Electrotehnică şi electronică Curs 1

1. Introducere
Electrotehnica, ca disciplină ştiinţifică, se ocupă cu studiul stărilor şi fenomenelor
electrice, magnetice şi electromagnetice, iar ca disciplină tehnică, cu studiul aplicaţiilor
practice ale acestor stări şi fenomene, cu accent pe proiectarea, construcţia şi exploatarea
echipamentelor specifice.
La rândul ei, electronica, ca disciplină ştiinţifică, studiază fenomenele legate de
mişcarea în diferite medii a particulelor încărcate electric, interacţiunea dintre aceste
particule, producerea lor etc., iar ca disciplină tehnică, se preocupă de construcţia şi studiul
dispozitivelor şi aparatelor care funcţionează pe baza acestor fenomene.
Având în vedere că aceste domenii ştiinţifice sunt extrem de vaste şi extrem de
dinamice, pe parcursul prezentului curs se vor aborda, cu precădere, doar acele capitole şi
domenii care vizează în mod direct aplicaţiile specifice industriei chimice. În acest context
se intenţionează abordarea următoarelor subiecte:
1.1. Corelaţiile dintre structura şi proprietăţile materialelor. Legi fundamentale
1.2. Elemente liniare în circuitele electrice. Aplicaţii. Aparate de măsură electrice.
1.3. Surse de energie electrică
1.4. Joncţiuni semiconductoare. Aplicaţii.
1.5. Componente semiconductoare discrete şi aplicaţiile lor în etaje de amplificare şi
control.
1.6. Amplificatorul operaţional.
1.7. Traductoare.
1.8. Traductoare de temperatură
1.9. Traductoare mecano-electrice.
1.10. Traductoare mecano-electrice (continuare)
1.11. Aplicaţii ale traductoarelor termice şi mecano-electrice în industria chimică
1.12. Traductoare de debit
1.13. Traductoare electrochimice
1.14. Traductoare electrochimice (continuare)

2. Corelaţiile dintre structura şi proprietăţile materialelor

Ţinând cont că toate fenomenele ce urmează a fi studiate sunt strâns legate de
transportul sarcinilor electrice prin materie, este util să clarificăm câteva noţiuni legate de
conductivitatea diferitelor materiale.
Conductivitatea electrică (numită şi conductibilitatea electrică specifică) este
mărimea fizică prin care se caracterizează capacitatea unui material de a permite
transportul sarcinilor electrice atunci când este plasat într-un câmp electric. Simbolul
folosit pentru această mărime este de obicei σ (litera grecească sigma), iar unitatea de
măsură este siemens pe metru (S·m −1). Mărimea inversă conductivităţii este rezistivitatea
electrică, cu simbolul ρ (litera grecească ro) şi unitatea de măsură ohm metru (Ω·m).
Rezistivitatea electrică este mărimea ce caracterizează comportarea distinctă a
materialelor, sub acţiunea unui curent electric. Rezistivitatea este proprietatea specifică
unui anumit material de a se opune trecerii unui curent electric prin el. Rezistivitatea este
caracteristică fiecărui tip de material şi stă la baza calculării rezistenţei electrice a
diferitelor corpuri făcute din materialul respectiv. Pentru determinarea rezistivităţii unui
material se face apel la un eşantion omogen, de formă paralelipipedică, cu dimensiuni
cunoscute (v. Figura 1)

1
 Electrotehnică şi electronică Curs 1

Figura 1. Modul de definire al rezistivităţii unui

material omogen

Având dimensiunile cunoscute, rezistivitatea electrică a materialului se calculează

pe baza relaţiei:

