DREPTUL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

Definiție
Stricto sensu, comerțul internațional cuprinde totalitatea operațiunilor de import și export de
mărfuri, lucrări și servicii pe care le desfășoară persoane fizice și / sau juridice având calitatea de
subiecte ale dreptului comerțului internațional, cu parteneri de naționalitate străină sau cu bunuri aflate
în tranzit internațional (operațiuni pe piețe străine).

Comerțul internațional, privit în accepțiunea sa restrânsă, îmbracă pe planul dreptului forma

actelor și faptelor de comerț internațional.

Dintre actele de comerț internațional, cele mai importante – ca frecvență și sferă de cuprindere
– sunt contractele comerciale internaționale, care constituie una dintre instituțiile centrale ale acestei
materii.

Dreptul comerțului internațional reprezintă o totalitate de norme juridice prin care se

reglementează raporturile care se stabilesc în procesul de inițiere, desfășurare și finalizare a
operațiunilor de comerț internațional și de cooperare economică internațională

Dreptul comerțului internațional este ansamblul de norme conflictuale, norme de drept civil, de
drept comercial și de drept material uniform, prin care se reglementează raporturile de comerț
internațional și de cooperare economică stabilite între participanții la circuitul mondial de valori și de
cunoștințe.

Doctrina juridică a grupat raporturile de comerț internațional după cum urmează:

a) Raporturi care se stabilesc între state suverane și egale în drepturi, între state și organizații
interguvernamentale sau între asemenea organizații care au dobândit calitatea de subiecți de drept
internațional

b) Raporturi la care participă, pe de o parte, state ca titulare de suveranitate, iar pe de altă parte agenți
economici (persoane fizice sau juridice);

c) Raporturi la care participă agenți economici (persoane fizice sau juridice) din diverse state, în calitatea
lor de participanți nemijlociți la comerțul internațional;

d) Raporturi patrimoniale semi-internaționale sau mixte, care au ca subiecți, pe de o parte, un stat care
participă în dubla sa calitate de titular de suveranitate (deci subiect de drept internațional) și de
persoană juridică (deci subiect de drept național), iar pe de altă parte agenți economici din alt stat
(subiecți de drept civil străin).

1
 Obiectul dreptului comerțului internațional
• Dreptul comerțului internațional are ca obiect raporturile juridice de comerț internațional.

• Acestea sunt raporturi patrimoniale și se caracterizează prin egalitatea juridică a părților și prin
echivalența prestațiilor la care acestea se obligă.

Stabilirea, derularea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice de comerț internațional se

înfăptuiesc printr-un complex de instrumente juridice din care fac parte, printre altele, contractele
comerciale internaționale.

Obiectul dreptului comerțului internațional mai cuprinde și unele instituții care deși interesează
comerțul internațional, fac parte, cel puțin sub anumite aspecte, din obiectul altor materii (contractul de
leasing, contractul de factoring, etc.)

Specificul dreptului comerțului internațional

Comerțul internațional se caracterizează prin:

a) celeritate;

b) Încredere;

c) Securitate a tranzacțiilor și a creditului;

d) Certitudine juridică

Reglementările specifice comerțului în general și comerțului internațional în special urmăresc:

a) simplificarea și accelerarea operațiilor comerciale;
b) ocrotirea creditului și, în consecință, a creditorilor.

Normele juridice prin care sunt reglementate raporturile de drept ale comerțului internațional
consacră un set de reguli privind simplificarea și accelerarea operațiilor comerciale:
a) formalitățile cerute pentru validitatea actului juridic sunt minime și ușor de îndeplinit;
b) în materie comercială, majoritatea sistemelor de drept național nu reclamă o anume formalitate
pentru punerea în întârziere a debitorului.
c) Normele dreptului comerțului internațional consacră în materie de probațiune principiul libertății
probelor;
d) Termenele de prescripție sunt diferite în materie comercială față de cele existente în dreptul civil.
e) organizarea unei jurisdicții speciale în domeniul comerțului internațional, anume arbitrajul
internațional organizat sub diverse forme și funcționând pe baza unei proceduri simplificate.

2
 IZVOARELE DREPTULUI COMERȚULUI INTERNAȚIONAL
A. Izvoare naționale

1. Constituția României

Art. 11: Dreptul internaţional şi dreptul intern

(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din
tratatele la care este parte.

(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare
Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.

2. Codul Civil
Cartea VII: Dispoziţii de drept internaţional privat:
Art. 2557 alin. (2): „Raporturile de drept internaţional privat sunt raporturile civile, comerciale, precum
şi alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate.”

3. Codul de procedură civilă:

Titlul IV: Arbitrajul internaţional şi efectele hotărârilor arbitrale străine.
Capitolul I: Procesul arbitral internaţional:
Art. 1111 alin. (2): Dispoziţiile acestui capitol se aplică oricărui arbitraj internaţional dacă sediul instanţei
arbitrale se află în România şi cel puţin una dintre părţi nu avea la data încheierii convenţiei arbitrale
domiciliul sau reşedinţa obişnuită, respectiv sediul în România, dacă părţile nu au exclus prin convenţia
arbitrală sau ulterior încheierii acesteia, dar numai prin înscris, aplicarea acestora.

B. Acte sau acorduri internaționale

1. Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD)

- A fost constituită prin Rezoluția nr. 1965/30.12.1964 a Adunării Generale a ONU

- Consiliul pentru Comerț și Dezvoltare – organ permanent al Conferinței.

- România, în calitate de membru al ONU, este și membru al Conferinței.

Art. 3 din statutul UNCTAD: principalele funcții ale conferinței sunt:

- să favorizeze expansiunea comerțului internațional în scopul de a accelera dezvoltarea economică;
- să formuleze principii și politici privind comerțul internațional și să faciliteze aplicarea acestora.

2. Acordul de la Marrakech privind constituirea Organizației Mondiale a Comerțului, încheiat la

15.04.1994.
- scopul acordului: punerea în aplicare a unui sistem comercial multilateral integrat, care să

3
 înglobeze G.A.T.T. 1947 și rezultatele eforturilor de liberalizare a comerțului internațional
întreprinse până la acel moment.

Prin acest acord s-a constituit Organizația Mondială a Comerțului, ca organism independent al ONU,
cu scopul de a servi drept cadru instituțional comun pentru desfășurarea relațiilor comerciale dintre
membrii săi.
Funcțiile principale ale OMC sunt de a reglementa comerțul internațional și de a constitui un forum de
negocieri pentru membrii săi cu privire la relațiile comerciale multilaterale.

3. Carta de la Paris pentru o nouă Europă, adoptată la 21.11.1990

- a fost semnată de România alături de celelalte țări europene, SUA și Canada, participante la
Conferința pentru securitate și cooperare în Europa.
- Această cartă atinge o paletă largă de aspecte politice, economice, sociale și culturale ale Europei
contemporane.
În capitolul „Cooperarea economică”, consacră, printre altele, principii care privesc în mod direct
comerțul internațional.
Se subliniază ideea fundamentală că o cooperare economică bazată pe economia de piață constituie un
element esențial al relațiilor dintre statele semnatare.
4. Documentele Conferinţei la nivel înalt pentru securitate şi cooperare în Europa (Helsinki,
09.07.1992 – 11.07.1992)
- Reiau în sinteză principiile Cartei de la Paris în materia comerţului internaţional.
- Statele participante (între care şi România) şi-au propus ca obiectiv major intensificarea cooperării
între ele în vederea realizării unei dezvoltări economice durabile.
5. Convenţia de la Viena asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri:
- Elaborată sub auspiciile UNCITRAL, Convenţia a fost adoptată la 11.04.1980, ca act final
al Convenţiei Naţiunilor Unite, şi a intrat în vigoare la 01.01.1988;
- A fost ratificată de România prin Legea nr. 24/1991.
- Reglementează, printre altele, aspecte privind obligaţia de conformitate a mărfurilor.

Convenţia se aplică, în ce priveşte partea privind formarea contractului, numai propunerilor de a

contracta intervenite după intrarea sa în vigoare faţă de statele contractante, iar în ce priveşte partea
privind executarea, numai contractelor încheiate după intrarea sa în vigoare faţă de statele
contractante, conform prevederilor art. 100.

Prin Convenţie este adoptat conceptul generic de obligaţie de conformitate a mărfurilor, care unifică
diferitele obligaţii de garanţie prevăzute în sistemele de drept naţionale, supunându-le unui regim unic
în ceea ce priveşte atât condiţiile de îndeplinire a obligaţiei de conformitate cât şi răspunderea
vânzătorului pentru lipsa de conformitate.

C. Acorduri decurgând din calitatea României de membru al UE

1. Tratatul de aderare a României la UE

- Semnat la Luxembourg la 25.04.2005 şi intrat în vigoare la 01.01.2007.

4
 - Este însoţit de Protocolul privind condiţiile şi aranjamentele referitoare la admiterea României la
UE, de actul privind condiţiile de aderare a României şi adaptările tratatelor pe care se
întemeiază UE, precum şi de un act final.
2. Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de
Instituire a Comunităţii Europene:
- semnat la 13.12.2007 şi ratificat de România prin Legea nr. 13/2008;
- a adus importante precizări privind principiile politicii economice comune ale ţărilor membre UE,
inclusiv în domeniul comerţului intercomunitar şi internaţional.

Art. 2 alin. (3) din Tratatul de la Lisabona: Uniunea instituie o piaţă internă.
Art. 2 alin. (5) din Tratat: Uniunea contribuie la comerţul liber şi echitabile.

D. Acte normative ale U.E.

1. Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008 privind
legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I):
- se aplică obligațiilor contractuale în materie civilă și comercială, în situațiile care există un
conflict de legi.
- Regulamentul nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă – art. 1
alin.(1).
Art. 3 alin. (1) din Regulament: „Contractul este guvernat de legea aleasă de către părți. Această
alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele
contractuale sau din împrejurările cauzei. Prin alegerea lor, părțile pot desemna legea aplicabilă
întregului contract sau numai unei părți din acesta”.

Art. 3 alin. (2) teza I din Regulament: „Părțile pot conveni, în orice moment, să supună contractul
altei legi decât cea care îl guverna anterior, fie în baza unei alegeri anterioare în temeiul prezentului
articol, fie în temeiul altor dispoziții ale regulamentului”.

2. Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007
privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale („Roma II”):
- Se aplică obligațiilor necontractuale în materie civilă şi comercială, în situații care implică un conflict de
legi.
- Nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă sau în ceea ce priveşte
răspunderea statului privind acte sau omisiuni efectuate în exercitarea autorității statului (acta iure
imperii) - art. 1 alin. (1).

3. Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 din 12 decembrie 2012 privind competenţa judiciară,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială
- se aplică în materie civilă şi comercială, indiferent de natura instanţei – art. 1 alin. (1).
- Art. 4 alin. (1): persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acţionate în justiţie,
indiferent de naţionalitatea lor, în faţa instanţelor respectivului stat membru.

5
 Raportul juridic de comerț internațional
A. Definiția raportului juridic de comerț internațional

- Este raportul patrimonial reglementat prin normele dreptului comerțului internațional care se
stabilește între participanții la comerțul internațional sau la operațiunile de cooperare economică
internațională.

- Subiecții de drept se află pe poziție de egalitate juridică.

Elementele care determină specificitatea raportului de comerț internațional:

a) comercialitatea;
b) internaționalitatea.

A.Comercialitatea:
- la modul general: desemnează calitatea sau atributul unui raport juridic de a fi comercial;
- la modul concret: comercialitatea se definește în dreptul intern al fiecărei țări, ea fiind determinată în
raport cu criteriile stabilite în acest sens de sistemul de drept respectiv.

Pentru determinarea caracterului comercial al unui raport juridic, legislațiile naționale folosesc două
elemente de distincție:
a) subiecții de drept implicați;
b) actele sau faptele juridice săvârșite.

a.Dacă se ia în considerare primul element (subiecții de drept implicați), dreptul comercial se va

aplica doar cu privire la persoanele care au calitatea de comerciant. Concepția fondată pe acest criteriu
este numită subiectivă.Potrivit acestei concepții, calitatea de comerciant a celui care săvârșește un
anumit act sau fapt juridic determină prin ea însăși caracterul comercial al acelui act sau fapt juridic.

Concepția subiectivă comportă cel puțin două dificultăți majore:

a) ea presupune o determinare a profesiunilor comerciale sau măcar o clasificare legală a acestora;
b) nu toate actele făcute de un comerciant privesc exercițiul profesiei sale;
c) din ce în ce mai mult operațiuni juridice specifice activității comerciale sunt săvârșite de persoane care
nu au calitatea de comerciant.

b. Dacă se ia în considerare cel de-al doilea element (actele sau faptele juridice săvârșite), normele
de drept comercial se aplică doar cu privire la actele necesare vieții comerciale.
Concepția care promovează acest criteriu de distincție este obiectivă.

Potrivit concepției obiective, sunt luate în considerare ca acte sau fapte de comerț operațiunile
necesare vieții comerciale, actele și faptele comerciale prin ele însele, făcându-se abstracție de calitatea
celui care le săvârșește.

6
 B. Internaționalitatea

Pentru ca un raport comercial să dobândească caracter internaţional trebuie să aibă în conţinutul

lui, pe lângă atributul comercialităţii, şi un element de internaţionalitate.

Nu orice element de extraneitate prezent într-un raport juridic este de natură să-i confere acestuia
atributul internaționalității.

Sediul sau domiciliul, ori în lipsa acestuia, reședința în străinătate a uneia din părțile contractante
constituie elemente de extraneitate cărora practica internațională și doctrina juridică le-a recunoscut și
elemente de internaționalitate.În practica de comerț internațional deseori un element de extraneitate
este dublat de un alt element de extraneitate în structura aceluiași contract.

C. Actele și faptele de comerț internațional

Constituie elementul esențial pentru determinarea aplicabilității dreptului comercial (intern sau
internațional);

Orice act sau fapt juridic poate fi sau deveni act sau fapt de comerț internațional în măsura în care în
specificitatea lui conține un element de internaționalitate.

Definiție:

Actul sau faptul de comerț internațional este un act sau un fapt juridic care generează un raport juridic
cu elemente de internaționalitate și prin care se realizează o interpunere în circulația bunurilor săvârșită
cu intenția de a obține un beneficiu (profit).

Conform unor opinii doctrinare, pot fi luate în considerare următoarele criterii de distincție între
actele civile și actele de comerț:
a) interpunerea în schimb;
b) activitatea economică organizată sub forma unei întreprinderi;
c) conexiunea economică a oricărui act sau fapt juridic cu celelalte două categorii.

Potrivit altor opinii doctrinare, criteriile de distincție între actele civile, pe de o parte, și cele
comerciale, pe de altă parte, sunt următoarele:

a) caracterul speculativ al faptului juridic dat;

b) caracterul de act de interpunere în circulație a acelui fapt juridic;
c) caracterul de act de întreprindere a faptului juridic respectiv;
d) legătura de conexiune, cel puțin pe plan economic, între faptul juridic supus calificării cu oricare din
elementele menționate anterior.
D. Participanții la raportul juridic de comerț internațional

Pot fi clasificați, în funcție de apartenență, în două categorii:

7
 a) Subiecți de drept care aparțin ordinii juridice naționale a diferitelor state

b) Subiecți de drept care aparțin ordinii juridice internaționale

Alături de cele două grupe este implicată în raporturi de comerț internațional și o a treia categorie
de subiecți de drept – societățile multinaționale, care prin statutul lor juridic ocupă un loc aparte între
participanții la asemenea raporturi.

Sfera participanților la comerțul internațional cuprinde, în calitate de subiecți de drept internațional:

a) Statele;
b) Organizațiile internaționale de state cu caracter neguvernamental.

Statul
• Are ca element definitoriu calitatea de titular de suveranitate.
• Nu are calitatea de comerciant
• Este o entitate sui generis neconfundabilă cu vreo altă categorie de participanți la viața juridică
internă și internațională.
Organizațiile interguvernamentale

• Sunt create prin acordul de voință al statelor interesate.

• Apariția și existența lor decurg dintr-o convenție internațională multilaterală, realizată cu
participarea mai multor state, ca titulare de suveranitate care prin voințele lor dau naștere unui
nou subiect de drept internațional.
Capacitatea juridică a organizațiilor internaționale este determinată prin convenția internațională de
constituire a lor, convenție care conține prevederi și cu privire la structura și finalitățile acestora.

Societățile transnaționale

Acele societăți comerciale care de la constituirea lor se bazează pe elemente fără caracter
național (capitalul ce provine de la asociați din diferite țări; stabilirea mai multor sedii principale în țări
diferite, etc.) și care sunt lipsite de o legătură juridică cu un anumit stat.

Subiecții de drept național

Majoritatea raporturilor de comerț internațional se leagă între subiecți de drept național –

persoane juridice și persoane fizice – din diferite țări care participă la asemenea raporturi în condiții de
egalitate juridică.

Între subiecții de drept național implicați în raporturi de comerț internațional societățile

comerciale dețin ponderea cea mai importantă.

Activitatea internațională a societăților comerciale

Participarea societăților comerciale la raporturile de drept comercial internațional pune

problema recunoașterii internaționale a personalității lor juridice.

8
 Doar în condițiile în care statele străine unde ele desfășoară activități permanente sau
temporare le acordă o deplină recunoaștere a personalității juridice, participarea lor la raporturile
juridice de comerț internațional poate deveni efectivă și eficientă. Prin recunoașterea personalității
juridice a societății comerciale străine nu trebuie să i se creeze persoanei juridice respective un regim de
favoare comparativ cu subiecții de drept existenți în ordinea juridică națională a statului de
recunoaștere.

Personalitatea juridică recunoscută presupune anumite limitări:

a) societatea străină nu poate dobândi prin efectul recunoașterii personalității sale juridice mai multe
drepturi decât cele ce i-au fost încredințate de lex societatis (o aplicare a principiului respectului
internațional al drepturilor câștigate).

b) Societatea străină nu poate dobândi în statul de recunoaștere drepturi pe care legea acelui stat nu le
acordă societăților comerciale făcând parte din ordinea juridică națională a statului respectiv.

Art. 2 al Convenției de la Haga din 1 iunie 1956: personalitatea juridică a unei societăți
comerciale străine va putea fi recunoscută într-un stat contractant ce ia în considerare sediul real doar
atunci când legislația națională a statului respectiv consideră că acel sediu se află pe teritoriul altui stat a
cărui legislație națională acordă și ea importanță sediului real.

Sucursala societății
Este un sediu secundar al societății comerciale stabilit în țara de constituire a acesteia sau în alte
țări.
Nu are personalitate juridică și, prin consecință, nu are nici independență din punct de vedere
juridic față de societatea care a creat-o.
Sucursala este supusă legii societății care a decis constituirea ei, fiind supusă legilor țării străine
în care ea funcționează doar în ce privește înființarea sucursalei.

Reprezentanța (agenția) societății comerciale

Este o entitate juridico-economică, care are rolul de intermediar între societatea care a
constituit-o și partenerii ei contractuali.
Nu este și nu poate fi organizată ca întreprindere producătoare de mărfuri, prestatoare de
servicii sau executantă de lucrări pentru clientelă.

Grupări de societăți comerciale

a) Gruparea de tip trust – constituie o structură realizată prin reunirea mai multor societăți
comerciale de forță economică relativ redusă în cadrul căreia integrarea societăților implicate este
totală.

Societățile implicate sunt subordonate unei conduceri centralizate care stabilește direcțiiile
activității economice a grupului, precum și obiectivele și mijloacele acestei activități.

