca o Liturghie anonima, asa cum este consemnata si in can, 54 al Sinodului Trulan.
Suntem mult mai aproape de adevarul istoric daca socotim Liturghia Darurilor mai inainte sfintite ca si
Lit. Sf. Ioan Gura de Aur si Lit. Sf. Vasile cel Mare, drept opera colectiva si anonima a Bisericii
Ortodoxe intregi si nu opera uni singur autor.

3. Timpul savarsirii
Astazi, Liturgia Darurilor este Liturghia specifica Postului Mare, in zilele de luni pana vinery
conform canonului 54 Al Sinodului Trulan. Exceptie: luni si marti din prima saptamana a Postului si
Vinerea Mare care sunt zile aliturgice, precum si zile in care se savarseste alta Liturghie – Joia Mare
si Buna Vestire.
La inceput Liturghia se oficia la vremea reglementata a Vecerniei, adica spre seara dupa ceasul al
IX-lea. Astfel, Liturgia savarsita in continuare Vecerniei avea si un character de priveghere. Astazi,
Liturghia se savarseste dimineata.

6. Istoria si explicaea riturilor principale

din randuiala acestei Liturghii

a) Prima parte a Liturghiei Darurilor o alcatuieste Vecernia, adica pana la paremiile de la vohod
(iesirea cu cadelnita). Urmeaza apoi o parte de tranzitie spre Liturghie format din ritul luminii si ritul
cadirii cu inconjurarea Sf. Mese si cu cantarea “Sa se indrepteze”. Apoi incepe parte de Liturghie, cu
citirea apostolului si Evanghelie, daca sunt.
Binecuvantarea de la inceputul slujbei nu este cea de la Vecernie, ci cea de la Liturghie, adica
Binecuvantarea Mare. Randuiala de azi este fidela Tipicului Sf. Sava (Tipicul Ierusalimului): intai ps.
103 si apoi ectenia mare, pe cand la Constantinopol era ectenia mare si in loc de ps. 103 era citit ps.
85.
Catisma 18 impartita in 3 stari prin cele 2 ectenii mici; tine locul antifoanelor din prima parte a
Liturghiei normale, la fel cum si cele 3 rugaciuni din cele 7 ale Vecerniei tin locul rugaciunilor
antifoanelor citit de preot in taina in timpul Catismei.
Prochimenul Vecerniei este inlocuit cu prochimenele proprii celor 2 paremii din Triod.
b) Ritul luminii - Lumina lui Hristos lumineaza tuturor- era asezat in vechime dupa cea de a
doua paremie. Astazi este asezat intre cele 2 paremii. In sec XV, Simeon al Tesalonicului descrie
randuiala de ca astazi.
Avem de-a face cu un dublu oficiu al luminii:
- Primul alcatuit din Catisma 18, apoi cantarea integral a Psalmului 140 si apoi vohodul
cu imnul Lumina lina.
- Al doilea alcatuit din paremii, un nou vohod (disparut in timp), o noua formula a luminii
Luminna lui Hristos si apoi Sa se indrepteze versetele 2-4 din ps 140.
Acest rit este o parte a oficiului liturgic in care Biserica a incadrat aprinderea luminilor in biseric
la caderea noptii. Un asemenea oficiu exista in Ierusalim sec IV, cand pelerina Egeria il numeste
lucernare. Egeria ne spune ca lumina cu care aprindeau sfesnicele in Biserica Invierii din Ierusalim nu
se aducea de afara, ci din candela care ardea mereu in interiorul mormantului Domnului. Astfel, la
Liturghia darurilor, preotul adduce din altar sfesnicul cu faclia aprinsa, pe care o arata credinciosilor,
prin cuvintele: “Lumina lui Hristos lumineaza tuturor”.
 Cele doua paremii din randuiala Liturghiei sunt astazi doar periscope biblice din VT, care se
citeau in sec IV-V, inainte de catehezele prebaptismale tinute catehumenilor.
Formula liturgica: “Lumina lui Hristos..” este o frumoasa exclamatie menita sa arate
credinciosilor lumina aprinsa si adusa din sfantul altar pentru a lumina interiorul bisericii, la apropierea
noptii. Lumina aceasta naturala = lumina spiritual adusa de Hristos. Reminiscente ale acestui rit apar in
toate riturile rasaritene. In ritul roman, el apare doar in ajunul Pastilor.
c) Cantarea “Sa se indrepteze..” constituie un dublet al versetelor 2-4 din Ps. 140, numit in
Constitutiile Apostolice - lucernare. O cronica bizantina din sec VII ne spune ca acesta cantare ar fi
fost inaugurate in cadrul Liturghiei in anul 617. Dupa altui liturgisti, aceasta cantare ar corespunde cu
prochimenul dinaintea Apostolului de la Liturghie. Cantarea era la inceput executata de cantareti si
abia dupa sec XVI a inceput sa fie cantata si de slujitori in altar.
Ritul luminii si cantarea “Sa se indrepteze” erau prezente in tot timpul anului la Vecernia
obisnuita, dar cu timpul s-a restrains numai la Postul Mare.

Sfintele Taine
Introducere generala
Ce sunt Sfintele Taine, scopul lor, timpul si locul savarsirii
a) Sfintele taine sunt slujbe bisericesti, prin mijlocirea carora ni se impartaseste, in chip
special si prin anumite semn vazute, harul lui Dumnezeu; sunt 7, dupa nr darurilor Sf. Duh: botezul,
ungerea cu sf.mir, pocainta, impartasirea, nunta, preotia si maslul.
b) In ceea ce priveste scopul, serviciul Laudelor zilnice are character prin excelenta public;
aceste slujbe alcauiesc cultul divin public si official al Bisericii, se savarsesc in numele sis pre folosul
tuturor credinciosilor si la acestea slujbe pot participa toti crestinii pentru a beneficia de roadele lor
binefacatoare; prin slujba celor 7 Laude se exprima functiunea latreutico-euharistica a cultului divin
(slavirea si adorarea lui Dumnezeu, venerarea sfintilor – obligatie permanenta a Bisericii.
- Sfintele Taine au insa aplicatie individuala ; efectele lor se aplica numai unor anumite
persoane; de aceea unii liturgisti le considera forme ale cultului particular. Nu trebuie uitat caracterul
ecclesiologic sau comunitar al tainelor – ele se savarsesc in Biserica, deci sunt forme ale cultului
public al Bisericii, iar efectele lor se rasfrang nu numai asupra beneficiarilor, ci si asupra Bisericii
intregi. Biserica este “trupul tainic al lui Hristos”, iar viata spiritual a acestui organism bisericesc se
intretine prin sfintele taine. In vechime, mai toate tainele se savarseau de regula in cadrul Liturghiei
sau in conexiune intima cu ea, deoarece Sfanta Euharistie, centrul vietii Bisericii, ii aduna pe
credinciosi in Biserica, o face vizibila si viabila.
- In slujba sfintelor taine sta pe primul plan si se implineste mai ales functuinea
harismatica sau sfintitoare a cultului orthodox; ele sunt mijloace de transmitere sau de comunicare
inidividuala a harului divin si de sfintire a vietii credinciosilor in Biserica – mijloace de mantuire.
c) In ceea ce priveste timpul savarsirii, Laudele zilnice au termene fixe si character periodic
– ele se repeat in fiecare zi (la manastiri) sau macar in fiecare sarbatoare (in bisericile de enorie), in
aceeasi oridne si la ore determinate. Savarsirea tainelor nu este legata de termene sau date fixe din
cursul anului bisericesc, ci ele se savarsesc atunci cand e nevoie; ceea ce decide in aceasta priuvinta
sunt deci nevoile vietii religioase a credinciosilor. Sunt insa anumite perioade din cursul anului cand
potrivit randuielilor bisericesti, unele taine nu se pot savarsi.
d) In ceea ce priveste locul savarsirii, sfintele taine se savarsesc de regula in biserica, la fel
ca Laudele zilnice. Slujba sfintelor taine trebuie facuta in locas sfintit si are caracter public , in sesnul
ca se savarseste in mijlocul comunitatii religioase, in vazul, cu stiinta si cu consimtamantul ei. Astfel,
comunitatea devine partasa la rugaciunile, bucuriile si suferintele fiecaruia dintre membrii ei. Singura
taina Sfantului Maslu face exceptie in aceasta privinta – prin insasi natura ei, ea poate fi si trebuie
facuta in care ori in spitale, la capataiul bolnavilor care au nevoie de ea.

Capitolul II
Botezul si ungerea cu Sfantul Mir
A.Notiuni introductive si randuluia slujbei
1.Ce sunt botezul si mirungerea. Botezul este taina initierii crestine, poarte de intrare in
crestinism sau taina fundamental si indispensabila pentur manturie, prin care omul se renaste pentru
viata spiritual – devine membru al Bisericii lui Hristos, dobandind iertarea de pacatul stramosesc (la
prunci), precum si de toate celelalte pacate persionale, facute pana la botez (la adulti); iar ungerea cu
Sfantul mir (numita la catolici confirmare) este taina prin care se impartasesc noilor botezati puterea si
darurile Sfantului Duh, necesare pentru cresterea, sporirea si intarirea credinciosilor in viata cea noua,
intru Hristos.
Spre deosebire de romano-catolici, la care ungerea cu Sf. Mir se administreaza separate de botez
abia dupa ce pruncii au ajuns la varsta de 7-12 ani, in Biserica Ortodoxa, ca in toate Bisericile
rasritene, aceasta sfanta taina se administreaza indata dupa botez; inca de la inceput si pana astazi,
randuiala ortodoxa a mirungerii nu constituie o slujba aparte, de sine statoare, ci e impreunata cu aceea
a botezului, facand una cu ea.