A
R (1)
l

unde R este rezistenţa electrică a eşantionului respectiv, A este aria laterală a eşantionului
iar l este lungimea lui.
Conductivitatea electrică a materialelor este strâns legată de structura electronică a
acestora. Astfel, pe baza teoriei cuantice, electronii nu mai sunt priviţi ca simpli corpusculi
ce gravitează în jurul nucleului, ci sunt luate în considerare proprietăţile lor ondulatorii,
respectiv stările lor energetice cuantificabile. Conform acestei teorii, electronii se găsesc în
stare de echilibru numai pentru anumite niveluri electronice „permise”. În plus, conform
Principiului lui Pauli, pe acelaşi nivel energetic nu poate exista decât un singur electron.
Un nivel electronic se caracterizează prin valoarea energiei electronului situat pe
acel nivel, exprimată în electronvolţi [eV]. Cu cât un nivel energetic este mai îndepărtat de
nucleu, cu atât electronul de pe acel nivel are o energie mai mare. Pentru ca un electron să
treacă de pe un nivel energetic inferior pe unul superior, acesta trebuie să primească o
anumită cantitate de energie din exterior. Din contra, la trecerea electronului de pe un nivel
electronic superior pe un nivel energetic inferior se eliberează energie sub formă de
radiaţie. Nu în ultimul rând, trebuie precizat faptul că aceste treceri de pe un nivel pe altul
se efectuează în salturi, nefiind posibilă situarea electronului pe nivele energetice
intermediare.
În stare neexcitată, electronii de valenţă ai atomilor ce intră în compoziţia unui
material alcătuiesc banda de valenţă. Deasupra zonei de valenţă se găseşte o zonă de
conducţie în care se pot situa electronii liberi (gazul electronic). Poziţia reciprocă a acestor
zone, aşa cum este ilustrat în Figura 2, contribuie esenţial la conductivitatea unui material,
permiţând încadrarea acestuia în trei mari clase, descrise în cele ce urmează.

2.1. Materiale electroizolante

Materialele electroizolante (dielectrice) se caracterizează printr-o zonă interzisă,
situată între banda de valenţă şi cea de conducţie, extrem de largă (~ 6 eV), ce nu poate fi
depăşită de electroni decât dacă primesc din exterior cantităţi foarte mari de energie. Din
această cauză, materialele electroizolante prezintă o rezistivitate electrică, ρ, cu valori
cuprinse între 108 şi 1018 [Ω cm]. Deşi acestea pot fi, la rândul lor, clasificate în funcţie de
multiple proprietăţi electrice şi neelectrice, s-au impus totuşi criteriile cu caracter general
cum sunt: natura chimică, starea de agregare, stabilitatea termica, forma şi caracteristica
esenţială a materialelor componente la care se mai adaugă eventual, starea finală şi
transformările necesare pentru obţinerea produsului finit.

2
 Electrotehnică şi electronică Curs 1

Figura 2. Dispunerea benzilor energetice pentru materiale izolatoare. semiconductoare şi

în metale.

După natura lor chimică, materialele electroizolante se pot clasifica în materiale

organice, anorganice şi siliconice. Materialele de natură organică prezintă proprietăţi
electroizolante foarte bune, având însă o rezistenţă redusă la solicitările termice şi
mecanice. Materialele de natură anorganică (marmura, azbestul etc.) au o comportare
inversă materialelor organice. Materialele de natură siliconică îmbină în mod favorabil cele
mai bune proprietăţi ale materialelor organice şi anorganice.
Luând în considerare starea de agregare a materialelor electroizolante vom distinge
materiale: solide, lichide şi gazoase. Folosind drept criteriu de clasificare stabilitatea
termică, materialele electroizolante se împart în clase de izolaţie şi au caracteristica
comună temperatura maximă la care pot fi utilizate timp îndelungat. Pentru determinarea
stabilităţii termice, pe lângă temperatură, se pot utiliza şi mărimi electrice (constante de
material) ca de exemplu scăderea rigidităţii dielectrice cu creşterea temperaturii, mărimi
fizice sau alte mărimi mecanice.
Printre cele mai uzuale materiale izolatoare se regăsesc:
- solide: marmura, mica, azbestul, sticla, SiO 2, sărurile, oxizii metalici, masele
plastice, răşini epoxidice, cauciucul siliconic;
- lichide: uleiuri minerale şi sintetice, vaseline minerale şi siliconice.
- gazoase: aerul, gaze pure, vidul.