9
 b) Gruparea de tip holding - este în esență o societate comercială care, deținând în mod legal,
majoritatea acțiunilor uneia sau mai multor filiale, are controlul activității acestora.
- de regulă, holding-ul stabilește directive obligatorii pentru societățile aflate sub controlul său pe linie
financiară, de management și de comercializare a produselor.

c) Gruparea de interes economic – se deosebește de societatea comercială propriu-zisă,

deoarece nu urmărește în mod necesar un scop lucrativ;
- nu este necesară constituirea unui capital social ca instrument economic de realizare a finalității pentru
care această grupare a fost creată.
- societățile implicate în constituirea grupării au o resposabilitate nelimitată și solidară pentru obligațiile
asumate de grupare.

Comercianții persoane fizice

Participă, pe o scară din ce în ce mai redusă, la raporturile de comerț internațional.

Capacitatea de a săvârși acte sau fapte de comerț este supusă legii care guvernează capacitatea
civilă – lex personalis, care se aplică aspectelor ce țin de statutul personal al subiectului de drept.

E. Conținutul raportului juridic de comerț internațional

Este format din drepturile dobândite de subiectul activ și din obligațiile asumate de subiectul
pasiv.De regulă, fiecare din subiecții raportului juridic de comerț internațional cumulează în persoana sa
dubla calitate de creditor și debitor față de celălalt.
Multe dintre raporturile de comerț internațional (contractul de factoring, de leasing, etc.) au un
conținut complex, implicând stabilirea, între subiecții de drept care participă la ele, a mai multor
raporturi juridice conexe generate prin efectul unui acord de voințe multivalent din punct de vedere
juridic.
În numeroase situații, subiecții raportului juridic de comerț internațional stabilesc conținutul
acestui raport juridic făcând trimitere la uzanțe comerciale codificate precum INCOTERMS sau RAFTD.

F. Obiectul raportului juridic de comerț internațional

În esența sa, raportul juridic de comerț internațional este un raport obligațional.
Acesta are ca obiect doar prestații de natură patrimonială, spre deosebire de raporturile
obligaționale din perimetrul dreptului civil.
Obligațiile generate de faptele de comerț internațional sunt, în cvasitotalitatea lor, obligații de
rezultat.

Soluționarea litigiilor în comerțul internațional

A. Soluționarea alternativă a litigiilor

- La nivelul U.E., S.A.L. (în eng. Alternative Dispute Resolution) este reglementată de:
a) Directiva 2009/22/CE;

10
 b) Directiva 2013/11/UE;
c) Regulamentul nr.1051/2015 al Comisiei Europene;

d) Regulamentul (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului

Potrivit art. 2 alin. (1) din Directiva nr. 2013/11/UE, această directivă se aplică procedurilor de
soluţionare extrajudiciară a litigiilor naţionale şi transfrontaliere care privesc obligaţiile contractuale
prevăzute în contractele de vânzări / de prestări de servicii între un comerciant stabilit în Uniune şi un
consumator rezident în Uniune prin intervenţia unei entităţi SAL.

Directiva nr.2013/11/UE nu se aplică:

a) procedurilor entităţilor de soluţionare a litigiilor, în cazul în care persoanele fizice responsabile de
soluţionarea litigiilor sunt angajate sau remunerate exclusiv de comerciant;
b) procedurilor supuse sistemelor de instrumentare a reclamaţiilor consumatorilor gestionate de
comerciant;
c) serviciilor neeconomice de interes general;
d) litigiilor între comercianţi;
e) negocierilor directe între consumator şi comerciant;
f) încercărilor efectuate de un judecător de a soluţiona un litigiu pe parcursul procedurii judiciare
referitoare la respectivul litigiu;
g) procedurilor iniţiate de un comerciant împotriva unui consumator;
h) serviciilor de sănătate prestate pacienţilor de către cadre medicale pentru evaluarea, menţinerea sau
refacerea stării lor de sănătate, inclusiv prescrierea, eliberarea şi furnizarea de medicamente şi
dispozitive medicale;
i) entităţilor publice de învăţământ superior sau complementar.
Potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Directiva 2013/11/UE, „comerciant" înseamnă orice persoană fizică
sau juridică, indiferent dacă este publică sau privată, care acţionează, inclusiv prin intermediul unei alte
persoane care acţionează în numele sau în contul ei, în scopuri ce ţin de activitatea sa comercială, de
afaceri, meşteşugărească sau profesională.

Potrivit art. 5 alin. (1) din Directiva nr. 2013/11/UE, statele membre facilitează accesul
consumatorilor la procedurile SAL şi se asigură că litigiile care intră sub incidenţa directivei şi care
implică comercianţi ale căror sedii se află pe teritoriile lor pot fi prezentate unei entităţi SAL care
îndeplineşte cerinţele prevăzute de această directivă.

În dreptul intern, S.A.L. este reglementată de O.G. nr. 38/2015, care transpune dispozițiile Directivei
nr. 2009/22/CE, astfel cum a fost modificată prin Directiva nr. 2013/11/UE.
Scopul O.G. nr. 38/2015: aplicarea unor proceduri de soluţionare alternativă a litigiilor într-un mod
independent, imparţial, transparent, eficace, rapid şi echitabil.

În urma adoptării acestei O.G., la nivelul A.S.F. a fost înființată SAL-FIN, în temeiul Regulamentului
A.S.F. nr. 4/27.04.2016.

11
 SAL-FIN reprezintă o entitate de soluţionare alternativă a litigiilor dintre un comerciant ce
desfăşoară activităţi în România şi se supune autorizării reglementării şi / sau supravegherii A.S.F., după
caz, şi un consumator rezident în Uniunea Europeană.

Pentru soluţionarea unui litigiu cu un profesionist / comerciant prin aplicarea procedurii SAL,
consumatorul trebuie să îşi exprime această opţiune în mod voluntar şi să se adreseze SAL-FIN în scris.

Principala atribuţie a SAL-FIN constă în organizarea şi soluţionarea prin proceduri SAL a litigiilor
interne sau transfrontaliere, născute din contracte de vânzare sau de prestare de servicii încheiate de
consu-matori cu comercianţii.
Consumatorii pot supune litigiul proce-durilor SAL administrate de SAL-FIN dacă fac dovada că, în
prealabil, au încercat să soluţioneze litigiul direct cu comerciantul în cauză.

Pentru soluţionarea alternativă a litigiilor în domeniul bancar, în temeiul O.G. nr. 38/2015 a fost
înființat Centrul SAL, ca entitate juridică autonomă, neguver-namentală, apolitică, fără scop lucrativ, de
interes public, cu personalitate juridică.Litigiile din domeniul bancar sunt soluţionate exclusiv prin
proceduri SAL de Centrul SAL.
Scopul Centrului SAL bancar: asigurarea accesului consumatorilor din domeniul bancar la
soluţionarea, prin proceduri SAL, a litigiilor dintre aceştia şi comercianţii a căror activitate este
reglementată, autorizată şi supravegheată / monitorizată de Banca Naţională a României, precum şi
sucursalelor comercianţilor străini ce desfăşoară activităţi pe teritoriul României, în domeniul bancar.

Soluţionarea litigiilor înaintate de către consumatori Centrului SAL este realizată de membrii
Corpului conciliatorilor, conform regulilor de procedură adoptate de Centru.
Membrii Corpului conciliatorilor sunt independenţi, imparţiali şi trebuie să dispună de o bună
reputaţie şi expertiză adecvată.

B. Arbitrajul Comercial Internațional

Este un mijloc de reglementare rapidă și echitabilă a litigiilor internaționale care pot rezulta din
tranzacțiile comerciale în domeniul schimburilor de bunuri și de servicii, precum și din contractele de
cooperare industrială.
Este o jurisdicție specială și derogatorie de la dreptul comun.
Arbitrajul comercial - o modalitate alternativă şi facultativă de soluţionare a unui litigiu comercial
având ca obiect drepturi de care părţile pot dispune, prin învestirea unei / unor persoane cu constituirea
tribunalului arbitral şi cu pronunţarea unei hotărâri definitive şi obligatorii pentru părţi, potrivit unei
proceduri de arbitrare stabilită de părţi, de către arbitri, de către o instituţie permanentă de arbitraj, ori
prin asimilarea contractuală a unei alte proceduri edictată de stat, după caz.
Arbitrajul comercial internațional este reglementat, printre altele, prin:
a) Convenția europeană de arbitraj comercial internațional, încheiată la Geneva la 21.04.1961;
- Convenţie ratificată de România prin Decretul nr. 281/25.06.1963 și publicată în Buletinul Oficial
al R.S.R. nr. 12/25.06.1963.
b) Regulamentul de Arbitraj al Comisiei Națiunilor Unite pentru Drept Comercial Internațional
(UNCITRAL), adoptat la 15.12.1976 și modificat la 06.12.2010.

12
c) Convenția de la New York din 10.06.1958 pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale
străine.

1. Arbitrajul ad-hoc

• Constituie dreptul comun în materie de arbitraj comercial internațional;

• Funcționează doar în vederea soluționării unui litigiu determinat
• Atât structura sa, cât și regulile de procedură pe care este chemat să le respecte se stabilesc de
către părțile litigante.
Structura sa și procedura pe care trebuie să le urmeze sunt variabile, deosebindu-se în principiu de
la un litigiu la altul.
Are caracter facultativ, fiind în mod esențial voluntar.

2. Arbitrajul instituțional

Este o formă a arbitrajului de comerț internațional a cărui existență nu depinde de durata unui
anumit litigiu și care presupune exercitarea atribuțiilor jurisdicționale în mod neîntrerupt, fiind organizat
într-un cadru instituționalizat prin lege și având caracter de permanență și continuitate.

Potrivit art. 616 C. Proc. Civ., arbitrajul instituţionalizat este acea formă de jurisdicţie arbitrală
care se constituie şi funcţionează în mod permanent pe lângă o organizaţie sau instituţie internă ori
internaţională sau ca organizaţie neguvernamentală de interes public de sine stătătoare, în condiţiile
legii, pe baza unui regulament propriu aplicabil în cazul tuturor litigiilor supuse ei spre soluţionare
potrivit unei convenţii arbitrale.
Activitatea arbitrajului instituţionalizat nu are caracter economic şi nu urmăreşte obţinerea de
profit.
În reglementarea şi desfăşurarea activităţii jurisdicţionale, arbitrajul instituţionalizat este autonom
în raport cu instituţia care l-a înfiinţat. Aceasta va stabili măsurile necesare pentru garantarea
autonomiei.
Avantaje ale arbitrajului instituționalizat
• Competența profesională a arbitrilor;
• Procedură prestabilită pe care părțile o pot recunoaște ușor și i se pot conforma;
• O instituție permanentă presupune o oarecare stabilitate și, implicit, un anumit grad de
certitudine, ceea ce îi conferă mai multe posibilități de a-și aduce contribuția la formarea unei
practici cât mai uniforme.
3. Arbitrajul de echitate (ex aequo et bono)

• Se analizează ca o varietate particulară a abitrajului ad-hoc;

• Este acea formă a arbitrajului comercial internaționalcare se realizează după principiile de
echitate și nu potrivit normelor de drept.
• Arbitrajul de echitate este de facto.
Particularități ale arbitrajului de echitate:
a) arbitrul nu are obligația de a aplica normele legale de drept material și nici pe acelea de procedură;

13
b) soluția arbitrului are caracter definitiv, fiind inatacabilă la o altă instanță de arbitraj;
c) facultatea părților de a-și alege arbitrul esre recunoscută prin lege.
d) Ideea de echitate este strâns legată de cea de justiție;
e) Arbitrajul de echitate are drept principal scop nu plasarea judecății litigiului în afara spațiului de
incidență a dreptului, ci asigurarea unei proceduri mai simple în soluționarea acestuia.
f) Independența procedurală este limitată de respectarea drepturilor apărării și a ordinii publice.

4. Natura juridică a arbitrajului comercial internațional

4.1. Concepția contractuală:

- Arbitrajul = un ansamblu de acte juridice având natură contractuală;

- Soluționarea litigiului ivit între partenerii contractuali este organizată de către ei înșiși prin acordul
lor, în limitele determinate de lege, astfel încât ea să fie realizată de persoane care le conferă
încredere.

4.2. Concepția jurisdicțională:

• Statul, ca deținător al puterii legislative și al puterii judecătorești, are dreptul exclusiv de a distribui
justiția pe întregul său teritoriu, pentru orice fel de litigiu și fără deosebiri;

• Arbitrajul este, în aceste condiții, o formă delegată de justiție ce este încredințată, prin voința puterii
suverane a statului, unor persoane private ce nu au calitatea de angajați ai statului și nu acționează în
numele acestuia.

Atât judecătorul, cât și arbitrul au puterea de a statua cu caracter obligatoriu pentru părțile în litigiu
asupra temeiniciei și legalității pretențiilor formulate de reclamant și a apărărilor pârâtului; Hotărârea
pronunțată de judecător, precum și cea a arbitrului stabilesc drepturile și obligațiile părților litigante,
astfel încât acestea sunt susceptibile de executare.

Există o anumită interferență între cele două activități jurisdiscționale – cea desfășurată de instanță și
cea înfăptuită de arbitraj – care uneori se realizează în cadrul aceluiași litigiu, de unde rezultă că cele
două activități sunt similare ca natură.

4.3. Concepția mixtă (sau eclectică)

• Cele două concepții anterioare (contractuală și jurisdicțională) privesc arbitrajul în mod unilateral;
• Arbitrajul este condiționat în activitatea lui atât de originea sa contractuală, exprimată prin
convenția de arbitraj, cât și de finalitatea sa jurisdicțională, exprimată în sentința pe care o pronunță
și care este definitivă și executorie.

5. Convenția de arbitraj

• Desemnează acordul părților contractului de comerț internațional de a supune arbitrajului

litigiul ivit între ele în legătură cu executarea acelui contract.

14
 • Convenția de arbitraj se poate prezenta sub forma clauzei compromisorii și sub forma
compromisului.
5.1. Clauza compromisorie

• Este acordul părților unui contract principal, exprimat printr-o stipulație inserată în cuprinsul acelui
contract sau printr-un înscris separat, de a supune litigiile lor ce s-ar putea ivi în legătură cu
executarea contractului respectiv, unui anumit arbitraj.

- Clauza compromisorie produce efecte obligatorii pentru părți;

- Ea înlătură competența instanțelor judecătorești în problema soluționării litigiului;
- Conferă arbitrului puteri cu privire la soluționarea litigiului dintre părțile contractante;
- Permite organizarea unei proceduri care să conducă, în condiții de eficiență, la pronunțarea
unei sentințe susceptibile de executare.

5.2. Compromisul

• Este o convenție prin care părțile stabilesc ca litigiul ivit între ele să nu fie supus jurisdicției ordinare, ci
unui arbitraj, specificându-se și condițiile în care va statua arbitrajul astfel desemnat.

Condițiile compromisului

- Să se refere la un litigiu existent; arbitrii pot statua doar asupra cererii cu care au fost sesizați;
- Să exprime voința părților ca litigiul respectiv să fie supus spre soluționare arbitrajului;

- În cuprinsul compromisului, părțile să desemneze arbitrul (arbitrii) care urmează să se pronunțe

asupra litigiului;
- Actul de compromis trebuie să conțină precizările necesare cu privire la organizarea arbitrajului
asupra căruia părțile au convenit, precum și la procedura de arbitrare.
- De asemenea părțile fixează și termenul înlăutrul căruia urmează să aibă loc arbitrajul.
- Compromisul produce efectele unui contract;
- Actul unui compromis poate fi atacat prin acțiunea în simulație sau acțiunea pauliană, dacă sunt
îndeplinite condițiile specifice promovării acestor acțiuni;
- Proba actului de compromis se face prin orice mijloc, acesta fiind un act consensual

5.3. Măsuri de evitare a conflictului convenției de arbitraj:

• Exprimarea de către părți a opțiunii pentru soluționarea litigiilor respective de către un tribunal
arbitral format din trei arbitri și desemnarea a câte un arbitru de către fiecare partener contractual
și de comun acord a supraarbitrului;
• Fixarea unui termen limită pentru desemnarea de către fiecare dintre părți a arbitrului său, precum
și pentru desemnarea supraarbitrului;
• Precizarea puterii arbitrilor. Părțile pot limita aceste puteri la o simplă încercare de conciliere
prealabilă sau pot conferi arbitrilor facultatea de a realiza un arbitraj de echitate.
• Stabilirea locului unde urmează să se țină arbitrajul;
• Determinarea legii aplicabile;

15
• Determinarea limbii în care urmează să se desfășoare procedura în fața arbitrajului;
• Angajamentul formal al părților de a duce la îndeplinire sentința pronunțată de arbitru.

6. Arbitrajul comercial internațional în România

6.1. Legislație aplicabilă:
• Cartea VII, Titlul IV (Arbitrajul internaţional şi efectele hotărârilor arbitrale străine) din Codul de
Procedură Civilă;
• Cartea IV (Despre arbitraj) din Codul de Procedură Civilă;
• Legea nr. 335/2007 a camerelor de comerț din România;

Potrivit art. 1111 C. Proc. Civ., un litigiu arbitral care se desfăşoară în România este socotit
internaţional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate.Sediul instanţei
arbitrale se stabileşte de părţile în cauză sau de instituţia de arbitraj desemnată de acestea, iar în lipsă,
de către arbitri.
Potrivit art. 1112 C. Proc. Civ., orice cauză de natură patrimonială poate face obiectul arbitrajului
dacă ea priveşte drepturi asupra cărora părţile pot dispune liber, iar legea statului de sediu al instanţei
arbitrale nu rezervă competenţa exclusivă instanţelor judecătoreşti.

Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a

României

Este o instituție permanentă de arbitraj, fără personalitate juridică, independentă în exercitarea

atribuțiilor ce îi revin; Regulamentul de organizare și funcționare a Curții a fost adoptat în 09.03.2016.

Potrivit Regulilor de procedură arbitrală proprii, Curtea de Arbitraj soluţionează în drept sau în
echitate litigii internaţionale, în baza convenţiei arbitrale încheiate de părţile în contract. Curtea de
Arbitraj soluţionează de asemenea litigii interne.

Clauza de arbitraj recomandată de Camera de Comerţ şi Industrie a României pentru a fi inclusă în

contractele comerciale:"Orice litigiu decurgând din / în legătură cu acest contract, inclusiv referitor la
încheierea, executarea ori desfiinţarea lui, se va soluţiona prin arbitrajul Curţii de Arbitraj Comercial
Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în conformitate cu Regulile de
procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional, în vigoare, publicate în Monitorul
Oficial al României, Partea I.“

Pe lângă Camera de Comerț și Industrie constituită la nivel județean, poate funcționa o Comisie de
arbitraj comercial intern şi internaţional, instituţie cu caracter permanent care judecă litigiile
patrimoniale interne şi internaţionale dintre comercianţi.Fiecare Comisie de arbitraj are un regulament
propriu şi reguli proprii de procedură arbitrală.

16
 Contractul de comerț internațional
A. Definiție. Caractere juridice

Contractul comercial internațional - convenția dintre două sau mai multe părți care are un
caracter internațional, care depinde de anumite criterii și antrenează un regim juridic specific;
Calificarea dată de părți ori naționalitatea acestora nu produc efecte asupra caracterului
național ori internațional al contractului.

1. Caracterul internațional al contractului comercial

Un contract este internațional într-una din următoarele ipoteze:

a) I se aplică regulile mai multor drepturi naționale;

b) I se aplică o convenție internațională,
c) Presupune traversarea unei frontiere de stat;
d) Pune în aplicare principii de comerț internațional.
2. Caracter predominant consensual al contractelor comerciale internaționale

• Cazurile în care legislația comercială cere forma scrisă ad validitatem pentru contractele de comerț
internațional sunt rare.

3. Majoritatea contractelor comerciale internaționale sunt sinalagmatice cu titlu oneros.

- particularitatea contractelor comerciale internaționale de a fi cu titlu oneros se explică prin caracterul
lucrativ al activității comercianților (finis marcatorum est lucrum).