2.Ministrul (savarsitorul) sfantului botez

In conditii normale, dreptul de a savarsi botezul il au numai episcopii si preotii. Numai in lipsa
de preot, pentru ca sa nu ramana cineva nebotezat, poate boteza si monahul simplu sau diaconul, iar in
caz de mare nevoie (cand prunctul de in primejdie sa moara nebotezat), poate sa boteze orice crestin
orthodox, barbat sau femeie, prin implinirea ritualului sumar care constituie partea esentiala a slujbei
botezului – afundarea pruncului de 3 ori in apa curate (in lipsa de apa, numai stropindu-l) si rostind de
fiacre data formula sacramental: “Boteaza-se robul (roaba) lui Dumnezeu (N), in numele Tatalui,
Amin..”. in acest caz, daca cel botezat supravietuieste, preotul va completa ulterior restul slujbei
botezului, dupa randuiala obisnuita (de la afundare inainte).
Dupa o veche credinta, in conditii normale, preotul ar fi de preferat sa nu savarseaza botezul
propriului sau copil, deoarece in acez caz l-ar naste de doua ori:o data pentru viata trupeasca si alta
data pentru cea spiritual. Dar in lipsa de alt preot, el poate sa-si boteze propriul copil.

3.Subiectul (primitorul) botezului

Poate primi botezul orice om, indifferent de varsta, care nu a mai fost botezat o data cu botezul
crestin, valid; cand e vorba de adulti, orice necrestin (evreu, pagan, mebru al confesiunilor si al
sectelor crestine ce nu recunosc botezul – Quakerii, sau care nu cred in Sf.Treime). toti acestia, inainte
de a fo botezati, trebuie sa fie catehizati sau instruiti in credinta ortodoxa.
Biserica Ortodoxa recunoaste si botezul confesiunilor neortodoxe, daca el indeplineste conditia
fundamental – e facut in numele Sfintei Treimi (can. 19, sin I ecumenic).
De aceea, fostii apostate de la Ortodoxie, precum si membrii sectelor care recunosc botezul ca
taina si il savarsesc in numele Sfintei Treimi, daca revin la dreapta credinta, sunt reprimiti numai prin
ungerea cu Sf.Mir. Tot asa sunt primiti protestantii (calvinii, luteranii) precum si romano-catolicii si
armenii, in cazul in care nu au primit Mirungerea in Biserica lor.
Adultii lipsiti de minte (din nastere) sunt considerati ca niste prunci in varsta si pot fi botezati, iar
daca au devenit asa la o varsta inaintata, pot fi de asemenea botezati, daca in momentele de lucididate
si-au explimat dorinta de a primi botezul.
 Pruncii nascuti morti nu se boteaza, dar se da mamelor lor canon de pocainta, daca lucrul s-a
intamplat din vina lor.
Cat ii priveste pe copii parasiti, despre care nu se stie daca au fost botezati sau nu, acestia se
boteaza negresit, pentru ca nu cumva sa ramana necuratiti prin botez.
In ceea ce priveste conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca primitorii botezului, se cere de
la ce varstnici: dorinta de a primi botezul, credinta, pocainta su cnunoasterea elementara a adevarurilor
de crdinta. La prunci, pentru indeplinirea acestor conditii marturisesc si garanteaza nasii.

4.Nasii sunt credinciosi in varsta care il asista pec el ce vine la botez, rostind raspunsurile si
facand marturisirea de credinta in locul si in numele celui ce se boteaza. Ei sunt garanti ai acestuia,
luandu-I angajamentul solemn, inaintea lui Dumnezeu si a Bisericii, ca pruncul/finul va fi crescut ca
un adevarat crestin si ca va fi un bun credincios al Bisericii lui Hristos. Nasii devin parintii spirituali ai
pruncului, nasacndu-l pentru viata cea noua, in Hristos; ei au aceleasi obligatii si rasnpunderi in cee
ace priveste viata religioasa-spirituala a finului lor, ca si parintii pentur viata fizica/materiala a copiilor
lor.
Nasul trebuie sa fie crestin orthodox si bun credincios, in varsta si de acelasi sex cu cel ce se
boteaza. Calugarii nu pot fi nasi. De asemenea, nu pot fi nasi parintii copilului. De regula, pentru
fiecare candidat la botez se cere un singur nas; el poate lipsi atunci cand botezul se savarseste in
conditii anormale sau exceptionale.
Nasul este dator sa ingrijeasca de viata religioasa-morala a finului sau si la vremea cuvenita sa-l
invete adevarurile de credinta crestine. La randul sau, finul este dator sa-l asculte pe nas si sa-l
respectye, la fel ca pe parintii sai dupa trup.

5.Timpul si locul savarsirii botezului. In vechime, mai ales in perioada de inflorire a

catehumenatului (sec. IV-VI), botezul se savarsea, de regula, in ajunul urmatoarelor sarbatori din
cursul anului bisericesc la:
a) Nasterea Domnului (25 decembrie) deoarece botezul este nastere din nou pentru viata in
Hristos;
b) Epifanie sau Teofanie – Aratarea Domnului sau Boboteaza (6 ian) cand S-a boteazat
Mantuitorul insusi;
c) Pasti, pentru ca botezul este icoana mortii si invierii lui Hristos iar ce ce se inmormanteaza in
chip simbolic, cu Hristos prin botez, sa invieze, ca si El, la Inviere, pentru o viata noua.
d) Rusalii – serbam pogorarea Sf. Duh, care este botezul desavarsit – botezul cu Duhul Sfant.
La toate aceste date, botezul se savarsea inainte de Liturghie, in timpul careia toti cei botezati se
si impartaseau pentru prima data. De aceea, la Litrghia din aceste sarbatori, se canta in loc de “Sfinte
Dumnezeu”, cantarea din slujba botezului “Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si-mbracat,
Aliluia!”.
Aceste date pentru botez trebuie boserrvate si astazi, pe cat este cu putina, cand e vorba de
botezul celor varstnici. In privinta pruncului, botezul se face la 7 zile dupa nasterea sa (sau intre 7 si 40
de zile), in orice sarbatoare, mai ales duminica. In cazuri normale, nu se facea botezul in timpul
Postului Mare; dar in caz de primejdie de moarte, se admintea botezul chiar in Saptamana Patimilor.
In ceea ce priveste locul savarsirii, in vechime, se savarsea la inceput in orice apa curgatoare,
uneori in catacomb ori in case particulare care in primele 3 secole erau folosite ca biserici; in epoca de
masiva convertire a paganilor la crestinism si de inflorire a disciplinei catehumenatului, botezul se
savarsea in locasuri anume destinate pentru aceasta, construite pe langa biserici, numite baptisterii.
Dupa generalizarea pedobaptismului, nu s-au mai intrebuintat si botezul se savarseste in biserica astfel:
prima parte a slujbei – randuiala facerii catehumenului – in pridvor, iar partea a doua – botezul
propriu-zis – in pronaso sau tinda, lcoul destinat catehumenilor si penitentilor.
Canoanele opresc savarsirea botezului nu numai in case, chiar si in paraclisele din casele
particulare. Numai in cazuri de mare nevoie sau in primejdii exceptionale se inganduie savarsirea
botezului in case.

7.Cazuri speciale
a) Molitfelnicul cuprinde si o randuiala pe scurt a botezului, pentru cazurile cand slujba trebuie
facuta repede pentru ca pruncul sa nu moara nebotezat – botezul de necesitate / de urgenta. Consta din:
binecuvantarea mare, rug. Incepatoare, o rugaciune prescurtata pentru sfintirea apei de botez,
afundarea cu formula sacramental a botezului, mirungerea, inconjurarea cu cantarea “Cati in Hristos”,
apolisul si impartasirea.
b) Cand sunt mai mult prunci de botezat deodata, dupa practica generala a preotimii noastre, ei
se boteaza toti deodata, in aceeasi apa sfintita, asa cum se facea in vechime, cand botezul se savarsea in
masa, ina celeasi baptisterii, la anumite date fixe din cursul anului. La fel se procedeaza cand e vorba
de gemeni; ei trebuie sa aiba insa cate un nas fiecare.
c) Cand slujesc mai multi preoti la botezul aceluiasi prunc, lepadarile le face preotul cel mai
tanar; actele fundamentale ale botezului le savarseste protosul, iar celelalte se impart intre ceilalti
preoti. Inconjurarea la “Cati in Hristos” o fac toti, mergand protosul in frunte cu cadelnita, iar ceilalti
dupa el.
d) Botezul adultilor se face dupa o randuiala speciala, care pana la lepadari, e deosebita de cea a
pruncilor, constand in intrebari care urmaresc examinarea amantuntita a candidatului asupra sinceritatii
lui, asupra temeiniciei lepadarii de vechea credinta si asupra cunoasterii exacte a noii credinte.

B.Istoria si explicarea randuielii sfantului botez si a mirungerii

1.Descrieri vechi ale botezului
Randuiala ortodoxa de azi a slujbei botezului este prea putindeosebita fata de cea din Biserica
veche. Ea a pastra, mai mult decat alte slujbe, cu fidlitatea, pecetea spiritului crestinismului primar.
Cele mai vechi informatii asupra modului cum se savarsea botezul in Biserica primara le gasim
in Invatatura celor 12 Apostoli (sfarsitul sec. I) si la Tertulian (in scrierea sa De baptismo), iar cele mai
vechi descieri ale randuielii botezului din sec III si IV sunt cuprinse in “Randuielile bisericest”:
Traditia apostolica a lui Ipolit al Romei (sec III), Testamentum Domini si Constitutiile Apostolice.
Foarte importante pentru descrierea si explicarea randuielii botezului sunt catehezele/omiliile
baptismale tinute catehumenilor si neofitilor din epoca de stralucire a disciplinei catehumenatului, de
catre mari cateheti din aceasta perioada (Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Ioan GA, Sf. Ambrozie al
Milanului, Teodor de Mopsuestie, Fer. Augustin, Dionisie Pseudo-Areopagitul).

