MINISTERUL EDUCAȚIEI REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

DEPARTAMENTUL DREPT PUBLIC

DEONTOLOGIA JURIDICĂ

LUCRU INDIVIDUAL

„ Argumentele etice şi juridice în favoarea

şi împotriva condamnării la moarte ˮ

BIVOL DIOMID

Realizat: Bivol Diomid, student a anului IV, grupa 1407

Conducător științific: Tatiana Ignatiuc, magistru în drept, lector universi-
tar.

Chișinău, 2018
 Cuprins

1. Conceptii privind pedeapsa cu moartea..................................................................................................3

2. Reglementarea pedepsei capitale în lume...............................................................................................4
3. Evoluția pedepsei cu moartea în dreptul românesc.................................................................................6
4. Argumente “pro” si “contra” aplicării pedepsei cu moartea....................................................................8
5. Concluzie...............................................................................................................................................12
6. Mijloace brutale de execuție folosite de-a lungul timpului....................................................................13
7. Bibliografie.............................................................................................................................................16

1. Conceptii privind pedeapsa cu moartea.

Viaţa este un atribut esenţial al omului care îi este conferit în vederea dezvoltării lui pe toate
planurile. În cadrul comunităţii în care omul trăieşte se impune stabilirea unor reguli complexe
prin care acea comunitate să se organizeze, să funcţioneze şi, în acest fel, să se transforme.
Inexistenţa unor prevederi precis determinate la nivelul unei societăţi ar duce la o instabililitate a
2
raporturilor create între membri săi, la o confuzie în ceea ce priveşte coerenţa şi coordonarea
acţiunilor realizate. De aceea, un cadrul juridic bine definit în orice domeniu este absolut necesar.
Încălcarea acestuia prin săvârşirea unor fapte cu caracter penal are drept consecinţă aplicarea
unor sancţiuni. Interesante au fost, în acest sens, părerile exprimate de diferiţi autori. Astfel,
Hegel susţine că „pedeapsa trebuie să existe nu pentru că infracţiunea a produs un rău, ci pentru
că prin aceasta s-a violat dreptul ca drept” 1. . În concepţia lui Jean Jacques Rousseau, necesitatea
aplicării unei pedepse în cazul violării unei norme aparţinea societăţii, ca urmare a pactului
fundamental tacit încheiat între aceasta şi membrii ei. Jeremy Bentham fundamenta necesitatea
pedepsirii infractorilor pe ideea de a evita săvârşirea în viitor a faptelor penale şi de a repara,
într-o anumită măsură, consecinţele negative produse. În concepţia pozitiviştilor italieni
(Lambroso, Ferri), aplicarea unei pedepse „urmăreşte apărarea socială împotriva infracţiunii şi
infractorului”, concepţie ce a fost preluată şi reconsiderată după cel de-al doilea război mondial.
Pedeapsa capitală este cea mai aspră formă de represiune care a existat vreodată. Tema
acestui tip de sancțiune a fost dezbatută încă din cele mai vechi timpuri de personalități precum
Cicero, Caesar sau Sfântul Augustin, însă, abia începând cu secolul al XVIII-lea, odată cu
scrierile lui Cesare Beccaria, statele au început să acorde o atenție sporită teoriilor umaniste ce
militau în favoarea renunțării la pedeapsa cu moartea. O importanță la fel de mare a reprezentat
teoria lombrosiană, potrivit căreia unii oameni, încă de la naștere, au un anumit instinct criminal
care se poate dezvolta pe parcursul vieții. De aceea, cel mai bine este ca astfel de indivizi să fie
definitiv și irevocabil izolați de societate, pentru a nu o pune în pericol.
Este pedeapsa cu moartea constituțională sau nu? Aceasta este una din problemele
controversate existente la nivel global în momentul de față. De-a lungul timpului societatea a
căutat diferite forme de menținere a ordinii. Astfel, s-a ajuns la adoptarea unor norme de
conduită care să facă diferența între ceea ce este sau nu este permis. Ulterior, a apărut pedeapsa
ca măsură luată împotriva nerespectării unei reguli de conduită. De exemplu, pedeapsa morții
civile prevăzută în legiuirile medievale, care a fost abolită în Franța în 1854, iar în statul Victoria
din Australia abia în 1958, avea la bază ficțiunea că cel condamnat este „ca și mort”, încetând a
mai fi subiect de drept. Dacă era căsătorit, căsătoria se considera desfăcută prin deces,
deschizându-se succesiunea celui „decedat”, iar actele pe care le încheia după condamnare se
loveau de o nulitate absolută, fiind considerate inexistente.