4. Contractele comerciale internaționale cu titlu oneros sunt, în mare parte, comutative;

- Există și contracte aleatorii (de ex. asigurarea și reasigurarea internațională de mărfuri).
- Animus donandi lipsește din comerțul internațional. Chiar și operațiunile efectuate aparent gratuit (de
ex. distribuirea de materiale publicitare) ascund un scop de esență oneroasă.

Clasificarea contractelor după efectele pe care le produc

a) Contractele constitutive - privesc, de regulă, crearea de drepturi de creanță (de ex. cele de mandat,
comision, depozit, antrepriză, transport).

b) Contractele translative – privesc în special drepturile reale și anume transferul fie al dreptului de
proprietate asupra unei mărfi (de ex. vânzarea-cumpărarea și schimbul), fie al unui drept de folosință
(de ex. contractul de leasing, de franciză).

c) Contractele declarative de drepturi (de ex. contractul de tranzacție) sunt relativ rare în practica
subiectelor române de drept al comerțului internațional.

17
Clasificarea contractelor după durata pentru care se încheie

a) Contracte pe termen scurt (până la 1 an);

b) Contracte pe termen mediu (între 1 an și 5 ani);
c) Contracte pe termen lung (peste 5 ani).
Această clasificare este în concordanță cu termenele acceptate de principiu în materie valutară
și în cea a regimului datoriei publice.

Clasificarea contractelor după modul de executare

a) Contractele cu executare succesivă - majoritatea contractelor comerciale internaționale;

b) Contractele cu executare imediată și dintr-o dată - sunt relativ rare în comerțul internațional.

Clasificarea contractelor după corelația existentă între ele

a) Contracte principale – majoritatea contractelor de comerț internațional;

b) Contracte accesorii (de ex. contractul de gaj; unele contracte de garanție bancară; clauza penală)

Clasificarea contractelor după felul obligațiilor care intră în conținutul lor

În ce privește obiectul obligațiilor, contractele pot da naștere la obligații:

a) De a da;
b) De a face;
c) De a nu face

Sub aspectul obiectului obligațiilor cărora le pot da naștere, contractele comerciale internaționale
conțin, de regulă, obligații de rezultat. Contractele generatoare de obligații de diligență nu sunt excluse
în comerțul internațional.

B. Condiții de validitate ale contractelor comerciale internaționale

În lipsa unor reglementări speciale, condițiile de validitate ale contractelor comerciale

internaționale sunt cele de drept comun, și anume capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza.

1. Viciile de consimțământ în contractele comerciale internaționale

Reglementările uniforme, doctrina și practica judiciară, mai ales cea arbitrală, sunt constante în
interpretarea restrictivă a viciilor de consimțământ în materia comerțului internațional;

1.1. Eroarea

Art. 3.2.1 din Principiile UNIDROIT din 2010 definește eroarea ca fiind „falsa reprezentare a realității
de fapt sau de drept existentă în momentul încheierii contractului.” Art. 3.2.2 din Principiile UNIDROIT:

18
„Nulitatea în caz de eroare poate fi invocată de către o parte doar dacă sunt îndeplinite următoarele
condiții:
a. în momentul încheierii contractului, eroarea prezenta o asemenea importanță încât o persoană
rezonabilă, aflată într-o situație similară cu partea în eroare, ar fi încheiat contractul numai în condiții
substanțial diferite sau nu ar fi încheiat contractul dacă avea cunoștință de adevărata stare de lucruri.

b.
b.1. Cealaltă pare a făcut aceeași eroare, ori s-a aflat la originea acelei erori, ori a cunoscut sau ar fi
trebuit să cunoască existența erorii acționând astfel împotriva principiilor bunei credințe în materie
comercială prin lăsarea în eroare a co-contractantului; sau
b.2. Cealaltă parte nu a acționat în baza contractului, până la data invocării nulității contractului;
Cu toate acestea, nulitatea pentru eroare nu poate fi invocată dacă:
a. partea care o invocă a fost deosebit de neglijentă când a comis eroarea;
b. eroarea se referă la o chestiune în legătură cu care riscul de a greși era asumat sau, având în vedere
circumstanțele, ar fi trebuit să fie suportat de partea care s-a aflat în eroare.

1.2. Dolul:
Art. 3.2.5 din Principiile UNIDROIT: „ Nulitatea contractului pentru dol poate fi invocată de o
parte într-una din următoarele ipoteze:

a) consimțământul său a fost obținut prin manevrele frauduloase ale celeilalte părți, inclusiv prin
modalitatea de exprimare sau prin acțiunile celeilalte părți;

b) Cea din urmă parte a omis, în mod fraudulos, să aducă la cunoștința partenerului contractual
anumite împrejurări care, potrivit exigențelor bunei-credințe din materie comercială, ar fi trebuit aduse
la cunoștință.

1.3. Violența

Art. 3.2.6 din Principiile UNIDROIT: „Nulitatea contractului pentru motivul violenței poate fi
invocată de una din părți în ipoteza în care consimțământul său a fost obținut prin amenințări
nejustificate ale celeilalte părți, al căror caracter iminent și grav nu conferă, în împrejurările respective,
părții care invocă nulitatea, nici o alternativă rezonabilă.”

Art. 3.2.6 din Principiile UNIDROIT: „ În mod particular, o amenințare este nejustificată fie dacă
acțiunea sau inacțiunea amenințătoare este, prin ea însăși, ilicită, fie dacă recurgerea la respectiva
amenințare, efectuată în scopul determinării celeilalte părți să încheie contractul, este ilicită.”

1.4.Leziunea

Art. 3.2.7 din Principiile UNIDROIT: „Nulitatea contractului sau nulitatea unei anumite clauze
contractuale pentru motivul leziunii poate fi invocată de una din părți dacă, în momentul încheierii
contractului, respectivul contract sau respectiva clauză contractuală conferă celeilalte părți un avantaj
excesiv.”

19
 Conform art. 3.2.7 alin. (1) din Principiile UNIDROIT trebuie avute în vedere următoarele:
a) faptul că cealaltă parte a profitat cu rea-credință de starea de dependență a partenerului contractual,
de dificultățile economice sau de nevoile urgente ale acestuia, sau de lipsa de previziune, de
necunoașterea, de lipsa de experiență, de lipsa abilităților de negociere ale respectivului partener
contractual;
b) Natura și scopul contractului.
La cererea părții lezate, instanța poate adapta contractul sau clauza pentru a-l pune în acord cu
standardele bunei credințe în materie comercială.

2. Cauza în contractele comerciale internaționale

Rămâne, de principiu, o cerință de validitate a contractelor internaționale supuse dreptului

român.

3. Obiectul contractelor comerciale internaționale

Art. 3.1.3. alin. (1) din Principiile UNIDROIT: „simplul fapt că la momentul încheierii contractului,
una din părți este în imposibilitate de executare a obligațiilor asumate, nu aduce atingere validității
contractului.”

Art. 3.1.3. alin. (1) din Principiile UNIDROIT: „Simplul fapt că, în momentul încheierii
contractului, una din părți nu dispune de bunurile care constituie obiectul contractului, nu aduce
atingere validității contractului”.

4. Regimul nulității contractelor comerciale internaționale

Art. 3.2.9 din Principiile UNIDROIT: „Dacă partea îndreptățită să invoce nulitatea confirmă, expres
sau implicit, respectivul contract ulterior momentului de început al curgerii termenului de formulare a
notificării nulității, contractul nu mai poate fi anulat.”

Art. 3.2.10 alin. (1) teza I din Principiile UNIDROIT: „Dacă o parte este îndreptățită să invoce
nulitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte își exprimă intenția de a executa contractul sau
chiar execută contractul în modalitatea înțeleasă de partea îndreptățită să invoce nulitatea, contractul
este considerat a fi fost încheiat în modul înțeles de această din urmă parte.”

Art. 3.2.10 alin. (1) teza II din Principiile UNIDROIT : „Cealaltă parte trebuie să-și exprime intenția
de executare a contractului sau trebuie să execute contractul imediat ce a fost informată cu privire la
modalitatea de executare a contractului, astfel înțeleasă de partea îndreptățită să invoce nulitatea,
respectiv anterior momentului în care această din urmă parte s-a prevalat, în mod rezonabil, de
prevederile contractuale.”

Art. 3.2.10 alin. (2) din Principiile UNIDROIT: „Ulterior exprimării intenției de a executa contractul
sau ulterior executării contractului, victima erorii pierde dreptul de a invoca nulitatea, iar orice
notificarea anterioară cu privire la nulitate este fără efect.”

20
 Art. 3.2.11 din Principiile UNIDROIT: „Dreptul unei părți de a invoca nulitatea contractului se
exercită prin notificarea partenerului contractual.”

Art. 3.2.14 din Principiile UNIDROIT: „Nulitatea are efect retroactiv.”

C. Încheierea contractelor comerciale internaționale.

1. Principiul libertății contractuale:

Art. 1.1 din Principiile UNIDROIT din 2010: „Părțile sunt libere să încheie un contract și să
stabilească conținutului acestuia”.
Art. 1.2 din Principiile UNIDROIT: „Aceste Principii nu stabilesc obligativitatea îndeplinirii unor
anumite condiții de formă pentru încheierea sau probarea încheierii unui contract, respectiv pentru
întocmirea sau probarea întocmirii unui act unilateral sau a oricărui alt act juridic. Pot fi utilizate orice
mijloace de probă, inclusiv proba cu martori”.
Principiul libertății contractuale este de aplicare generală, în sensul că el se aplică nu doar
raporturilor contractuale la care participă comercianți particulari, ci și relațiilor la care iau parte societăți
cu capital integral sau majoritar de stat.

Conținutul principiului libertății comerțului internaționale

• Libertatea părților de a încheia contractul;

• Libertatea părților de a stabili natura contractului, obiectul și conținutul contractului;
• Libertatea probelor;
• Libertatea părților de a opta cu privire la jurisdicția competentă să soluționeze litigiile rezultate din
contract
2. Oferta de a contracta

a) Trebuie să fie fermă, adică să fie dată în stare de angajament juridic (animo contrahendi negotii);
b) Trebuie să fie adresată uneia sau mai multor persoane determinate;
c) Trebuie să fie precisă și completă.
Art. 2.1.2 din Principiile UNIDROIT: „Propunerea de a încheia un contract constituie ofertă dacă
este suficient de precisă și dacă indică intenția ofertantului de a încheia respectivul contract în ipoteza
acceptării ofertei. ”

Art. 2.1.3 alin. (1) din Principiile UNIDROIT: „Oferta începe să producă efecte juridice în
momentul în care ajunge, în mod efectiv, la cunoștința destinatarului.”

Art. 2.1.3 alin. (2): „ Oferta, chiar dacă este irevocabilă, poate fi retrasă dacă retragerea ajunge,
în mod efectiv, la destinatar, înainte sau în același timp cu ajungerea, în mod efectiv, a ofertei la
respectivul destinatar.”

Art. 2.1.4 alin.(1): „Până în momentul încheierii contractului, oferta poate fi revocată dacă
revocarea ajunge, în mod efectiv, la destinatar, anterior momentului expedierii acceptării ofertei.”

21
Art. 2.1.4 alin.(2): „Oferta nu poate fi revocată:
(a) dacă indică, fie prin menționarea unui termen cert pentru acceptare, fie în alt mod, faptul că este
irevocabilă; sau
(b) dacă destinatarul ofertei era îndreptățit, în mod rezonabil, să creadă că respectiva ofertă este
irevocabilă și dacă a acționat în consecință..”

Art. 2.1.5: „Oferta încetează să mai producă efecte juridice în momentul în care neacceptarea
respectivei oferte ajunge, în mod efectiv, la cunoștința ofertantului.”

3. Acceptarea ofertei

Constituie cea de-a doua latură a consimțământului;Poate îmbrăca două modalități:

a. Expresă – atunci când constă în răspunsul destinatarului ofertei în sensul că este de acord cu
aceasta
b. Tacită, în cazul în care se prezintă sub forma oricărui fapt juridic care poate fi considerat drept
echivalent al acceptării exprese.

De regulă, expresia „qui tacet cum loqui debetur, consentine videtur” nu este recunoscută ca
aplicabilă în cazul contractelor comerciale internaționale

Condițiile de validitate a acceptării

• Să emane de la destinatarul ofertei sau de la reprezentantul său;
• Să fie conformă cu oferta;
• Să ajungă la cunoștința ofertantului în termenul de acceptare.
Art. 2.1.6 alin. (1) din Principiile UNIDROIT: „Constituie acceptarea ofertei orice declarație sau orice
comportament al destinatarului ofertei care indică manifestarea intenției de a accepta respectiva ofertă.
Tăcerea sau inacțiunea nu valorează prin ele însele acceptarea ofertei.”

Art. 2.1.6 alin. (2) din Principiile UNIDROIT: „Acceptarea unei oferte începe să producă efecte
juridice în momentul în care ofertantul ia cunoștință, în mod efectiv, de manifestarea intenției de
acceptare a ofertei.”

Art. 2.1.10 din Principiile UNIDROIT: „Acceptarea ofertei poate fi, în mod valid, retrasă dacă
retragerea ajunge, în mod efectiv, la cunoștința ofertantului anterior momentului sau chiar în momentul
în care acceptarea ar fi început să producă efecte juridice”.

4. Forma contractului

Conform principiului consensualismului, contractele comerciale internaționale se încheie prin

simplul acord al părților, acestea având libertatea de a alege modalitatea de exteriorizare a
consimțământului lor.

22
 Cazurile în care se cere forma scrisă ad validitatem pentru contractele comerciale internaționale
sunt expres prevăzute de lege și reprezintă o minoritate în contextul general al acestor contracte. Dacă
legea cere condiția formei scrise în puține cazuri, părțile în schimb își impun foarte frecvent această
condiție în contractele comerciale internaționale.

D. Conținutul contractelor comerciale internaționale

Frecvența ridicată cu care se încheie anumite tipuri de contracte în comerțul internațional a

determinat părțile contractante să procedeze la concentrarea clauzelor repetabile în cadrul unor
documente care să constituie modele pentru viitoarele contracte de același tip;

Aceste modele pot îmbrăca diverse forme, cele mai frecvente fiind contractele tip / cadru;

Clauzele prestabilite, conținând elemente stabile și repetabile ale unui contract, sunt, în esență,
sistematizări de uzanțe din domeniul respectiv de activitate. Ele sunt, în principiu, reguli facultative.Prin
excepție, unele clauze prestabilite au caracter obligatoriu, fie datorită naturii lor specifice, fie datorită
voinței uneia dintre părțile contractante (de ex. contractul de adeziune).

Riscurile contractuale în comerțul internațional

Contractele comerciale încheiate pe termen mediu sau lung prezintă, într-o mai mare măsură
decât cele pe termen scurt, particularitatea de a fi supuse pe parcursul executării lor unor riscuri care, în
cazul în care se produc, pot influența prestația uneia sau a ambelor părți, perturbând echilibrul
contractual.

Elementele esențiale ale riscului în contractele comerciale internaționale:

a) Este un eveniment posibil de a se realiza;
b) Producerea riscului este semnificativă din punct de vedere juridic dacă are loc între momentul
încheierii și cel al finalizării executării contractului;
c) Se produce dintr-o cauză străină.
d) are drept consecință imposibilitatea executării contractului sau un prejudiciu pentru una sau pentru
ambele părți.

E. Interpretarea contractelor comerciale internaționale

Interpretarea contractelor după intenția comună a părților

Art. 4.1. alin. (2) din Principiile UNIDROIT: „Dacă nu se poate stabili intenția comună a părților,
contractul se interpretează în sensul pe care l-ar conferi acestuia o persoană rezonabilă de aceeași
natură și aflată într-o situație identică cu situația părților.”

Art. 4.2 alin.(1) din Principiile UNIDROIT: „Interpretarea actelor unilaterale și a altor
comportamente ale unei părți se interpretează potrivit intenției autorului acestora dacă cealaltă parte
avea cunoștință sau nu putea ignora respectiva intenție.”

23
Principiul bunei credințe și al loialității comerciale

• Contractele se interpretează potrivit principiului bunei credințe;

• La nivelul contractelor comerciale internaționale, principiul bunei credințe se coroborează cu cel
al loialității comerciale;
• Aplicarea acestor principii are ca efect reprimarea abuzului de drept
Principiul cooperării părților contractante

Contractele comerciale internaționale se interpretează în spiritul principiului cooperării care

trebuie să existe între părțile contractante; În orice contracte, ambele părți au datoria ca, acționând cu
bună-credință, să coopereze în vederea realizării efective și la timp a obligațiilor asumate;

Pe tărâmul răspunderii contractuale, este admis în mod constant în comerțul internațional

faptul că partea care invocă o încălcare a contractului de către cealaltă parte trebuie să ia măsurile
rezonabile, în funcție de împrejurări, pentru a limita pierderea și câștigul nerealizat ca urmare a
încălcării.

F. Efectele contractelor comerciale internaționale

• Principiul forței obligatorii;

• Principiul irevocabilității contractelor comerciale internaționale;
• Principiul relativității efectelor contractelor comerciale internaționale
Particularități ale acestor principii în comerțul internațional:

a) intervenția unui caz de forță majoră nu are ca urmare imediată încetarea efectelor contractului și
apariția problemei riscului contractual - așa cum se întâmplă în dreptul comun - , ci suspendarea
temporară a forței obligatorii a contractului.

b) Încetarea forței obligatorii a contractelor ca urmare a unei cauze intuitu personae sunt mai puțin
frecvente în comerțul internațional decât în dreptul comun;
c) Aplicarea efectului obligatoriu al contractului comercial internațional este restrânsă sau înlăturată
atunci când legea sau o hotărâre judecătorească ori arbitrală aplică principiul impreviziunii.

Executarea voluntară a obligațiilor din contractele comerciale internaționale

Art. 6.1.6 și art. 6.1.7. din Principiile UNIDROIT: „Dacă locul executării obligației nu este stabilit
contractual sau nu este determinabil contractual, executarea se efectuează:

(a) în ipoteza unei obligații evaluabile în bani, la sediul de conducere și gestiune a activității statutare al
creditorului;
(b) în ipoteza oricărei alte obligații, la sediul de conducere și gestiune a activității statutare al
debitorului.

24
 Partea care își schimbă, ulterior încheierii contractului, sediul de conducere și gestiune a activității
statutare suportă orice creștere a cheltuielilor legate de executare pe care le-a putut cauza respectiva
schimbare.

Plata poate fi efectuată prin orice metodă utilizată la locul plății în condiții normale de desfășurare a
activității de afaceri. În ipoteza creditorului care acceptă un ordin de plată, orice alt instrument bancar
de plată sau o promisiune de efectuare a plății, prezumția acceptării nu operează decât dacă
respectivele instrumente bancare vor fi onorate la plată”.

Data executării contractului

Art. 6.1.1. din principiile UNIDROIT: Debitorul este obligat să-și execute obligațiile:

(a) dacă a fost stabilită contractual data executării sau dacă respectiva dată este determinabilă
contractual, la acea dată;

(b) dacă a fost stabilită contractual o perioadă de timp sau dacă respectiva perioadă de timp este
determinabilă contractual, la orice dată din perioada mai sus-menționată, afară de cazul în care
împrejurările indică faptul că stabilirea respectivei date îi revine celeilalte părți.

(c) în orice altă situație, într-un termen rezonabil care începe să curgă din momentul încheierii
contractului.
În ipotezele prevăzute de lit. (b) sau (c), debitorul trebuie să-și execute obligațiile dintr-o dată, dacă
respectiva executare poate fi efectuată astfel și dacă circumstanțele nu stabilesc altfel.

Principiul indivizibilității plății

Art. 6.1.3 din Principiile UNIDROIT: „Creditorul poate, la scadență, refuza propunerea
debitorului de executare parțială a obligației, indiferent dacă respectiva propunere este sau nu este
însoțită de furnizarea unei garanții cu privire la restul rămas de executat, în afară de situația în care
creditorul nu are un interes legitim de a proceda astfel.

Cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de executarea parțială a obligației sunt suportate

de debitor fără a se aduce atingere oricărui alt mijloc de recuperare a respectivelor cheltuieli.”

Ordinea executării obligațiilor contractuale

Art. 6.1.4 din Principiile UNIDROIT: „În măsura în care executarea obligațiilor părților poate fi
efectuată simultan, părțile sunt obligate să le execute astfel, în afară de cazul în care circumstanțele
indică altfel.

În măsura în care executarea obligației unei singure părți reclamă un termen de executare,
această parte este obligată să-și execute prima obligația, în afară de cazul în care circumstanțele indică
altfel”.

25
Excepția de neexecutare a contractului

În contractele sinalagmatice refuzul uneia dintre părți de a-și onora obligațiile (de ex. de a plăti
prețul) rupe echilibrul care trebuie să existe între prestațiile reciproce, astfel încât cealaltă parte este în
drept ca, la rândul ei, să înceteze executarea propriilor obligații.

Condiții ale excepției de neexecutare a contractului

a) Prestațiile reciproce să fie simultane, adică nici una să nu fie afectată de termen sau condiție
suspensivă;

b) Obligațiile reciproce să fie interdependente, corelative, astfel încât, din punct de vedere juridic,
executarea uneia să fie dependentă de executarea celeilalte

c) Neexecutarea contractului de către partea căreia i se invocă excepția trebuie să fie semnificativă,
chiar dacă este doar parțială;
d) Partea care invocă excepția trebuie să fie de bună-credință, adică neexecutarea contractului să nu fie
provocată de ea însăși.

Rezoluțiunea / rezilierea contractului pentru neexecutare

- Rezoluțiunea / rezilierea apare, prin voința părților, ca fiind o soluție ultimă;

- Voința părților se exprimă, de regulă, prin clauze contractuale celor de tipul de evitare a riscurilor
nevalutare, prin care părțile conferă instanței arbitrale / judecătorești posibilitatea rezilierii /
rezoluțiunii doar în cazuri extreme

Rezoluțiunea operează de plin drept în cazul în care părțile au prevăzut în contractul comercial
internațional un termen esențial, care este incompatibil cu orice întârziere în executare, iar debitorul nu
a respectat acest termen.

Părțile unui contract comercial internațional pot să stipuleze o rezoluțiune convențională prin
inserarea în contract a unui pact comisoriu, în temeiul căruia contractul urmează a se desființa, în
condițiile stabilite de părți, în caz de neexecutare.

Efectele rezoluțiunii

• Sunt în general reglementate de Principiile UNIDROIT;

• Art. 7.3.1. alin. (1) din Principiile UNIDROIT: „O parte poate înceta raporturile contractuale dacă este
incidentă o neexecutare substanțială a partenerului contractual”.
• Art. 7.3.5 din Principiile UNIDROIT:
(1) Încetarea contractului determină încetarea pentru viitor a obligațiilor contractuale.
(2) Încetarea contractului nu exclude dreptul niciunei părți de a solicita despăgubiri pentru
neexecutare.
(3) Încetarea contractului nu are nici un efect atât asupra clauzelor de soluționare a litigiilor, cât și
asupra oricărei alte clauze contractuale destinată a produce efecte ulterior încetării contractului.

26
 Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de
mărfuri, încheiată la Viena la 11 aprilie 1980
1. Scurt istoric

După înfiinţarea Comisiei Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional (CNUDCI,
UNCITRAL), în anul 1966 şi ulterior consultării statelor membre s-a înfiinţat o Comisie Specială (un Grup
de Lucru) în vederea redactării unui draft terminal pentru revizuirea celor două Convenţii de la Haga sau
în vederea adoptării unei noi convenţii în materie.

După discuţii îndelungate, în anul 1978 a fost adoptat The New-York draft care constituie baza
viitoarei Convenţii de la Viena.

Acest proiect a fost rediscutat în cadrul Conferinţei diplomatice de la Viena din aprilie 1980. În
cadrul acestei conferinţe a fost, în cele din urmă, adoptată Convenţia privind vânzarea internaţională de
mărfuri care a intrat în vigoare în 11 state, în anul 1988. De atunci, peste 60 de state au ratificat
Conventia, iar instanţele naţionale şi instanţele arbitrale au creat o jurisprudenţă prolifică, ceea ce
dovedeşte în mare masură recepţia cu succes a Convenţiei de la Viena.

2. Structura Convenției de la Viena

Partea I (art. 1-13) cuprinde reguli privind sfera de aplicare şi reguli generale privind metodologia de
aplicare a CVIM;

Partea a II-a (art. 14-24) cuprinde reguli privind formarea contractului;

Partea a III-a (art. 25-88), intitulată „Vânzarea de mărfuri”, este partea cel mai frecvent aplicată şi
cuprinde dispoziţiile substanţiale privind efectele contractului. Această parte este subdivizată în: cap 1 –
prevederile substanţiale generale (art. 25-29); cap 2 – obligaţiile vânzătorului (art. 30-52); cap 3 –
obligaţiile cumpărătorului (art. 53-65); cap. 4 – transferul riscurilor (art. 66-70); cap. 5 (art. 71-88)
cuprinde câteva prevederi comune aplicabile obligaţiilor ambelor părţi, legate de efectele rezoluţiunii,
de daune-interese, de forţa majoră şi efectele acesteia;

Partea a IV-a (art. 89-101) cuprinde elemente de drept internaţional public legate de ratificarea
Convenţiei, posibilele rezervări cu privire la anumite părţi ale Convenţiei şi cu privire la intrarea în
vigoare, prevăzute în art. 92, 94, 95 şi care au vizat în mod special statele nordice (care toate au adoptat
CVIM cu rezerve).

3. Regulile de interpretare a Conveniţiei de la Viena şi regulile de interpretare a acţiunilor şi

declaraţilor părţilor
• A. Regulile de interpretare a Conveniţiei de la Viena (metodologia I – art. 7):
Interpretarea autonomă
Exigența promovării uniformității în aplicarea Convenției
Regula observării Bunei-credințe în comerțul internațional

27
 • B. Regulile de interpretare a acțiunilor și declarațiilor părților (metodologie II – art. 8)

Criteriul abordării subiective

Criteriul abordării obiective
Elemente suplimentare de interpretare a declarațiilor părțiilor
Interpretarea contra proferentem
Limba în care au loc comunicările
Regula aplicării uzanțelor
Soluționarea chestiunilor juridice neacoperite de Convenție

4. Domeniul de aplicare al Convenției de la Viena

a). Trebuie să fie vorba despre o vânzare de mărfuri ( art. 1-3 CVIM)

Semnificația noțiunilor de mărfuri și vânzare în accepțiunea Convenției

Marfă = orice bun mobil corporal, într-o accepțiune largă.

Probleme de identificare și calificare:

• problema contractelor mixte;

• produsele informatice catalogate mărfuri;
• ipoteza mărfurilor prelucrate de vânzător la cererea cumpărătorului;
• ipoteza în care contractele presupun în mod obligatoriu și un serviciu;
• contractele de distribuție;
• contractele de consum;
• excluderi din câmpul de aplicare al Convenției

b). Contractul de vânzare-cumpărare trebuie să aibă un caracter internațional.

c). Contractul trebuie să aibă legătură cu cel puțin unul din statele membre.
d). Respectarea domeniului temporal de acțiune al Convenției.
e). Convenția se va aplica sau nu și în funcție de principiul autonomiei de voință al părților (ipotezele
de opting in sau out).
f). Convenția poate fi aplicată și de instanțele arbitrale.

5. Formarea contractului de vânzare internațională de mărfuri

- Vizează modelul tradițional al acceptării și ofertei.

 Art. 14-17 CVIM se referă la OFERTA DE A CONTRACTA:

- Trebuie să existe intenția ofertantului de a fi ținut de ofertă în ipoteza acceptării.

- Oferta trebuie să fie suficient de definită.
- Oferta trebuie să fie în vigoare.

28
  Art. 18-22 CVIM se referă la ACCEPTARE:

- Este necesară o manifestare a acceptării unei oferte.

- Este necesar ca manifestarea de voință a destinatarului ofertei să exprime în mod ferm o
acceptare.
- Acceptarea trebuie să fie efectivă.
 Art. 23-24 CVIM se referă la MOMENTUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI

Obligațiile părților:
a) Obligațiile vânzătorului

1. Obligația de predare a mărfurilor și a documentelor

Consecințele predării:
- Predarea și plata prețului;
- Predarea și preluarea;
- Predarea și transferul riscurilor;
- Cheltuielile predării;
- Locul predării;
- Obligații accesorii (obligația de notificare, de organizare, de asigurare a mărfurilor);
- Timpul predării;
- Predarea documentelor;
- Transferul proprietății.

2. Conformitatea mărfurilor (art. 35-37 CVIM):

i. Conformitatea ca și exigență contractuală (art. 35.1) – cantitatea, calitatea, descrierea

contractuală și ambalarea mărfurilor.
ii. Conformitatea ca și standard (art. 35.2 CVIM):
- Care standard: cel din țara vânzătorului sau cel din țara cumpărătorului?
- Răspuns: Hotărârea pilot pronunțată în Mussels case.
- Criteriul utilizării speciale (art. 35.2, lit. b CVIM).
- Criteriul modelului sau eșantionului (art. 35.2, lit.c CVIM).
- Criteriul ambalării corecte (art. 35, lit.d CVIM).
iii. Conformitatea documentară (art. 34 CVIM).

3. Garanția împotriva drepturilor și pretențiilor terților asupra mărfurilor (art. 41-44 CVIM)

Vânzătorul are obligația de a preda cumpărtorului mărfuri libere de orice drepturi sau pretenții
din partea terților, cu excepția situației în care cumpărătorul acceptă să preia mărfurile, obiect al unor
asemenea pretenții.

29
 3.1. Drepturile şi pretenţiile terţilor, altele decât cele izvorâte din proprietăţi intelectuale sau
industriale (art. 41 CVIM)
3.2.Drepturile şi pretenţiile terţilor bazate pe proprietatea intelectuală sau industrială (art. 42
CVIM)

b) Obligațiile cumpărătorului

1. Obligația de plată a preţului :

• Părţile nu au determinat preţul contractual, dar contractul este considerat valid – art. 55 CVIM.
• Momentul plăţii – art. 58 şi art. 59 CVIM.
• Locul plăţii – art. 57 CVIM.

2. Obligația de preluare a mărfii – art. 60 CVIM.

Cumpărătorul trebuie să preia mărfurile (sensul este acela de preluare a posesiei fizice asupra
mărfurilor) şi să îndeplinească toate actele la care se poate aştepta în mod rezonabil, pentru a putea
face posibilă predarea.

Existenţa acestei obligaţii presupune, adesea, o obligaţie de cooperare şi face obiectul unor clauze
standard detaliate cu privire la preluare şi predare. De exemplu, în cazul clauzelor Incoterms FOB, marfa
trebuie predată transportatorului.

Remediile neexecutării

1. Principiile fundamentale ale remediilor în cadrul Convenţiei de la Viena

• 1.1. Principiul favour contractus
• 1.2. Principiul previzibilităţii
• 1.3.Principiul raţionamentului economic.
2. Clasificarea remediilor:
- remediile naturale și remediile substitutive.
3. Condiția de aplicare a remediilor – neexecutarea.
4. Analiza punctuală a remediilor
a) Executarea silită în natură;
b) Excepția de neexecutare;
c) Termenul suplimentar pentru executare;
d) Corectarea sau îndreptarea executării obligației;
e) Repararea mărfurilor:
f) Înlocuirea mărfurilor;
g) Rezoluțiunea – instrument de ultima ratio;
h) Reducerea prețului;
i) Daunele-interese

30
 Uzanțe uniforme în materia vânzării internaționale de mărfuri
Uzanțele Incoterms 2010

• Incoterms este un acronim pentru INternational COmmercial TERMS (în limba română, Clauze
de Comerț Internațional).
• Incoterms implică două noțiuni strâns legate:
a) Termenii comerciali;
b) Regulile de interpretare a acestor termeni.
Regulile Incoterms sunt recunoscute de către UNCITRAL ca fiind standardul global pentru
interpretarea termenilor în comerţul exterior şi prevăd norme acceptate pe plan internaţional
specificând definiţiile şi normele de interpretare pentru cei mai comuni termeni comerciali.

Regulile Incoterms sunt uzanțe convenționale uniformizate în materia conținutului contractului de

vânzare comercială internațională.Această unificare a uzanțelor răspunde unei evidente necesități
practice, întrucât uzanțele comerciale, chiar și cele identificate prin același termen comercial, prezintă
importante deosebiri, chiar și în cadrul aceleiași entități geografice

Pe măsura dezvoltării comerţului mondial, a modernizărilor ce au caracterizat procesul evolutiv al

vieţii economice internaţionale, varianta revizuită a fost adoptată la Congresul CCI de la Viena din 1953
şi este cunoscută sub numele de INCOTERMS 1953, aceasta fiind prima variantă de bază a regulilor ce au
recunoaştere internaţională, ce cuprindea nouă termeni comerciali.

În 1967, 1976, 1980, 1990 şi ediţia INCOTERMS-2000 au adus modificări importante ale termenilor
atât sub aspectul denumirii, cât şi al conţinutului lor, creându-se o nouă variantă de bază a regulilor.
Scopul INCOTERMS este acela de a oferi un set de reguli internaţionale pentru interpretarea celor mai
folosiți termeni comerciali ce sunt încorporaţi în mod regulat în contractele de vânzare pe plan
internațional.

Pentru a ţine pasul cu dezvoltarea rapidă a comerţului internaţional şi cu globalizarea, regulile

INCOTERMS sunt revizuite o data la 10 ani.În luna septembrie 2010, Camera de Comerț Internaţională
întrunită la Paris lansează publicaţia INCOTERMS® 2010, ce stabileşte un ghid practic, pentru a ajuta
utilizatorii în alegerea mai uşoară a celor mai potrivite reguli pentru tranzacţiile lor.

O noutate pe care o aduce Incoterms 2010 în comparaţie cu Incoterms 2000 constă în reducerea
clauzelor de la 13 la 11. De asemenea, Incoterms 2010 ia în calcul comerţul electronic şi sistemul
electronic de facturare şi transfer de date. Conform noilor reguli, invoice-urile electronice sau
semnăturile electronice sunt recunoscute şi pot servi drept dovezi în reglementarea disputelor.

O altă schimbare adusă de noile reglementări rezultă din titlul Incoterms 2010. Astfel, Incoterms nu
mai sunt doar clauze de comerţ internaţional, ci şi clauze de comerţ „domestic”, cu scopul de a se
adapta la noile realităţi în care diferite ţări U.E. tranzacţionează în interiorul aceleiaşi zone de comerţ
liber.

31
 Din cuprinsul Incoterms 2010 rezultă o tendinţă evidentă de simplificare a termenilor de comerţ,
astfel încât să se preteze unei interpretări uşoare, fără ambiguităţi, şi să uşureze înţelegerea acestor
termeni pentru comercianţi.

Printre principiile recunoscute de Regulile INCOTERMS din 2010, se află:

a) principiul libertății contractuale:
- art. 1.1.: o persoană este liberă să devină parte într-un contract și să-i determine conținutul.
- art. 1.2.: uzanțele INCOTERMS nu impun o anumită formă de încheiere a contractului, a cărui încheiere
poate fi dovedită prin orice mijloace, inclusiv prin martori.

b) Principiul forței obligatorii a contractului sau pacta sunt servanda:

- art. 1.3.: un contract valabil încheiat și intrat în vigoare este obligatoriu pentru părți. El poate fi
modificat sau își poate înceta efectele conform înțelegerii comune a părților.

Obiectul de aplicare a Incoterms

• Obiectul de reglementare a Incoterms îl reprezintă raporturile juridice născute din contractul de

vânzare comercială internațională.
• Aceste reguli se referă la doar la termenii comerciali folosiți în relațiile dintre vânzător și
cumpărător.
Contractul de vânzare supus regulilor Incoterms, pe de o parte, și contractele adiacente vânzării, pe
de altă parte, sunt independente.Dispozițiile acestor reguli privind raportul dintre vânzător și
cumpărător nu afectează eventualele prevederi speciale cuprinse în contractul de transport, asigurare,
etc., încheiate între oricare dintre aceste părți și un terț, reciproca fiind, de asemenea, valabilă.
Clasificarea regulilor Incoterms 2010

Cele 11 reguli Incoterms® 2010 se clasifică în două categorii distincte:

a) Reguli pentru orice modalitate de transport:

- pot fi utilizate indiferent de modalitățile de transport efectiv utilizate și indiferent de numărul acestora.

^Reguli care fac parte din această categorie:

E.X.W. (Ex Works )
- poate fi utilizată pentru orice modalitate de transport sau atunci când există două sau mai multe
modalități de transport
- este condiția de livrare cea mai comodă pentru vânzător care trebuie să pună marfa ambalată la
dispoziția cumpărătorului la locul stabilit (de obicei fabrica sau depozitul vânzătorului).
- cumpărătorul este obligat să încarce marfa pe cheltuiala și riscul său.

F.C.A. (Free Carrier):

- vânzătorul își îndeplinește obligația de livrare în momentul în care a predat marfa vămuită pentru
export, în grija cărăușului desemnat de cumpărător la locul sau punctul convenit.
- În cazul în care cumpărătorul nu indică un punct precis, vânzătorul poate să aleagă punctul de la locul
sau raza teritoriala menționată unde cărăușul urmează să preia marfa în custodia sa.

32
C.P.T. (Carriage Paid To)
- Vânzătorul plătește pentru transportul mărfii la destinația convenită.
- Riscurile de pierdere sau de deteriorare a mărfii, și orice alte cheltuieli suplimentare cauzate de
evenimente care au avut loc după ce marfa a fost predata cărăușului trec de la vânzător la cumpărător
în momentul în care marfa a fost predată cărăușului.
- Dacă pentru transportul mărfii se folosesc cărăuși succesivi, riscurile trec de la vânzător la cumpărător
în momentul în care marfa a fost predata primului cărăuș.

C.I.P. (Carriage and insurance paid to)

- Vânzătorul are aceleași obligații ca la termenul C.P.T. dar suplimentar el trebuie să efectueze și
asigurarea pentru acoperirea riscului de pierdere sau deteriorare a mărfii pe timpul transportului.
- Vânzătorul încheie contractul și plătește prima de asigurare.
- Poate fi folosit pentru toate modurile de transport.

D.A.T. (Delivered At Terminal):

- Vânzătorul livrează și descarcă din mijlocul de transport la terminalul (din portul sau locul) stabilit cu
cumpărătorul.
- Vânzătorul acoperă toate costurile pentru livrarea și descărcarea mărfurilor la terminalul stabilit.
- D.A.T. nu include costul formalităților de vămuire la import.

D.A.P. (Delivered At Place):

- Vânzătorul livrează mărfurile în mijloacele de transport adecvate la locul stabilit cu cumpărătorul.
- Vânzătorul acoperă toate costurile pentru livrarea si descărcarea mărfurilor la terminalul stabilit.
- D.A.P. nu include costul formalităților de vămuire la import.

D.D.P. (Delivered Duty Paid):

- Vânzătorul își îndeplinește obligația de livrare în momentul în care marfa a fost pusa la dispoziția
cumpărătorului, la locul convenit din țara importatoare.
- Vânzătorul trebuie să suporte toate cheltuielile și riscurile legate de aducerea mărfii în acest loc inclusiv
a taxelor vamale, a altor taxe și speze oficiale care se plătesc la import, precum și costurile și riscurile de
îndeplinire a formalităților vamale.
- Acest termen poate fi folosit indiferent de modalitatea de transport.

b) Reguli pentru transportul maritim:

- se aplică în cazul transporturilor în care locul de livrare precum și locul în care bunurile sunt
transportate către cumpărător sunt porturi.
- din această categorie fac parte următoarele 4 reguli:

FAS (Free Alongside Ship)

- Vânzătorul își îndeplinește obligația de livrare în momentul în care marfa a fost pusa de-a lungul
vasului, pe chei, barje sau pe bac, în portul de încărcare convenit.
- Toate costurile și riscurile de pierdere sau deteriorare a mărfii sunt suportate din acel moment de

33
cumpărător.
- Acest termen poate fi folosit numai pentru transportul maritim sau pe apele interioare.