2.2. Materiale semiconductoare

Materialele semiconductoare se caracterizează printr-o rezistivitate electrică
cuprinsă în intervalul (10-3÷1010)[Ω cm]. Caracteristicile de bază ale materialelor
semiconductoare sunt următoarele:
- rezistivitatea materialelor semiconductoare variază neliniar cu temperatura;
- rezistivitatea lor scade odată cu creşterea temperaturii;
- prin suprafaţa de contact între 2 semiconductori sau un semiconductor cu un
metal, conducţia electrică este unilaterală (într-un singur sens);
- natura purtătorilor de sarcină dintr-un semiconductor (electroni sau goluri)
depinde de natura impurităţilor existente în semiconductor.
Materialele semiconductoare se pot clasifica, la rândul lor, după mai multe criterii.
Astfel după gradul de puritate distingem:
- Semiconductori intrinseci. Aceştia sunt perfect puri şi au o reţea cristalină
perfect simetrică;
- Semiconductori extrinseci. Aceste materiale sunt impurificate cu diferiţi
compuşi iar natura conductibilităţii lor (electroni sau goluri) depinde de natura

3
 Electrotehnică şi electronică Curs 1

impurităţilor. După felul impurităţilor pe care le conţin, semiconductorii

extrinseci pot fi:
o donori, dacă impuritatea are valenţa mai mare decât cea a
semiconductorului, rezultând semiconductori de tip n;
o acceptori, dacă impuritatea are valenţa mai mică decât cea a
semiconductorului, rezultând semiconductori de tip p;.
Din punct de vedere al nivelelor energetice, materialele semiconductoare pure
se caracterizează printr-o zonă interzisă îngustă (1 eV), situată între zona de valenţă
şi cea de conducţie, care poate fi depăşită mai uşor de către electronii din banda de
valenţă. În plus, natura şi puritatea materialului influenţează în mare măsură lăţimea
zonei interzise.
Printre cele mai uzuale materiale semiconductoare se regăsesc:
- materiale pure: Si, Ge, Se;
- materiale impurificate: Si, Ge, dopate cu B, Ga, In, Tl (acceptori), P, As, Sb
(donori);
- oxizi: PbO2, SnO2 etc.
- săruri şi alţi compuşi anorganici: CdS, ZnS, GaAs etc.

2.3. Materiale conductoare

Din categoria materialelor conductoare, metalele reprezintă cei mai buni conductori
electrici, iar dintre acestea conductivitatea cea mai mare o are argintul (63,0·10 6 S·m−1),
urmat la mică distanţă de cupru (59,6·106 S·m−1). De asemenea, plasma (gaz ionizat) este,
în general, un bun sau foarte bun conductor electric, astfel că, în multe cazuri,
conductivitatea plasmei se poate considera infinită. Tot în clasa conductorilor intră şi unele
lichide care conţin mulţi ioni mobili, care pot contribui la transportul sarcinilor electrice.
În cazul conductorilor metalici, zona de conducţie se întrepătrunde cu banda de
valenţă, astfel încât o cantitate mică de energie primită din exterior (energie calorică,
energia câmpului electric etc.) este suficientă pentru trecerea electronilor din banda de
valenţă în cea de conducţie.
Materialele conductoare au o rezistivitate care nu depăşeşte 10-5÷10-3[Ω cm]. După
natura conductibilităţii electrice materialele conductoare se pot clasifica în:
- Materiale conductoare de ordinul I sunt caracterizate de o conductibilitate de
natură electronică, de o creştere a rezistivităţii lor odată cu creşterea
temperaturii şi, în plus, sub acţiunea curentului electric, ele nu suferă modificări
de structură. Materialele conductoare de ordinul I sunt metale în stare solidă şi
lichidă sau materiale pe bază de grafit. Dacă luăm în considerare valoarea
conductivităţii lor, materialele conductoare de ordinul I se pot împărţi în:
o materiale de mare conductivitate, cum sunt: Ag, Au, Pt, Cu, Al, Fe, Zn,
Pb, Sn, grafit etc;
o materiale de mare rezistivitate, care sunt formate, de obicei, din aliaje
şi se utilizează pentru rezistenţe electrice, elemente de încălzire
electrică, instrumente de măsură etc.
- Materiale conductoare de ordinul II au o conductibilitatea de natură ionică,
rezistivitatea lor scade odată cu creşterea temperaturii, iar sub acţiunea
curentului electric ele pot suferi transformări chimice. Din categoria
materialelor conductoare de ordinul II fac parte sărurile în stare solidă sau
lichidă (topitură), soluţiile bazice sau acide, soluţiile de săruri (deci toţi
electroliţii).