2.Randuiala catehumenatului
Randuiala botezului propriu-zis este precedata de randuiala catehumenatului sau a facerii
catehumenului. Inainte de a fi botezat, candidatul la botez este facut catehumen. Aceasta treapta de
tranzitie dintre starea de necrestin in cea de crestin dura odinioara un timp mai mult sau mai putin
indelungat, in care cel ce voia sa treaca la crestinism trebuia sa invete adevarurile de credinta si sa se
pregateasca sufleteste pentru intrarea in Biserica. Acest ritual se savarsea odinioara separate de botez,
asa cum se face astazi cand e vorba de botezul oamenilor maturi.
Randuiala de astazi a catehumenatului din slujba botezului pruncilor reprezinta numai un rest sau
o prescurtare din ritualul solemn, mai complicat, prin care paganii erau admisi in randul catehumenilor
si in urma caruia episcopul insusi face apoi examinarea si trierea lor, spre a-i alege pe cei vrednici de
botez si a-i pregati pentru primirea lui. Acest examen se numea scrtinia si trierea catehumenilor avea
loc mai ales in miercurea saptamanii a patra din Postul Pastilor deoarece botezul multimilor de
catehumeni se face de obicei la Pasti. Atunci se face inscrierea candidatilor la botez; urma apoi
exorcizarea lor, lepadarea solemna de satana si marturisirea credintei in Hristos, care avea loc de
regula in Vinerea Sfintelor Patimi, in ajunul primirii botezului.
a) Primirea pruncului in fata usilor bisericii, in pridvor vrea sa arate ca el, nefiind inca
eliberat de pacatul stramosesc, nu e membru al Bisericii lui Hristos si nici cetatean la Imparatiei lui
Dumnezeu.
Dezbracarea canditatului pana la camasa si descaltarea lui sau desfacerea fesii pruncului arata ca
cel ce va primi botezul se ezbraca de omul cel vechi pentru a devenit un om nou; este sombolul
procesului regenerarii sufletesti prin care va trece cel ce vine la botez.
Suflarea de 3 ori a preotului peste fata pruncului insemneaza ca, asa cum omul a fost facut de
Dumnezeu, primind prin suflarea Lui duh de viata si precum Mantuitorul a dat Sfintilor Sai apostoli
puterea Sfantului Duh sufland asupra lor, tot asa si catehumenul prin suflarea preotului, este zidit sau
nascut a doua oara, spre viata cea noua, spirituala.
Rugaciunea „In numele Tau, Doamne Dumnezeul adevarului...” (Sf. Grigorie Taumaturgul) este
rugaciunea de primire a pruncului in randul catehumenilor, amintind de ritualul inscrierea pe listele
catehumenilor a celor ce doreau sa primeasca botezul crestin.
Preotul il insemneaza pe prunc cu semnul Sfintei Cruci, semnul sfant al crestinilor prin care se
alunga diavolul: intai la frunte – sediul mintii, aceasta sa fie luminata prin credinta in Hristos su
cunoasterea invataturilor, la grua – organul vorbirii, ca ea sa graiasdca numai cuvantul adevarului, si la
piept – sediul inimii si al simtirii, ca ea sa se umple de curatie si de iubirea de Hristos.
b) Exorcisemele sunt rugaciuni in care preotul il roaga pe Dumnezeu sa izgoneasca de la
catehumen toata puterea si influenta cea rea a diavolului.
Practica exorcizarii este foarte veche in Biserica crestina; se bazeaza pe exemplul dat de
Mantuitorul insusi, care-I vindeca pe indraciti. In vechime, ritualul exorcizarii il savarseazau exorcistii,
acei clerici inferiori, investiti cu darul alungarii duhurilor rele. Reguaciunile de exorcizare erau citite 7
zile de-a randul, inainte de botez, iar in ziua a opta sau chiar in ziua botezului, le citea din nou
arhiereul sau preotuul ce avea sa savarseasca botezul.
c) Lepadarile sunt tot atat de vechi in practica botezului ca si exorcismele. Formulele lor
sunt variate in termeni si expresii, dar esentialul continutului e acelasi ca in ritul ortodox de azi al
botezului. Ele constituie expresia sau semnul vazu al ruperii de bunavoie a oricaror legaturi ale
candidatului cu satana, urmata de asigurarea lui solemna ca s-a unit cu Hristos. Formula de lepadare se
repeta de 2 ori pentru ca de 3 ori l-a indepartat Iisus pe Satana, la ispitirea de pe muntele Carantaniei.
In timpul citirii rugaciunilor de exorcizare, cat si in timpul lepadarilor, catehumenul e intors cu
fata spre apus, deoarece apusul soarelui este in conceptia anticilor, reflectat la mistagogii crestini, locul
de unde vien intunericul si sediul celui rau. Pentru a dovedi ca s-a lepadat cu totul de diavol,
catehumenul scuipa, asa cum scuipam orice lucru fata de care simtim teama, scarba, rusine, dispret.
d) Atunci cand candidatul proclama unirea cu Hristos, el sta cu fata catre rasarit, caci acolo
era asezat raiul, din care au fost izgoniti primii oameni in urma pacatului si pe care ni-l deschide iarasi
botezul.
Unirea cu Hristos se pecetluieste prin marturisirea solemna a credintei, facuta sub forma recitarii
Sombolului niceo-constantinopolitan, intrat in generala intrebuintare in practica botezului indata dupa
sinodul II ecumenic (381). Pana atunci, marturisirea aceasta, se face cu formule mai scurte si mai
simple, care variau; o astfel de formula ni s-a pastrat in randuiala botezului din Constitutiile
Aspostolice. Crezul se rosteste de 3 ori, pentru a arat taria legaturii cu Hristos si a simboliza cele 3
persoane ale Sfintei Treimi si anularea intreitei lepadari de Domnul a lui Petru.

3. Randuiala botezului

Botezul prorpiu-zis se savarsea odinioara separat de randuielile catehumenatului, in baptiserii,

