Biosemnale; Metode de

măsură
DEFINIŢIE
• Biosemnalele sunt semnalele generate de
sistemele biologice vii (întregul organism, un
organ, un ţesut sau o singură celulă) ca rezultat
al activităţii lor biologice şi reflectă o manifestare
fizico - chimică ce însoţeşte şi caracterizează
sistemul, fiind indicatori fideli ai activităţii
acestora. Informaţiile transmise sunt foarte utile
şi pot fi folosite pentru a înţelege mecanismele
fiziologice fundamentale ale unui proces sau
sistem biologic precum şi pentru stabilirea
diagnosticului.
CLASIFICARE

• Clasificarea biosemnalelor poate fi făcută

după mai multe criterii:
– în funcţie de natura biosemnalului,
– în funcţia de aplicaţia biomedicală,
– în funcţie de caracteristicile biosemnalului.
a. După natura biosemnalului semnalele generate
de sistemele biologice pot fi împărţite în:
continui şi discontinui (discrete), periodice şi
aperiodice.

• Semnalele continue sunt definite de şir

continuu în timp sau spaţiu şi sunt o expresie
temporală a modului în care evoluează
procesul în desfăşurarea sa naturală. Relaţia
care defineşte această dependenţă este
conoscută sub numele de funcţie semnal: f = x
(t). Notatia x(t) este folosita pentru a reprezenta
un semnal continuu x care variaza ca o functie
de timp.
• Semnalele produse de fenomenele biologice
sunt aproape întodeauna continue.

a- ECG normal 60 bpm; b- ECG - fibrilaţie ventriculară

Presiunea arteriala înregistrată cu traductor de presiune invaziv

Interpretarea mecanica a
undei de puls
 BIOSEMNAL Mod de captare Banda de Domeniul Observaţii
frecv. dinamic
Potential de actiune Microelectrozi 100Hz-2kHz 10V-100mV Masurarea invazivă a
pot. membranar
Electroneurograma Electrozi aciculari 100Hz-1kHz 5V-10mV Potentialul trunchiurilor
(ENG) nervoase
Electroretinorgama Microelectrozi 0.2-200Hz 0.5V-1mV Potential evocat de
(ERG) scintilatie
Electrooculograma Electrozi de 100Hz 10V-5mV Potential stationar
(EOG) suprafata retino-cornean
Electroencefalograma Electrozi de 0.5-100Hz 2-100V Multicanal (6-32)
(EEG) suprafata
Potentiale evocate (EP) Electrozi de 1-300Hz 0.1-20V Raspunsul sistemului
Vizuale (VEP) suprafata 2Hz-3kHz 1-20V nervos central la
Somatosenzoriale (SEP) 100Hz-3kHz 0.5-10V stimuli
Auditive (AEP)
Electromiografie Electrozi aciculari 500Hz-10kHz 1-10mV Potentiale de actiune
(EMG) Electrozi aciculari 5Hz-10kHz 100V-2mV ale unei singure
Fibra musculara Electrozi de 0.01-500Hz 50V-5mV fibre musculare
(SEFMG) suprafata
Unitate motorie (MUAP)
EMG de suprafata
Electrocardiograma Electrozi de 0.05-150Hz 1-10mV
(ECG) suprafata