1
HEGEL, G:, W., F., Principiile filozofiei dreptului, Editura IRI, Bucureşti, 1996, p. 104
3
 2. Reglementarea pedepsei capitale în lume.
Dreptul la viaţă este un drept inerent fiinţei umane, alături de alte drepturi fundamentale
ce-i sunt recunoscute omului din momentul în care se naşte. Aceste drepturi inalienabile şi
imuabile ale individului au stat în atenţia gânditorilor tuturor timpurilor, începând cu juriştii şi
filosofii Greciei şi Romei Antice. Reluând tradiţia antică, gânditorii din perioada Renaşterii au
situat omul într-o poziţie centrală în cadrul preocupărilor vremii, accentuându-se ideea de apărare
a drepturilor sale.
Primele documente care garantează drepturile omului au apărut în Anglia, urmărindu-se,
în acest fel, limitarea puterii absolute a monarhului: „Magna Charta Libertatum” edictată de Ioan
fără de Ţară la 15 iunie 1215, „Petiţia Drepturilor” din 7 iunie 1628, „Habeas Corpus Act” din 26
mai 1679, „Bill of Rights” din 13 februarie 1689.
Declaraţiile de drepturi enunţate anterior au constituit puncte de referinţă în adoptarea
„Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului” de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite 2 ,
la 10 decembrie 1948. Acest ultim document menţionat, punând în valoare importanţa dreptului
la viaţă, îl prevede chiar în art. 3: „orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la
securitatea persoanei sale”. El este urmat de adoptarea, în 1966, a Pactului Internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice, intrat în vigoare în 1976 şi care stipulează în art. 6 că
„dreptul la viaţă este inerent persoanei umane”. Acest pact nu interzice pedeapsa cu moartea, însă
stabileşte o serie de condiţii şi limitări în paragrafele 2,4,5,6 din art.6 .
Acestea din urmă se aplică în statele în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită şi el nu
poate fi invocat pentru a împiedica sau întârzia abolirea pedepsei capitale. Pentru a se pronunţa
pedeapsa cu moartea trebuie îndeplinite mai multe condiţii: faptele pentru care se poate pronunţa
pedeapsa cu moartea sunt cele mai grave; condamnarea să se facă cu respectarea legislaţiei în
vigoare în momentul săvârşirii crimei; legislaţia în cauză să nu contravină dispoziţiilor Pactului
şi celor ale Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid; pedeapsa să fie
pronunţată printr-o hotărâre a unei instanţe judecătoreşti competente; persoana împotriva căreia
se pronunţă condamnarea să nu fi avut vârsta sub 18 ani la data săvârşirii crimei. S-au stabilit, de
asemenea, condiţii cumulative privind executarea pedepsei capitale: hotărârea judecătorească de
condamnare să fie definitivă; sentinţa capitală să nu poată fi executată împotriva femeilor
însărcinate; orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita graţierea sau comutarea pedepsei;