acum facandu-in in pronaosul bisericii.
Preotul imbraca vesnmintele luminate; se aprind lumanari in sfesnice –botezul fiind slujba
luminarii, adica a trecerii catehumenului din imparatia intunericului in cea a luminii
a) Materia botezului este apa. – folosim apa ca materie a botezului pt ca este elemental
natural cel mai des folosit pt curatirea trupeasca, deci prin urmare si simbolul cel mai potrivi al
curatirii sufletesti(prin botez); Ea potoleste setea, reinoind fortele trupului si Sistine viata, precum
botezul regenereaza sufletul si aduce mantuirea
Sf Ap. Petru si alti Sf. Parinti(sf Ambrozie) spun ca apa botezului simbolizeaza apele potopului
care au spalat pacatele lumii.
Vasul cu apa pt botez(cristelnita, colimvitra sau crestinatoare) – inchipuie pe de o partea apa
Iordanului(unde a fost botezat Mantuitorul), iar pe de alta, mormantul in care a fost ingropat.
Prima parte a slujbei botezului propriu zis este sfintirea apei. Practica sfintirii apei este
stravechea( de ea amintesc Tertulian, Sf. Ciprian, Chiril al Ier., SF VAsile cel Mare, Sf Grigorie de
Nissa si Constitutiile apostolice). Ea se facea, ca si azi prin exorcizare(suflare) si prin invocarea Sf.
Duh, insotita de binecuvantarea cu semnul Sf. Cruci. In unele documente vechi gasim si texte ale rug.
Folosite odinioara in acest scop.(rugaciunea intrebuintata azi in ortodoxie este atribuita sf. Sofronie al
Ierusalimului. Utilizarea apei nesfintite este admisa in cazuri exceptionare(botez de necessitate)
Find sfintita si plina de Duhul Sf. , apa folosita la botez nu se arunca oriunde, ea se toarna in
umivalnita din biserica, ori in alt loc curat(unde nu e calcata in picioare)
b) Tamaierea de la inceputul slujbei simbolizeaza buna mireasma si sfintenia Sf. Duh, care
topeste si alunga tot mirosuk cel urat al pacatului.
c) Untdelemnul binecuvantat , cu care preotul unge partile principale ale trupului
catehumenului , inainte de botez(ungere prebaptismala), se numeste untdelemnul bucuriei, untdelemul
catehumenilor sau al mantuirii. El este binecuvantat fie atunci, prin rugaciunea speciala inscrisa la
locul respective in Molitfelnic, fie inainte. Din el se toarna in apa botezului, inainte de ungere, cateva
picaturi in forma de cruce, pt ca untdelemnul binecuvantat este simbolul vazut al darului Sf. Duh, care
s-a pogorat in apa botezului la sfintirea ei. Odinioara, se turna in apa chiar din Sfantul Mir, care nu
numai ca simbolizeaza, dar si contine cu adevarat darul si puterea Sf. Duh.
Sfintirea untdelemnului intrebuintat la botez este veche – in sec IV SF Vasileo socotea practica
apostolica; este mentionata si in alte documente vechi,iar in Constitutiile Ap. Gasim chiar ideile
principale ale rugaciunii de sfintire de azi.
Ungerea catehumenui este intereptata in mod diferit de talcuitorii cultului: dupa unii,
untdelemnul, fiind roada maslinului, ungerea cu el este semnul milei si al bunatatii dumnezeiesti, prin
care catehumenul este izbavit de multimea pacatelor, precum ramura de maslin adusa de porumbel lui
Noe repr semnul impacarii si izvbavirii din potop. Apa potopului a fost preinchipuirea botezului, iar
porumbelul preinchipuirea Sf Duh.
Dupa altii, aceasta ungere repr semnul preotiei universale(spirituale) de care vb sf ap Petru si
care se da tuturor crestinilor prin botez. Ea aduce aminte de ungerea cu care erau consacrati in VT
arhiereii, imparatii si proorocii, in calitatea lor de vase alese ale voii Domnului si cu care a fost uns si
Mantuitorul(numit Unsul Domnului). La aceasta ungere, El ne a facut pe noi partasi, caci insusi
numele nostrum de crestini vine de la grecescul Hristos(uns).
 Dupa altii ungerea o imita pe cea a atletilor din arene de odinioara, chemand in chip symbolic pe
cel ce se boteaza la luptele cele sfinte, in care el intra sub Hristos, ca sub un commandant.
Dupa altii ungerea cu untdelemnul catehumenilor simbolizeaza chiar aromatele cu care a fost uns
trupul Domnului inainte de ingropare, deoarece catehumenul se va ingropa prin botez, impreuna cu
Hristos, si va invia cu El(de aceea odinioara ungerea se facea peste tot corpul, la femei facand-o
diaconitele, dup ace episcopul ungea doar crestetul lor)
d) Intreita afundare a pruncului – este cel mai important act al slujbei botezului; afundarea e
savarsita de catre preot, in apa sfintita din cristelnita, cu formula sacramental: “Boteaza-se robul(sau
roaba) lui Dumnezeu (X)”…etc. Aceasta intreita afundare pe de o parte arata ca temeiul credintei
noastre este Sf. Treime, iar pe de alta parte inchipuie cele 3 zile cat a stat Domnul in mormant; prin
afundarea in apa inchipuim moartea noastra pt viata in pacat de pana aici si ingroparea noastra
impreuna cu Hristos. Prin iesirea(scoaterea) din apa inchipuim invierea noastra dimpreuna cu El, pt
viata cea noua, in Hristos.
Prin botez, spalandu ni se pacatele, ne facem partasi mortii si invierii lui Hristos, intram intr o
viata noua, suntem morti pt pacat si viem pentru Dumnezeu(sf ap PAvel) . Fiecare crestin botezat
devine de fapt un hristofor si poate spune, cu Sf ap Pavel:”M am rastignit impreuna cu Hristos si
nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste intru mine(Gal, II, 20)Neofitii cantau odinioara de Pasti, dpa
ce primisera botezul in ajun: “Ieri m-am ingropat impreuna cu Tine, Hristoase, azi ma ridic
impreuna cu Tine, inviind Tu..”
Colinvitra si apa botezului repr pt noi mormant izbavitor de viata si maica duhovniceasca,
nascandu-ne pentru viata in Hristos si tinand locul pantecelui curat al Sf Fecioare, din care s-a nascut
Mantuitorul.
Forma de savarsire a botezului prin intreita afundare completain apa era generala in bis. Veche,
fiind reglementata prin oranduiri bisericesti.Botezul prin turnare sau stropire n-a fost admis decat la cei
bolnavi, care nu puteau suporta afundarea in apa(botezul clinicilor-cei care stateau culcati). El a fost
admis sporadic si in cazuri normale in Apus(incepand cu sec IX), iar mai tarziu s-a generalizat in Bis
Rom-Catolica, de unde l-au mostenit si protestantii de toate natiile. Numai baptistii, pocaitii si nazireii
savarsesc , ca si noi, botezul prin afundare, dar nu de 3 ori, ci o singura data.
e) Haina(panza) alba – cu care e imbracat noul crestin dupa botez, inchipuie vesmantul
luminat si nestricacios al celor spalati si curatiti de pacate..”stropi ma vei cu isop..spala-ma vei si mai
vartos decat…(PS 50). Ea are si o semnificatie eshatologica –simbolizeaza lumina slavei si a
nestricaciunii de care se vor bucura drepti in viata viitoare. Odinioara, insusi episcopul sfintea aceasta
haina iar noul botezat o purta timp de 8 zile in sir dupa botez, se numeste in unele zone
crijma(Moldova, Bucovina, Banat), care inseamna din greceste ungere sau sfintire, una din numirile
vechi ale tainei Sf. Mir. In greceste se gaseste ca anavol, savanon sau amfotiu, adica vesmant luminat.
Ea era dezbracata de catre neofiti si pusa in biserica, in fata preotilor
Cei care se botezau de Pasti faceau lucrul acesta in Duminica Tomii(de aceea se mai numea
Duminica Alba- numire ramasa in uz la catolici). In vechime, neofitii purtau pe cap si cununi de flori
sau ramuri de finic, care simbolizau biruinta impotriva pacatului.
f) Lumanarea - care se da nasului sa o poarte in maini dupa afundarea pruncului in apa si
pe care neofitii o purtau in vechime 8 zile la serviciul divin, simbolizeaza lumina interioara a harului
impartasit prin botez si preinchipuie candela faptelor bune cu care noul botezat il va intampina pe
Mirele ceresc(ca si fecioarele intelepte) Botezul este socotit ca o trecere a noastra di lumea
intunericului, unde stapaneste diavolul, in imparatia luminii, unde domneste Hristos, cel ce este
Lumina Vietii.Din acest moment, cei botezati sunt “fii ai luminii si fii ai zilei, nu mai sun tai noptii si
nici ai intunericului(I Tes 5,5). In vechime botezul se mai numea si luminare, candidatii la botez se mai
numeau si iluminandi sau cei catre luminare, cum sunt numiti la ectenia speciala care se rostea pt ei in
timpul Paresemiilor si care se pastreaza pana azi la randuiala Liturghiei ortodoxe a darurilor inainte
sfintite. Cei de curand botezati se numeau cei luminati din nou sau de curand.
Intrebuintarea Psalmului 31(fericiti cei carora li s-au iertat faradelegile) in acest moment al
slujbei este f veche, psalmul fiind amintit atat in Rasarit(de sf Chiril) cat si in apus(Ieronim)

4.Mirungerea

Urmeaza ungerea cu Sfantul si Marele Mir, care constituie miezul celei de a 2-a sfinte taine.
Sfantul Mir este undelemn curat, de maslin, amestecat cu multe si felurite mirodenii, pregatit(fiert) cu
o randuiala solemna in primele 3 zile din Sapt Patimilor si sfintit de catre sinodul arhiereilor in frunte
cu Patriarhul Tarii, in joia acelei sapt, La liturghia Sf Vasile, fiind apoi imparatit de episcopi tuturor
bisericilor. Prin sfintire, el devine nu un simplu simbol sau o imagine, ci un vehicul purtator al
energiilor Sf Duh, pe care le contine in chip real.
Prin multimea mirodeniilor din care e facut, arata tocmai multimea si felurimea darurilor si a
puterilor Sf. Duh, care pune in lucrare diferite virtuti crestine. El il inchipuie sip e Hristos insusi, caci
despre Acesta a zis Solomon:”Mir varsat este numele tau(Cant. Cant 1,2). De aceea el este folosit si la
sfintirea bisericilor si antimiselor, ca izvor de sfintenie.
Ungerea cu Sfantul Mir a noului botezat, este semn vazut al impartasirii lui reale din darurile Sf.
Duh, care s-a pogorat peste Mantuitorul la Botez(in chip de porumbele), peste sfintii Ap, la
cinzecine(chip de limbi de foc) si acum ni se da si noua, dupa botez, sub chipul vazut al Sf Mir. Sf
Chiril al Ierusalimului zice ca este armature Sf.Duh.
Dupa cum SF Duh s-a pogorat peste Mantuitorul imediat dupa btezul Acestuia, tot asa si ungerea
cu SF. Mir trebuie facuta indata dupa botez, iar nu amanita peste ani(cum fac romano catolicii), caci se
poate intampla ca cei nemiruiti sa moara, si sa fie lipsiti de taina aceasta.
Sf Mir, fiind si semnul si pecetea lui Hristos, prin ungerea cu el noul botezat devine crestin
adevarat si deplin, un nou Hristos(uns al Domnului).Ungerea, facuta in semnuk Sf Cruci, este o
pecetluire a membrilor Bsericii , semnul vazut al apartenentei lor la trupul mistic al Domnului. Unii
dogmatici socotesc ungerea cu Sf Mir ca taina preotiei universal, care face din toti crestinii acea
semintie aleasa sau preotie imparateasca,popor sfant al lui Dumnezeu(sf Petru).
Ungerea cu Sf Mir, ca si cu untdelemnul bucuriei – se face la organelle principale ale trupului: la
frunte, ochi, nari, gura si urechi - pentru sfintirea simturilor; pe piept sip e spate – pt sfintirea inimii si
a vointei; la maini si la picioare – pt sfintirea faptelor si a cailor crestinului. Formula sacramental a
ungerii : Pecetea darului Sf. Duh – e luata din cuvintele ep a 2-a catre Corinteni, cap I 21-22. Despre
vechimea intrebuintarii si despre rit – ne vb canonul al 7-lea al sin 2 ecumenic, care o citeaza
exact(381).