F.O.B. (Free On Board)

- Vânzătorul își îndeplinește obligația de livrare în momentul în care marfa a trecut balustrada vasului, în
portul de încărcare convenit.
- Costurile și riscurile de pierdere și deteriorare a mărfii sunt suportate din acel moment de cumpărător.
- Acest termen poate fi folosit numai pentru transportul maritim sau pe apele interioare.

C.F.R. (Cost And Freight)

- Vânzătorul trebuie să plătească navlu-ul și costurile necesare pentru aducerea mărfii în portul de
destinație convenit.
- Riscul de pierdere sau deteriorare a mărfii, precum și orice costuri suplimentare cauzate de
evenimente care au avut loc se transferă de la vânzător la cumpărător în momentul în care marfa trece
de balustrada vasului în portul de încărcare.

C.I.F. (Cost Insurance And Freight)

- Vânzătorul are aceleași obligații ca în cazul termenului C.F.R., dar suplimentar, el trebuie să efectueze
asigurarea maritimă care sa acopere riscul cumpărătorului de pierdere sau deteriorare a mărfii în timpul
transportului maritim.
- Vânzătorul încheie contractele de asigurare și plătește prima de asigurare

Importanța Incoterms

Regulile Incoterms se bucură de o largă audiență în rândul participanților la vânzarea

internațională de mărfuri, inclusiv în practica românească.Aceste reguli răspund cerinței de rapiditate
care marchează tranzacțiile comerciale internaționale.

Prin simpla desemnare a unui termen comercial, părțile recepționează contractual întregul
ansamblu al normelor de interpretare respective, fiind scutite de enunțarea în contract a obligațiilor ce
le revin.

Aceste reguli conferă celor care le utilizează o importantă certitudine juridică.Regulile se

caracterizează printr-o determinare completă, explicită și detaliată a obligațiilor părților din contractul
de vânzare comercială internațională, ceea ce exclude – sau reduce în mod semnificativ – nesiguranța
antrenată de diversitatea interpretărilor date acelorași termeni comerciali în diferite țări.

Regulile Incoterms au un caracter practic. Ele nu sunt reglementări impuse din afară
comercianților, ci constituie o expresie concentrată a uzanțelor, care reprezintă produsul cel mai direct
al activității comercianților înșiși.

Uzanțele RAFTD

RAFTD este un acronim pentru Revised American Foreign Trade Definitions (în limba română,
Definițiile Revizuite de Comerț American Exterior). Reunesc uzanțele comerciale uniforme ce reprezintă

34
corespondentul regulilor INCOTERMS și care primesc o utilizare extinsă în materia vânzării comerciale
internaționale pe continentul nord-american.

RAFTD 1941 au fost adoptate în data de 30 iulie 1941 de către un Comitet reunit, format din
reprezentanți ai Camerei de Comerț a S.U.A., Consiliul Național al Importatorilor Americani și Consiliul
Național de Comerț Extern. RAFTD 1941 tratează șapte termeni larg utilizați în materia vânzării
comerciale internaționale:

a) Ex Point of Origin (ex Factory, ex Plantation, ex Mine, ex Mill, ex Warehouse):

- prețul stabilit se ia în considerare la punctul de origine, vânzătorului revenindu-i obligația de a pune
marfa la dispoziția cumpărătorului la locul convenit și la data sau înlăuntrul perioadei fixate.

b) F.O.B. (named inland carrier at named inland point of departure):

- exprimă regula potrivit căreia prețul se stabilește ținându-se seama de punctul de încărcare intern, iar
vânzătorului îi revine obligația să încarce mărfurile în vagoane, camioane, șlepuri, avioane sau alte
vehicule precizate în contract.

c) F.A.S. (Free Alongside Ship) și F.A.S. Vessel (named port of shipment)

- prețul stabilit include, în alcătuirea sa, toate cheltuielile de livrare până la bordul navei maritime
navlosite de către cumpărător sau, pentru el, în portul fixat pentru îmbarcare.

d) C and F (Cost and Freight, named point of destination)

- Exprimă regula potrivit căreia prețul mărfii este astfel stabilit încât să includă și costul transportului
până la punctul de destinație fixat.

e) C.I.F. (Cost, Insurance, Freight - named point of destination)

- exprimă regula potrivit căreia în prețul mărfii este inclusă asigurarea maritimă și orice cheltuieli de
transport până la punctul de destinație stabilit.

f) F.O.B. (named inland point of country of importation)

- prețul de vânzare se stabilește astfel încât să includă și toate cheltuielile până la punctul intern fixat în
țara de import.

g) Ex Dock (named port of importation)

- potrivit acestei reguli, prețul de vânzare cuprinde orice cheltuieli adiționale necesare pentru livrarea
mărfurilor pe doc, în portul de import fixat, cu taxe vamale plătite.

Concluzii

În RAFTD există termeni similari celor din Incoterms, dar nu identifici.Prezentări comparative ale
celor două categorii de uzanțe uniformizate au fost efectuate atât de organisme private (de ex. Consiliul
Economic Româno-American, în 1976), cât și în literatura de specialitate.

35
 Deosebirile dintre Incoterms si RAFTD sunt, printre altele, consecința izvorului diferit al
uzanțelor pe care le codifică și, implicit, al sferelor lor de aplicare prioritară.
RAFTD exprimă uzanțele aplicate în general în practica vânzării comerciale din zona nord-
americană (mai ales din SUA), în timp ce Incoterms se bazează în special pe practica țărilor europene,
inclusiv cea engleză.
În ultimii ani, aplicarea RAFTD a scăzut considerabil, însăși Camera de Comerț a SUA
recomandând utilizarea de către comercianții americani a Incoterms.

Contractele internaționale de comercializare

CONTRACTUL INTERNAȚIONAL DE DISTRIBUȚIE

Deși este utilizat în mod frecvent de comercianți, contractul nu beneficiază de o reglementare în

dreptul intern român și nici în dreptul comerțului internațional, fiind un contract nenumit.

Definiția contractului de distribuție

Acel contract comercial internațional, încheiat pe termen lung, în temeiul căruia o parte (numită
furnizor) se obligă să livreze celeilalte părți (numită distribuitor) anumite cantități de marfă (în funcție de
solicitările primite), pe care aceasta din urmă să le revândă propriilor clienți, folosindu-se de marca
furnizorului, pe o piață determinată prin contract, în schimbul unei remunerații, constând în diferența
dintre prețul de cumpărare și cel de revânzare.

Caracteristicile contractului

• Este un contract cadru, în temeiul căruia furnizorul își asumă obligația de a încheia contracte
succesive de vânzare-cumpărare în funcție de solicitările primite din partea furnizorului.
• Este un contract încheiat pe termen lung, fiind caracterizat prin stabilirea unor raporturi de
colaborare durabile între părți.
Obligația principală a distribuitorului de revânzare a mărfurilor cumpărate de la furnizor este
dublată de alte obligații adiacente (promovarea vânzării mărfurilor furnizorului, acordarea de service
pentru mărfurile vândute, etc.);Acordarea unei remunerații în schimbul executării de către distribuitor a
obligațiilor sale contractuale.

Părțile contractului

• Furnizorul (supplier) este partea contractantă producătoare a mărfii (și titulară a unei mărci de
fabrică referitoare la aceasta) care se obligă să vândă partenerului său contractual o anumită
cantitate din marfa produsă, cu scopul de a fi revândută de acesta din urmă propriilor clienți, în
cadrul unui teritoriu stabilit prin contract.

• Distribuitorul = partea contractantă care cumpără o cantitate de marfă de la furnizor, obligându-

se ca în schimbul unei remunerații constând în diferența dintre prețul de revânzare și cel de

36
 cumpărare:
- să o revândă propriilor clienți, în teritoriul stabilit, folosindu-se de marca furnizorului;
-să promoveze vânzarea mărfurilor furnizorului;
- să asigure service pentru mărfurile vândute.

Obiectul contractului de distribuție

• Cumpărarea succesivă de către distribuitor a unei cantități de marfă în scopul revânzării

propriilor clienți în teritoriul stabilit;
• Promovarea de către distribuitor a vânzării mărfii ce formează obiectul contractului;
• Acordarea de service pentru marfa vândută;
• Primirea de către distribuitor a unei remunerații în schimbul executării obligațiilor menționate
mai sus.
Formarea contractului
• Condițiile de fond și de formă ce trebuie îndeplinite pentru încheierea valabilă a contractului
sunt guvernate de legea aplicabilă, potrivit regulilor de drept internațional privat, fiecăreia
dintre aceste condiții;
• Legea astfel determinată poate fi diferită de cea care guvernează contractul.
Avantajele contractului de distribuție

a) Furnizorul nu va fi nevoit să investească în crearea propriei rețele de distribuție, putându-se

concentra asupra procesului de producție;
b) Distribuitorul comercializează mărfuri a căror marcă este deja cunoscută și apreciată de
consumatori.
Efectele contractului.
Obligațiile furnizorului:

a) obligația de livrare a mărfii;

b) Obligația de a permite distribuitorului să folosească numele comercial, mărcile și alte simboluri
ale furnizorului;
c) Obligația de a plăti furnizorului o remunerație pentru activitatea prestată;
d) Obligația de informare a distribuitorului.
Obligațiile distribuitorului

• Obligația de preluare a mărfii;

• Obligația de plată a prețului mărfii livrate de furnizor;
• Obligația de respectare a teritoriului stabilit în contract;
• Obligația de a respecta prețurile de revânzare stabilite de furnizor;
• Obligația de a folosi numele comercial, mărcile și simbolurile furnizorului numai în scopul
contractului;
• Obligația de promovare a vânzării mărfurilor furnizorului;
• Obligația de a asigura service pentru mărfurile distribuite;
• Obligația de informare a furnizorului.

37
Încetarea contractului internațional de distribuție. Cauze.

a) Expirarea contractului: este o cauză de încetare a contractului încheiat pe o perioadă

determinată;
b) Denunțarea unilaterală a contractului: este o cauză de încetare a contractului încheiat pe o
perioadă nedeterminată sau a celui în care părțile stabilesc doar o durată maximă de
valabilitate.

c) Rezilierea contractului.
Cazuri de reziliere
- Încălcarea esențială de către una dintre părți a obligațiilor sale contractuale. Părțile pot stipula
ca neexecutarea unor obligații să fie prezumate a constitui o încălcare esențială a contractului.
- Intervenția unor circumstanțe excepționale care justifică încetarea contractului.

Efectele încetării contractului

• Obligația furnizorului de a plăti distribuitorului o indemnizație la încetarea contractului

(Goodwill indemnity);
• Obligația distribuitorului de neconcurență;
• Restituirea documentelor și a stocului de marfă.

CONTRACTUL DE AGENȚIE

Este acel contract încheiat între doi comercianți independenți, cu sediul în state diferite, prin
care unul dintre aceștia (agentul) se obligă să promoveze afacerile celuilalt (principalul) într-un anumit
teritoriu, prin obținerea și negocierea de oferte pentru principal sau, atunci când este împuternicit în
mod expres, prin încheierea de contracte pe seama principalului, în schimbul unui comision și fără ca
între agent și principal să existe raporturi juridice de subordonare.

Părțile contractului

• Spre deosebire de terminologia juridică romanistă (utilizată inclusiv de dreptul român), care
operează cu noțiuni multiple (mandant – mandatar; comitent - comisar) dreptul anglo-saxon
utilizează o terminologie unică: principalul și agentul.
• În dreptul român, Legea nr. 509/2002 (în prezent abrogată prin Legea nr. 71/2011) introduce
noțiunea de comitent, pentru a o înlocui pe cea de principal.
Obiectul contractului de agenție

• Furnizarea de către agent a ofertelor venite din partea terților pentru mărfurile principalului și
negocierea încheierii contractelor (sau după caz, încheierea contractelor de către agent pe
seama principalului), pe de o parte, și remunerația (comisionul) plătită de către principal
agentului în schimbul activității prestate de către acesta din urmă, pe de altă parte.

Formarea contractului

38
 • Condițiile de fond și de formă ce trebuie îndeplinite pentru încheierea valabilă a contractului
sunt guvernate de legea aplicabilă, potrivit regulilor de drept internațional privat, fiecăreia
dintre aceste condiții.
• Legea astfel determinată poate fi diferită de cea care guvernează contractul.
Efectele contractului.
Obligațiile agentului.

• Obligația de a promova vânzarea mărfurilor principalului, prin obținerea de oferte și negocierea

contractelor, potrivit instrucțiunilor primite de la acesta și cu diligența specifică unui comerciant.
• Obligația de neconcurență;
• Obligația de a organiza promovarea vânzărilor.
• Obligația de a asigura un volum minim al vânzărilor;
• Obligația de a-l informa pe principal;
• Obligația de a verifica solvabilitatea terților ale căror oferte le transmite principalului;
• Obligația de a utiliza numele comercial al principalului, mărcile și alte simboluri ale acestuia
exclusiv în scopul executării contractului
Obligația principalului
• Obligația de a respecta exclusivitatea acordată agentului;
• Obligația de a-l informa pe agent.
• Obligația de plată a comisionului cuvenit agentului
Cauzele de încetare a contractului
a)Expirarea contractului:
- Este aplicabilă doar contractului încheiat pe o perioadă determinată;
- În mod uzual, părțile prevăd prelungirea automată (de obicei pentru perioade succesive de 1 an), în
lipsa unei notificări scrise trimisă de partea care dorește încetarea contractului.
b) Denunțarea unilaterală a contractului:
- se aplică contractului încheiat pe perioadă nedeterminată.
- Încetarea este condiționată de expedierea unei notificări scrise printr-un mijloc care să asigure dovada
și data primirii.
c) Rezilierea contractului, care poate surveni într-una din următoarele situații:
- Încălcarea esențială de către una dintre părți a obligațiilor contractuale;
- Intervenția unor circumstanțe excepționale care justifică încetarea contractului.
Efectele încetării contractului
• Obligația principalului de a plăti agentului comisionul pentru contractele încheiate după
încetarea contractului de agenție.
• Obligația principalului de a achita agentului o indemnizație la încetarea contractului;
• Obligația agentului de restituire a documentelor, materialelor publicitare și a mostrelor aflate în
posesia sa.

39
 CONTRACTUL INTERNAȚIONAL DE FRANCHISING

Are ca rezultat producerea și / sau comercializarea de mărfuri sau prestarea de servicii de către
un comerciant independent în condițiile și potrivit standardelor unui alt comerciant care îi conferă celui
dintâi dreptul de a exploata marca și tehnologia dezvoltată de acesta.

Contractul de franchising este acel contract, bazat pe colaborarea continuă dintre do

comercianți independenți din punct de vedere juridic și economic, prin care unul dintre aceștia
(franchisee) dobândește dreptul de a produce și / sau comercializa anumite mărfuri sau de a presta
anumite mărfuri folosindu-se de numele comercial și de numele celuilalt comerciant (franchisor) și
beneficiind de asistență din partea acestuia din urmă, în schimbul unei remunerații.

În legislația română, noțiunea de franciză este definită de art. 1 lit. a) din O.G. nr. 52/1997 ca
fiind „un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau juridice,
independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei alte
persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o
tehnologie sau un serviciu”.

Art. 1 lit. b) din O.G. nr. 52/1997 prevede că francizorul este un comerciant care îndeplinește
următoarele 4 condiții:

a) este titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrate; drepturile trebuie să fie exercitate pe o
durată cel puţin egală cu durata contractului de franciza;
b) conferă dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu;
c) asigură beneficiarului o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii înregistrate;
d) utilizează personal şi mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale, cercetării şi inovaţiei,
asigurând dezvoltarea şi viabilitatea produsului.

Art. 1 lit. c) din O.G. nr. 52/1997 prevede că beneficiarul este un comerciant, persoană fizică sau
juridică, selecţionat de francizor, care aderă la principiul omogenităţii reţelei de franciză, aşa cum este
ea definită de către francizori.

Trăsături ale contractului de franchising

• Colaborarea dintre partenerii contractuali pe toată durata derulării contractului;

• Lipsa subordonării celor doi comercianți;
• Desfășurarea independentă (în numele și pe seama sa) de către franchisee a activităților
prevăzute în contractul de franchising (producerea și / sau comercializarea de mărfuri sau
prestarea de servicii).
• Folosirea pentru mărfurile produse și / sau comercializate sau pentru serviciile prestate a
numelui comercial și a mărcii franchisor-ului;
• Plata unei remunerații către franchisor, atât la încheierea contractului (taxa de intrare în rețea),
cât și pe parcursul executării acestuia (sub forma unei redevențe periodice).

40
 În legislația română, noțiunea de franciză este strâns legată de noțiunea de know-how.
Potrivit art. 1 lit. d) din OG nr. 52/1997, know-how-ul este ansamblul formulelor, definiţiilor tehnice,
documentelor, desenelor şi modelelor, reţelelor, procedeelor şi al altor elemente analoage, care servesc
la fabricarea şi comercializarea unui produs.
Potrivit art. 4 alin. (3) din OG nr. 52/1997, printre cerințele pe care trebuie să le îndeplinească
beneficiarul francizei se află obligația să nu divulge la terţe persoane know-how-ul furnizat de către
francizor, atât pe toată durata contractului de franciză, cât şi ulterior.
Efectele contractului.
Obligațiile franchisor-ului
• Obligația de a asigura franchisee-ului folosirea numelui său comercial și a mărcii sale pe toată
durata executării contractului;
• Obligația de a asigura asistență continuă franchisee-ului ;
• Obligația de a asigura franchisee-ului (în scopul revânzării) mărfurile prevăzute în contractul de
franciză.
Obligațiile franchisee-ului

• Obligația de a folosi numele comercial și marca franchisor-ului potrivit scopului contractului.

• Obligația de a-și desfășura activitatea în condițiile desfășurate de franchisor și potrivit
instrucțiunilor furnizate de acesta. - Obligația de plată a redevenței către franchisor.
• Obligația de confidențialitate.
• Obligația de neconcurență.
• Obligația de a încheia un contract de asigurare privind activitatea desfășurată.
• Obligația de distribuție a mărfurilor furnizate de franchisor.

Cauzele de încetare a contractului

a) Expirarea contractului:

- Este aplicabilă doar contractului încheiat pe o perioadă determinată;

- În mod uzual, părțile prevăd prelungirea automată (de obicei pentru perioade succesive de 1
an), în lipsa unei notificări scrise trimisă de partea care dorește încetarea contractului.
b) Denunțarea unilaterală a contractului:

- se aplică contractului încheiat pe perioadă nedeterminată.

- Încetarea este condiționată de expedierea unei notificări scrise printr-un mijloc care să asigure
dovada și data primirii.
c) Rezilierea contractului, care poate surveni într-una din următoarele situații:

- Încălcarea de către una dintre părți a obligațiilor contractuale;

- Franchisee-ul este în stare de insolvență, este supus procedurii lichidării sau falimentului ori încetează
să mai desfășoare activități în teritoriul prevăzut în contract.

- Înstrăinarea de către franchisee a unei părți substanțiale din bunurile sau din acțiunile sale;

41
- Schimbarea majoră a repartizării drepturilor de vot în cadrul franchisee-ului;
- Fuziunea franchisee-ului cu un terț.

Efectele încetării contractului.

