Andrei Pleşu

Un destin bine croit

Povestea vieţii lui Neagu Djuvara are verva sălbatică a unui peisaj luxuriant. Nu e suficient să spui
că a trecut prin multe. A trecut prin tot. Război şi Universitate, aventură şi savantlîc, exil şi repatriere,
Europa şi Africa, diplomaţie, filosofia istoriei, spionaj, jurnalistică, Sorbona, Niamey şi Bucureşti,
boierie şi sărăcie, profesorat, politică, explozie creatoare după vîrsta de 80 de ani, anonimat şi glorie,
acţiune, contemplativitate, radicalitate, cordialitate, hazard.
Recunoaşte singur că a fost mereu însoţit, în momentele decisive, de un „noroc” salutar. A prins
ultimul tren spre Helsinki după marea revoluţie rusească din octombrie şi a fost trimis la Stockholm pe
23 august 1944, anume, parcă, pentru a supravieţui tăvălugului bolşevic. Avea încă, la vîrsta tîrzie, mari
proiecte, spera să-şi afle sfîrşitul pe un vapor, era ubicuu, tonic, şarmant, distins, fără fasoane, bucuros
de glumă şi de tacla. De cîte ori îl vădeam, mă contaminam de buna lui dispoziţie, savuram bunele lui
maniere şi admiram curajul opiniilor sale, adeseori în afara convenţiilor curente.
Recunosc: văd în Neagu Djuvara modelul unei lumi ireversibil dispărute, lumea României
interbelice cu bunele şi relele ei, dar cu vigurosul ei potenţial de evoluţie, retezat scurt de ocupaţia
sovietică. Ştiu că e naiv să idealizăm lumea aceea. Dar, pe de altă parte, ce altă lume avem de idealizat?
Unde altundeva să căutăm reperele unei ţări care vrea să se alcătuiască firesc, după infinite şi epuizante
„tranziţii”? Ce altă „continuitate” ne putem dori dincolo de aceea, încropită frugal, în mica nişă dintre
1866 şi 1944? Şi cum să trec cu vederea faptul că toţi cei care mi-au marcat hotărîtor anii de formaţie,
de la Constantin Noica la Nicu Steinhardt şi Alexandru Paleologu veneau din acel „altădată” pe care îl
întruchipează şi Neagu Djuvara?
Nu vreau să glosez pe marginea ascendenţei aristocratice a omului. Am cunoscut şi boieri
destrămaţi, din care nu rămăsese decît ambalajul. Dar pot invoca o sumedenie de motive pentru care
„boieria” lui Neagu Djuvara îmi impunea. Mai întîi, eleganţa sa. Modul îngrijit de a se îmbrăca, de a se
purta şi de a vorbi. Toate, cu firescul nobleţii înăscute, fără afectare, fără ornamentică de paradă. Şalul
de la gît, batista din buzunarul de la piept, curtoazia faţă de semeni, arta conversaţiei, gestul discret,
respectul pentru o anumită coerenţă „formală”, pentru reguli conviviale, pentru afabilitatea polemicii –
sînt semnele unei „rînduieli” care nu mai are trecere în ambianţa contemporană. În ce mă priveşte,
prefer, oricînd, un domn „nicely old fashioned”, interlocutorului frust, dezinhibat, adept al unui
zgomotos şi factice „relativism” stilistic. Aş fi încîntat ca silueta publică, „desenul” social pe care îl
propune, prin simpla sa prezenţă, Neagu Djuvara, să capete prestigiu nu de uniformă, dar de etalon.
O altă încîntătoare însuşire a dlui Djuvara era şi sportivitatea: modul său de a-şi asuma natura şi
biografia proprie. Fără lamentaţii, fără recriminări amare, fără utopii contra-factuale. Există, în
desfăşurarea traseului său existenţial, un soi de voioşie virilă, care îl determina să primească destins
imprevizibilul împrejurărilor, corvoada fiecărei zile, şansa şi neşansa, provocările fiecărui viraj al sorţii.
„Boierească” era şi capacitatea lui Neagu Djuvara de a se mişca plin de graţie pe graniţa subţire dintre
cuviinţă şi inavuabil. Pasajele „deşucheate” ale memorialisticii sale, la egală distanţă de pudibonderie şi
trivialitate, sînt expresia calmului superior al unui om autentic, al unui istoric care nu e dispus să
măsluiască în vreun fel realitatea, al unei înţelepciuni care ştie să absoarbă, surîzînd cu ecvanimitate, nu
doar sublimităţile vieţii, ci şi promiscuităţile ei. Neagu Djuvara ştia să fie politicos şi cu derizoriul şi cu
ridicolul şi cu bufoneria.
Trebuie spus şi că scrierile pe care Neagu Djuvara le-a publicat, în ultimii ani, la editura Humanitas,
au jucat şi joacă, dincolo de valoarea lor intrinsecă, un rol esenţial în reconstrucţia normalităţii
intelectuale româneşti. După decenii întregi în care istoria a trebuit să se strecoare, ca disciplină, printre
nenumărate clişee ideologice, să navigheze printre adevăruri camuflate, desfigurate sau ocolite, să
accepte o îndelungată „asceză”, care risca să producă standardizarea ireparabilă a discursului istoric,
Neagu Djuvara a readus la rampă istoria vie, istoria ca istorisire, istoria colocvială, prietenoasă,
seducătoare, liberă de „ştaif” catedratic şi de „exigenţe” conjuncturale. Lucrările sale au, de aceea, un
efect terapeutic, purificator: ele curăţă, fără dureri, plămînii neoxigenaţi ai cititorului autohton şi
convertesc „normativitatea” solemnă a istoriei de cabinet în poftă vitală de cunoaştere, în obiect al
curiozităţii tinereşti şi al bucuriei.
L-am întîlnit, ultima oară, în secţia de terapie intensivă a spitalului „Victor Babeş”. Era somnolent,
dar cu un profil suveran, ca al unui prinţ medieval aşezat pe piatra funerară a propriului mormînt. L-am
mîngîiat uşor, a deschis ochii, mi-a spus un cuvînt cald şi generos pe care mi-l spunea adesea cînd ne
vedeam, iar la urmă, m-a privit intens şi mi-a spus: „La revedere!” Ştia, fireşte, că nu se pleacă dintr-o
încăpere, fie şi din încăperea vieţii pămînteşti, fără să saluţi politicos.
„La revedere, domnule Djuvara! Să-ţi fie drumul luminat şi darnic, pe măsura minunatului dumitale
surîs…”