5 Riturile finale ale slujbei

a) Inconjurarea mesei si a colimvitrei de catre slujitori, nou botezat si nasi, in forma de
hora, este expresia jubilarii si bucuriei Bisericii” pt ca s-a nascut om in lume” si pt intrarea in sanul ei a
unui nou credincios a lui Hristos. Ea este o reminiscenta din dansul ritual care odinioara facea parte
integranta din cultul religios(la evrei). Cfm unor aluzii ale Sf Ioan G de A si Grigorie de Nazianz, ritul
acesta era deja in practica Bisericii din sec IV. Inconjurarea se face de 3 ori (spre slava Treimii.Se
canta Cati in Hristos v-ati botezat(cantare luata din ep catre Galateni 3, 27).
Cantarea facea parte mai degraba din slujba Liturghiei baptismale decat din slujba botezlui.Asa
se explica ca ea s-a pastrat pana azi in randuiala Liturghiei din zilele praznicelor in care se
savarsea odinioara botezul catehumenilor sic a in nici una din descrierile vechi ale ritualului
 botezului nu intalnim mentiunea expresa a ritului inconjurarii. In sec XIV-XV, cati in Hristos …
era cantat de catre cei care ii insoteau acasa pe neofiti.
b) Pericopa apostolului – e luata tot de la PAvel( Romani VI, 3-11. In aceasta autoru descrie
simbolismul si efectele botezului. Evanghelia botezului e luata din locul de la Sf Ev. Matei(28, 16-20)
, unde se vb de trimiterea sf Ap spre a boteza neamurile.
c) Ritualul spalarii pruncului – prin stergerea cu fasa uda a locurilor unde s a facut ungerea
cu Sf Mir, se face spre a sterge Sf Mir ramas pe trupul noului botezat, si a l feri de o eventuala
profanare sau pangarire prin atingerea de ceva necurat. Formula sacramentala folosita atunci:
Indreptatu-te-ai, luminatu-te-ai, sfintitu-te-ai, spalatu-te-ai (I cor VI ,11).
d) Ritualul tunderii neofitului- nu este amintit in descrierile ritului vechi al botezului, find
introdus in randuiala, dupa parerea unora, dupa generalizearea pedobaptismului(din sec VI inainte).
Acesta constituie o reminiscenta veche a ritualului primei tunderi, ritual cu caracter religios, practicat
la multe popoare orientale, la greci, la romani.La pop antice, parul capului era privit ca simbol al
puterii si tariei barbatesti(evrei- Samson).
Tunderea simbolizeaza predarea desavarsita sub stapanirea si ascultarea lui Dumnezeu, intru care
s-a botezat si pe Care de aici inainte il recunoaste ca singur Stapan. Fiind facuta cruces, tunderea
e si peceea lui Hristos, iar intrucat parul este un produs al trupului, tunderea si aruncarea lui in
colimvitra reprezinta, dupa unii, si o parga sau jertfa a trupului omenesc, adusa lui Hristos.
Atat ritul tunderii cat si al spalarii sunt doar reminiscente ale ritualului tunderii si spalarii
complete a neofitului, care odinioara avea loc a 8 zi dupa botez.Pana a 8-a zi neofitii aveam datoria sa
participle la slujbe si sa se impartaseasca. A 8 zi preotul il dezbraca de haina lumnata a botezului, il
spala si il tundea complet. Tunderea amintea si inlocuia ritul taierii imprejur din Legea Veche, care se
facea la evrei la 8 zile de la nastere si pe care a desfiintat o botezul crestin. Ea amintea, de asemenea,
si nazireatul iudaic, acele voturi sau fagaduinte solemne, prin care unii se legau sa se consacre lui
Dumnezeu, sau sa se supuna anumitor abstinente si infranari, pe perioade de timp diferite, la sfarsitul
carora parul lung, purtat pana atunci, era taiat si ars pe altarul de jertfa, ca o ofranda adusa lui
Dumnezeu.
Acest obicei de spalare si tundere rituala a neofitului a 8 a zi s a pastrat mult timp dupa
desfiintarea catehumenatului si generalizarea pedobaptismului. (1430 – Simeon ARhiep Tesalonicului
amintea mamelor, la 7 zile dupa botez sa aduca copiii pt ritualul spalarii si tunderii. In unele locuri a
persistat, alaturi de cea noua, pana la sf sec trecut cfm Molitfelnicului romanesc din acea vreme. In
timp, practica noua s-a generalizat pretutindeni.;spalarea si tunderea facandu se imediat dupa botez.
Ritul rugaciunii respective ale spalarii si tunderi au fost intercalate in insasi randuiala botezului, intre
Evanghelie de o parte si ectenia dinainte de otpust, de alta
e) Impartasirea cu Sf. Taine- Dup ace pruncul s a curatit de pacatul stramosesc prin botez si
dup ace a dobandit intarirea Sf Duh prin mirungere, primeste in cele din urma Sf. Impartasanie, caci
aceasta este sfarsitul si coroana tainelor. Prin ea neofitul se uneste pe deplin cu Hristos, devenind
membru adevarat al trupului Sau mistic.
Botezul, Mirungerea si Impartasirea sunt cele 3 taine de capetenie ale increstinarii. In vechie ele
erau nedespartite una de alta: catehumeii erau botezati, apoi unsi cu Sf. Mir si dupa luau parte pt prima
oara la Liturghia Credinciosilor, cand se impartaseau. Asa a ramas pana asazi situatia cu mentiunea ca
botezul se face dupa Sf liturghie, desi cele 3 taine se admin in aceasi ordine. La catolici, de prin sec IX
ininte, prima impartasanie nu se da pruncilor indata dupa botez, ci se amana, ca si mirungerea, -abia
atuci cand implinesc varsta intre 7-12 ani, facandu se cu mare solemnitate.
In vechime, ziua botezului, fiind privita ca foarte imp. In viata religioasa, era sarbatorita in
fiecare an, ca zi de nastere pt viata spiritual.
 Impartasirea sau cuminecarea

Participarea credinciosilor la viata harica transmisa prin Sf. Taine incepe cu botezul si
culmineaza cu Sf. Impartasanie, prin care se realizeaza unirea noastra deplina cu Hristos. In ortodoxie,
impartasirea repr culmea cea mai inalta sau termenul final al urcusului nostru duhovnicesc,
incununarea Golgotei stradaniilor noastre ascetice de a ne apropia de Hristos, modemul suprem si
dumnezeiesc, idealul desavarsirii crestime. Prin Euharistine ni se ofera Hristos Insusi, izvorul nesecat
al tuturor darurilor, vistiernicul si impartitorul tuturor bunatatilor.
1) Ministrul (savarsitorul) – cine poate impartasi? Inca din vechime se marturiseste ca Sf
Impartasanie se dadea numai prin mana sfintitilor slujitori. Dreptul de a da sf Impartasanie il au pana
azi numai arhiereii sau preotii( 58 trulan). In cazuri normale, este interzis acestora sa dea spre
administrare laicilor Sf Euhar. Clericii caterisiti si mirenii nu se pot impartasii singuri cu sfintele Taine,
trebuie sa vina la preot
Diaconul il poate impartasi doar in caz de mare nevoie, pe mireanul muribund(daca lipseste
preotul.
Monahii si pusnicii, aflandu-se in locuri departate,unde nu sunt biserici sau preot, se pot
impartasi singuri, cu o anumita randuiala
2) Subiectul ( primitorul) – Cine se poate impartasi? Se pot impartasi numai credinciosii
pregatiti si vrednici de a primi Trupul si Sangele Domnului, verificati ca atare de catre duhovnic, prin
spovedanie. Povatuirile din Liturghieri mentioneaza ca „toti crestinii cei ce sunt de o credinta, de o
Biserica,care n-au asupra lor idepartare ori blestem si isi aduc prin marturisire pocainta curata, care
trainesc in dreapta credinta si de duhovnicul lor nu sunt opriti pe o vreme, aceia sa se impartaseasca, cu
cuvenita cinste. Si copilasii mai in varsta, care pot fi primiti la marturisire, si pruncii mai mici, dupa
obiceiul Bisericii, se cade pt credinta celor ce i aduc pe dansii, sa se invredniceasca de SF Taine, intru
sfintirea sufletelor lor si primirea Harului.
Cei care nu se pot impartasi – sunt aceia care au asupra lor blestem de la episcop, sau care sunt
opriti fie de parinti, fie de duhovnic, pt o pricina oarecare, pacatosi inveterati, desfranati, concubinii,
pervertitii sexual, camatarii, fermecatorii si vrajitorii, ghicitorii si descantatorii, cei care fura cele
sfinte, jucatorii de carti, hulitorii si cei care graiesc cuvinte de ocara, provocatorii de scandal.(in
general toti cei cu pacate grave). Ei vor fi primiti la impartasire doar dupa un rastimp mai lung de
pocainta sau si curatire. Durata opririi de la impartasire e altfel pt fiecare pacat(gasim in Molitfelnic, la
invatatura pentru canoane-asezata dupa randuiala marturisirii)dar ea poate fi scurtata de duhovnic , de
la caz la caz.
 Pacatosii aflati pe moarte, dupa ce se spovedesc, se pot impartasi, daca cer asta, fara
implinirea canonului, sau fara spovedanie si fara ajunare.
 Nu se da Sf. Impartasanie alienatilor(celor iesiti din minte) sau celor lesinati, atata vreme
cat sunt in stare de nebunie sau lesin, precum nici celor care nu au capacitatea fizica de a primi si retine
Sf. Taine(care vomeaza, tusesc, scuipa).
 Cei indraciti se pot impartasi in momente de luciditate, daca nu hulesc Sf Taine.
 Nu pot fi impartasite femeile in timpul scurgerii lunare(menstruatie) si in perioada
lauziei(primele 40 de zile dupa ce au nascut) si nici barbatii care in noaptea precedenta au avut
scurgere in vis.
 Neofitii, indiferent de varsta lor, vor fi admisi la impartasire indata dupa botez, fara nici o
exceptie, asa cum a fost practica unanima a Bisericii unversale pana in sec XII-XIII. De atunci incoace,
Biserica Apuseana(catolici, protestanti), iar dupa si cea armeana, au incep sa amana impartasania
pruncilor(7-12), sub pretextul ca impartasirea n-ar fi indispensabila pt mantuire si pt faptul ca primirea
impartasaniei cere primitorului sa si dea seama de importanta tainei.
 3. Timpul( cand trebuie/putem sa ne impartasim) – primiii crestini se impartaseau zilnic.Dupa,
pana in sec VII-VIII, maj crestinilor se impartaseau in toate zilele cand se savarsea Liturghie(in toate
dumiicile si sarb. De peste an) si mai ales la aniversarea sf. Martiri; erau exclusi de la acest drept
numai penintentii si excomunicatii. Canonul 9 Apos. Si Can 2 al sin din Antiohia ii pedepseau cu
excomunicarea pe cei care asistau la Liturghie fara sa se impartaseasca.
Mai tarziu,racindu se zelul si crescand respectul fata de SF. Imaprtasanie, numarul celor care se
impartaseau a scazut, ei impartasindu-se din ce in ce mai rar. Astazi, la Sf liturghie se impartasesc
uneori numai sfintitii slujitori, pe cand cei mai multi credinciosi se impartasesc de obicei o data pe an,
de Pasti.
Povatuirile din liturghier socotesc obligatorie impartasirea de cel putin 4 pri pe an(in cele 4
posturi). Dupa Simeon al Tesalonicului, fiecare crestin temator de Dumnezeu ar trebui sa se
impartaseasca la cel putin 40 de zile, iar cel ce se simte vrednic, chiar in fiecare duminica(mai ales
batranii si bolnavii)In aceasi categorie pot fi socototi cei care se afla in preajma unui ev
important(candidatii la hirotonie, femeile nainte de nastere, ostasii inainte de lupta, tinerii inainte de
cununie.