Obligațiile franchisee-ului
• Obligația de a înceta să mai desfășoare activități în calitate de franchisee și de a mai utiliza
marca franchisor-ului sau alte elemente distinctive ale acestuia.
• Obligația de a plăti imediat toate sumele datorate franchisor-ului.
• Obligația de a returna franchisor-ului toate copiile materialelor puse la dispoziție de către acesta
în executarea contractului.
• Obligația de a permite franchisor-ului cumpărarea stocurilor de marfuri și materii prime rămase,
precum și a bunurilor folosite de franchisee pentru executarea contractului de franciză.
• Obligația de a lua toate măsurile legale necesare pentru încetarea contractului și de comunica o
evidență a acestora franchisor-ului în termenul stipulat în contract.

Contracte internaționale de finanțare comercială

Contractul internațional de factoring

Contractul de factoring este o convenție încheiată între un aderent și factor, în temeiul căreia
factorul, contra unui comision, cumpără de la aderent creanțele certe, deținute de acesta asupra
debitorilor săi.

Interesele părților la contract

Interesul major este al aderentului care își poate continua activitatea comercială specifică, de
producere sau de comercializare de mărfuri sau de prestare de servicii, dispunând de îndată de
lichidități fără a fi obligat la acordarea de garanții.

Factorul este interesat de operațiune, deoarece ca instituție financiară – bancă sau altă
instituție de credit – își va putea fructifica lichiditățile percepând un comision mai mare decât dobânda
creditului aplicată pe piața creditului; el va percepe comisionul de factoring și eventual și comisionul de
finanțare.

Factorul are posibilitatea de a accepta dintre creanțele aderentului doar pe acelea pe care le
consideră ca fiind sigure cât privește achitarea lor la scadență. Aderentul ester ținut să cesioneze toate
creanțele doar factorului în cauză, relația fiind astfel marcată și de exclusivitate.

Calificarea și funcțiile factoringului

Factoringul poate fi calificat ca o tehnică de finanțare pe termen scurt a comercializării de mărfuri

sau a prestării de servicii.

42
 Tehnica de factoring reprezintă o tehnică de finanțare, factorul finanțându-l pe aderent în limita
plafonului acceptat asupra creanțelor acceptate exprimate în facturi agreate și cumpărate de la aderent
și momentul încasării acestor creanțe de la debitorii cedați.
Prin acest mecanism este finanțată activitatea aderentului de producție și de comercializare de
mărfurilori de prestare de servicii. Acesta își poate continua activitatea cu lichiditățile primite de la
factor, fără a aștepta scadența creanțelor și plata factorilor de la debitorii cedați.

Factorul reprezintă și o prestare de servicii de gestiune comercială a conturilor clienți pentru

aderent. Aderentul conferă factorului, de îndată ce a livrat marfa către debitori, sau le-a prestat
serviciile, dreptul de a gestiona operațiile materiale ulterioare acestor livrări de mărfuri sau prestări de
servicii, mai precis dreptul de a monitoriza și de a înregistra contabil creanțele cumpărate.

Tehnica de factoring mai implică o garanție împotriva riscului de insolvență a debitorilor cedați,
factorul asumându-și riscul de neplată de către aceștia, la scadență, a facturilor preluate, plătind, de
regulă, în avans creanțele cumpărate de la aderent.

Clasificarea operațiilor de factoring

a) Old line factoring (factoring clasic)

Factorul se obligă, în temeiul contractului de factoring, să plătească creanțele cesionate de aderent

în momentul acceptării acestora, finanțându-l în fapt pe aderent până la momentul plății respectivelor
creanțe de către debitori în mâna factorului.

b) New line factoring

b.1. Maturity factoring (factoring la scadență)
- Factorul va plăti aderentului creanțele cesionate numai la scadența lor asumându-și gestionarea
facturilor și riscul de neplată a acestora de către debitorii cedați.
- Maturity factoring presupune în principal doar gestiunea facturilor și garantarea încasării lor, nu și
finanțarea.

b.2. Agency factoring

- Factorul cumpără creanțele aderentului, după acceptarea acestora, le plătește anticipat, preluând și
riscul de neplată din partea debitorilor, lăsând gestiunea creanțelor în sarcina aderentului.
- Aderentul este cel care va urmări plata facturilor și o va încasa de la debitori, în nume propriu, urmând
a o remite de îndată factorului.

b.3. Factoring with recourse:

- Factorul își asumă doar obligația de gestionare a facturilor și de finanțare a creanțelor acceptate, prin
plata anticipată a acestora dar își rezervă dreptul de regres împotriva aderentului în ipoteza în care
debitorii, din orice cauză, nu au achitat la scadență creanțele transferate.

Aderentul, cedent al creanțelor cumpărate de factor, își asumă față de acesta, în calitatea sa de
cesionar, nu numai obligația de drept – specifică cesiunii de creanță – de a garanta existența validă a

43
creanțelor transferate , ci și obligația convențională de a-l garanta pe cesionar cu privire la insolvența
debitorului cedat.

b.4. Invoice discounting

- reprezintă doar un serviciu de finanțare, cu ignorarea relațiilor dintre factorul cesionar și debitorul
cedat intervenite ca urmare a preluării facturilor de la aderent.
- Aderentul va încasa sumele datorate de către debitorii săi care îi vor plăti aceste sume direct, cu
acordul prealabil al acestuia.

Caracterele juridice ale contractului de factoring

• Este un contract nenumit: legislațiile naționale nu cunosc, până în prezent, legi speciale care să
reglementeze acest contract complex.
• Este un contract sinalagmatic, la care participă doi comercianți (factorul și aderentul), între care
se nasc obligații corelative.

• Este un contract oneros: în schimbul plății anticipate sau la scadență, după caz, a creanțelor
cumpărate de factor de la aderent, acesta din urmă îl remunerează pe factor cu comisionul de
factoring și dobânda aferentă sumelor avansate anticipat;
• Este un contract comutativ, existența drepturilor și obligațiilor părților fiind stabilită la
încheierea contractului.
• Este un contract consensual, încheierea sa fiind valabilă prin simplul acord de voință al părților;
• Este un contract de adeziune
• Este un contract cu executare succesivă;
• Este un contract intuitu personae în ce îl privește pe aderent, pe care factorul îl acceptă după o
serioasă verificare sub aspectul competenței profesionale, al onorabilității și al bonității
acestuia.

Elementul de internaționalitate al contractului de factoring

• Aderentul – vânzător, respectiv prestator de servicii, și clienții acestuia, debitorii, trebuie să își
aibă sediul sau, după caz, domiciliul pe teritorii statale deosebite, iar marfa vândută sau serviciul
prestat să fi depășit frontiera statului aderentului.

Clauza de exclusivitate, definitorie pentru contractul de factoring, poate consta:

a) fie într-o clauză de exclusivitate geografică (care privește toți debitorii având sediul într-un anumit
stat, respectiv într-o anumită zonă geografică);
b) fie într-o clauză de exclusivitate cu privire la un anumit sector de activitate (care privește debitorii
cumpărători ai unor mărfuri determinate).

Aderentul este ținut să însoțească creanța acceptată în proprietate de către factor de documentele
atestând transferul transfrontalier al mărfii sau serviciului înglobat în respectiva creanță.

Exportatorul aderent trebuie să obțină aprobarea factorului pentru fiecare dintre importatorii cu
care se găsește în relații de afaceri, acordul factorului putând privi întreaga cifră de afaceri legată de

44
respectivul importator, sau stabilind un plafon limită privind cuantumul operațiunilor derulate cu un
anumit importator sau pe o anumită piață străină.

Avantaje pentru aderentul exportator

• Obține prin intermediul societății de factoring informații asupra cumpărătorilor sau
beneficiarilor de servicii străini.
• Obține de cele mai multe ori finanțarea totalității creanțelor sale;
• Se simplifică gestiunea trezoreriei sale;
• Nu mai este expus la riscul de schimb valutar.
• Este pus la adăpost de riscul de neplată din partea debitorilor străini, ceea ce îl dispensează de
recurgerea la un contract de asigurare de credit pentru export cu o societate de asigurare
• suprimă costurile gestiunii administrative și contabile a creanțelor transmise factorului;
• transferă societății de factoring problemele contencioase, legate de neplata la scadență a
creanțelor de către debitorii străini.
Costurile operațiunilor
Comisionul de factoring – variază în funcție de cifra de afaceri, de numărul și calitatea
debitorilor, de volumul facturilor, la care se adaugă și plata serviciilor de gestiune contabilă, de
garantare împotriva riscului de neplată a creanțelor și de încasare a lor, precum și de riscul de țară
prezentat de țara importatorilor, la care se adaugă și comisioanele bancare legate de transferul plăților
dintr-un stat în altul.
^ Comisionul de finanțare
• Corespunde dobânzii aferente plăților anticipate efectuate de factor.
• Remunerarea factorului este diferită în relația bilaterală, după cum contractul este încheiat cu
un factor din aceeași țară cu aderentul, sau cu un factor din aceeași țară cu clienții aderentului.
• Plata anticipată se face de către factor în valuta menționată în factură
Factoringul disponibil și factoringul indisponibil
• Factoringul disponibil – suma de bani care se înscrie la capitolul credit al contului curent deschis
de factor aderentului și care reprezintă 80% din valoarea nominală a creanței cumpărate de la
aderent;
• Din această sumă factorul va deduce suma convenită drept remunerație a sa, cuprinzând
comisionul de factoring, cel de finanțare și comisioanele bancare implicate de operație.
• Factoringul indisponibil reprezintă diferența între factoringul disponibil și valoarea nominală a
creanței și este suma pe care o reține factorul drept garanție pentru neplata la scadență de
către debitorul cedat a creanței în cauză.
• Această sumă este indisponibilizată până la recuperarea plății creanțelor de la debitorii cedați și
urmează a fi restituită aderentului prin creditarea contului său curent la momentul încasării
plății de către factor.
Clasificare

• a) sistemul cu un factor
Se prezintă ca o operație bilaterală care are, la rândul său, două posibile ipostaze:

45
 1. Când factorul și aderentul au sediul sau domiciliul în aceeași țară, debitorii cedați fiind clienții
aderentului dintr-o altă țară;
2. Când contractul se încheie între aderentul dintr-o țară și un factor care își are sediul în aceeași
țară cu debitorii aderentului.
b) Sistemul cu doi factori:

Aderentul încheie un contract de factoring cu un factor având sediul în aceeași țară cu el, numit
factor la expert, iar acesta, la rândul său, încheie un acord de factoring internațional cu o instituție de
credit sau cu o instituție financiară, având calitatea de factor la import, cu sediul în aceeași țară cu
debitorii aderentului, diferită deci de țara aderentului.

Sistemul cu doi factori poate avea două forme de realizare:

b.1. aderentul încheie un contract de factoring cu un factor din țara sa, numit factor la export, căruia îi
transmite în proprietate creanțele acceptate de acesta.

Factorul la export va încheia un acord cu un factor din țara debitorilor cedați (instituție
financiară sau societate specializată de factoring) acord în temeiul căruia mandatează pe acest factor
(numit factor la import), să încaseze la scadență, creanțele debitorilor cedați, care au fost notificați în
prealabil atât cu privire la cesiunea creanței către factorul de export, cât și cu privire la obligația lor de a
plăti valabil către factorul de import.

b.2. Factorul la export încheie un acord de factoring cu factorul la import căruia îi cesionează creanțele
preluate în proprietate de la aderent asupra debitorilor cedați din țara factorului la import.

Factorul la import își asumă riscul de neplată a creanțelor de către debitorii cedați cărora
factorul la export le notificase cesiunea, precum și faptul că se pot libera valabil plătind în mâna
factorului la import.

Legea aplicabilă contractului internațional de factoring.

Pentru a determina legea aplicabilă, se impune să distingem între:

a) Legea aplicabilă capacității juridice a partenerilor implicați, respectiv aderent, factor (factor la
export, factor la import), debitori cedați;
b) Legea aplicabilă fondului și efectelor contractului;
c) Legea aplicabilă formei contractului.
Legislațiile naționale sunt cele care stabilesc dacă recunosc sau nu subiectelor de drept – persoane
fizice sau juridice – posibilitatea de a participa la circuitul internațional de mărfuri și servicii.
Potrivit principiilor comune dreptului internațional privat, capacitatea juridică, ca și statutul personal
al persoanei fizice este reglementată de legea sa personală, lex personalis, care poate fi:
a) lex patriae (cum e cazul României, Franței, Belgiei, Italiei);
sau
b) lex domicilii (cum e cazul Marii Britanii, SUA sau Rusiei).

46
 Dacă aderentul, respectiv debitorul cedat sunt persoane fizice, calitatea lor de comercianți, ca și
capacitatea de a participa la acte de comerț internațional cade sub incidența de reglementare a legii lor
personale. Statutul persoanelor juridice este supus legii lor naționale, potrivit acelorași norme de drept
conflictual.

Soluții conflictuale uniforme legale de determinare a legii aplicabile fondului ți efectelor contractului
internațional de factoring
a) Cel mai important instrument interstatal în materie este reprezentat de Convenția de la Roma
din 1980 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale.

Convenția de la Roma, aplicabilă tuturor statelor din UE, reține ca soluție conflictuală uniformă
principiul lex voluntatis (art. 3).Convenția reține soluția supunerii contractului internațional legii statului
cu care prezintă legăturile cele mai strânse.
Convenția stabilește prezumția că un contract prezintă legăturile cele mai strânse cu statul în care
partea care trebuie să furnizeze prestația caracteristică are, în momentul încheierii contractului,
reședința sa obișnuită sau, în cazul unei societăți, asociații sau persoane juridice, administrația sa
centrală.

Contractul de leasing

Contractul în baza căruia o parte, denumită locator / finanţator, transmite pentru o perioadă
determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită
locatar / utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la
sfârşitul perioadei de leasing locatorul /finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al
locatarului / utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a schimba natura
leasingului ori de a înceta raporturile contractuale (art. 1 din OG nr. 51/1997).
Pentru prima dată leasingul apare în S.U.A. în anul 1877 fiind utilizat de către societatea Bell
Telephone Company ca modalitate prin care abonaţii acesteia puteau doar să închirieze aparatele
telefonice în locul cumpărării.Ulterior, în perioada interbelică se observă apariţia primelor forme de
leasing imobiliar al căror obiect era constituit din exploatarea bunurilor pe o perioadă mai lungă.
Deşi în esenţă, toate aceste operaţiuni juridice constau în simple locaţiuni, totuşi, condiţiile şi
scopurile în vederea cărora au fost încheiate aceste contracte au condus la posibilitatea de abordare a
leasingului şi ca operaţiune de credit. Din nevoia obţinerii unor fonduri financiare necesare desfăşurării
unei activităţi productive apare şi prima formă concretă de leasing în anul 1950 în S.U.A.

Trăsăturile contractului de leasing

• Este un act juridic bilateral.

• Este un contract sinalagmatic, pentru că dă naștere la obligații corelative și interdependente,

fapt care permite aplicarea principiilor generale referitoare la executarea sau neexecutarea
contractelor sinalagmatice

47
 • Este un contract numit, fiind reglementat de legislația română prin O.G. nr. 51/1997 și prin Noul
Cod fiscal.
• Este un contract cu titlu oneros, având conținut patrimonial;
• Este un contract cu executare succesivă, deoarece efectele sale se produc pe tot parcursul
derulării contractului;
• Este un contract intuitu personae în ce îl privește pe utilizator, societatea de leasing încheind
contractul în considerarea calităților utilizatorului;
• Este un contract consensual, simpla manifestare de voință a părților fiind suficientă pentru
realizarea acordului în mod valabil.

Clasificarea contractelor de leasing

• După calitatea utilizatorului, leasingul este:

a) Public, dacă cel care beneficiază de finanțare este statul;

b) Privat, dacă cel care beneficiază de finanțare este o persoană de drept privat, vizând bunuri cu
destinație comercială sau industrială ori, pentru persoane fizice, bunuri de folosință îndelungată
sau imobile sau destinație de locuință.

• După apartenența părților:

a) leasing național, dacă părțile aparțin aceluiași stat;
b) leasing internațional, dacă intervine un element de extraneitate. În special, este vorba de
leasingul echipamentului industrial sau alte bunuri mobile de mare valoare (avioane, petroliere,
sateliți, camioane, etc.). În acest caz, este relevant sistemul de impunere fiscală și vamală.

• După modul de calcul al redevențelor:

a) contractul de leasing cu amortizare integrală, în care suma redevențelor plătite locatorului, din
care s-a scăzut cea cu titlu de marjă de profit, amortizează valoarea bunului;
b) contractul de leasing cu amortizare parțială, care se caracterizează printr-o valoare reziduală
considerabilă.

• După natura bunului contractat:

a)leasing mobiliar, care poate avea ca obiect bunuri cu destinație comercială sau industrială ori
bunuri cu folosință îndelungată;
-b)leasing imobiliar, care poate avea ca obiect imobilele cu destinație industrială sau comercială, ori
imobile cu destinația de locuință pentru persoane fizice.

• După natura operațiunii:

- Leasingul financiar – definit de art. 7 pct. 7 din Noul Cod fiscal.
- Leasingul operațional – definit de art. 7 pct. 8 din Noul Cod fiscal.

Potrivit art. 7 pct. 7 din Noul Cod fiscal, contractul de leasing financiar este orice contract de leasing
care îndeplineşte cel puţin una dintre următoarele condiţii:

48
a) riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul leasingului sunt
transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing produce efecte;

b) contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului ce face
obiectul leasingului către utilizator la momentul expirării contractului;
c) utilizatorul are opţiunea de a cumpăra bunul la momentul expirării contractului, iar valoarea reziduală
exprimată în procente este mai mică sau egală cu diferenţa dintre durata normală de funcţionare
maximă şi durata contractului de leasing, raportată la durata normală de funcţionare maximă, exprimată
în procente;

d) perioada de leasing depăşeşte 80% din durata normală de funcţionare maximă a bunului care face
obiectul leasingului; în înţelesul acestei definiţii, perioada de leasing include orice perioadă pentru care
contractul de leasing poate fi prelungit;
e) valoarea totală a ratelor de leasing, mai puţin cheltuielile accesorii, este mai mare sau egală cu
valoarea de intrare a bunului.

Potrivit art. 7 pct. 8 din Noul Cod Fiscal, contractul de leasing operaţional este un contract de
leasing încheiat între locator şi locatar, care transferă locatarului riscurile şi beneficiile dreptului de
proprietate, mai puţin riscul de valorificare a bunului la valoarea reziduală, şi care nu îndeplineşte
niciuna dintre condiţiile prevăzute la art. 7 pct. 7 lit. b)-e) din Codul Fiscal.

În cazul contractului de leasing operațional, riscul de valorificare a bunului la valoarea reziduală

există atunci când opţiunea de cumpărare nu este exercitată la începutul contractului sau când
contractul de leasing prevede expres restituirea bunului la momentul expirării contractului.

Legea aplicabilă în cazul contractului internațional de leasing

• Contractul internațional de leasing trebuie să prevadă cărei legislații îi revine misiunea să

guverneze raporturile dintre părți și care este instanța competentă, în caz de litigiu.
• Părțile convin ca regulă să desemneze prin contract ca autoritățile și legislația statului unuia
dintre contractanți să fie competente în soluționarea oricăror litigii.

Este posibil, de asemenea, ca părțile să opteze pentru o altă soluție, desemnând o altă autoritate
judecătorească și o altă legislație;De multe ori sunt preferate curțile de arbitraj, fie cele de pe lângă
camerele de comerț și industrie naționale, fie cea de pe lângă Camera de Comerț Internațional de la
Paris (UNCITRAL).
În 1965 a fost instituit Centrul Internațional pentru reglementarea diferendelor legate de investiții
(ICSID), care este un mecanism specializat pentru litigiile internaționale referitoare la investiții. Centrul
funcționează în baza unei convenții semnate de 139 de state, din care 126 sunt membre ICSID.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Convenția din 18 martie 1965 pentru reglementarea diferendelor relative
la investitii intre state si persoane ale altor state, obiectul centrului este acela de a oferi mijloace de
conciliere şi arbitraj pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii, care opun statele
contractante unor persoane ale altor state contractante.