4
 Electrotehnică şi electronică Curs 1

3. Legi fundamentale
3.1. Electrostatică
3.1.1. Teorema lui Coulomb
Forţa de interacţiune dintre două sarcini electrice punctiforme, Q1 şi Q2, imobile,
situate în vid la distanţa r este direct proporţională cu produsul sarcinilor şi invers
proporţională cu pătratul distanţei, conform relaţiei:
QQ
F  1 2 2 [N] (2)
4 0 r
unde 0 reprezintă constanta dielectrică (permitivitatea) vidului, a cărei valoare este (4  9
109)-1 [F/m]. În urma experimentelor efectuate s-a constatat că corpurile încărcate cu
sarcini electrice de acelaşi semn se resping iar cele încărcate cu sarcini de semne contrare
se atrag.

3.1.2. Intensitatea câmpului electric uniform

Între două suprafeţe plane, parale, aflate la distanţa d (condensator plan), între care
există diferenţa de potenţial  U, ia naştere un câmp electric uniform a cărui intensitate, E,
este dată de relaţia:
U
E [V/m] (3)
d

3.1.3. Capacitatea electrică a condensatorului plan

Pentru un condensator ale cărui armături, de suprafaţă S, sunt plane şi paralele şi
situate la distanţa mică d, capacitatea acestuia este dată de relaţia:
S
C  [F] (4)
d
unde  = 0 r reprezintă constanta dielectrică a materialului situat între armăturile
condensatorului iar r reprezintă permitivitatea relativă a materialului respectiv.

3.2. Electrocinetică
3.2.1. Calcului rezistenţei electrice
În conformitate cu ecuaţia (1) şi datele din Figura 1, rezistenţa unui eşantion
paralelipipedic de material, uniform, este dată de relaţia:
l
R [] (5)
S

3.2.2. Legea lui Ohm

Dacă la bornele unui rezistor având valoarea R se aplică o diferenţă de potenţial,
UR, curentul prin rezistor, I, va avea valoarea:
U
I R [A] (6)
R
Pentru calcule, ecuaţia (6) poate fi re-scrisă sub alte două forme:
U
R R [] (7)
I
U R  IR [V] (8)

3.2.3. Legea Joule-Lenz

Legea transformării energiei electromagnetice în procesul de conducţie, cunoscută
sub denumirea de Legea Joule-Lenz (J-L), postulează următoarele: în cazul unui conductor

5
 Electrotehnică şi electronică Curs 1

având rezistenţa constantă R, străbătut de un curent de conducţie constant, I, căldura QJ

dezvoltată prin efect J-l, într-un timp t, este dată de relaţia:
QJ  RI 2t [J] (9)
Pornind de la acestă relaţie, se poate calcula puterea, PJ, corespunzătoare efectului
J-L al curentului electric, cu ajutorul relaţiei:
PJ  RI 2 [W] (10)
Pornind de la ecuaţia (10), aplicând legea lui Ohm, se poate calcula PJ şi cu
ajutorul următoarelor relaţii
U2
PJ  U R I  (11)
R

3.2.4. Teorema I a lui Kirchhoff

În cazul unei reţele electrice complexe, alcătuită din ochiuri şi noduri, suma
algebrică a curenţilor din laturile ce concură într-un nod de reţea este egală cu 0.
Altfel spus, suma curenţilor care ies dintr-un nod de reţea este egală cu suma curenţilor
care intră în acelaşi nod.

3.2.5. Teorema a II-a a lui Kirchhoff

Suma algebrică a tensiunilor electromotoare ce acţionează într-un ochi de reţea este
egală cu suma algebrică a căderilor de tensiune pe rezistoarele din laturile ochiului.

3.3. Electrodinamică (electromagnetism)

3.3.1. Intensitatea câmpului magnetic
Intensitatea câmpului magnetic, H, în vid, se defineşte prin relaţia:
B
H [AS/m] (12)
0
unde B este inducţia magnetică iar μ0 reprezintă permeabilitatea magnetică a vidului iar
unitatea de măsură [AS/m] reprezintă Amper spiră / metru.
În cazul unei bobine cilindrice cu N spire, pentru care diametrul este mult mai mic
decât lungimea l a acesteia, intensitatea câmpului magnetic în interiorul bobinei este relativ
uniformă şi se poate aproxima cu relaţia:
NI
H
l
unde I este intensitatea curentului electric ce străbate bobina.

3.3.2. Forţa magnetoelectrică (Forţa Laplace)

Forţa magnetoelectrică reprezintă forţa ce acţionează asupra unui conductor parcurs
de curent, aşezat în câmp magnetic, aşa cum este ilustrat în Figura 3.

