Sunteți pe pagina 1din 11

VALORILE STILISTICE ALE TIMPURILOR VERBALE

PREZENTUL este forma verbală care dezvoltă registrul semantic cel mai bogat,
acoperind funcţional toate cele trei perspective temorale: trecut, prezent, viitor.

Prezentul narativ propune o perspectivă


sincronică, în care timpul narării şi timpul Omul se scoală, trezeşte copii, înhamă caii
evenimentelor narate se suprapun; timpul şi umblă de colo până colo prin curte
lecturii intră şi el în rezonanţă cu acest timp (M. Preda)
integrator, generând o temporalitate
coincidentă, în care se întâlnesc naratorul,
eroii şi lectorul;
- dinamizează acţiunea; induce lectorului
sentimentul participării directe la
evenimentele istorisite, creând iluzia că
acestea sunt relatate pe măsură ce se
desfăşoară;
- valori expresive: conferă un relief stilistic
deosebit situaţiei/evenimentului/experienţei
de cunoaştere surprinse în desfăşurare.
Prezentul istoric/dramatic – anulează Mihnea încalecă, calul său tropotă,
opoziţia categorială prezent-trecut prin Fuge ca vântul
actualizarea unor evenimente anterioare în (D. Bolintineanu)
prezentul naratorului şi, implicit, al
lectorului; Mircea însuşi mână-n luptă
- în alternanţă cu verbele la timpuri trecute, Vijelia-ngrozitoare,
produce imaginea de basorelief ce aduce Care vine ,vine, vine, calcă totul în picioare;
figura şi faptele eroului într-o clară lumină a (M. Eminescu)
prezentului, în contrast cu adversarii lui.
Prezentul etern/ atemporal- prin care Numai poetul,
timpul naraţiunii, timpul enunţării şi al Ca pasări ce zboară
receptării se înscriu într-un continuum Deasupra valurilor,
temporal, fără început şi fără sfârşit, Trece peste nemărgninirea timpului.
perceput din perspectiva cosmică sau (M. Eminescu)
metafizică;
- are rol de reliefare a unor categorii
filosofice, a unor concepte etice, estetice sau
cognitive, a unor valori umane considerate
atemporale.
Prezentul cosmic –are ca efect stilistic Vreme trece, vreme vine,
suspendarea opoziţiilor temporale, conferind Toate-s vechi şi nouă toate.
enunţurilor o valoare omnitemporală şi un (M. Eminescu)
grad mare de generalitate;
- este specific enunţurilor sentenţioase Psihologia arată că au o tendinţă de
autonome (proverbe, zicători, maxime, stabilizare strările sufleteşti repetate şi că,
aforisme), meditaţiile filosofice, cugetările menţinute cu voinţă, duc, la o adevărată
diverse asupra condiţiei umane, asupra nevroză. Orice iubire e ca un manoideism,
raportului om- lume, om-divinitate, fiinţă- voluntar la început, patologic pe urmă.
creatoare-creaţie. (C. Petrescu)

Prezentul liric realizează un decupaj în Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus


fluxul temporal continuu, exprimând Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
intensitatea trăirii într-o durată concentrată Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
- la nivel stilistic, prezentul liric accentuează Apele mării.
opoziţia între perspectivele temporale, (M. Eminescu)
valorizând clipa cea repede ce ni s-a dat , în
contrast cu trecutul sau viitorul
Prezentul evocativ/ al reprezentării De atâtea nopţi aud plângând,
ficţionale- are o valoare durativă ce propune Aud maria plângând...
o perspectivă a unui trecut care se deschide (G. Bacovia)
spre prezentul narării/ al rostirii lirice şi al
lecturării. Să ai noroc în viaţă, vorba Aurichii, asta e
tot. Unul se zbate de mic, învaţă, îşi umple
plămânul de oftică şi altuia îi pică
moştenirea de-a gata.
(G. Călinescu)
Prezentul anticipativ- impune o Aştept să îmi apună ziua
perspectivă orientată spre viitor; Şi zarea mea pleoapa să-şi închidă
- prezentul la modul indicativ exprimă mi-aştept amurgul, noaptea şi durerea,
certitudinea naratorului/ a eului liric şi să mi se-ntunece tot cerul
iminenţa evenimentelor, în vreme ce şi să răsară-n mine stelele.
prezentul conjunctivului creează un orizont (L. Blaga)
de aşteptare pe o coordonată a probabilităţii.
Prezentul iterativ- este exprimat prin verbe Prin întuneric bâjbâiesc prin casă,
cu sens iterativ sau prin verbe care primesc Şi cad, recad¸ şi nu mai tac din gură.
un asemenea conţinut semantic în contextul (G. Bacovia)
stilistic;
- valoarea stilistică iteratică rezidă în
figurarea existenţei ca succesiune de situaţii
repetabile, de cicluri închise, de acţiuni
repetitive.
IMPERFECTUL este timpul propriu literaturii de amintiri, timpul care înfăţişează
evenimentele trecute.