49
 - La 28 mai 1988 s-a încheiat la Ottawa Convenția Unidroit asupra leasingului financiar
internațional.
- în preambul se arată că motivele încheierii acestei convenții sunt următoarele:
a) importanța eliminării anumitor impedimente juridice din calea leasingului financiar internațional
pentru echipamente și menținerea echilibrului între interesele diferitelor părți implicate în tranzacție.
b) Necesitatea de a da leasingului financiar internațional mai multă accesibilitate;
c) Regimurile juridice care guvernează contractul tradițional de închiriere trebuie să fie adaptate
relațiilor tripartite caracteristice care apar în cadrul operațiunilor de leasing financiar;
d) Utilitatea stabilirii anumitor reguli uniforme legate în principal de aspectul dreptului comercial și civil
al operațiunilor de leasing financiar internațional.

Convenția de la Ottawa din 1988 guvernează operațiunile de leasing financiar referitoare la

toate echipamentele, cu excepția acelora care trebuie să fie utilizate în principal de către locatar cu titlu
personal, familial sau casnic.

Convenția de la Ottawa din 1988 se aplică atunci când locatorul și locatarul au sediul în state
contractante sau atunci când atât contractul de furnizare, cât și contractul de leasing sunt guvernate de
legea statului contractant.

Convenția de la Ottawa din 1988 consacră principalele drepturi și obligații pe care le au părțile,
în virtutea unui contract de leasing.Prevederile convenției au caracter de regulă; ele se aplică tuturor
contractelor de leasing, dacă prin acestea nu s-a renunțat în mod expres la beneficiul Convenției. Art. 5
alin. (2) din Convenție arată care sunt clauzele obligatorii de la care nu se poate deroga.

Convenția de la Ottawa instituie doar cadrul juridic pe baza căruia să se deruleze operațiunile de
leasing și să se soluționeze litigiile apărute, lăsând pe seama „dreptului comun” determinarea
instanțelor competente de soluționare a litigiilor.

Dacă părțile contractante doresc să beneficieze de posibilitatea ca eventualele litigii să fie

soluționate prin arbitraj, ele trebuie să încheie separat o convenție în acest sens, ori să introducă în
contract o clauză compromisorie. Deși această clauză poate fi inserată în contractul internațional de
leasing, ea este o convenție de sine stătătoare.

Pentru a evita riscurile decurgând din fluctuațiile monetare, părțile unui contract internațional
de leasing pot introduce între clauzele contractuale o clauză de impreviziune ori un pact de menținere a
valorii. Aceste clauze se referă doar la prestațiile monetare. Societatea de leasing își rezervă dreptul de
a indexa redevențele datorate de utilizator în concordanță cu fluctuația monedei în care se fac plățile.

Conform clauzei de impreviziune, în situația în care obligațiile unei părți devin imposibil de
executat sau executarea lor ar duce la falimentarea părții, contractul va înceta. o asemenea posibilitate
este recunoscută doar atunci când situația extraordinară a contractantului este cauzată de un factor
extern și independent de voința acestuia (crize economice și sociale, greve, etc.).

50
 Dacă ulterior angajării unor acorduri preliminare cu furnizorul de bunuri, beneficiarul primește o
ofertă din partea altui furnizor, însă în condiții mai favorabile, beneficiarul se poate prevala de „clauza
de oferte concurente”. Această clauză este o convenție distinctă ce poate fi înscrisă într-un contract ori
poate fi semnată separat la începutul negocierilor contractuale.

Clauza de ofertă concurentă dă posibilitatea părții care a primit o asemenea ofertă mai
favorabilă de a cere celeilalte părți reconsiderarea înțelegerilor anterioare și modificarea condițiilor
contractuale. Într-o asemenea situație, cealaltă parte poate accepta modificarea contractului sau poate
cere rezilierea acestuia.

Contractul internațional de transport

Dreptul transporturilor reprezintă un ansamblu de reglementări referitoare la activitatea de
transport și activitățile conexe acesteia, organizată de transportatori, cu vehicule corespunzătoare,
pentru a deplasa, pe baze contractuale și în condiții legale, persoane și / sau bunuri.

Principii aplicabile transporturilor.

-Prioritatea protecției vieții umane și a mediului

Art. 8 din OG nr. 19/1997: „În toate raporturile generate de activitatea de transport protecţia
vieţii umane şi a mediului este prioritară”.

- Libera circulație a persoanelor și a mărfurilor

Potrivit art. 4 din OG nr. 19/1997, dezvoltarea sistemului naţional de transport se realizează
ţinându-se seama de următoarele cerinţe:
a) promovarea programelor naţionale de realizare a unei dezvoltări durabile a economiei naţionale;
b) nevoile de apărare a ţării;
c) asigurarea unui nivel ridicat de siguranţă a traficului;

d) eficienţa economică;
e) asigurarea condiţiilor de conservare şi de protejare a mediului;
f) utilizarea raţională a energiei;
g) respectarea convenţiilor şi acordurilor internaţionale la care România este parte.

Definiția contractului de transport

Prin contractul de transport, o parte, numită transportator, se obligă, cu titlu principal, să

transporte o persoană sau un bun dintr-un loc în altul, în schimbul unui preţ pe care pasagerul,
expeditorul sau destinatarul se obligă să îl plătească, la timpul şi locul convenite (Art. 1955 din Codul
Civil).

51
 Contractul de transport se dovedeşte prin documente de transport, precum scrisoare de trăsură,
recipisă de bagaje, foaie de parcurs, conosament, tichet ori legitimaţie de călătorie sau altele asemenea,
de la caz la caz – art. 1956 Codul Civil.

Modalități de transport

• Transportul poate fi realizat de unul sau mai mulţi transportatori, în acest din urmă caz putând fi
succesiv ori combinat.
• Transportul succesiv este cel efectuat de 2 sau mai mulţi transportatori succesivi care utilizează
acelaşi mod de transport, iar transportul combinat este cel în care acelaşi transportator sau
aceiaşi transportatori succesivi utilizează moduri de transport diferite – art. 1957 alin. (1) și (2)
Codul civil.
Răspunderea transportatorului

• Transportatorul nu poate exclude sau limita răspunderea sa decât în cazurile prevăzute de lege.
• Transportatorul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin întârzierea ajungerii la destinaţie, cu
excepţia cazului fortuit şi a forţei majore – art. 1959 Codul Civil.
Clasificarea transportului

În funcție de calea sau mijlocul de transport, transporturile se clasifică în:

a) Transporturi terestre;
b) Transporturi navale;
c) Transporturi aeriene;
d) Transporturi extraterestre

În funcție de itinerariul parcurs, se disting:

a) transport în trafic intern;
b) transport în trafic internațional.

În funcție de periodicitatea deplasării, transporturile sunt:

a) transporturi cu periodicitate regulată;
b) transporturi ocazionale.

În funcție de tipul de mijloace de transport folosite, transporturile pot fi:

a) transporturi efectuate cu un singur fel de mijloc de transport;
b) transport în trafic combinat.

Transportul rutier. Convenții internaționale privind transporturile rutiere.

• Convenția de la Geneva din 19.09.1949

A avut drept scop dezvoltarea circulației rutiere internaționale, în condițiile în care se

recunoștea dreptul statelor de a reglementa, prin legi naționale, folosirea drumurilor.A fost
ratificată prin Decretul nr. 318/1980

52
 Convenția din 19.05.1956 de la Geneva referitoare la contractul de transport internațional de
mărfuri pe șosele =
-stabilește pe plan internațional, într-un mod uniform, condițiile generale în care se execută contractul
de transport internațional de mărfuri pe șosele;
- sunt reglementate relațiile ce decurg din executarea contractului de transport cu mijloace auto în trafic
internațional și se stabilesc documente de transport uniforme și răspunderi precise.

Convenția TIR
- intrată în vigoare în 1960 și revizuită în 1975, convenția are drept rezultat simplificarea formularisticii
vamale și introducerea primelor reglementări referitoare la noile mijloace tehnice de transport rutier de
mărfuri la transportul combinat sau multimodal.
- are 68 de părți contractante, între care și UE.
- se aplică în toată Europa, în Africa de Nord, Orientul Apropiat și Mijlociu, SUA, Canada, etc.

Contractul de transport internațional de mărfuri.

Contractul în temeiul căruia transportatorul se obligă să transporte, cu titlu oneros, pe o cale

rutieră și cu un vehicul adecvat acesteia, marfa predată de expeditor, să o conserve și să o livreze la
momentul și la locul convenit destinatarului, pe teritoriul altui stat decât acela unde marfa a fost luată în
primire la transport.

Forma contractului. Forța probantă a scrisorii de trăsură.

Conform art. 4 din Convenția de la Geneva din 1956, proba contractului se face prin scrisoarea
de trăsură. Absența, neregularitatea sau pierderea scrisorii de trăsură nu afectează existența sau
valabilitatea contractului de transport, care ramane supus dispozitiile acestei conventii

Scrisoarea de trasura este intocmita in trei exemplare originale, semnate de expeditor si de

transportator, aceste semnaturi putind sa fie imprimate sau inlocuite prin stampilele expeditorului si
transportatorului, daca legislatia tarii in care este intocmita scrisoarea de trasura o permite. Primul
exemplar se remite expeditorului, al doilea insoteste marfa, iar la treilea se retine de transportator.

In cazul in care marfa de transport trebuie sa fie incarcata in vehicule diferite sau daca este
vorba de diferite feluri de marfa ori de loturi distincte, expeditorul sau transportatorul are dreptul sa
ceara intocmirea de scrisori de trasura pentru fiecare vehicul folosit sau pentru fiecare fel de marfa ori
lot de marfuri.

Scrisoarea de trăsură face dovada, până la proba contrarie, a condițiilor contractului si a

primirii mărfii de către transportator. In absenta înscrierii în scrisoarea de trăsură a rezervelor motivate
ale transportatorului, exista prezumția ca marfa si ambalajul ei erau in stare aparenta buna in momentul
primirii de către transportator și ca numărul de colete, cit si marcajele si numerele lor erau conforme cu
mentiunile din scrisoarea de trăsură.

Expeditorul este răspunzător față de transportator pentru daunele pricinuite persoanelor,

materialului sau altor mărfuri, precum si pentru cheltuielile cauzate de defectuozitatea ambalajului

53
mărfii, afară de cazul când defectuozitatea, fiind aparentă sau cunoscuta transportatorului in momentul
primirii mărfii, transportatorul nu a făcut rezerve cu privire la aceasta.

Obligațiile expeditorului

• Obligația de ambalare a mărfii;

• Obligația de predare a mărfii;
• Obligația de a suporta cheltuielile de verificare a mărfii atunci când verificarea a fost solicitată
de expeditor;
• Obligația de a-l înștiința pe transportator cu privire la caracterul periculos al mărfii și despre
eventualele precauții ce trebuie luate.
• Obligația de încărcare a mărfii, dacă a fost stabilită de părți în sarcina expeditorului;
• Obligația de a furniza documentele și informațiile necesare îndeplinirii formalităților vamale și a
altor formalități;
• Obligația de plată a prețului de transport.
Obligațiile transportatorului
• Obligația de încărcare și de descărcare a mărfii din vehicul;
• Obligația de verificare a mărfii;
• Obligația de a transporta marfa în interiorul termenului stipulat sau într-un termen rezonabil
• Obligația de îndeplinire a formalităților vamale și a altor formalități
• Obligația de conservare a mărfii;
• obligația de predare a mărfii și a scrisorii de trăsură;
• Obligația de a solicita instrucțiuni în cazul unor impedimente la transport sau la livrare
Obligațiile destinatarului
• Obligația de descărcare a mărfii în cazul în care aceasta este în sarcina sa în temeiul contractului
de transport sau al legii locului de descărcare;
• Obligația de plată a cheltuielilor aferente transportului (prețul de transport, cheltuielile
accesorii, taxele de vamă și alte cheltuieli survenite de la încheierea contractului și până la
eliberarea mărfii), dacă sunt în sarcina sa.
• Obligația de plată a rambursului menționat în scrisoarea de trăsură.
Clauze exoneratoare de răspundere
Conform Convenției de la Geneva din 1956 (în continuare CMR), transportatorul este
prezumat în culpă. Astfel, rezultă că sarcina dovedirii existenței uneia dintre clauzele exoneratoare de
răspundere aparține acestuia
Clauze exoneratoare de răspundere generale:
a) Culpa persoanei în drept a dispune de marfă;
b) Un ordin al persoanei în drept care nu rezultă dintr-o culpă a transportatorului;
c) Un viciu propriu al mărfii;
d) Circumstanțe pe care transportatorul nu putea să le evite și ale căror consecințe nu le putea preveni.
Clauze exoneratoare de răspundere specifice:
a) folosirea de vehicule descoperite, fără prelate, daca aceasta folosire a fost convenita intr-un mod
expres și menționată in scrisoarea de trăsură;

54
b) lipsa sau defectuozitatea ambalajului pentru mărfurile expuse prin felul lor la stricăciuni sau avarie,
când aceste mărfuri nu sunt ambalate sau sunt rău ambalate;
c) manipularea, încarcarea, stivuirea sau descărcarea mărfii de către expeditor sau destinatar sau de
către persoane care acționează în contul expeditorului sau al destinatarului;
d) natura unor marfuri expuse, datorita cauzelor inerente insesi naturii lor, fie la pierderea totala sau
partiala, fie la avarie in special prin spargere, deteriorare interna si spontana, uscare, curgere, pierdere
normala sau prin actiunea insectelor sau a rozatoarelor;
e) insuficienta sau imperfectiunea marcajelor sau a numerelor coletelor;
f) transportul de animale vii.

Daca in baza art. 17 din CMR, transportatorul nu răspunde de unii factori care au cauzat dauna,
răspunderea sa nu este angajată decât în măsura în care factorii de care el răspunde, în baza art. 17 din
CMR, au contribuit la daună.

Contractul de transport aerian internațional de mărfuri.

• Sediul materiei:

Convenția de la Montreal din 1999, care potrivit art. 1, prevalează, în raporturile dintre statele părți,
asupra Convenției de la Varșovia din 1929 și ale celorlalte acorduri internaționale prin care i s-au adus
modificări sau completări (protocolul de la Haga, Convenția de la Guadalajara, Protocolul de la
Guatemala City, protocoalele de la Montreal); Ratificată de către România prin O.G. nr. 107/2000

Potrivit art. 1 pct. 1 din Convenție, aceasta se aplică transporturilor internaţionale de persoane,
bagaje sau mărfuri, efectuate cu o aeronavă, contra plată. Aceasta se aplică, în mod egal, transporturilor
gratuite efectuate cu aeronave de către o întreprindere de transport aerian.

În sensul acestei convenții, expresia transport internaţional înseamnă orice transport în care,
conform acordului dintre părţi, punctul de plecare şi punctul de destinaţie, indiferent dacă există sau nu
o întrerupere a transportului sau o transbordare, sunt situate fie pe teritoriul a două state părţi, fie pe
teritoriul unui singur stat parte, în cazul în care există o escală stabilită pe teritoriul altui stat, chiar dacă
acel stat nu este un stat parte.

Alte convenții aplicabile:

a) Convenția de la Chicago din 1944 privind aviația civilă internațională;
b) Convenția de la Roma din 1933 pentru unificarea anumitor reguli privitoare la sechestrul asigurător
asupra aeronavelor;
c) Convenția de la Roma din 1933 pentru unificarea anumitor reguli privitoare la daunele cauzate de
către aeronave terților pe pământ.

Forma contractului. Forța probantă a documentelor de transport aerian.

• Conform convenției de la Montreal, contractul de transport aerian internațional de

mărfuri este un contract consensual, acesta luând naștere prin simplul acord de voință al
părților, fără remiterea mărfii și fără a fi necesară forma scrisă ad validitatem

55
 • Lipsa scrisorii de transport aerian nu afectează existența și valabilitatea contractului de
transport, care rămâne supus regulilor Convenției de la Montreal.
Scrisoarea de transport aerian este necesară ad probationem, Convenția instituind pe
baza existenței acesteia o prezumție simplă de încheiere a contractului, de acceptare a mărfii și de
îndeplinire a condițiilor de transport menționate în aceasta. În lipsa scrisorii de trăsură, expeditorul
poate solicita o chitanță de primire a mărfii, cu aceeași funcție probatorie ca și a scrisorii de transport
aerian.

Scrisoarea de transport aerian sau chitanţa de primire a mărfii va conţine:

a) indicarea punctelor de plecare şi de destinaţie;
b) dacă punctele de plecare şi de destinaţie sunt situate pe teritoriul unui singur stat parte şi dacă unul
sau mai multe puncte de escală sunt situate pe teritoriul unui alt stat, indicarea a cel puţin unuia dintre
aceste puncte de escală; şi
c) indicarea greutăţii expediţiei.

Scrisoarea de transport aerian este întocmită de expeditor în 3 exemplare originale.

- Primul exemplar poartă menţiunea „pentru transportator” şi este semnat de expeditor.
- Al doilea exemplar poartă menţiunea „pentru destinatar” şi este semnat de expeditor şi
transportator.
- Al treilea exemplar este semnat de transportator şi este înmânat de acesta expeditorului, după
acceptarea mărfii.

Expeditorul răspunde de corectitudinea informaţiilor şi declaraţiilor privitoare la mărfurile înscrise

de el sau în numele său în scrisoarea de transport aerian sau a celor furnizate de el sau în numele său
transportatorului pentru a fi înscrise în chitanţa de primire a mărfii.

Expeditorul îşi asumă responsabilitatea faţă de transportator pentru orice daună suferită de acesta
sau de orice altă persoană faţă de care transportatorul este răspunzător, datorată neregulilor,
inexactităţii sau caracterului incomplet al informaţiilor şi declaraţiilor furnizate de expeditor ori în
numele acestuia.

Sub rezerva celor amintite anterior, transportatorul îşi asumă răspunderea faţă de expeditor pentru
orice daună suferită de acesta sau faţă de orice altă persoană faţă de care expeditorul este răspunzător,
datorată neregulilor, inexactităţii sau caracterului incomplet al informaţiilor şi declaraţiilor înscrise de
transportator sau în numele acestuia în chitanţa de primire a mărfii sau în datele înregistrate în alte
mijloace.

Obligațiile expeditorului:

• Obligația de predare a mărfii;

• Obligația de furnizare a informațiilor și documentelor necesare îndeplinirii formalităților vamale
și a altor formalități;
• Obligația de plată a prețului de transport
Obligațiile transportatorului

56
 • Obligația de a transporta marfa în termenul stipulat în contract;
• Obligația de îndeplinire a formalităților vamale și a altor formalități până la livrarea mărfii către
destinatar;
• Obligația de conservare a mărfii;
• Obligația de livrare a mărfii
Obligațiile destinatarului
• Deși în momentul încheierii contractului de transport, destinatarul nu este parte la acesta, prin
aderare la contract dobândește anumite drepturi și obligații proprii.
• Astfel, corelativ dreptului de a solicita predarea mărfii, destinatarul are obligația de a plăti prețul
de transport (dacă acesta nu a fost achitat de expeditor), precum și alte costuri aferente
transportului
Contractul de transport maritim
• Este reglementat de
a) Convenția internațională pentru unificarea unor reguli de drept privitoare la conosamente,
adoptată la Bruxelles la 24 august 1924 (Regulile de la Haga) la care România a aderat prin Legea
nr. 43/1937;
b) Convenția Națiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare, adoptată la Hamburg la 30
martie 1978 (Regulile de la Hamburg), la care România a aderat prin Decretul nr. 343/1981.
c)
Domeniul de aplicare teritorială a Regulilor de la Hamburg:
Prevederile acestei conventii se aplica asupra tuturor contractelor de transport pe mare intre doua
state diferite, daca:

a) portul de incarcare prevazut in contractul de transport pe mare este situat intr-un stat
contractant, sau
b) portul de descarcare prevazut in contractul de ransport pe mare este situat intr-un stat
contractant, sau
c) unul dintre porturile facultative de descarcare prevazut in contractul de transport pe mare este
portul efectiv de descarcare si este situat intr-un stat contractant, sau

d) conosamentul sau alt document care face dovada contractului de transport pe mare este emis
intr-un stat contractant, sau

e) conosamentul sau alt document care face dovada contractului de transport pe mare stipuleaza ca
prevederile prezentei conventii sau legislatia oricarui stat care le aplica guverneaza contractul.

