IDEOLOGIE,

CULTURĂ, ARHETIP

[Rezumat]. “Ieșirea din cultură” : utopia realizată și anihilarea “culturii înalte”. “Sensul nihilismului actual se poate explica și
prin relația dintre civilizație și cultură. Începând cu lumea omului arhaic, cultura a umplut golurile pe care le lasă civilizația prin
semnificare, cu ajutorul simbolurilor și miturilor, și a substituit tehnicilor și tehnologiilor absente ritualurile. Dar odată ce civilizația
poate rezolva numeroase astfel de goluri prin oferte materiale efective, ea poate susține viața și în absența sensurilor culturale învățate.
Omul occidental a depășit pentru prima dată în istorie penuria, trăind într-o societate a consumului, în care există un exces de bunuri ...
El nu mai are nevoie de protezele semnificante ale culturii ... Odată cu mijloacele de comunicare de masă, cultura trece în civilizație
(...) Vechile civilizații, imperfecte productiv, aveau nevoie de schelăria culturii, de eșafodajul formelor simbolice ... Această schelărie
simbolică susținătoare era totodată ceva diferit, lateral față de viață, susținut cu efort și reclamând învățare ... Atunci când modernitatea
europeană a ieșit din religie, ea a refuzat, mai mult sau mai puțin explicit, un anumit exces al semnificării. S-ar putea ca, odată cu
postmodernitatea, să ieșim din cultură, tot astfel cum am ieșit din religie. Pentru că și cultura – clasică sau tradițională – este
resimțită de metabolismul postmodern ca un exces simbolic. E prea erudită, prea lipsită de spontaneitate; pe scurt, e prea multă
semnificație adăugată, ca un balast, vieții ... Ceea ce ținea de valori și creație umană liberă e redistribuit regulilor și tehnologiilor
civilizației – spre exemplu, dreptul înlocuiește etica, designul înlocuiește arta”1.

Societatea spectacolului. “Întreaga viață a societăților în care domnesc condițiile modern de producție se anunță ca o enormă
acumulare de spectacole. Tot ce era trăit nemijlocit s-a exilat într-o re-prezentare. – Imaginile desprinse din fiecare aspect al vieții
fuzionează într-un flux comun în care unitatea vieții nu mai poate fi restabilită. Considerată parțial, realitatea se desfășoară în propria
unitate generală ca pseudo-lume aparte … Ca inversare concretă a vieții, spectacolul este mișcarea autonomă a non-viului. – […]
Spectacolul este perpetuarea inconștienței. El este propriul său produs și el însuși și-a impus regulile: este ceva pseudo-sacru. El arată
ce este: puterea separată dezvoltându-se în ea însăși … Orice comunitate și orice simț critic s-au dizolvat în timpul acestei mișcări”2.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Înțelegerea lumii (istorice) : cunoașterea de sine – a Sinelui. Arhetipuri. “Psihicul este punctual de sprijin al lumii și nu doar acea
mare condiție ca lumea în genere să poată exista; ci, dincolo de asta, psihicul semnifică o intervenție în ordinea existentă a naturii […]
Conștiința Eului apare dependentă de doi factori: în primul rând de condițiile conștiinței collective, respectiv sociale, iar în al doilea
rând de dominantele colective inconștiente. Acestea se descompun fenomenologic în două categorii, pe de-o parte, în sfera instinctelor,
pe de altă parte, în aceea a arhetipurilor. Prima reprezintă impulsurile naturale, ultima impulsurile care intră în conștiință ca Idei
generale … În situația în care conștiința subiectivă preferă reprezentările și opiniile conștiinței collective și se identifică cu ele,
conținuturile inconștientului colectiv [arhetipurile!] sunt refulate … Cu cât încărcătura conștiinței colective este mai mare, cu atât Eul
își pierde din importanța practică. El este cumva absorbit de opiniile și tendințele conștiinței colective și astfel apare omul masei care
este subjugate întotdeauna de un –ism [naționalism, socialism, comunism, consumerism etc]. – Eul își păstrează autonomia doar atunci
când nu se identifică cu unul dintre opușii săi [instinctele, arhetipurile], ci știe să păstreze echilibrul dintre ei. Ceea ce însă e posibil
doar dacă este conștient nu doar de unul dintre opușii săi, ci și de celălalt […] Starea de spirit [a individului] este amenințată de –ismele
dominante, care nu sunt altceva decât identitățile primejdioase dintre conștiința subiectivă și conștiința colectivă. O astfel de identitate
produce inevitabil o psihologie de masă. Spre a scăpa de o astfel de amenințare teribilă, conștiința subiectivă trebuie să evite
identificarea cu conștiința colectivă, recunoscându-și umbra, precum și existența și importanța arhetipurilor. Acestea din urmă
constituie o protecție eficientă împotriva supremației conștiinței sociale și a psihicului de masă […] Individul este [devine] suficient de
autonom pentru a recunoaște limitarea -ismului social … Arhetipurile există permanent și sunt eficiente, în sine nu pretend credință,
ci cunoașterea sensului lor. O conștiință pățită cunoaște urmările catastrofale pe care ignorarea arhetipurilor o are atât pentru individ,
cât și pentru societate … Nicăieri nu se [mai] cunosc aceste lucruri, cel mai puțin acolo unde înflorește –ismul, care reprezintă o
compensație inventată la pierderea legăturii cu realitatea sufletească. Masificarea sufletului care rezultă negreșit de-aici distruge
sensul Individului și astfel pe acela al culturii în genere”3.

1 Aurel Codoban, Imperiul comunicării, Idea, Cluj, p. 102-103. 90-91.
2
Guy Debord, Societatea spectacolului, Editura Rao, 2011
3
C. G. JUNG, Reflecții teoretice despre esența psihicului : OPERE COMPLETE 8, Editura Trei, 2013