Psihoterapia de familie- impactul asupra carierei si a vietii personale

Primul contact cu psihoterapia a fost in urma cu peste 15 ani in Cluj Napoca. In

acea perioada activam ca si medic rezident de psihiatrie pediadrica in cadrul Clinicii de
Psihiatrie pediatrica din Cluj Napoca. In perioada aceea exista in Cluj, in mediul
universitar medical , o deschidere extraordinara fata de psihoterapie si asta in special,
prin realizarile deosebite ale conferentiarului Lupu…., cu care, am avut onoarea sa
lucrez. In acest context, am inceput sa particip la cursuri de psihoterapie , iar primele
cursuri de psihoterapie de familie au fost in anul 2003. Pe parcursul anilor am avut mai
multi formatori – din Ungaria si Romania . Fiind psihiatru de copii, am intentionat sa ma
formez in psihoterapie cognitiv comportamentala si psihoterapie de familie.
Prin prisma formarii si acumularii de experienta medicala in cursul rezidentiatului
, initial mi-a fost greu sa inteleg de ce, de exemplu, fete tinere, fara sa aiba neaparat o
patologie somatica, aleg sa nu manance sau se sinucid. Asadar, am simtit ca doar
tratamentul medicamentos si explicatiile legate de psihopatologie nu sunt suficiente
pentru a intelege si ajuta aceste fete. Incepand cu formarea in psihoterapie de familie am
avut sansa de a gandi sistemic cazurile. Astfel, am reusit sa integrez intr-un context mai
larg pacientii care vin adusi de familie si care, de multe ori, exprima suferinta si
disfunctionalitatea familiei sau a celorlalti membrii ai sai. Totodata, am evaluat impactul
pe care il poate avea o boala reala a pacientului asupra functionarii familiei sale.
Anamaneza in psihiatrie face uneori apel la o gandire sistemica, referindu-se la
cauze multiple care pot duce la o tulburare. De exemplu, interactiuni intre membrii familiei,
antecedente patologice personale sau heredocolaterale, fenomene care au loc la scoala
(de exemplu bullying), impactul societatii (norme culturale, etice, morale) care pot fi
factori favorizanti sau determinant ai unor afectiuni psihice.
In cazurile de terapie de familie am folosit deseori genograma care are ajuta atat
prin adunarea informatiilor, cat si prin faptul ca familia poate vedea cu usurinta anumite
patternuri comportamentale cum ar fi consumul de alcool. In acceasi idee, in abordarea
cazurilor un rol foarte important il au evenimentele si comportamentele
intergenerationale, cu ar fi divorturi multiple , relatii disfunctionale la nivelul familiei de
origine. Adesea exista reguli diferite in ceea ce priveste educatia copiilor, care vin dinspre
familia mamei sau a tatalui si care sunt considerate implicite, fara a-si da seama ca
celalalt nu este de aco rd cu acestea sau pur si simplu nu le nu le cunoaste.
Terapia de familie imbunatateste comunicarea dintre membrii ei, comunicarea
adecvata- invata sa se asculte si sa fie ascultati. De multe ori comunicarea este
disfunctionala- vorbesc unul in locul celuilalt, raspund unul in locul celuilalt, isi asuma ca
pararea proprie este a intregii familii, fac judecati de valoare (critica) unul despre celalalt.
Ce am observant este ca spre sfarsitul terapiei, indiferent de obiectivul asumat, de obicei,
se imbunatateste comunicarea si astfel, membrii familiei invata sa se asculte unul pe
celalat, stiu ca fiecare are timp sa vorbeasca si sa fie ascultat, se cunosc mai bine unii pe
altii. De multe ori dupa incheierea psihoterapiei folosesc timpul pe care il aveau pt
psihoterapie pentru a face activitati in comun. In cadrul terapiei de cuplu mi-a fost de
mare ajutor teoria atasamentului pentru a intelege cuplul conflictual in care unul dintre ei
avea atasament anxios evitant iar celalalt atasament anxios supraimplicat. Este vorba de
persoana cu atasament anxios evitant care evita discutiile, fuge de confruntare iar celalalt
este nemultumit de partener, foarte critic si suspicios din cauza evitarii. Aceste tipuri de
atasament au radacini in relatiile din copilarie.