2
NICIU, Marţian, Marcu, Viorel, Diaconu, Nicoleta, Purdă, Nicolae, Macarovschi, Laura,
Culegere de documente de drept internaţional public, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997,
p. 4
4
amnistia, graţierea sau comutarea pedepsei cu moartea pot fi acordate în orice caz. Dacă o
persoană a fost condamnată la pedeapsa capitală şi nu e îndeplinită o condiţie cu privire la
executarea acestei pedepse, ea nu va putea fi pusă în aplicare. De asemenea, condiţiile cerute
pentru executarea sentinţei capitale vor trebui corelate şi cu celelalte drepturi consacrate în Pact –
dreptul la un proces echitabil, dreptul la legalitatea incriminării şi a pedepsei penale3.
Pedeapsa capitala este inca practicata in numeroase tari din intreaga lume, desi in ultima
vreme protestele internationale care vizeaza abolirea ei au inceput sa ia amploare, dupa cum nota
Deutsche Welle la inceputul lui octombrie, sub titlul „Pedeapsa capitala pe cale de disparitie”.
Potrivit unui raport al Amnesty International pentru anul 2009, 58 de tari si regiuni mentin
pedeapsa cu moartea, chiar daca multe dintre ele nu o mai aplica in realitate – in 35 de state in
care delincventii mai pot fi condamnati la moarte, sentinta nu a mai fost executata de peste 10
ani.
Totusi, tari precum China, Iran, SUA sau Arabia Saudita continua sa aplice pedeapsa
capitala chiar daca executarea ei nu este conforma cu Drepturile Omului, fapt recunoscut de
Adunarea Generala a ONU inca din 1966. In cadrul unui dosar pe marginea acestui subiect, BBC
scrie, citand Amnesty International, ca China executa cei mai multi oameni anual, cifra fiind
estimata la 1.718 pentru 2008, desi numarul ar fi mult mai mare in realitate. In acelasi an, Iranul
a executat cel putin 346 de oameni, SUA 111, Arabia Saudita 102 si Pakistanul 36.
De cealalta parte, potrivit raportului, 95 de state din intreaga lume au decis sa nu mai
aplice pedeapsa cu moartea nici pentru crimele cele mai grave, lege valabila atat pe timp de pace,
cat si de război. In alte 9 tari, pedeapsa capitala se mai poate aplica doar in caz de razboi. In plus,
la 18 decembrie 2008, ONU a adoptat rezolutia 63/168, care le cere statelor sa inghete executiile
si sa ia in considerarea abolirea pedepsei cu moartea.
Pedeapsa cu moartea a fost abolită pentru toate infracțiunile în Italia (1994), Germania
(1987), Noua Zeelandă (1989), Andora (1990), Angola (1992), Australia (1985), Austria (1968),
Belgia (1996), Canada (1998), Croația, Cehia, Irlanda și Ungaria (1990), Danemarca (1978),
Spania (1995), Finlanda (1972), Franța (1981), Monaco (1962), Moldova (1995), Namibia și
Nepal (1990), Norvegia (1979), Polonia (1997), Portugalia (1976), Regatul Unit (1998),
Republica Dominicană (1966), Suedia (1972), Elveția (1992), Venezuela (1863), România
(1989).

3
POPESCU, Corneliu, Liviu, Primul Congres Mondial împotriva pedepsei cu moartea, în
„Revista Română de Drepturile Omului” nr. 21/2001, p. 78
5
 În prezent, în Europa, pedeapsa capitală a fost abolită în majoritatea statelor, mai puțin în
Belarus, unul din motivele pentru care Belarus nu este membră a Consiliului Europei fiind
aplicarea pedepsei cu moartea. Autorităţile publice refuză, însă, să desființeze pedeapsa capitală
pe motiv că societatea nu este pregătită să renunţe la ea, ca dovadă invocând referendumul din
1996, în care 80,44% din populație a votat în favoarea păstrării pedepsei cu moartea.

3. Evoluția pedepsei cu moartea în dreptul românesc.

Chiar dacă referitor la legile Daciei, mai ales înainte de cucerirea romană, datele istorice
sunt extrem de puține, Olivian Mastacan 4 susține opinia conform căreia “voia căpeteniilor și
drepturile firii par să fi avut puterea legii scrise”, iar după constitutirea statului dac, adunarea
poporului înarmat , formată exclusiv din bărbați, avea dreptul să hotărască la propunerea
căpeteniilor, condamnarea la moarte. Evoluția formațiunilor statale românești a deternimat și
modificarea cauzelor si a conditiilor care atrageau pedeapsa capitală.
Specific Evului Mediu, atât în Țările Române cât și în alte țări, este varietatea
modalitaților de executare a pedepsei capitale. În spațiul românesc, potrivit izvoarelor existente,
era executată prin spânzurare, decapitare, tragere în țeapă, arderea de viu, înecare, îngropare de
viu sau prin sugrumare.
Faptele care atrăgeau pedeapsa capitală sunt numeroase și eterogene sub aspectul naturii
lor. Atrăgeau pedeapsa cu moartea faptele care aduceau atingere religiei sau bisericii (erezia și
ierosilia) ori cele îndreptate împotriva autorității centrale (domnului), cunoscute sub diferite
denumiri: hiclenie, viclenie, vicleșug, hainie); neascultarea, omorul intenționat, paricidul,
tâlhăria, furtul, chiar și furtișagul dacă era comis în mod repetat, incendierea, răpirea de fată sau
femeie, sodomia, incestul, adulterul, defăimarea, falsificarea de monedă.
Ulterior adoptării Regulamentelor Organice și a unor evenimente istorice deosebite în
epocă, demersurile de modernizare a legislației, inclusiv a celei penale, au avut impact și asupra
reglementării pedepsei capitale. În principiu, pedeapsa capitală a fost menținută în legislația
Principatelor Române până la adoptarea Codului Penal din 1864, dar dispozițiile legale erau mult
mai precis determinate, iar executarea pedepsei era considerabil umanizată. Astfel, pedeapsa cu
moartea era mult mai rar aplicată.