Electrogastrogrma Electrozi de 0.05-1Hz 10V-1mV Activitatea electrica a

(EGG) suprafata stomacului
Raspuns electrochimic Electrozi cutanati 0.1-1Hz 1-500k
cutanat (GSR)
• Semnalele discrete reprezintă o altă clasă de
semnale des întâlnite. Spre deosebire de
semnalele continue care sunt definite de-a
lungul unui şir continuu de puncte din spaţiu sau
timp. Semnalele discrete sunt reprezentate de
siruri sau secvente de numere, folosindu-se
notatia x(n) pentru a reprezenta o secvenţă
discreta x ce există numai pentru o anumită
categorie de puncte n, unde n=0,1,2,3… este un
întreg ce reprezintă elementul secvenţei
discrete.
• Semnalele biologice mai pot fi împărţite în
semnale deterministe sau semnale
aleatoare.
• Semnalele deterministe pot fi descrise de
funcţii sau reguli matematice şi au două
subcategorii: semnale periodice şi
aperiodice.
• Semnalele periodice sunt de obicei
formate dintr-o suma de semnale sinusale
sau componente sinusoidale şi pot fi
exprimate prin relaţia x(t)=x(t + kT), unde
x(t) este semnalul, k este un întreg şi T
este perioada semnalului.
• Semnalele periodice au un traseu
neshimbat cu o durata de T unitati ce se
repeta la infinit.
• Semnalele aperiodice
variază într-un interval
finit de timp şi se
descompun pe parcurs
într-o valoare constantă.
Traseul sinusal din fig.
1.1a este un exemplu de
semnal periodic ce se
repeta infinit cu o
perioada de 1 secunda
iar fig. 1.1b reprezintă un
semnal aperiodic a cărui
amplitudine se apropie de
zero în timp.
• Semnalele biologice reale
sunt însoţite în general de
zgomot sau de o
schimbare de parametri,
deci nu sunt în întregime
deterministe.
Electrocardiograma unei
inimi normale în repaus
este un exemplu de
semnal periodic. Forma
traseului de baza este
alcatuită din unda P,
complexul QRS şi unda T
• Semnalele aleatoare denumite şi semnale
stochastice conţin o incertitudine în
parametrii ce le descriu. Din cauza acestor
incertitudini, nu pot fi folosite funcţii
matematice pentru a descrie semnalele
aleatoare. În schimb, semnalele aleatoare
sunt adesea analizate folosind tehnici
statistice care tratează parametrii
semnalului probabilistic.
• Un exemplu tipic de semnal stochastic
este electromiograma (EMG), o
înregistrare a activităţii electrice din
musculatura scheletica, care este folosita
in diagnosticul bolilor musculare, este un
semnal aleatoriu.
• Semnalele stationar aleatoare sunt
semnale al caror spectru de frecventa
ramane constant in timp. Invers,
semnalele nestationare aleatoare au
spectrul de frecventa variabil in timp. In
diferite cazuri, identificarea segmentelor
stationare a semnalelor aleatoare este
importanta pentru procesarea lor adecvata
si diagnosticul clinic.
• În funcţie de aplicaţia biomedicală biosemnalele
pot fi folosite pentru obţine informaţiile utile
asupra sistemelor biologice cu următoarele
scopuri:
– Diagnostic: extragerea informaţiilor relevante pe baza
cărora medicul să poată pune diagnosticul unei stări
patologice;
– Monitorizare: condiţiile critice ce trebuie depistate şi
urmărite în timp real;
– Predicţie: evoluţia sistemelor trebuie estimată astfel
încât să se poată lua măsurile corective necesare;
– Cercetarea efectelor unor medicamente sau
tratamente.
CARACTERISTICILE BIOSEMNALELOR

• Semnale Bioelectrice
• Celulele musculare şi nervii generează semnale
bioelectrice care reprezintă rezultatul modificarilor
electrochimice întra şi inter-celulare.
• Dacă un nerv sau celulă musculară este stimulată de
către un stimul destul de puternic să depăşească o
valoare de prag, celula va genera un potenţial numit
potenţial de acţiune.
• Membrana stimulată devine dintr-o dată permeabilă
pentru ionii de sodiu, declanşându-se un flux masiv al
acestor ioni dinspre exterior spre interior, curentul de
intrare al Na+ atingând intensitatea de ieşire a ionilor de
K+.
• Potenţialele de acţiune generate de către o
celulă excitată pot fi transmite către celulele