In sesiunile de autocunoastere am ajuns sa inteleg mai bine care au fost relatiile
din familia mea, care au fost conflictele si cum s-au solutionat, care au fost realizarile,
care sunt trasaturile valorizate si care nu sunt; am aflat mai multe lucruri despre parintii
mei si bunici facand genograma si statuia familiei. De asemenea am aflat mai multe lucruri
despre mine care mi-au dat stabilitate.
Faptul ca am fost in supervizare cu anumite cazuri m-a ajutat sa vad diferite
perspective, sa reusesc sa imi fac un plan de lucru, chiar si acolo unde mi se parea ca
m-am blocat si nu mai aveam ce sa lucrez, chiar daca pacientul dupa un an si jumatate
dorea sa vina in continuare, obiectivul fiind neatins. Am invatat sa fac sedinte de
reevaluare a obiectivului si ceea ce am realizat pana atunci, ce urmeaza sa facem in
continuare la aproximativ 6-7 sedinte, fiind vorba de cazuri individuale, dar abordate
sistemic. Unul din aceste cazuri a fost al unei mame adoptate care a aflat la varsta de 10
ani acest lucru, fiind casatorita cu 2 fete la varsta adolescentei, cu mari probleme de
atasament si de incredere, in conflict cu sotul ei, cele mai multe certuri fiind provocate de
ea. Cateodata pasii sunt mici si schimbarile apar, dar sunt minore si trebuie mereu
sustinuta persoana 90% si 10% confruntata cu realitatea. A durat mai mult de o jumatate
de an pana a reusit sa vada care este contributia ei la conflicte.
In alt caz o mama cu o tulburare hipocondriaca, casnica (ca profesie fiind
profesoara, dar nu a mai putut profesa din cauza bolii ) isi acuza sotul pentru diferite
lucruri unele de care era responsabil, altele exagerate, fiind destul de ineficienta si cu
fetita de 9 ani. A fost dificil pentru mine pentru ca initial am crezut in varianta pe care mi-
a prezentat-o, dar cand sotul s-a imbolnavit (cancer la tiroida), atitudinea ei a fost total
neadecvata, in sensul ca el oricum se descurca si face el cumva sa se vindece, spre
deosebire de ea care e foarte bolnava (am lucrat mult si pe psihoeducatie in hipocondrie,
sustinere si confruntare cu realitatea ). Dar, pe langa frica de boala, isi folosea simptomul
pentru a obtine avantaje- a fi in centrul atentiei, compatimita, a evita relatii sexuale cu
sotul. A fost greu sa nu reactionez, ci sa o confrunt cu realitatea in care sotul avea nevoie
de ajutor. A reusit sa il ajute desi prima data a vrut sa plece cu fetita de acasa pentru a
nu fi iradiate, sotul urmand tratament cu iod radioactiv (3 zile), a trimis doar fetita de
acasa.
In aceste cazuri supervizarea m-a ajutat foarte mult, fiind cazuri in care nu exista
un insight real al problemelor. Astfel, am descoperit pe parcurs ca lucrurile nu erau asa
cum au fost prezentate, iar tendinta mea a fost sa am incredere in ceea ce imi spunea
pacienta (stereotipul meu, si poate al societatii fiind ca sotul/ barbatul este agresiv).
Acesta a inceput sa fie agresiv verbal, adica spunea ca se preface ca este bolnava si ca
el s-a saturat sa fie singurul care lucreaza, dar dupa cativa ani de la inceputul casatoriei.
Ce m-a ajutat iarasi a fost faptul ca persoanele dintr-un cuplu, de obicei, sunt la acelasi
nivel de maturizare- pentru a nu lua partea unuia sau altuia din cuplu.