4
Olivian Mastacan, Pedeapsa capitală în dreptul românesc, Ed. Universul Juridic, București,
2010, pag. 56
6
 Odată cu adoptarea Codul Penal de la 1864 sancțiunea aplicării pedepsei cu moartea a
fost abolită, ca urmare a influențelor europene existe. Soluția abolirii pedepsei cu moartea nu a
pus capăt confruntării de idei și a pozițiilor pro și contra acestui tip de pedeapsă. De altfel,
aceasta a fost reintrodusă in Codul Penal al lui Carol al II-lea din 1936 și menținută pe toată
durata regimului politic comunist, fiind abolită prin Decretul –Lege din 7 ianuarie 1990, ultimii
condamnați la executarea pedepsei cu moartea prin împușcare fiind soții Ceaușescu.

Nicolae T. Buzea menționează că pedeapsa cu moartea „ar fi putut figura în legile şi

pentru timpurile de pace, nu numai pentru cele de război, pentru ca prin forţa ei intimidantă să fie
instrument al civilizaţiunii şi al ordinii sociale, aşa cum este şi astăzi la popoarele cele mai culte
şi cele mai conştiente de drepturile omului şi mai devotate principiului de libertate individuală”5.
În România, art. 22 din Constituție reprezintă o interdicție a pedepsei cu moartea, de la
care nu pot exista excepții. Pedeapsa cu moartea este considerată a fi contrară drepturilor
naturale ale omului.
Un studiu al Asociatiei ProDemocratia (APD), prezentat in 2011, arata ca, in cazul in care
ar fi consultati printr-un referendum, 91% dintre romani ar vota pentru reintroducerea pedepsei
cu moartea.

4. Argumente “pro” si “contra” aplicării pedepsei cu moartea.

Exemple pro:
Să luăm exemplul unor criminali din Columbia: Pedro Lopez și Luis Garavito. Primul,
supranumit "Monstrul din Andes", este bănuit ca ar fi violat și ucis peste 300 de fetițe, în toată
America de Sud. În 1980, le-a arătat polițiștilor mormintele a 53 dintre victimele sale, toate cu
vârste cuprinse între 9 și 12 ani.
În 1983, Lopez a fost găsit vinovat pentru uciderea a 110 fete în Ecuador și a mărturisit
alte 240 de crime comise în țările învecinate.
Luis Garavito, alias "Bestia", violator și ucigaș în serie, a mărturisit în 1999 că a omorât
și sodomizat 140 de băieți. În închisoare, el a desenat hărți cu locurile în care și-a îngropat
victimele, al căror număr total ar putea depăși 300. Garavito a fost condamnat inițial la 30 de ani
de închisoare, pedeapsa maximă în Columbia, însă i-a fost micșorată sentința la 22 de ani pentru
că a marturisit omorurile și a ajutat autoritățile să găsească trupurile.