Imperfectul narativ/ evocativ operează o Boierii ...fără arme, cădeau făr-a se mai
dublă deschidere temporală: timpul împotrivi. Cei mai bătrâni mureau făcându-
naraţiunii este prelungit spre timpul şi cruce; mulţi însă din cei mai juni se
istorisirii şi spre cel al lecturii, iar prezentul apărau cu turbane... . Dacă vreunul apuca
scriitorului şi al cititorului se deschide spre vreo sabie, îşi vindea scump viaţa. (C.
referentul temporal trecut, spre Negruzzi)
contemporaneitatea evenimentelor şi a
eroilor;
- are o funcţie dinamic- evocativă; Iar Manoli sta,
- când este utilizat în poezie, imperfectul Nici că mai lucra,
impune planul referenţial al unei experienţe Ci mi se culca
ontologice sau gnoseologice progresive, ori Şi un vis visa... (Mănăstirea Argeşului)
perspectiva interioară a eului rostitor;
- în poezia populară- epică şi lirică- Era odată o capră care avea trei iezi. (I.
valoareaa expresivă este conferită, frecvent, Creangă)
de situarea într-o durată indeterminabilă,
specifică timpului baladesc, mitic; la final de
vers, verbele generează monorima.
Imperfectul descriptiv actualizează în Era frumoasă ca umbra unei idei,
imagini plastice o realitate trecută, situând-o a piele de copil mirosea spinarea ei (N.
într-o durată indeterminată; Stănescu)
- accentuează viziunea auctorială subiectivă
şi, în acelaşi timp, imprimă reprezentării
actualizatoare o perspectivă progresivă.
Imperfectul iterativ converteşte capacitate
specifică imperfectului de a prelungi durata Partea dezagreabilă era că urcam şi
acţiunii în posibilitatea de a exprima fluxul coboram fără să ştim de ce, iar asta nu se
temporal ca înlănţuire a duratelor circulare, comunica simplu de către cei îmbufnaţi şi
a situaţiilor repetabile; iniţiaţi sumar... Îmi repetam necontenit ca
- sugerează o dublă înscriere a fiinţei, într-un idiotizat: „N-aş fi crezut-o niciodată în stare
continuum temporal şi într-un tipar repetabil să facă asta” (C. Petrescu)
al existenţei.
Imperfectul oniric situează lumea narată Se făcea că era neapărat
într-un timp imaginar de grad secund; este Necesar s-ajungem pe muntele Ararat (L.
timpul la care se povestesc visele sau Dimov)
coşmarurile;
- funcţia stilistică este aceea de a institui un
plan al imaginarului oniric şi de a semnala
caracterul ireal al succesiunii de evenimente
sau de stări şi trări lirice.
Imperfectul anticipativ modifică aspectul Tu erai piatra, tu erai norocul,
imprfetiv , dezvoltând sensul de prezent şi tu erai vulturul, tu erai ora
ambiguizând relaţia dintre real şi ireal; din care-şi curmau asupră-ne zborul
devierea de la norma specifică uzului secundele dându-se tuturora. (N. Stănescu)
transformă acest timp într-un izvor de
misterioase tristeţi;
- se imaginează experienţe ipotetice; se
întemeiază lumi posibile.