O alta idee a fost ca fiecare pacient si familie are resurse pentru a-si rezolva
problemele si daca nu doresc sa rezolve o situatie in prezent, acest lucru nu inseamna
ca nu vor face acest lucru in viitor, sau, chiar daca eu consider ca ar mai fi lucruri de
rezolvat odata ce obiectivul initial a fost indeplinit, ei hotarasc daca sa continue sau nu in
alta directie. Faptul ca au reusit inseamna ca vor putea pe viitor sa rezolve si alte
probleme. Acest lucru l-am aflat de la sedintele de follow-up.
 In alt caz am avut un cuplu care a venit pentru a vedea daca sa ia sau nu hotararea
de a divorta. Am stabilit 6 sedinte, iar la sfarsit doamna a luat hotararea de a divorta. Pe
parcursul sedintelor a fost si o separare fizica de 2 saptamani, in care au locuit fiecare in
alta parte. Am facut genograma si istoria cuplului cu toate problemele prin care au trecut.
Conflictele erau foarte mari, domnul chemand salvarea pentru ca doamna il ameninta cu
cutitul. Divortul si relatia ulterioara au fost amiabile. Au spus ca psihoterapia i-a ajutat sa
se inteleaga de ce au procedat fiecare in anumite situatii cum au procedat, dar nu ar dori
sa ramana in relatie.
Un alt caz, a fost a unei doamne divortate cu un copil, intr-o relatie cu un barbat
cu familie (nu s-a pus problema unui divort, sau promisiuni de casatorie din partea
acestuia) a venit in psihoterapie pentru a se hotara daca sa intrerupa sau nu relatia. Am
stabilit 6 sedinte , dupa care a hotarat ca doreste deocamdata sa continue aceasta relatie.
Am stabilit dezavantajele si avantajele acestei relatii, cum o afecteaza si cum ii afecteaza
pe ceilalti participanti, mai ales familia ei. Alta pacienta in relatie de acest tip, dar care nu
a fost casatorita niciodata si la care partenerul initial i-a spus ca doreste sa divorteze,
ulterior spunand ca nu mai poate pentru ca are copii, a decis la un moment dat sa rupa
relatia, avand ulterior o relatie ce dureaza d eja de catava ani. A venit si cu actualul
partener intr-o sedinta si a spus ca a ajutat-o mult sa se decida discutiile din acea sedinta
in care l-a ascultat pe fostul partener.
Intrebarile circulare m-au ajutat prin faptul ca fiecare membru al familiei a vazut
ca celalat are alte idei, sau vede problema in alt fel, existand mai multe solutii. La ultima
sedinta de terapie de familie cu o familie cu 4 membrii- mama, tata, frate de 18 ani, sora
de 12 ani, punand intrebari despre cum vede fiecare problemele in familie, care este rolul
fiecaruia in familie si rolurile celorlalti am avut surpriza placuta sa vad ca sora mai mica
pune in fata tuturor o imagine destul de clara a familiei, definind problemele in alti termeni
decat ca fiul este „ oaia neagra a familiei ”, aducand un echilibru, pe care , in sedinta
anterioara doar cu mama, tata si fiul era greu de imaginat a fi obtinut.
Un alt lucru important din terapia familiei care m-a influentat in evaluarea cazurilor
si in diagnostic a fost structurarea familiei, cu granite, subsistemele familiei- parinti, copii,
ierarhii care de multe ori nu sunt respectate existand copii parentificati, sau in alte cazuri
triangulare. Copiii parentificati par mai maturi decat varsta lor, cu mai multe
responsabilitati decat ar fi normale pentru varsta lor, fiind pusi in situatii care ii depasesc.
Sunt mai independenti, dar pentru ca nu stiu sa ceara ajutorul de la cei din jur sau nu il
primesc, ajung deseori in cabinetul de psihiatrie cu patologie anxioasa , depresiva sau
tulburari de comportament. Ce este interesant ca pe masura ce ierarhiile in familie sunt
restabilite, parintii isi asuma deciziile in familie si pentru copil, tinanad cont de varsta
copilului, copilul de multe ori revine la varsta fiziologica, fiind mai relaxat, mai vesel si
chiar cu fizionomia mai tanara.