Domeniul de aplicare materială a Regulilor de la Hamburg:

• Convenția de la Hamburg se aplică doar contractului de transport internațional de mărfuri;
• Dacă prin contract s-a stipulat efectuarea unor expediții succesive pentru transportul mărfurilor,
Convenția se aplică fiecărei expediții.
Caracterul de internaționalitate, cerut de Convenție pentru a atrage incidența acesteia, este
determinat exclusiv de situarea porturilor de încărcare și de descărcare în state diferite, naționalitatea

57
navei sau a părților nefiind elemente de extraneitate relevante pentru scopurile convenției. Aplicarea
convenției este obligatorie atunci când sunt îndeplinite toate condițiile analizate anterior.

Documente de transport.
• Cand marfurile sunt luate in primire de catre caraus sau de catre carausul efectiv, carausul
trebuie, la cererea incarcatorului, sa emita un conosament.
• Conosamentul poate fi semnat de catre o persoana care a primit imputernicirea carausului.
• Un conosament semnat de comandantul navei care transporta marfurile se considera ca fiind
semnat in numele carausului
Conținutul conosamentului
• Conosamentul trebuie sa cuprinda, printre altele, urmatoarele mentiuni:
a) natura generala a marfurilor, marcajele principale necesare pentru identificarea marfurilor, o
declaratie expresa, daca este cazul, privind caracterul periculos al marfurilor, numarul de colete sau de
bucati, precum si greutatea marfurilor sau cantitatea lor exprimata in alt mod, asa cum au fost furnizate
aceste indicatii de catre incarcator;
b) starea aparenta a marfurilor;
c) numele si sediul carausului;
d) numele incarcatorului;
e) destinatarul, daca ste numit de incarcator;
f) portul de incarcare prevazut in contractul de transport maritim si data la care marfurile au fost
preluate in portul de incarcare;
g) portul de descarcare prevazut in contractul de transport maritim;
h) numarul de exemplare originale ale conosamentului, daca sunt mai mult de unu;
i) locul emiterii conosamentului;
j) semnatura carausului sau a unei persoane care actioneaza in numele sau;
k) navlul in masura in care trebuie platit de destinatar sau alta indicatie ca navlul este platibil de catre
acesta;
l) limita sau limitele majorate ale raspunderii daca au fost fixate de comun acord;
m) declaratia, daca este cazul, ca marfurile vor fi sau vor putea fi transportate pe punte;
n) data sau perioada de livrare a marfurilor in portul de descarcare daca aceasta a fost expres agreata de
catre parti.
Forma contractului
Fiind un contract consensual, pentru încheierea sa valabilă nu este necesară existența unui
înscris.
Regulile de la Hamburg menționează conosamentul ca document având printre funcțiile sale și
pe aceea de a proba existența contractului de transport și a preluării sau încărcării mărfii.
Existența contractului poate fi probată prin contractul de transport, în sens de instrumentum,
dacă acesta a fost întocmit;Acest înscris constatator al contractului nu face dovada preluării / încărcării
mărfii.
Obligațiile încărcătorului
• Obligația de predare a mărfii;
• Obligația de marcare a mărfurilor periculoase;

58
 • Obligația de a-l garanta pe cărăuș pentru exactitatea indicațiilor înscrise în conosament;
• Obligația de plată a navlului.
Obligațiile cărăușului:
• Obligația de luare în primire a mărfii;
• Obligația de a încărca și descărca marfa;
• Obligația de a transporta marfa în portul de destinație în termenul stipulat;
• Obligația de conservare a mărfii;
• Obligația de livrare a mărfii.
Răspunderea cărăușului
Raspunderea carausului pentru marfuri in baza acestei conventii acopera perioada in care
marfurile sunt in grija sa la portul de incarcare, pe timpul transportului si la portul de descarcare.
Marfurile sunt considerate in grija carausului:
a) din momentul cand acesta le preia de la:
- incarcator sau de la o persoana care actioneaza in numele acestuia,
Sau
- o autoritate sau o alta terta persoana careia, potrivit legii sau reglementarilor aplicabile in portul de
incarcare, marfurile trebuie predate pentru incarcare;
b) Pana in momentul cand carausul livreaza marfurile:
- prin predarea marfurilor destinatarului, sau
- in cazurile cand destinatarul nu primeste marfurile de la caraus, prin punerea lor la dispozitia
destinatarului in conformitate cu contractul sau legea, sau cu practicile ce se aplica in portul de
descarcare,
sau
- prin predarea marfurilor unei autoritati sau unei terte parti careia, potrivit legii sau reglementarilor
aplicabile in portul de descarcare, trebuie predate marfurile.

Carausul este raspunzator pentru daune rezultate din pierderea sau avarierea marfurilor,
precum si din intarzierea in livrare, daca imprejurarea care a cauzat pierderea, avarierea sau intarzierea
s-a produs in timpul cat marfurile se aflau in grija sa, daca nu dovedeste ca el, prepusii sau mandatarii sai
au luat toate masurile care se cereau in mod rezonabil sa fie luate pentru a evita aparitia si consecintele
acestei imprejurari.

Se considera intarziere a livrarii atunci cand marfurile nu au fost livrate la portul de descarcare
prevazut in contractul de transport maritim in termenul convenit in mod expres sau, in lipsa unui
asemenea acord, intr-un termen ce poate fi in mod rezonabil pretins unui caraus diligent, avand in
vedere imprejurarile de fapt.

Obligațiile destinatarului
• Spre deosebire la alte forme de transport, în transportul maritim bazat pe conosament,
destinatar este orice persoană care se află în posesia legitimă a conosamentului;
• În cazul în care nu a fost emis conosament, destinatar este persoana care este înscrisă în
documentul care face dovada încheierii contractului și preluării mărfii de cărăuș;

59
 În calitate de proprietar al mărfii, posesorul conosamentului are dreptul de a cerere livrarea
acesteia și, după caz, de a angaja răspunderea cărăușului. Același drept revine și destinatarului, în cazul
în care nu s-a emis conosament, deși în acest caz, scrisoarea de trăsură nu este titlu reprezentativ al
mărfii.
- Destinatarul mărfii are în principiu două obligații:
a) preluarea mărfii de la cărăuș;
b) plata navlului și a contrastaliilor de la încărcare, dacă au fost înscrise în conosament (sau în lipsa
acestuia, în alt document care face dovada contractului și a preluării mărfii de către cărăuș) ca fiind în
sarcina destinatarului.

Tehnici și instrumente de plată internațională

INTRODUCERE

Instrumentele de plată au apărut ca o necesitate, pe de o parte, din rațiuni de securitate fizică a

banilor, iar pe de altă parte, ca urmare a intensificării schimburilor comerciale.

Apariția efectelor de comerț moderne în secolul XIII în Italia s-a constituit în prima revoluție a
plății, urmată de automatizarea acestora în secolul XX în Statele Unite ale Americii și diversificarea
instrumentelor de plată, cum ar fi incasso-ul documentar și acreditivul documentar sau chiar factoringul.

Un alt mare pas a fost reprezentat de apariția instrumentelor de plată electronică ca efect al
dematerializării titlurilor de valoare.

ACREDITIVUL DOCUMENTAR
• Acreditivul documentar este un instrument de plată utilizat în comerțul internațional.
• Camera de Comerț și Industrie de la Paris a standardizat practicile în materia acreditivului
documentar în documentul intitulat „Reguli uniforme și practica acreditivelor documentare”
(Uniform Custom and Practice for Documentary Credit, prescurtat UCP 600, din 1 iulie 2007).

În practică, dar și în literatura juridică, alături de expresia de acreditiv documentar se mai

utilizează și sinonimele: scrisoare de credit documentar (documentary letter of credit) sau scrisoare de
credit (letter of credit).
Art.2 UCP 600 echivalează expresiile credit documentar și scrisori de credit stand by, desemnând
ca noțiune acceptată termenul de acreditiv.
Definiția acreditivului
Acreditivul este operațiunea prin care o bancă emitentă, acționând la cererea și după
instrucțiunile unui client ordonator sau în nume propriu, efectuează o plată către un terț numit
beneficiar, inclusiv la ordinul acestuia sau acceptă și plătește efecte de comerț (cambii) trase de către

60
beneficiar, cu condiția existenței conformității documentelor la care se face referire cu termenele și
condițiile acreditivului.
Acreditivul documentar este angajamentul (irevocabil sau nu) asumat de către o bancă, la
ordinul clientului său, ordonatorul, de a efectua o plată către beneficiar în schimbul documentelor ce
dovedesc efectuarea obligațiilor asumate de către acesta, la termenele stabilite de ordonator.
Acreditivul documentar este un contract accesoriu al contractului de comerț internațional pe
care se întemeiază, care de încheie între ordonator și beneficiar.Băncile nu sunt parte a acestui contract.
Banca emitentă poate autoriza o altă bancă să efectueze o astfel de plată sau să accepte și să plătească
efecte de comerț sau poate autoriza o altă bancă să negocieze în condițiile acreditivului.

Părțile acreditivului documentar.

• Ordonatorul este inițiatorul operațiunii și, de principiu, este aceeași persoană cu importatorul
din contractul comercial principal.
• Față de banca căreia îi solicită efectuarea operațiunii de plată, ordonatorul este un client.
• Ordonator poate fi însăși banca, care va acționa în dublă calitate în această situație
• Beneficiarul este, de principiu, exportatorul din contractul principal, fiind persoana în favoarea
căreia se emite acreditivul documentar.
Art.2 al UCP 600 stabilește drepturile beneficiarului, respectiv acela de a primi plata sau de a ordona
efectuarea acesteia, de a emite cambii și de a solicita să fie plătite, în condițiile îndeplinirii obligațiilor
sale contractuale corelative dreptului de a încasa prețul.

• Emitentul este întotdeauna o instituție bancară. Aceasta, la inițiativa ordonatorului sau în nume
propriu, se angajează în mod ferm să efectueze plata în favoarea beneficiarului, în urma emiterii
acreditivului. Sunt asimilate băncilor și sucursalele acestora din străinătate, astfel că acreditivele
emise de sucursalele din străinătate nu vor fi considerate angajamentele societății bancare
mamă.

Rolul băncii confirmatoare este de a adăuga propriul său angajament de plată a acreditivului, în
cazul în care banca emitentă, din diverse motive, nu plătește. De obicei, această bancă este o bancă de
corespondență care nu are în mod obligatoriu și sarcina de notificare a acreditivului, dar și-l asumă.

Banca avizatoare este banca de corespondență care, în temeiul solicitării băncii emitente, va notifica
beneficiarului despre acreditivul emis în favoarea sa. De regulă, beneficiarul este client al băncii
avizatoare. Aceasta nu are nici o obligație în afara transmiterii exacte a informațiilor și a certificării
valabilității acreditivului documentar.

Art.10, lit. b) din UCP 600, prin acreditiv se desemnează banca autorizată să plătească și să-și
asume un angajament de plată amânat, să accepte cambii sau să negocieze.

Procedura derulării acreditivului documentar.

• Procedura emiterii și avizării acreditivului documentar are ca punct de pornire încheierea

contractului de comerț internațional în care se prevede efectuarea plății în această modalitate.

61
 • Importatorul însărcinează banca emitentă să emită un acreditiv în favoarea exportatorului,
beneficiar al plății.
În funcție de negocierea contractului de comerț internațional, relativ la modalitatea de plată
stabilită, se distinge între:
a) acreditiv cu plata la vedere,
b) acreditiv cu termen de plată după momentul expedierii mărfii (amânată),
c) acreditiv cu plata prin acceptare,
d) acreditiv cu plata la vedere și prin acceptare,
e) acreditiv cu plata prin negociere.
Acreditivul documentar cu plata la vedere presupune ordinul de deschidere al acestuia de către
ordonator. Mențiunea la vedere este înscrisă în acreditivul documentar emis de banca emitentă și
transmis spre încasare.Beneficiarul întocmește documentele în forma stabilită prin acreditivul
documentar, după expedierea mărfii, iar în urma verificării documentelor de către banca desemnată la
plată, dacă acestea corespund, se efectuează plata.

Acreditivul documentar cu plata amânată la un anumit termen după momentul expedierii mărfii
se realizează pe același principiu cu acreditivul documentar cu plata la vedere, cu diferența că plata se va
face după ce importatorul (ordonatorul) intră în posesia mărfii și a documentelor.

Acreditivul documentar cu plata la vedere și prin acceptare este o modalitate mixtă de plată, în
care plata se face parțial la vedere și parțial în urma acceptării cambiei.

Acreditivul documentar cu plata prin negociere presupune întotdeauna utilizarea cambiei trasă
de către beneficiar asupra băncii emitente sau asupra unei alte bănci indicate în textul acreditivului
documentar.

INCASSO-UL DOCUMENTAR

• Decontarea prin incasso este o modalitate de plată care are la bază obligația plătitorului de a
achita o anumită sumă de bani în temeiul unui contract de comerț internațional.
• Această modalitate de plată este reglementată de către Camera de Comerț Internațional de la
Paris în „Regulile uniforme privind incasso”.
Plata sub forma incasso presupune transmiterea ordinului dat de către ordonator băncii sale pentru
încasarea contravalorii tranzacției în contul său. Conform definiției date de art.2 lit.a) al R.U.I., ordinul de
încasare poate fi adresat băncii, în vederea obținerii și/sau acceptării plății, în funcție de interesul
beneficiarului acesteia.
În funcție de documentele care sunt atașate, distingem între:
a) incasso simplu, caz în care alăturat ordinului de încasare a plății se depun doar documente financiare,
respectiv cambii, bilete la ordin, cecuri, etc., și
b) incasso documentar, care, alături de ordinul de încasare, conține și documente comerciale, indiferent
dacă există sau nu documente financiare.

62
 În funcție de prin care plătitorul își dă acordul pentru emodul fectuarea plății, distingem între:
a) documente contra plată, mod care presupune în primul rând plata, iar ulterior primirea
documentelor, și
b) documente contra acceptare, ceea ce presupune primirea documentelor de către plătitor, acceptarea
acestora și ulterior efectuarea plății, eventual la scadență.

Părțile

Într-o operațiune de incasso sunt implicate de obicei patru părți:

a) ordonatorul,
b) banca remitentă,
c) banca de colectare/prezentatoare
d) trasul (art.3 din R.U.I.).
Ordonatorul sau beneficiarul plății este exportatorul, prestatorul de servicii sau vânzătorul mărfii,
fiind partea care inițiază operațiunea de plată. Ordonatorul acționează pe riscul său și pe răspunderea
sa, motiv pentru care documentele atașate ordinului de încasare trebuie să fie cât mai clare, complete și
precise.
Trasul este destinatarul documentelor alăturate instrucțiunilor de plată și care, în schimbul eliberării
acestora, trebuie să efectueze plata sau să accepte cambia, eventual alte condiții.
Banca remitentă este instituția care primește de la ordonator documentele și ordinul de încasare,
urmând ca aceasta să le transfere băncii de colectare.
Banca de colectare sau însărcinată cu încasarea este orice altă bancă decât cea remitentă și care are
rol de a prezenta documentele și ordinul de încasare de la banca remitentă în fața trasului, urmând să
retransmită documentele acceptate sau sumele de bani încasate de la tras.
Dacă operațiunea nu poate fi realizată direct de banca de colectare, atunci aceasta din urmă
apelează la o terță bancă numită bancă prezentatoare, care va fi mandatată să efectueze prezentarea
documentelor trasului și, în urma obținerii încasării, să remită sumele de bani și/sau documentele
acceptate.

Procedura de efectuare a plății prin incasso

Plata prin incasso documentar se convine în urma încheierii contractului de comerț internațional
și reprezintă obligația pe care una dintre părți, în principiu importatorul mărfii sau beneficiarul serviciilor
prestate, o are față de exportator sau prestatorul de servicii.

În urma îndeplinirii obligației exportatorului sau prestatorului de servicii, acesta va fi în măsură

să dețină documente ce dovedesc îndeplinirea obligațiilor sale și care să-i permită afirmarea dreptului
său corelativ de a încasa, la momentul stabilit prin contract, prețul, urmând a ordona băncii sale
încasarea acestuia.

Conform art.4 din R.U.I., instrucțiunile de încasare a plății trebuie să fie complete și precise,
respectiv să conțină detalii despre:
a) ordonator,

63
b) tras,
c) banca prezentatoare,
d) suma și valuta incasso-ului,
e) lista de documente anexate și numărul de exemplare pentru fiecare document.

f) termenele și condițiile referitoare la modalitatea de obținere a plății și/sau a acceptării,

g) spezele care trebuie suportate și eventuala renunțare expresă la acestea,
h) dobânzile și modul de calcul al acestora,
i) metoda de plată și forma avizului și instrucțiunile în caz de neplată, neacceptare și/sau neconformitate
cu alte instrucțiuni.

În cazul în care banca de colectare poate îndeplini însărcinarea, respectiv prezentarea

documentelor către tras, îl va notifica și, în urma prezentării trasului, va îndeplini, cu bună credință
sarcinile aferente. Dacă banca de colectare nu are posibilitatea de prezentare a documentelor în fața
trasului, va solicita unei alte bănci, respectiv băncii prezentatoare, să îndeplinească aceste îndatoriri.

În urma acceptării documentelor de către tras sau a încasării sumei de bani ce face obiectul
obligației, banca de colectare / prezentatoare va transmite băncii corespondente / remitente
documentele acceptate și / sau suma de bani achitată.

Trasul va putea ridica marfa, aflându-se în posesia documentelor trimise de către ordonator în
urma acceptării efectuării plății sau a cambiei, iar ordonatorul, în urma notificării de către banca
remitentă, va încasa banii sau efectul de comerț acceptat.

Caracterele incasso-ului ca instrument de plată

• Plata prin incasso este o operațiune de plată relativ simplă și cu costuri reduse, din punct de
vedere al spezelor pe care părțile le au de achitat către bănci.
• Plata prin incasso nu presupune nici o garanție a plății, astfel că aceasta prezintă un grad ridicat
de risc, mai ales din cauza refuzului de plată, a pierderii mărfii, a întârzierii sau diminuării plății
efectiv încasate.
Incasso-ul, ca instrument de plată, poate fi utilizat doar de beneficiarul plății, acesta având calitatea
de ordonator. Beneficiarul plății are opțiunea de avansare a cheltuielilor operațiunii, urmând ca în cazul
în care trasul se supune instrucțiunilor de incasso, acestea să fie recuperate de către banca
prezentatoare de la tras.
Plata se efectuează în moneda locală a țării de plată în cazul în care instrucțiunile nu conțin o altă
specificație.
Dacă plata trebuie efectuată în altă monedă decât cea locală, banca prezentatoare poate elibera
documentele către tras abia după efectuarea plății în valuta stabilită și numai dacă această valută poate
fi remisă imediat, în concordanță cu instrucțiunile de incasso.
Plata trebuie să se facă fără întârziere către ordonator, respectiv către banca remitentă dacă nu
există instrucțiuni concrete în acest sens, și, în principiu, integral, dacă nu s-a stabilit altfel sau dacă nu
ne aflăm în fața unui incasso simplu.

64