PERFECTUL SIMPLU, mai puţin frecvent în lieratura comună, este în beletristică un


al doilea timp al narativităţii.

Perfectul simplu narativ exprimă o durată Se aplecă, luă în mâini un bulgăre şi-l
absolută, de mare concentrare epică, situând sfârâmă între degete cu o plăcere
prim-planul evenimentelor/ al momentelor înfricoşătoare.
relatate, al stărilor enunţate într-un trecut (L. Rebreanu)
recent, apropiat timpului narării;
- mişcarea construită de perfectul simplu Grâind aceste, el se repezi pe cal, ieşi călare
este rapidă şi fără durată; pe uşa cea spartă, se întoarse spre
- situarea în finalul textului în care pădure, ... apoi ieşi în drum şi slobozi calul
predomină alt timp narativ-imperfectul sau la vale, spre Moara cu Noroc. (I. Slavici)
prezentul- provoacă o schimbare de ritm
narativ, având rolul de accelerare bruscă a
relatării.
Perfectul simplu descriptiv presupune o Deodată se făcu rece şi începu să bată vântu
deviere expresivă de la caracterul prin ... Ploaia începu să cază în stropi mari,
excelenţă narativ al acestui timp verbal; tunetele începură să răsune de-a lungul văii
- funcţia dinamică specifică perfectului cu nişte zguduituri mai puternice şi tot mai
simplu conferă vivacitate imaginilor puternice.
descpriptive, oraganizând elementele într-o (I. Slavici)
succesiune alertă; descrierea de acest tip are
caracter livresc
MAI-MULT-CA-PERFECTUL s-ar putea numi stilul naraţiunii , adică acel mod de
prezentare a faptelor care pune viu în lumică succesiunea lor, legătura lor după
ordinea temporală.

Mai-mult-ca-perfectul încadrării- Numisem nunţii noastre – un burg,


cataforic situat în incipit, deschide seria de Slăvit cu ape-abia de curg. (I. Barbu)
evenimente prin evocarea unor circumstanţe
anterioare naraţiunii propriu-zise; schiţează
fundalul evenimentelor care urmează a fi
narate;
- este utilizat cu precădere în literatura
tradiţională;
-rolul stilistic este acela de a diferenţia
timpul diegetic- situat într-un trecut
îndepărtat- de timpul istorisirii şi al
receptării, creând o tensiune narativă prin
relaţia contrastivă între planul de adâncime
al relatării sintetice şi prim-planul
evenimenţial.
Mai-mult-ca-perfectul nartiv – anaforic o Tu ţi-ai strecurat cântecul în mine
întrerupe seria evenimentelor din prim- Într-o dup-amiază, când
planul nartaiv pentru a insera un enunţ/ o Fereastra sufletului zăvorâtă bine
secvenţă retrospectivă; Se deschisese-n vânt (T. Arghezi)
- valoarea expresivă este conferită de
întreruperea fluxului temporal, de o Împrejur întunericul se înăsprise încât
dislocare semnificatocă în ordinea înţepa ochii. (L. Rebreanu)
cronologică a evenimentelor, a situţiilor sau
a stărilor comunicate; interferenţa între mai-
mult- ca-perfectul şi timpuri ce exprimă
ulterioritatea creează acronia narativă

VIITORUL este timpul reprezentării unei lumi posibilile de tipul visului sau al viziunii,
care reduce diferenţa dintre categoriile real şi ireal.