5
Nicolae T. Buzea – Filosofia dreptului penal, Iași, 1933, pag. 195-196.
7
 Statul trebuie să îi apere pe cei slabi, inofensivi - în cazul de față copiii - și să le asigure
protecția. Este absurd să ne ghidăm după un cvasiprincipiu pe care să-l aplicăm în cazurile de
mai sus, precum: ”pedeapsa cu moartea nu respectă drepturile omului”. Cine le respectă pe ale
victimelor?! Statul ar trebui post mortem să facă acest lucru prin refuzarea dreptului la viață
ucigașului. Un al doilea motiv ar fi unul pur economic. Condamnarea la închisoarea pe viață nu
este eficientă deoarece deținuții sunt întreținuți de societate, lucru care este, într-o mare măsură,
anormal și departe de a fi moral. De asemenea, pedeapsa capitală ar trebui să se aplice și din
motive de siguranță și protecție pentru ceilalți membri ai societății.
Individul condamnat pe viață poate face rău cuiva prin intermediul unei terțe persoane
care nu se află în spatele gratiilor. De cele mai multe ori, cei care comit crime cu premeditare
sunt irecuperabili. Chiar dacă inițial nu par atât de rău-intenționați precum am crede și au avut un
moment de rătăcire, după timpul petrecut după gratii, acești indivizi, în loc să își schimbe
comportamentul în unul moral și să adopte o altă mentalitate în viață, își petrec timpul în
inchisoare gândindu -se la noi modalități de a face rău celor din jur direct sau prin intermediul
celor din exterior. Mai mult decât atât, e foarte puțin probabil ca un individ să își schimbe
principiile după 20 de ani în care a avut timp să le sedimenteze.
Exemple contra:
Dezavantajele instituirii pedepsei capitale constau, pentru început, în faptul că se pot
comite greșeli iremediabile. Au existat o mulțime de cazuri în istorie în care abia după moartea
acuzaților, când era, în mod evident, prea târziu, s-a descoperit că aceștia fuseseră, în realitate,
nevinovați.
În 1953, Berthely, un tânăr de 19 ani analfabet și debil mintal a fost acuzat că a ucis un
agent de poliție și, în cele din urmă spânzurat. Ulterior, s-a descoperit că adevăratul vinovat era
complicele său în vârstă de 16 ani, Craig.6
Mai mult decât atât, există situații precum cea a dezertorului Eddie Slovik din timpul
celui de-al doilea Război Mondial, care a fost executat pentru că a dezertat, în ciuda faptului că
își exprimase dorința de a fi transferat, în care pedeapsa capitală nu-și avea rostul.
Laurence Thibault remarca într-un studiu din 1977 că pedeapsa cu moartea favorizează
violența, promovând o „concepție viciată” în relația dintre individ și stat.
Un alt factor semnificativ situat împotriva pedepsei capitale este religia.

6
Iulian Poenaru, Pedeapsa cu moartea: „pro” sau „contra”?, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1994,
p.139
8
 Susţinătorii religiei reclamă faptul că viaţa a fost dată omului de Dumnezeu şi doar El
poate să ia viaţa cuiva. Totuși, se scapă din vedere faptul că nu pot fi înviate persoanele al căror
drept absolut a fost grav încălcat, astfel încât tot Dumnezeu să fie cel care să le judece7.
În cadrul discuției asupra pedepsei cu moartea, înainte de toate, se pune întrebarea, dacă
amenințarea, dispunerea sau executarea acestei pedepse este permisă statului. Statului i se poate
acorda dreptul de a dispune pedeapsa cu moartea , dacă este văzut ca o organizare socială
coerentă, supraindividuală, bazată pe tradiții, iar puterea statală e percepută ca garanta și
păstrătoarea principiului dreptății. De asemenea, este important și ca statul să aibă această
percepție asupra sa, mai ales dacă își recunoaște și aprobă propria legătură cu legea morală
naturală subordonată lui și drepturile omului fundamentate pe aceasta, prestatale, intangibile și
inalienabile. Putem afirma si că statul, în exercitarea atribuțiilor sale, este îndatorat legii morale.
Cea mai înaltă sarcină a statului este aceea de a respecta și de a proteja demnitatea și
drepturile omului, ca și realizarea binelui public prin apărarea și impunerea dreptății. Aici intră și
restabilirea ordinii de drept în cazul încălcării ei. Din această sarcină fundamentală a statului
rezultă și puterea sa punitivă, adică împuternicirea de a provoca un rău celui ce violează legea, ca
represalii și ispășire pentru fapta sa. Dacă, deci, dreptul violat sau nimicit de cel ce încalcă legea
și răul care trebuie să i se aplice drept pedeapsă este o cerință a dreptății care sancționează, atunci
am putea spune, în mod just, că uciderea trebuie pedepsită cu moartea,mai ales presupunând că la
făptuitor este vorba de o responsabilitate și o vină deplină.
Însă, împotriva pedepsei cu moartea se aduce, înainte de toate, următorul argument:
principial, statul nu are dreptul de a dispune de viața unui om, nici a unui criminal, deoarece nu
statul i-a dat omului viața și de aceea nu îi este permis să i-o ia în nicio împrejurare – viața
omului nu vine de la stat, ci ea este de origine extra și prestatală.
Împotriva ideii de pierdere din propria vină a dreptului de a trăi, adversarii pedepsei cu
moartea invocă sacralitatea vieții pe care statul trebuie să o respecte chiar și în cazul unui
criminal.