Figura 3. Orientarea forţei Laplace

6
 Electrotehnică şi electronică Curs 1

Considerând un conductor rectiliniu, de lungime l, parcurs de curentul I şi situat

între polii unui magnet permanent (care generează un câmp magnetic omogen), forţa ce
acţionează asupra conductorului va fi dată de relaţia:
F  IBl [N] (13)
unde B reprezintă inducţia magnetică.
Aşa cum se poate observa din Figura 3, relaţia (13) se poate aplica în cazul în care
conductorul este perpendicular pe liniile de câmp magnetic.
Forţa megnetoelectrică îşi găseşte multiple aplicaţii, în special în funcţionarea
aparatelor de măsură electrodinamice, a motoarelor electrice şi a difuzoarelor.

3.3.3. Forţa Lorentz

Asupra particulelor încărcate cu sarcini electrice, aflate în stare de mişcare într-un
câmp magnetic, se exercită de către câmpul magnetic o forţă, FB, cunoscută sub denumirea
de Forţă Lorentz, exprimată prin relaţia:
FB  qvB [N] (14)
unde q este sarcina electrică a particulei, v este viteza de mişcare a particulei în câmpul
magnetic iar B este inducţia magnetică a câmpului respectiv. Sub efectul acestei forţe, aşa
cum se arată în Figura 4, traiectoria particulei este deviată în funcţie de semnul sarcinii şi
direcţia câmpului magnetic.

Figura 4. Traiectoria unei particule cu sarcina

q (pozitivă, nulă sau negativă) sub influenţa
câmpului magnetic B, perpendicular pe planul
ecranului, ieşind din acesta.

Forţa Lorentz îşi găseşte multiple aplicaţii, în special în funcţionarea televizoarelor

şi monitoarelor echipate cu tuburi cu radiaţie catodică (CRT) şi deviaţie electromagnetică
şi în acceleratoarele de particule.

3.3.4. Fluxul magnetic şi tensiunea electromotoare indusă

Fluxul magnetic, cel mai adesea notat cu Φ, este o măsură a cantităţii de câmp
magnetic ce străbate o suprafaţă dată. De exemplu, pentru o suprafaţă având aria S, aflată
într-un câmp magnetic omogen, a cărei normală la suprafaţă face un unghi  cu direcţia
câmpului magnetic B, fluxul magnetic este dat de relaţia:
  BS cos  [Wb] (15)
Dacă acestă suprafaţă este mărginită de o bobină ce include N spire identice,
modificările fluxului magnetic (datorită modificării B sau dacă bobina este deformată sau
mişcată în câmpul magnetic) determină apariţia, la bornele bobinei, a unei tensiuni
electromotoare induse, Ue, dată de relaţia următoare, cunoscută sub numele de legea
inducţiei magnetice a lui Faraday:
d
Ue  N [V] (16)
dt

7
 Electrotehnică şi electronică Curs 1

Aceste legi îşi au principalele aplicaţii în construcţia generatoarelor electrice şi a

transformatoarelor electrice.

3.3.5. Transformatorul electric

Transformatorul electric, aşa cum se poate observa din Figura 5.A, este alcătuit din
două bobine care au un miez magnetic comun. Prin cuplarea înfăşurării primare la o sursă
de curent alternativ (c.a.), în miezul magnetic ia naştere un flux magnetic variabil,
proporţional cu tensiunea de alimentare a primarului, VP, şi numărul de spire al acestei
înfăşurări, NS, flux ce poate fi dedus din relaţia:
d
VP  N P (17)
dt

A B
Figura 5. A) Modul de construcţie al unui transformator electric; B) Reprezentarea
schematică a unui transformator şi mărimile care caracterizează funcţionarea lui

Considerând un transformator ideal (fără pierderi în miezul magnetic), fluxul

generat de bobina primară este identic şi pentru bobina secundară, astfel că, utilizând legea
inducţiei magnetice a lui Faraday (v. ec. 16), se poate calcula tensiunea, V S, indusă în
înfăşurarea secundară:
d
VS  N S (18)
dt
unde NP este numărul de spire al înfăşurării secundare. Ţinând cont de aceste relaţii şi
mărimile precizate în Figura 5.B, se pot deduce ecuaţiile ce caracterizează un
transformator ideal:
VS N S I P
  (19)
VP N P I S