Viitorul cu o funcţie narativă este o deviere


expresivă convenţionalizată, având ca punct Pleşuve moş, nu te speria
de referinţă prezentul enunţării pe care îl Că umbra ta n-are să vină,
prelungeşte într-o durată imaginară; Îi vom găsi pe undeva
- se află mai frecvent în textele poetice; O mai multiplă rădăcină. (L. Dimov)
- rolul stilistic principal este crearea unei
perspective vizionare, reprezentarea unui
plan interior al reveriei sau al dorinţei, al
anticipării profetice ori al presimţirilor Patru evanghelii scrie-vom despre căderea
neliniştite; referentul iluzoriu, proiectat ca frunzei în toamnă. (N. Stănescu)
potenţialitate sau ca realitate ficţională se
construieşte frecvent pe scenarii consacrate
(călătoria iniţiatică, visul de iubire, aspiraţia
spre ideal, confruntarea, apocalipsa etc);
- formele inversate , cu auxiliarul postpus
au rolul de a accentua stilistic planul
semnatic al verbului prin topica marcată
afectiv.
Viitorul colocvial (popular), diferenţiat la
nivelul graiurilor, are o mare frecvenţă la Eu am să scriu „Romanul adolescentului
nivelul limbii vorbite- stilul colocvial; miop”. Dar am să-l scriu ca un jurnal al
- valoarea expresivă rezidă în marea autorului, Cartea mea nu va fi un roman, ci
încărcătură afectivă, în conotaţii dubitative comentariu, not, schiţe pentru roman.
şi în aspectul modal care îl apropie de (M. Eliade)
conjunctiv; forma sa analtică mai complexă
decât a viitorului literar accentuează
componenta durativă şi o încarcă de un
coţinut sufletesc divers; în litertura cultă,
utilizarea acestei forme nu mai marchează
exclusiv registrul stilistic oral şi popular, ci
un registru liric, marcat subiectiv ori un
registru familiar, deliberal prozaic.
Viitorul anterior construieşte o succesiune Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult!
de secvenţe anticipative situând starea sau (M. Eminescu)
proiectate în viitor;
- oferă caracter livresc şi aparenţa de
vechime;
- valoarea stilistică este cea de exprimare a
incertitudinii locutorului sau a unei
posibilităţi dezirabile, nesigure ori
irealizabile.

PERFECTUL COMPUS fixează într-o perspectivă de anterioritate ireversibilă


încheierea implacabilă a unor procese situate în succesiune.

Perfectul compus înscrie evenimentele


narate, procesele, stările sau experienţele În noaptea asta, către zoi, a avut cel dintâi
liricie într-o durată trecută închisă, într-un semn, în vis, care a împuns-o în inimă şi-a
interval de timp anterior timpului enunţării; tulburat-o şi mai mult.(M. Sadoveanu)
- funcţia stilistică principală este aceea de a
crea un decupaj în fluxul dramei, delimitând
o secvenţă de temporalitate situată în
anterioritatea imediată a prezentului sau,
dimpotrivă, într-un trecut foarte îndepărtat
cum este cel al basmului;
- are rol de narare a unor evenimente
trecute itorisite în succesiune cronologică
sau are rol de evocare marcată de indici ai
subiectivităţii;
- altă funţie stilistică este delimitarea
planului naratorului de planul personajelor,
marcat subiectiv prin perfectul compus;
- situat în finalul textului/ al episodului
narativ poate avea rol rezumativ sau
conclusiv, reliefând astfel caracterul
ireversibil al evenimentelor.

VALORILE STILISTICE ALE MODURILOR VERBALE

MODUL INDICATIV imprimă un caracter obiectiv acţiunilor, proceselor, stărilor


pe care le exprimă;

- ca mod al enunţării unor fapte considerate reale şi a unor stări apreciate ca sigure,
indicativul apare în limbajul comun ca un model neutru din punct de vedere stilistic;

- în tecxtul literar, capacitatea de a exprima certitudinea locutorului în raport cu


obiectul enunţării, conferă referentului aparenţa unei realităţi validate în universul ficţional;

- valorile expresive ale indicativului sunt diferenţiate în funcţie de forma temporală


a verbului, fiecare dintre cele şapte timpuri ale indicativului având propriile valenţe
stilistice.
MODUL IMPERATIV instituie o relaţie de comunicare directă exprimând dorinţa sau
voinţa emiţătorului de a determina o acţiune ori de a o împierdica;

- valoarea stilistică a timpului verbal rezidă în capacitatea de exprimare a unor


atitudini şi trăiri subiective, printr-un dublu sistem de semnale: verbale şi paraverbale
(accentele afective, pauzele expresive, intonaţia specifică ordinului, ameninţări, ironia etc.);

- are rol de teatralizare şi în acelaşi timp de dinamizare a discursului personajelor;


alături de substantive/ adjective în vocativ reprezintă un indice al oralităţii stilului; în
limbajul popular, poate apărea fără referire la o persoane anume;

- prezenţa imperativului în textul liric semnalizează discursul dialogic sau


monologul adresat (care poate lua forma invoţiei retorice).

