Deasupra-mi crengi de arbori se întind, Crengi mari în flori de umbră mă cuprind Și vântul mișcă arborii-n grădină.
Dar prin fereastra ta eu stau privind
Cum tu te uiți cu ochii în lumină. Ai obosit, cu mâna ta cea fină În val de aur părul despletind.
L-ai aruncat pe umeri de ninsoare,
Desfaci visând pieptarul de la sân, Încet te-ardici și sufli-n lumânare...
Deasupră-mi stele tremură prin ramuri
În întuneric ochii mei rămân, Ș-alături luna bate trist în geamuri. Odă (în metru antic)
Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, Ochii mei nălţam visători la steaua Singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce... Pân-în fund băui voluptatea morţii Ne'ndurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i; Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări... Pot să mai re'nviu luminos din el ca Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă; Ca să pot muri liniştit, pe mine Mie redă-mă! Floare albastra
- Iar te-ai cufundat în stele Voi fi roșie ca mărul,
Și în nori și-n ceruri nalte? Mi-oi desface de-aur părul, De nu m-ai uita încalte, Să-ți astup cu dânsul gura. Sufletul vieții mele. De mi-i da o sărutare, În zadar râuri în soare Nime-n lume n-a s-o știe, Grămădești-n a ta gândire Căci va fi sub pălărie - Și câmpiile asire Ș-apoi cine treabă are! Și întunecata mare; Când prin crengi s-a fi ivit Piramidele-nvechite Luna-n noaptea cea de vară, Urcă-n cer vârful lor mare - Mi-i ținea de subsuoară, Nu căta în depărtare Te-oi ținea de după gât. Fericirea ta, iubite! Pe cărare-n bolți de frunze, Astfel zise mititica, Apucând spre sat în vale, Dulce netezindu-mi părul. Ne-om da sărutări pe cale, Ah! ea spuse adevărul; Dulci ca florile ascunse. Eu am râs, n-am zis nimica. Și sosind l-al porții prag, - Hai în codrul cu verdeață, Vom vorbi-n întunecime: Und-izvoare plâng în vale, Grija noastră n-aib-o nime, Stânca stă să se prăvale Cui ce-i pasă că-mi ești drag? În prăpastia măreață. Înc-o gură și dispare... Acolo-n ochi de pădure, Ca un stâlp eu stam în lună! Lângă balta cea senină Ce frumoasă, ce nebună Și sub trestia cea lină E albastra-mi, dulce floare! Vom ședea în foi de mure. .............. Și mi-i spune-atunci povești Și minciuni cu-a ta guriță, Și te-ai dus, dulce minune, Eu pe-un fir de romaniță Ș-a murit iubirea noastră - Voi cerca de mă iubești. Floare-albastră! floare-albastră!... Totuși este trist în lume! Și de-a soarelui căldură