4. Pregatirea pentru impartasire.- Fiinta noastra trebuie sa fie curatita si ridicata la rangul de
salas vrednic si cinstit al Sf. Taine. Este necesara o pregatire trupeasca si sufleteasca:
i. Spovedania si indeplinirea canonoului de pocainta dat de duhovnic(copii pana la 7 ani
sunt scutiti de spovedanie)
ii. Impacarea cu toti; cel care vrea sa se impartaseasca nu trebuie sa fie certat cu nimeni
iii. Post si rugaciune; cel care vrea sa se impartaseasca in afara celor 4 posturi de peste an
trebuie sa posteasca o sapt inainte, sau macar 3 zile, sau cel putin o zi, iar in ziua respectiva sa se
abtina complet de la mancare si bautura, pana la vremea impartasirii, incepand de cu seara, sau cel
putin de la miezul noptii. Numai celor bolnavi pe moare li se poate da Sf impartasanie pe mancate.
Poate fi impartasit si cel ce, fara voie, a inghitit apa, spalandu si gura, dupa ajunare. Pentru cei
casatoriti, in notiunea de post se intelege si infranarea de la impreunarea cu sotile.
iv. Citirea pravilei pt impartasire – adica a rugaciunilor pregatitoare pt impartasire,tiparite in
Liturghier(clerici), Ceaslov si in Cartile de rugaciuni(pt laici).Pe cele mai imp le citeste de obicei
preotul insusi, in numele credinciosilor,ori unul dintre acestia, in bise, inainte de impartasire.

5. Randuiala impartasirii. - Ca si mirungerea, taina impartasirii nu constituie o slujba liturgica

de sine statatoare, ci e legata de Sf Liturghie, in care se incadreaza pregatirea ei(Sfanta Jertfa), cat si
administrarea ei. Pregatirea Sfintei impartasanii pt cei ce se impartasesc in imprejurimi
normale(sfintirea Darurilor sau jertfa euharistica) se face la fiecare Liturghie, dupa raunduiala. Legat
de savarsirea tainei, de regula are loc in cursul Sf Liturghii si anume dupa ce preotul zice : Sa luam
aminte.Sfintele Sfintilor.
a) Impartasirea clericilor. Clericii liturghisitori sunt obligati sa se impartaseasca.Cfm
povatuirilor din liturghier, este un pacat de moarte sa slujesti si sa nu te impartajesti, poti fi caterisit. In
Regulamentul de disciplina a clerului – prevede pedepsa opririi de la lucrarea celor sfinte, pe timp de
1-3 luni si cu canonisire la manansire, pt clericii impreuna liturghisitori care nu se impartasesc la
Liturghie.
Preotii slujitori se impartasesc inaintea laicilor, in altar, din particica HS, dupa randuiala:D..;ei
iau intai Sfantul Trup cu mana si apoi sorb Sf. Sange din potir.La slujirea in sobor, se impartasesc in
ordinea descrescanda a treptelor ierarhice:arhierei, preoti, diaconi.Diaconii nu se pot impartasii
singuri(o primesc de la arhiereu, sau de la preot. La liturghia arhiereasca, arhiereul slujitor ii
impartaseste el insusi atat pe preotim cat si pe diaconi.(precum Mantuitorul la cina cea de taina).
Clericii care vor sa se impartaseasca fara sa fi slujit la Liturghia din ziua respectiva, se
impartasesc tot in altar, o data cu liturghisitorii, si dupa aceasi randuiala. Ei trebuie sa fie pregatiti ca si
cand ar trebui sa slujeasca, citindu-si rugaciunile dinainte de imp. La vremea cuvenita, ei intra in altar,
isi pun epitrahilul(diaconii orarul) isi spala mainile si apoi se impartasesc dupa randuiala.Se
impartasesc dupa preotii liturghisitori si dupa iau anafura, isi clatesc gura cu vin si apa, isi spala din
nou mainile, isi scot epitrahilul si citesc rugaciunile de multumire de dupa impartasanie
Clericii batrani sau greu bolnavi , care nu pot veni la biserica, pot fi impartasiti la patul de
suferinta, dupa randuiala mirenilor(cu lingurita). In unele parti (Bucovina N moldovei), din Agnetul
pregatit in Joia Mare pt tot anul, se rezerva partile IS si HS pt impartasirea clericilor bolnavi, desi atat
povatuirile din liturghier cat si invatatura din Penticostar nu fac distictie in aceasta privinta
b) Impartasirea laicilor – credinciosii laici se impartasesc dupa clerici, in fata usilor
imparatesti, la chemarea: Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste...In fruntea lor, indata dupa
clerici, se impartasesc mai intai slujitorii bisericesti inferiori, care au hirotesie de ipodiaconi, citeti si
cantareti, apoi monahii neclerici(fara hirotonie) si pe urma mirenii.
Inainte de inceperea impartasirii, preotul (sau un credincios) citeste rugaciunea pe care o zic si
clericii in altar inainte de impartasanie: Cred Doamne si marturisesc...si Cinei tale celei de Taina..Nu
spre judecata sau spre osanda. Unii preoti citesc acum si Molifta de dezlegare din Molitfelnic,
Rugaciunea in luminata zi a Invierii lui Hristos. In acest timp, credinciosii stau in genunchi. Dupa se
apropie fiecare cu umilinta si evlavie(intai barbatii, mai batrani, apoi femeile si la urma copiii)
inchidandu se si tinand in dreapta lumanarea aprinsa. In semn de bucurie pt Sf Taine cu care se vor
impartasi.
Spre deosebire de cleri, laicii primesc deodata atat Trupul cat si Sangele Domnului, de la preot,
cu lingurita. Preotul sta intre usile imparatesti, tinand in stanga sfantul poti cu un acoperamant, iar in
dreapta lingurita, si da sf Impartasanie zicand: Se impartaseste robul(roaba) lui Dumnezeu (X), cu
Cinstitul si Sfantul Trup si Sange al Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos,
spre iertare pacatelor si spre viata de veni.Acolo unde sunt mai multi slujitori, doi dintre ei, sau in
lpsa doi batrani(epitropi), stand inainte usilor imparatesti, de o parte si de alta a preotulu, tin intins
Aerul sub sfantul potir, pt ca nu cunva sa pice pe jos.
In trecut, pana in sec VIII-IX, laicii se impartaseau la fel ca si clericii, separat(primind de la preot
particica in palma dreata pusa peste cea stanga) si apoi cu sfantul Sange, sorbind din potir. Dar a aparut
riscul profanarii Sf Trup, pe care unii nu il consumau, si il duceau acasa, pastrandu l pt alte scopuri.
Mai exista de altfel riscul sa cada Sf sange pe jos. De aceea s-a introdus uzul impartasirii credinciosilor
cu lingurita, desi sin Trulan(can 101) recomanda pastrarea practicii vechi(fara lingurita) Lingurita
folosita la impartasirea simbolizeaza clestele cu care ingerul din vedenia proroocului Isaia a luat
carbunele de foc si l a pus pe buzele acestuia. Carbunele este Insusi Sfantul Trup si Sange, care este
numit carbune si foc arzator.
In timpul impartasirii credinciosilor, strana canta diferite chinonice (Trupul lu Hristos primiti,
Cinei tale celei de taina, Paharul mantuirii.
Dupa impartasire, fiecare isi sterge buzele cu acoperamantul p care il tine preotul, apoi primeste
anafura(la Pasti artos sau Paste mic) si putin vin, pt a si spala gura si pt ca sa nu manance altceva
indata dupa imaprtasanie. Cel ce s-a imaprtasit nu mai saruta nici sfintele icoane nici mana preotului,,
nu trebuie sa scuipe sau sa vb urat, sa blesteme.Cand se impartasesc grupuri mai mari de credinciosi se
vor citi in acest timp rugaciunile de multumire pt impartasanie.
c) Impartasirea bolnavilor si a pruncilor – numai bolnavii, pruncii si cei care din
bincuvantate pricini, nu pot veni la biserica sau care trebuie sa fie impartasiti grabnic si in imprejurari
exceptionale , sunt exceptati de la regula generala. Ei pot fi impartasiti de preoti acasa, sau unde se
afla, cu particele din SF Impartasanie sfintita in fiecare an la Liturgia din Joia Patimilor, uscata de
obicei in martea Saptamanii Luminate.Ea este pastrata anume in acest scop, in chivotul de pe Sfanta
Masa.Nu este permisa pastrarea ei in afara de biserica.
Mai exista o randuiala deosebita, pe care o gasim in Molitfelnic: Randuiala ce se face cand se va
intampla a se da foarte grabnic celui bolnav impartasirea. Preotul ia atunci cu sine epitrahilul si
Molitfelnicul precum si cele necesare impartasirii(sfintee taine, lingurita , procovatul.
Inainte de a lua Sf Taine din Chivot, preotul isi pune epitrahilul, isi spala mainile si inchinandu
se cu evlavie in fata Sfintei Mese, ia cu buretele sau cu o lingurita mica particelele necesare din chivot,
le inveleste intr-o panzacurata, sau macar intr o hartie curata si le pune intr o cutie mica, lemn sau
metal.(care sa se inchida ermetic si sa fie aurita pe dinauntru eventual) PE drum preotul va pastra o
atitudine de cea mai desavarsita cuviinta si evlavie.
Ajuns la bolnav, isi pune epitrahilul, desface cutiile si luad un procovat mai mare, il intinde pe o
masuta acoperita pe care se pune un sfesnic mic cu lumanarea aprinsa si aseaza lingurita si cutiuta cu
Sfintele pe procovatul intins, facand o rugaciune inaintea lor. Citeste rugaciunile dupa randuiala din
Molitfelnic, iar in mom imartarisii, pune Sf in lingurita si toarta putin vin, daca nu are – pune agheaza
sau apa curata, apoi citeste restul randuielii.
Tot din aceste Sfinte se impartasesc tot anul pruncii. In cazul impartasirii lor, se toarta in
lingurita mai putin lichid si se pune o mica firimitura din SF taine.
Dupa un obicei rusesc, pruncii nu se impartasesc decat cu Sange(prob o masura de precautie pt
pruncii fragezi care nu pot inghiti particica din SF trup)Intrucat pruncii pana la 7 ani nu se spoveesc s-a
introdus urmatoarea formula de impartasire a pruncilor: se impartaseste robul(roaba) lui Dumnezeu X
spre sfintirea sufletului si a trupului.