MODUL CONJUCTIV exprimă incertitudinea, ezitarea, aproximaţia, deliberaţia,


dorinţa, protestul, indignarea etc;

- valoarea expresivă este dată de mărcile afective pe care le exprimă în contextul


stilistic (atitudini şi trăiri subiective);

- în textul liric, modul conjunctiv reprezintă, deseori, o marcă textuală a unui plan al
imaginaţiei, având rolul de a semnaliza trecerea de la dimensiunea reală la cea ireală.

MODUL CONDIŢIONAL- OPTATIV dezvoltă, prin aceeaşi paradigmă verbală,


două valori modale: exprimare unei acţiuni dependente de o condiţie (explicită sau impicită)
şi exprimarea unei acţiuni realizabile/irealizabile, prezentată ca opţiune asumată; la timpul
perfect acţiunea este ireală;

- funcţiile stilistice sunt determinate de interfaţa valorilor morale şi de ambiguitatea


conotaţiilor subiective;

- în textul liric , modul verbal apare mai rar, având mai ales rol de a exprima o
situaţie ipotetică, o experienţă lirică imaginată.

MODUL INFINITIV este forma verbală cu trăsături duble, de timp verbal şi nominal;
numesc în chip abstract, general acţiunea, procesul sau starea;

- valoarea expresivă a infinitivului este generată de capacitatea lui de a marca


registre stilistice diferite, cu vacloare sentenţioasă, acest mod devine indice al registrului
gnomic, în timp ce valoarea livrească este specifică registrului stilistic cult; conservarea
valorii verbale a infinitivului lung semnalizează registrul stilistic arhaic sau registrul
popular, iar asocierea valorii imperative- care conferă un ton impersonal- marchează stilul
oficial;
- foarte rar folosită în limba actuală forma de perfect a infinitivului îndeplişte funcţia
stilistică de marcă a narativităţii prin instituirea succesiunii temporale.

MODUL GERUNZIU est singurul mod nepersonal care conservă conţinut dinamic
specific verbului, surprinzând o acţiune în desfăşurare, un proces, o stare durativă; înscrierea
acestora într-o temporalitate referire la momentul enunţării permite exprimarea oricărei
durate în funcţie de context;

- principala funcţie stilistică a gerunziului este , de a crea imagini artistice dinamice;


frecvent gerunziul determină circumstanţele acţiunii exprimate prin verb regent sau îi
adaugă acestuia o altă acţiune într-un ritm alert; antepus regentului, el poate avea o
funcţionalitate polivalentă, exprimând, în acelaşi timp temporalitatea şi cauzalitatea, ceea ce
creează ambiguitatea stilistică.

MODUL PARTICIUPIU reprezintă o acţiune încheiată sau rezultatul acesteia


implicând o valoare temporală trecută, cu efecte care persistă sau au încetat în momentul
enunţării;

- resursele expresive ale participiului cu valoare adjectivă se înscriu în sfera funcţiilor


stilistice de nivel semantic (epitet, metaforă, metonimie etc.); adjectivul participal poate
primi determinanţi circumstanţiali specifici verbului sau poate avea grade de specifice
adjectivelor, ceea ce îi conferă valenţe stilistice multiple;

MODUL SUPIN exprimă în chip general, abstract, acţiunea, procesul sau starea văzute
ca potenţialitate;

- valoarea expresivă a supinului care îşi menţine statutul verbal este, mai ales, cea
de epitet sau, mai rar actualizată, valoarea metaforică.

- în textul literar, poate supramarca inserţiile nonartistice, decupajele cu valoare


documentară menite să amplifice efectul de real.