7
http://drept.unibuc.ro

9
 5. Concluzie
Privind în ansamblu aspectele prezentate în această lucrare, se poate ajunge la o serie de
concluzii ce se impun a fi subliniate. Astfel, dincolo de a susţine sau nu pedeapsa cu moartea,
considerăm că trebuie să existe întotdeauna o echilibrare între gravitatea unei infracţiuni şi
pedeapsa ce se aplică pentru comiterea acesteia. În acest fel se atinge scopul instituit prin
pedeapsă.
Societatea poate dispune de suficient de multe mijloace în afara pedepsei cu moartea,
prin care să protejeze indivizii împotriva infracţiunilor celor mai grave şi împotriva infractorilor
celor mai periculoşi. Pentru o mai mare eficienţă, trebuie să se analizeze atent adevăratele
motive ce determină creşterea criminalităţii pentru a o înlătura pe cât posibil. Se impune a fi
eficientizată şi activitatea poliţiei în găsirea criminalilor cărora e necesar să li se aplice sancţiuni
severe. În acelaşi sens, ar putea fi organizate de diferite instituţii etatice anumite campanii prin
care să se dialogheze cu cetăţenii şi să se menţină un permanent contact între aceştia şi stat,
afirmându-se că „societatea trebuie să fie preocupată de cultura, de educaţia şi
comportamentul membrilor săi”.
Soluția care ar trebui să existe în societățile actuale ar fi una de compromis, în care
drepturile și libertățile fundamentale ale omului să fie apărate, să nu fie îngrădite în vreun fel, iar
în cazul în care un individ le ignoră, să nu se mai bucure de același statut pe care l-ar fi avut dacă
nu ar fi comis o crimă. Consiliul Europei ar trebui să aibă în vedere un număr limitat de situțaii
legate exclusiv de crimă, cărora să le aplice pedeapsa cu moartea în vederea oferirii de protecție
și siguranță celorlalți membri ai societății care nu au încălcat dreptul la viață al celor din jur.
În mod cert, orientarea către abolirea pedepsei cu moartea în cele mai multe state ale
lumii, întrucât acest curent contribuie la creşterea demnităţii umane, la punerea în evidenţă a
importanţei drepturilor fundamentale, pedeapsa cu moartea neavând un loc legitim în sistemul
penal al societăţilor democratice, „apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale se bazează pe un regim politic într-adevăr democratic (...), pe o concepţie
comună şi un respect comun al drepturilor omului”8

8
CEDH, 30 ianuarie 1998, Partidul communist din Turcia v Turcia, Recueil 1998-I, p. 45

10
 6. Mijloace brutale de execuție folosite de-a lungul timpului
Pedeapsa cu moartea este o dezbatere politica puternic contestata, dar nu a fost
intotdeauna atat de controversata. Executiile au fost pedeapsa capitala in societati inca de cand
umanitatea a cunoscut o aparenta forma de civilizatie. Mijloacele de executie erau incredibil de
brutale si variate, iar urmatoare erau unele dintre cele mai intense, terifiante si violente.

Plutonul de executie
Plutonul de executie exista inca de cand s-a inventat
praful de pusca. Pentru a linisti constiinta membrilor
plutonului, una dintre arme este neincarcata, astfel incat,
fiecare dintre ei isi poate spune ca a fost nevinovat,
pentru ca nu stiau a cui nu este incarcata. Aceasta
pedeapsa cu moartea este inca practicata (desi mai putin
formalizata) in mare parte a lumii. Cel mai recent exemplu a fost in iunie 2010 in Statele Unite in
Utah.
Scaunul electric
La fel ca si camera de gazare, scaunul electric a fost vazut ca o evolutie
umana, folosind puterea stiintei pentru a provoca un final rapid unei vieti
crude. Insa asta nu s-a intamplat de fiecare data. Cateva greseli au marcat
istoria scaunului electric, prin scene publice prelungite ceea ce a dus la
spasme ingrozitoare si sangeroase, pedeapsa care a fost vazuta de cele mai
multe ori cruda.
Presarea
A devenit celebra in America din cauza cazului lui Giles Correy (singurul
american care a fost ucis prin aceasta metoda), care a fost presat pana la
moarte in timpul Judecatilor Vrajitoarelor din Salem, in Salem,
Massachusetts. Pentru a-l face sa recunoasca ca este un vrajitor, a fost asezat
intre doua panouri mari, iar deasupra lor greutatea era crescuta. Giles a
negat vehement si se spune ca ultimele sale cuvinte au fost mai multa
greutate."