adiacente iar când mai multe celule se activează
este generat un câmp electric ce se propaga
prin tesutul biologic.
• Aceste modificari ale potenţialului extracelular
pot fi măsurate la suprafaţa ţesutului sau a
organismului folosind electrozi de suprafaţă.
• Exemple clasice
– Electrocardiograma (ECG),
– electroencefalograma (EEG)
– electromiograma (EMG)
– electrogastrograma (EGG)
• Semnale Biomagnetice
• Biomagnetismul reprezintă măsurarea
semnalelor magnetice care sunt asociate cu
activităţi fiziologice specifice şi sunt în general
asociate câmpului electric al unui anumit organ
sau ţesut.
• Diferite organe, cum ar fi inima, creierul şi
plamânii generează câmpuri magnetice slabe
care pot fi măsurate cu senzori magnetici.
• În general, puterea câmpului magnetic este mult
mai slabă decât semnalele bioelectrice
corespunzatoare.
• Cu ajutorul unui sensor magnetic foarte
precis sau a magnetometrelor SQUID
(superconducting quantum interference
device) sunt posibile urmatoarele
monitorizari directe a activităţii magnetice
– Magnetocardiografie (MCG) - activitatea
magnetica a cordului
– Magnetoencefalografie (MEG) -activitatea
magnetica a creierului,
– Magnetoneurografie (MNG) -activitatea
magnetica a nervilor periferici,
– Magnetogastrografie (MGG) - activitatea
magnetica a tractului gastrointestinal
Camera ecranată şi sistemul SQUID
MCG înregistrată cu un cardiomagnetometru cu 67 canale
• Semnale Biochimice
• Semnalele biochimice conţin informaţii cu privire
la modificările de concentraţie a diferitţilor agenţi
chimici din organism.
• Semnale biochimice sunt şi cele ce dau
informaţii privind nivelul de glucoză şi metaboliţi
din sânge
• Poate fi masurată concentraţia celulară a unor
ioni cum ar fi calciu şi potasiu, cu rol foarte
important în procesele fiziologice.
• Se monitorizează modificările presiunii parţiale a
oxigenului (SpO2) şi a dioxidului de carbon
(SpCO2) din sânge sau din sistemul respirator
pentru a evalua nivelul normal al concentratiei
acestor gaze.
• Semnale Biomecanice
• Funcţiile mecanice ale sistemelor biologice, adică
mişcarea, deplasarea, torsiunea, forţa, presiunea şi
debitul, produc semnale biologie măsurabile.
• Presiunea sanguină de exemplu reprezintă forţa exercitata
de sânge asupra pereţilor vasculari.
• Porţiunea de traseu care creşte reprezintă contracţia
ventriculară când sângele este expulzat din inimă către
corp şi presiunea creşte până la nivelul presiunii sistolice,
nivelul maxim de presiune, după cre scade până la
voloarea minimă corespunzătoare diastolei
• Semnale Bioacustice
• Semnalele bioacustice (bio-vibroacustice) sunt o
categorie specială de semnale biomecanice ce implică
vibraţii (din domeniul audio sau nu).
• Multe procese biologice produc sunete. De exemplu,
curgerea sângelui prin valvele cardiace are un sunet
(zgomot) distinctiv.
• Măsurătorile semnalului bioacustic al unei valve cardiace
sunt folosite pentru determinarea funcţionării
corespunzatoare ale acesteia.
• Sistemul respirator, articulaţiile şi muşchii generează
semnale bioacustice care se propagă prin mediul
biologic şi care pot fi măsurate la suprafaţa pielii cu
ajutorul unui traductor acustic ( microfon sau
accelerometru).
• Semnale Biooptice
• Semnalele biooptice sunt generate datorită proprietaţilor
optice ale sistemelor biologice. Semnalele biooptice pot
apare în mod natural sau pot fi induse pentru a măsura
un parametru biologic. De exemplu, informaţii privitoare
la sănătatea fatului pot fi obţinute prin măsurarea
caracteristicilor fluorescente ale lichidului amniotic.
• Se pot face estimări cu privire la debitul cardiac prin
metoda diluţiei ce implică monitorizarea concentraţiei
unei soluţii colorate care circulă prin sânge. Deasemeni,
lumina roşie şi infraroşie este folosită pentru determinări
precise ale nivelului de oxigen din sânge prin măsurarea
absorbţiei luminii prin piele sau ţesut.