Cununia(slujba nuntii)

Este serviciul divin prin care Biserica binecuvanteaza si consfinteste casatoria, adica legatura
dintre barbat si femeie, ridicand-o la rangul de taina.

1. Savarsitorul cununiei – este arhiereul sau preotul. Vechile Pravile ii opresc pe preotii-
calugari (ieromonahi) sa oficieze nunta, ca unii care au facut votul castitatii si care nu pot deci lua
parte nici la dansul ritual de la Isaie, dantuieste... nici la ospatul si petrecerea cu care e impreunata de
obicei nunta.(Astazi, ieromonahii savarsesc adesea slujba cununiei) Preotul poate oficia cununia
propriului fiu sau a fiicei sale, daca nu exista alt preot.
2. Primitorul tainei – legat de casatoriile mixte- intre crestini si necrestini sau intre
ortodocsi si neortodocsi, catolici si protestanti, acestea erau oprite in vechime , prin canoane. Daca insa
intr o casnicie de neortodocsi, casatoriti legitim, unul din soti se convertea la Ortodoxie, iar celalalt
ramanea mai departe in credinta(confesiune sau secta) lui, sotul convertit putea pastra mai departe
legatura casatoriei, potrivit sfatului Sf Ap Pavel, care zice ca barbatul necredincios se sfinteste prin
femeia credincioasa si invers.
In timpurile mai noi, in fata faptului implinit, biserica nu refuza savarsirea casatoriilor mixte, pt a
nu lasa fara binecuvantarea ei asemenea insotiri. Si sa si creasca copiii in credinta ortodoxa. In ultimul
timp insa, s au oprit dn nou oficierea casatoriilor mixte, prin actualul Regulament de procedura al
instantelor disciplinare si de judecata ale BOR, asemenea casatorii fiind ingaduite numai cu
dezlegarea chiriarhului locului. Cei de alt cult, sunt obligati, inaintea casatoriei, sa indeplineasca
formalitatile de trecere la Ortodoxie.
 3) Nasii – Atat la logodna cat si la cununie, mirii sunt asistati de nasi sau nuni. Rostul si
datoria lor este ca si a nasilor de la botez. Sunt martori si garanti ai seriozitatii aranjamentelor reciprice
luate de viitorii soti si trainiciei casniciei lor.De aceea la logonda pun mana pe inele iar la cununie pe
cununile mirilor(Atat la asezarea cat si la depunerea lor.Acestia trebuie sa fie ortodocsi, mai in varsta
decat mirii, fiind ca nisite parinti s invatatori ai lor. Vechile pravile ii opreau pe calugari sa
indeplineasca oficiul de nasi, atat la botez cat si la nunta. In Bucovin este curiosul obicei ca mirii sa fie
asistati de cat mai multe perechi de nasi.
4) Locul savarsirii – slujba cununiei se face de regula in biserica, iar nu in case(cum se face
uneori., pt ca biserica este locasul in care Dumnezeu e intotdeauna prezent, prin Sfintele Daruri si in
care se savarsesc SF. Taine. Facandu se in biserica, nunta are caracter de act sfant si o garantie mai
mare de trainicie. Al doilea aspect- pt ca nunta, fiind unul dintre cele mai de seama acte din viata
omului, trebuie savarsita in mijlocul colectivitatii, adica in vazul si cu participarea obstii crestine din
care facem parte.(biserica). Preotii sunt datori sa ii svatuiasca pe cei ce se casatoresc sa vina pentru
aceasta la biserica, ei nu vor oficia cununia in case decat in cazuri cu totul exceptionale si pt motive
intemeiate.
5) Timpul savarsirii – fiind slujba de bucurie, ea se savarseste in zilele de sarbatoare, de
regula duminica. Molitfelnicul zice sa se facea de dimineata, dupa Liturghie(de obicei in moldova),
desi obiceiul mai nou este sa se faca dupa masa
Cfm poruncii a IX bisericesti, nu se fac nunti in urmatoarele perioade din cursul anului
Bisericesc:
a) In cele 4 posturi de peste an(inclusiv in sapt alba sau a branzei) ca si in toate zilele de
post din cursul anului(miercurea si vinerea, 14 sept sau Inaltarea Sf Cruci, 29 august sau Taierea
capului SF Ioan Botezatorul, pt ca petrecerile si ospetele care insotesc taina nuntii ar contrasta cu
atmosfera de rugaciune, infranare si pocainta). Exista si cazuri exceptionale cand se face pogoramant,
admitandu se oficierea nuntii in prima parte a Postului Craciunului(pana la SF Nicolae), dar fara
petrecere.In postul Pastelui este ingaduite, la nevoie, numai logodna si aceasta numai in ziua Bunei
vestiri(daca nu cade in saptamana Patimilor) si in Duminica Floriilor.
b) Nu se fac nunti in Sapt Luminata, in rastimpul dintre Craciun si Boboteaza, in Duminica
Rusaliilor, in toate praznicele imparatesti, precum si in ajunul tuturor praznicelor imparatesti, pt ca
veselia lumeasca a nuntii sa nu intunece sau sa eclipsese bucuria duhovniceasca a celor mai mari
sarbatori crestine.
8. Explicarea randuielii nuntii. – Randuiala logodnei, cat si rugaciunile principale din slujba
Cununiei(cele 4 binecuvantari ale mirilor) si din randuiala Nuntii a doua sunt atribuite, in cel mai vechi
manuscris al Evhologhiului grecesc Barberini(sec VIII- IX), lui Metodic Marturisitorul, patriarhul
Constantinopolului.
a) Logodna – actul principal din slujba logodnei este punerea si schimbarea inelelor.
Intrebuintarea inelelor la logodna e un obicei stravechi, pe care Bis Crestina numai l-a preluat si l a
consfiintit, prin incadrarea lui in slujba bisericeasca. Inelele, care sunt cercuri inchise, fara inceput si
fara sfarsit, erau in VT simbol al puterii si increderii care se acorda cuiva. In ritualul crestin al logodnei
ele sunt simbolul iubirii nesfarsite si al fidelitatii reciproce pe care si-au jurat –o logodnicii unul fata de
altul, precum si semnul trainiciei legaturii dintre viitori soti. Facliile aprinse – pe care le tin nasii, iar
odinioara le purtau si sfintitii slujitori, sunt simbol al curatiei mirilor, al luminii darului de sus si al
bucuriei nuntasilor. In unele parti, la logodna facliile le tin logodnicii(mirii) insisi, cum prevedeau
unele din vechile Molitfelnice romanesti si cum prevad si azi Evhologhiile grecesti.
b) Cununia, Psalmul 127(Fericiti toti cei ce se tem de Domnul..) cu care incepe slujba Cununiei,
zugraveste fericirea vietii familiale a celor ce se tem de Domnul. Momentul principal din slujba, acela
in care se savarseste consfintirea legaturii dintre barbat si femeie, este atunci cand preotul rosteste
cuvintele din a treia rug de binecuvantare a mirilor: Insuti si Tu acum Stapane, trimite mana Ta din
Sfantul Tau locas si uneste pe robul Tau x, cu roaba ta X(cuvite socotite ca o epicleza a slujbei
Cununiei) Semnul vazut al sfintirii nevazute a acestei legaturi este unirea mainii drepte a barbatului cu
dreapta femeii, de catre preot, iar actul ritual care simbolizeaza si pecetluieste savarsirea tainei este
punerea cununiilor pe capetele mirilor.
Cununiile sunt facute in chipul coroanelor cu care se incununau odinioara regii si imparatii,
biruitori in razboaie. Ele erau semnele puterii, ale stapanirii, ale biruintei(la barbati); ale frumusetii si
curatiei virginale(la femei). Ele intruchipau cinstea si slava ce se dadea imparatilor de catre supusii lor,
precum si sentimente de admiratie , recunostiinta sau omagiu datorate biruitei in lupta. SE pun pe
capul mirilor ca un elogiu sau ca o rasplata adusa curatiei si fecioriei acestora, pe care au pastrat o pana
la nunta si pt care sunt incununati.De aceea se canta pt miri: Doamne Dumnezeul nostru, cu marire si
cu cinste incununeaza i pe dansii. Punerea cununiilor a dat si denumirea tainei, obisnuita la
greci(incununare,incoronare)
Apostolol este luat din ep catre Efeseni(cap 5 20-33), in care acesta compara nunta cu legatura
sfanta si indisolubila dintre Hristos si Biserica, indemnandu-i pe viitorii soti sa se iubeasca intre ei cu
aceeasi dragoste netarmurita si sfanta.
Evanghelia e formata din pericopa in care se instoriseste minunea savarsita de Mantuitorul la
nunta din Cana Galileii, la care El a luat parte cu mama Sa(In. 2, 1-11)
Paharul cu vin pe care preotul il binecuvinteaza si din care gusta mirii, e numit in Molitfelnic
paharul comun sau de obste. El simbolizeaza bucuria si veselia nuntii, cat si soarta comuna a viitorilor
soti, pe care o vor impartasi impreuna, avand acealasi necazuri si bucurii.Acelasi lucru il arata si
bucata de paine, cozonac(piscot) din care se da acum mirilor sa guste, o data cu paharul de
obste.Aceasta este o reminiscenta veche, precrestina, mostenita din ritualul nuntii la romani si amintind
de painea comuna(un fel de placinta) care se frangea la ei cu ocazia nuntii si pe care mirii o mancau
atunci impreuna. Atat paharul, cat si painea, ne aduc aminte si de impartasirea mirilor, care avea loc
odinioara in acest moment al slujbei, deoarece cununia se savarsea de regula indata dupa SF.
Liturghie, cand mirii se impartaseau.De aceea se canta acum Paharul mantuirii...(cantare care se canta
in timpul impartasirii credinciosilor.In randuiala Cununiei ea nu se gaseste decat in Molitfelnicele
romanesti mai noi(in cele grecesti nu exista)
Inconjurarea mesei de catre alaiul de nunta(slujitori, miri, nasi) in chip de hora, simbolizeaza si
exprima bucuria fireasca si sentimentul de jubilare prilejuite de nunta. Ceremonia aceasta este un rest
din dansul ritual(religios), care face parte integranta din cultul ebraic, ca si din cultele altor religii si
popoare vechi precrestine. Deoarece nunta se face in vederea nasterii de prunci in frica Domnului,
Biserica ne duce a cu gandul mai intai la nasterea Mantuitorului din Fecioara Maria prin (Isaie
dantuieste). Cele 2 tropare care se canta dupa(sfintilor mucenici si Slava Tie , Hristoase)sunt stihiri
mucenicesti luate din cantarile Octoihului(vecernia de vineri seara gl 7), vor sa spuna ca mirii trebuie
sa fie partasi lui Hristos si sfintilor Lui, prin viata lor curata, pe care o vor duce in casnicie. Cununile
care li s-au pus pe capete sunt asemenea celor cu care Mantuitorul ii incununeaza in ceruri pe sfintii si
pe alesii Sai dupa moarte.
Formulele Marit sa fii, mire, ca Avraam si Iar tu, mireasa, marita sa fi ca Sarra, pe care preotu
le rosteste la depunerea cununiilor sunt formulele de felcitare rituala a mirilor de catre biserica, prin
glasul preotului
Obiceiul ca tinerii casatoriti sa vina a opta zi dupa cununie la biserica pt a li se citi randuiala pe
care credinciosii o numesc dezlegarea cununiilor este stravechi. El are analogie cu ritualul spalarii si
tunderii noului botezat, din randuiala botezului.
In vechime, se puneau pe capetele mirilor cununi de ramuri de merisor, pe care ei le purtau timp
de o sapt si cu care veneau dupa 8 zile de la nunta la iserica, unde preotul le lua de pe capetele lor. Deci
depunearea cununiilor se facea a 8 a zi dua cununie.Ulterior a fost incadrata in insasi slujba Cununiei,
dar obiceiul ca tinerii sa vina a 8 a zi s a pastrat si azi numindu-se dezlegarea cununiilor. Tinerii stau
atunci la usile bisericii(sau in pronaos) ca unii ce se socotesc nevrednici de a intra in biserica, pt ca si-
au pierdut curatia feciorelnica. De aceea, preotul se roaga, in molitfa pe care o citeste, ca Dumnezeu sa
i invredniceasca de a intra din nou in biserica si a se impartasi cu SF Taine, la vremea
cuvenita.Odinioara, molitfa se citea dimineata, inainte de slujba, pt ca ei sa poata intra in biserica si sa
participe la slujba.