Am participat in perioada 2006-2009 la un proiect in cadrul caruia am lucrat ca si
psihiatru cu agresorii familiali, majoritatea cazurilor fiind trimise de politie. Am avut o
experinta interesanta lucrand in echipa cu asistent social, psiholog si jurist. Aceasta
activitate a coincis si cu tema doctoratului meu, profilul de personalitate al agresorului
familial.
In 2010 – 2014 am lucrat la Salvati Copiii Tg.-Mures in cadrul Centrului de
Consiliere Pentru Parinti, unde iarasi munca in echipa a fost foarte importanta, am obtinut
rezultate bune eu lucrand in special pe terapie de familie si cognitiv comportamentala.
Din aceasta experienta si din rezidentiatul pe care l-am facut la Cluj Napoca, am vazut
cat de importanta este munca in echipa si faptul ca fiecare are atributii clar stabilite. Ar fi
interesanta si o abordare sistemica a clinicilor de stat pentru a functiona mai bine si fara
prejudecati de genul psihologul vazut ca fiind fara importanta, sau asimilat la nivelul
asistentei medicale, care are alt rol. Pare sa existe in multe locuri o confuzie de roluri si
de ierarhie care duce la disfunctionalitati.
Eu am avut cazuri individuale in care am folosit mai mult tehnici din terapie de
familie, cazuri in care am folosit mai mult terapie cognitiv- comportamentala precum si
cazuri de familii, cupluri in terapie de familie. Impresia mea este ca implicand toti membrii
familiei viteza cu care se lucreaza este mult mai mare, chiar daca efortul terapeutui de a
urmari toate interactiunile este mai mare, sau daca sedintele au loc la 2 saptamani,
insight-urile asupra problemelor sunt mult mai evidente si mi se pare dragut atunci cand
sunt aduse clarificari de unii membrii mici ai familiei, despre care adultii cred ca nici nu
stiu ce se intampla in cadrul familiei. Am constat ca unii copii sunt foarte buni observatori
si de multe ori contributiile aduse de ei deschid perspective neobisnuite (prin desen, prin
statuia familiei).
 Din punct de vedere personal mi se pare ca sunt foarte norocoasa ca am inceput
formarea prima data in terapie de familie, chiar daca in primii ani de rezidentiat accentul
se punea oarecum pe terapie cognitiv comortamentala si hipnoza, pentru ca ma ajuta sa
am o alta perspectiva atat asupra pacientilor care vin la mine cat si asupra vietii personale
cu etapele ei, cu pragurile, cu rolurile ei pe care pot sa le depasesc, nu mai usor, dar
poate cu un pic de intelepciune sau detasare fata de lucrurile mai putin importante (sau
asa imi place mie sa cred), pe care nu le-as fi avut daca nu urmam aceasta formare. Daca
am dorit sa schimb ceva la mine , schimbarea obiceiurilor necesita timp si efort, ceea ce
este valabil si in cazul pacientilor. Sunt norocoasa si pentru faptul ca am avut mai multi
formatori cu stiluri diferite, dar de la fiecare am avut de invatat ceva . Am avut mai multi
colegi cu care m-am imprietenit si ne-am sustinut in momente emotionante si grele, iar
legatura dureaza peste ani, chiar daca nu ne intalnim in viata de zi cu zi este o bucurie
cand ne revedem.
Am vazut in sedintele de autocunoastere cat de greu este sa vorbesti despre
problemele personale, iar noi le cerem pacientilor sa fie deschisi, atenti, sa raspunda la
toate intrebarile si acest lucru sa se intample in 40 de minute cel mult, in care trebuie sa
consultam si copilul. Chiar si dupa atatia ani sunt impresionata de povestile de viata ale
fiecarui participant si ale fiecarei familii pe care o intalnesc in psihoterapie .