Curba de diluţie a unei substanţe indicatoare; n1, n2

- puncte de extrem ale concentraţiei substanţei
indicatoare
SEMNALE PERTURBATOARE
• Principalele clase de semnale perturbatoare sunt:
– a) Artefacte biologice. Sînt determinate de coexistenţa cu semnalul util
a unor activităţi biologice de natură diversă:
– mecanice (contractii musculare, deplasari de segmente etc.);
– secretorii (transpiratie);
– bioelectrice (cerebrale, cardiace, oculare, musculare, gastrice etc.).
– Pentru eliminarea lor se iau măsuri de utilizare corectă a mijloacelor
de captare şi a circuitelor de amplificare.
– b) Artefacte de stimulare. Sînt generate de stimuli electrici, mecanici
sau chimici care prin interferenţa cu semnalul util determină perturbarea
măsurării.
– c) Perturbaţii electrice. În orice încăpere dotată cu instalaţie electrică
există un cîmp electric şi unul magnetic cu frecvenţa de 50 Hz
(frecvenţa reţelei de c.a.). În plus pot exista câmpuri de audio- sau
radiofrecvenţă, câmpuri generate de echipamente de comandă şi
automatizare etc. Cuplarea între sursa de perturbaţie şi sistemul
perturbat poate fi condusă prin cuplaj capacitiv , inductiv sau galvanic.
– Ecranarea electromagnetică, electrostatică şi magnetostatică, este o
măsură obligatorie de protecţie, la măsurările în curent alternativ în care
intervin tensiuni mici sau impedanţe mari, care permite diminuarea
acestor perturbaţii.
Metode de măsură
• Orice măsurare are la bază un fenomen, o
legitate sau un efect fizic. Această bază
ştiinţifică a măsurării este numită în
general principiu de măsurare.
• Exemple de principii de măsurare:
– efectul termoelectric – aplicat la măsurarea temperaturii;
– efectul Doppler – folosit pentru măsurarea vitezei;
– inducţia electromagnetică prin mişcare – aplicată la măsurarea
debitului lichidului.
Metode de măsură
• Metoda de măsurare reprezinta ansamblul
relaţiilor teoretice şi operaţiilor experimentale pe
care le implică măsurarea, privite în general.
• La efectuarea măsurătorii unei mărimi operatorul
dispune de mai multe metode, el trebuind să
aleagă acea soluţie care oferă un compromis
optim (raportat la importanţa măsurării
respective) între precizie, viteză de lucru şi
preţul de cost.
Metode de măsură
• Clasificarea metodelor de măsură:
– Metode directe - În acest caz valoarea
mărimii de măsurat (X) se citeşte direct pe
scara (sau afişajul) aparatului de măsură
– Metode indirecte - În cazul acestor metode
măsurătoarea se face prin intermediul unei
alte mărimi de care este dependentă mărimea
ce dorim să o măsurăm
Metode de măsură
• Metode directe
– permit o viteză de lucru sporită, la care trebuie adăugat şi costul
scăzut.
– sunt larg răspândite în practică.
– Principalele erori care apar, excluzând eroarea proprie
aparatului de măsură, sunt: eroarea de zero, eroarea de cap de
scală şi eroarea datorită consumului de la obiectul de măsurat
(efect de sarcină). Neajunsul acestor metode este că precizia de
măsurare este relativ redusă mai ales în cazul folosirii aparatelor
de măsură analogice (tipic 1-5%).
• Metoda de măsurare este considerată directă şi dacă în
interiorul aparatului de măsurat are loc de fapt
măsurarea unei (unor) alte mărimi, dar aparatul indică
valoarea măsurandului.
Metode de măsură
• Metode indirecte
– este de obicei folosită atunci când
măsurătoarea directă este dificil de realizat
sau implică riscuri majore.
– poate fi privită ca un ansamblu de măsurări
prin metoda directă. Ca urmare, la baza
discutării metodelor de măsurare este
suficient să fie luată în considerare numai
metoda de măsurare directă.
Metode de măsură
• Pentru a analiza principalele categorii de metode de
măsurare, trebuie pornit de la faptul că orice măsurare
este o comparaţie cu valoare de referinţă a aceleiaşi
mărimi, furnizată de un etalon.
• Măsurarea poate fi efectuată printr-o
– comparaţie simultană
– comparaţie succesivă.
• În comparaţia simultană, măsurandul
este comparat nemijlocit cu una mai multe
valori de referinţă ale aceleiaşi mărimi,
furnizate de un etalon, care participă astfel
la fiecare măsurare.
• În comparaţia succesivă, mărimea de
referinţă (etalon) nu participă la fiecare
măsurare: ea este folosită pentru
etalonarea iniţială (gradarea) şi – dacă
este necesar – reetalonarea periodică a
unui aparat de măsurat, care stochează în
“memoria” sa informaţia de etalonare.
• Comparaţia 1:1 directă se face prin:
– metoda diferenţială
– metoda de zero
• Metoda diferenţială (directă) - Constă în
măsurarea nemijlocită a diferenţei dintre
măsurand şi o mărime de referinţă cunoscută,
de valoare apropiată de cea a măsurandului: ,
unde x este valoarea măsurandului, xo –
valoarea de referinţă cunoscută şi d – diferenţa
măsurată direct.
• Dacă diferenţa d este suficient de mică faţă de
xo, eroarea comisă asupra lui d este neglijabilă
şi incertitudinea rezultatului este practic egală cu
incertitudinea lui xo
• Metoda de zero (directă) Este un caz particular
al metodei diferenţiale, în care diferenţa dintre
măsurand şi mărimea de referinţă este adusă la
zero
– în acest fel aparatul de măsurat nu mai măsoară
propriu-zis, el fiind folosit doar ca indicator de nul.
– influenţa sa asupra incertitudinii de măsurare este şi
mai mică
• Metoda diferenţială şi metoda de zero sunt în
general cele mai precise metode de măsurare
însă au dezavantajul că necesită un etalon de
valoare apropiată de valoarea măsurandului,
sau un etalon de valoare variabilă.
• Metode indirecte de comparaţie
• Caracteristic acestor metode este faptul că
la măsurare participă şi etaloane.
• Mărimea X se compară direct sau indirect
cu un etalon, ceea ce permite să se obţină
o precizie mai bună decât la metodele de
deviaţie (metodele directe), însă sunt mai
costisitoare şI au viteză de lucru mai
redusă.
• Metodele de comparaţie pot fi metode de
zero de maxim şi diferenţiale.
Mijloace de măsurare
• Prin mijloace de măsurare se înţeleg mijloacele
tehnice care servesc la obţinerea informaţiei de
măsurare.
• Mijloacele de măsurare trebuie să satisfacă un ansamblu
de condiţii pentru a putea servi la efectuarea măsurărilor.
Cu un termen generic, aceste condiţii sunt numite
caracteristici metrologice normate (prescrise în
standarde).
• După destinaţia lor mijloacele de măsurare se împart in:
– mijloace de măsurare etalon care servesc la etalonare sau
verificare metrologică
– mijloace de măsură de lucru care servesc la măsurarea
diferitelor mărimi fizice.