Hirotonia si hirotesiile
Taina preotiei se da prin hirotonie. Dpdv etimologicm cuvantul grecesc hirotonie inseamna
intinderea mainlor, apoi votare sau alegere, pt ca votarea sau alegerea cuiva se facea de obicei prin
ridicarea mainii. In sens crestin, cuvantul insemna, la inceput, alegerea sau desemnarea cuiva pt
preotie, lucru pe care Biserica sau obstea credinciosilor il face prin votare; iar pt ca aceasta alegere este
confirmata apoi prin punerea mainilor episcopului asupra celui ales, cu timpul, termenul de hirotonie
s a aplicat randuielii de slujba sau ceremonei religoase a consacrari candidatilor la preotie, slujba al
carei miez este, astazi, punerea mainilor episcopului asupra celui ales, unica cu invocarea harului SF.
Duh.
Punerea mainilor e un rit care se practica si in VT. Asa erau consacrati de ex. levitii Legii Vechi,
asa il consacra Moise pe Iosua ca succesor al sau la conducerea poporului. In crestinism a fost
practicat, in continuare, ca rit de consacrare, sau ca semn de transmitere a unei functii religioase si a
harulu special necesar pt implinirea ei
Prin hirotonie intelegem deci azi taina prin care cineva este investit cu darul sau vrednicia
uneia din cele 3 trepte ale preotiei, adica: diaconia, preotia, arhieria; ea este deci, transmiterea mai
departe a „limbilor de foc”, adica a puterii harismatice venite, prin Apostoli, de la Mantuitorul
insusi.
Hirotesia este cuvant de origine greaca si inseamna punerea mainilor. La inceput el se folosea pt
a exprima acordarea, prin punerea mainilor episcopului- a oricarui dar in legatura cu slujba preotiei, de
orice natura ar fi fost(adica ceea ce intelegem azi prin hirotonie).
Astazi insa, prin hirotesie intelegem randuiala de slujba, prin care se acorda fie una dintre
gradele(rangurile) onorifice care se dau fetelor bisericesti pentru merite deosebite pe taramul activitatii
pastorale(sachelar, iconom, iconom stavrofor, la preotii de mir si singhel, protosinghel si arhimandrit la
calugari), fie confirmarea intr o functie bisericeasca administrativa(staret sau egumen, protoiereu)
Intre hirotonie si hirotesie exista o deosebire; si anume prima este taina, a doua este ierurgie. De
aceea hirotoniile se savarsesc numai in altar, iar hirotesiile in naos. Hirotonia are caracter indelebil, pe
cand hirotesiile se pot anula formal.
Cele mai vechi randuieli de hirotesie le aflam in Rasarit, in diferiele randuieli
bisericesti(Constitutiile apostolice, Testamentum Domini, Canoanele lui Ipolit) iar in Apus in
Sacramentarul Gregorian
1. Ministrul (savarsitorul) hirotoniei este numai episcopul(arhiereul). Hirotonia de diacon
si cea de preot o savarseste un singur arhiereu, iar pt hirotoni de arhiereu trebuice cel putin 2 arhierei.
Hirotosiile se savarsesc de catre arhiereu. Numai in manastiri, staretul sau egumenul poate
hirotesii citeti si ipodiaconi pt manastirea respectiva si numai cu voia sau cu consimtamantul
episcopului. Orice episcop hiroteseste preoti si diaconi numai pt si in eparhia sa; in alta eparhie poate
savarsi hirotonii sau hirotesii numai cu voia sau cu delegatia episcopului acelei eparhii.
2. Locul savarsirii. Hirotoniile se savarsesc numai in biserica si anume in sf Altar, in jurul
Sf Mese, deoarece Sf Masa este in biserica izvorul sfintirii, iar exercitarea darului preotiei este strans
legat de ea. Hirotesiile, de asemenea, se savarsesc, in biserica, in naos. In chip exceptional, ele se pot
savarsi in paraclisul episcopal sau chiar in resedinta episcopala, inaintea unui iconostas.
3. Timpul savarsirii. Ca si mirungerea, taina hirotoniei nu constituie o slujba independenta,
si se incadreaza in Sf Liturghie deplina (Sf Ioan Gura de Aur, Sf vasile cel mare). Nu se savarsesc
hirotonii la Liturghia darurilor mai inainte sfintite. Hirotoniile se savarsesc in orice zi de sarbatoare, in
cursul Sf Liturghii, si anume:
a) Hirotonia in arhiereu se face inainte de citirea Apostolului si a Evangheliei(indata dupa
„Sfinte Dumnezeule”), deoarece in acest moment incepea odinioara Liturghia, in prezenta arhiereului.
b) Hirotonia in preot se savarseste inainte de sfintirea Darurilor(indata dupa intrarea cu
Cinstitele Daruri), deoarece preotului i se da putere de a sfinti darurile, adica de a sluji Sf Liturghie)
c) Hirotonia in diacon are loc dupa sfintirea Darurilor(ndata ce arhiereul rosteste
ecfonisul:” Si sa fie milele marelui Dumnezeu...”) deoarece diaconul nu poate sluji singur si nu poate
sfinti Darurile.
Hirotesiile treptelor inferioare ale clerului se savarsesc de regula inainte de Liturghie, in mij
bisericii; hirotesia de igumen sau staret se poate face inainte de vecernie.Hirotesiile pt acordarea
distinctiilor onorifice se fac si in cursul Sf Liturghii(dupa intrarea cu Sf Evanghelie) sau chiar dupa
Liturghie, cand este popor mai mult in biserica, spre deosebita cinste a celor ce le primesc; de aceea ele
se fac mai aproape de altar, pe solee.
La aceasi Liturghie nu se pot hirotonii mai multi diaconi(preoti sau arhierei) ci numai cate unul.
Dar se pot face mai multe hirotesii deodata.