Arderea pe rug

11
Arderea pe rug a devenit deja un cliseu cinematografic, care e popular mai ales din cauza
brutalitatii sale, dar si din cauza suspansului creat de pregatirea necesara, cand butuci de lemn
sunt asezati incet in jurul victimei, care este legata de un stalp in mijlocul focului. Moartea prin
ardere este una dintre cele mai dureroase si e suficient sa stam aproape de un foc pentru a ne da
seama cat de chinuitor poate fi o astfel de moarte.
Mersul pe scandura
Mersul pe scandura este vazut o gluma intre piratii din povesti, insa
versiunea din viata reala nu este atat de vesela: cu membrele legate
(sau nu) pedepsitul este impins cu varful unei sabii sa iasa pe o
scandura deasupra apelor pline cu rechini din mijlocul oceanului. O
pedeapsa cu moartea prelungita si sarata era dreptatea pe care unii si-o
faceau singuri in mijlocul apelor.
Pantofii de ciment
Gangsterii moderni s-au inspirat de la piratii
din trecut si au creat o versiune urbana a mersului pe scandura.
„Dormitul cu pestii" a devenit o parte din lexicon, facand referire la
pantofii de ciment pe care razbunatori gangsteri ii turnau pe picioarele
clientilor lor care nu plateau. Asa cum fac vanzatorii de pantofi de peste
tot din lume, si ei promiteau ca pantofii vor dura o eternitate. Pentru ca
isi aruncau victima cu pantofi cu tot de pe un pod.
Seppuku
Seppuku este o pedeapsa cu moartea ce consta intr-un ritual de sinucidere cerut de cultura
japoneza, care era practicat aproape mai intotdeauna de catre samurai, deoarece face parte
din codul lor de onoare (Bushido). Pentru a evita sa cada in mainile inamicilor sau pentru
a-si recapata onorarea dupa un act criminal sau unul rusinos, samuraii isi faceau seppuku,
ceea ce insemna eviscerarea cu o sabie scurta, de preferinta in prezenta unui prieten
apropiat pentru a termina fapta cu o decapitare rapida. Seppuku a fost inregistrata pana in
1970, dupa o lovitura de stat esuata.

Gratarul
Ororile acestei pedepse cu moartea sunt usor de imaginat pentru oricine
care a participat la o petrecere cu gratar; consta practic in frigerea unui
om viu pe un gratar peste un pat de carbuni. Era o pedeapsa pentru cei

12
care cauzau neplaceri si erau considerati tradatori – un mod oribil de a muri.

Taurul de arama
Taurul de arama era, de fapt, un cuptor in forma de un taur,
suficient de mare pentru a putea contine un om. Nelegiuitul era
pus in burta fiarei, si inchis inauntru. Sub taur era pornit un foc,
iar cand victima incepea sa se prajeasca, urletele lui si fumul
ieseau din gura taurului. La fel ca si celelalteaceasta pedeapsa cu
moartea a fost extrem de chinuitoare

Camera de gazare
Camera de gazare a fost folosita in masa pe timpul Holocaustului, in al
doilea razboi mondial, si folosita ca pedeapsa cu moartea din 1924 pana in
1999. La sfarsitul secolului XX, camera de gazare a fost abolita, pentru ca
era cruda si neobisnuita, si in mai multe cazuri, detinutilor le lua pana la 11
minute sa moara.

13
 7. Bibliografie

1. Cesare Beccaria, Despre infracțiuni si pedepse, Ed. Rosetti, București, 2001.

2. Olivian Mastacan, Pedeapsa capitală în dreptul românesc, Ed. Universul Juridic,
București, 2010.
3. Iulian Poenaru, Pedeapsa cu moartea: „pro” sau „contra”?, Ed. Lumina Lex, Bucuresti,
1994.
4. Nicolae T. Buzea, Filosofia dreptului penal, Iași, 1933.
5. Constituția României, Modificata si completata prin Legea de revizuire a Constitutiei
României nr. 429/2003.
6. www.drept.unibuc.ro
7. www.ro.wikipedia.org
8. www.roportal.ro
9. file:///C:/Users/diomi/Downloads/CEDH%20(1).pdf

14