UNIVERSITATEA ,,AL.

IOAN CUZA”, IAȘI

FACULTATEA DE DREPT

Protecția naturii în Uniunea Europeană

Prof.coordonator: Gheorghe Durac Realizator: Mandiuc Alina-

Gabriela
 Protecția naturii în Uniunea Europeană

Introducere

Lucrarea își propune să abordeze principalele reglementări legislative în domeniul

protecției cadrului natural al Uniunii Europene începând cu premisele istorice care au stat la
baza implementării lor și finalizând cu actualul cadrul legislativ, în continuă adaptare la
necesitățile ce se impun, oferind o imagine de ansamblu a mecanismelor, măsurilor și
obiectivelor ce stau la baza acestuia.

[1]
 1. Istoric

Fiecare etapă istorică, fiecare orânduire socială își pune amprenta specifică a naturii și
a ansamblului peisajului umanizat, ca urmare a modului diferit în care se desfășoară relațiile
omului cu natura. Caracteristicile epocii noastre sunt date de dezvoltarea tehnică, economică
și politică. Unul dintre aspectele de ansamblu este cel al omenirii ajunse într-un înaintat stadiu
de civilizație, care, prin puterile date de tehnica contemporană domină natura în manifestările
ei obișnuite, exceptând manifestările ei excepționale cum sunt cutremurile, erupțiile vulcanice
de amploare, uraganele de felul taifunurilor sau tornadelor, marile indundații.
Creșterea accentuată a populației, caracteristică esențială a epocii noastre, a făcut
necesară asigurarea unor cantități tot mai mari de produse agro-alimentare trecându-se rapid
de la o agricultură extensivă specifică secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea ,
la o agricultură intensivă de mare randament.
Pe de altă parte, industria a realizat, în ultima perioadă istorică, creșteri deosebit de
importante, având drept consecință necesitatea unui consum tot mai mare de combustibili și
de minereuri metalifere și nemetalifere, de lemn, etc. Producția de petrol a lumii, de exemplu
a crescut de 50 de ori mai mult față de începutul secolului trecut. La fel s-au intensificat în
timp exploatările de minereu de fier( de la 212,9 milioane de tone în 1973 la 788 milioane de
tone în 1977) , cele de cupru, de bauxită, etc. Toate aceste exploatări executate în galerii de
mină, dar în multe cazuri și la suprafață, cu adânci escavații și descopertări, cu înălțarea în
apropiere a unor mari halde, pe alocuri de dimensiunile unor coline pe care decenii de-a
rândul nu prinde niciun fel de vegetație, reprezintă semnătura industriei miniere din actuala
etapă a civilizației. La aceasta se adaugă exploatarea pe scară largă a rocilor de construcție, a
lemnului pădurilor, și implicit, sacrificarea faunei aflate pe locurile cu mai intense activități
economice, cu mai mare trafic al circulației, sub influențele covărșitoare ale marilor centre
urbane. Rezultatul acestor activități este degradarea echilibrului natural foarte înaintat pe
unele teritorii, în cuprinsul cărora specialiștii au putut vorbi de o ,,criză ecologică”1.
S-a evidențiat un interes acut în literatura de specialitate în abordarea unor probleme
ca modificările însemnate survenite în lumea animală și vegetală odată cu dispariția în
vremuri istorice a sute de specii de vețuitoare și despre restrângerea numerică a altora, ca cea
a defrișărilor masive produse în ultima vreme sau despre atacul masiv al savanelor sau

1
Constantin Cotigă, Protecția naturii, editura SITECH, Craiova, 2012, p.p 9-11

[2]
deșertificarea stepelor. De asemnea s-a pus accentul și pe extensiunea îngrijorătoare a
eroziunii solurilor, care scoate din circuitul productiv sute de mii de hectare de terenuri
odinioară recunoscute ca roditoare precum și pe poluarea râurilor și a lacurilor, chiar și a
apelor maritime de pe platformele litorare, pe poluarea atomosferei în orașele marilor
aglomerări industriale și a marilor orașe.
Legate de acestea, menționăm corelațiile de ordin antropic, una din marile probleme a
lumii de azi este menținerea stării de subdezvoltare a multor state. Problema noii ordini
economice internaționale nu și-a găsit încă rezolvarea pentru care militează numeroase state
în curs de dezvoltare. Urmarea scindării esre dezavantajoasă naturii la ambele extreme, în
țările dezvoltate, exploatarea până la degradare se datorează de cele mai multe ori goanei
după profituri cât mai mari a monopolurilor și socităților supranaționale, pe când în țările
subdezvoltate suprasolicitarea unor componente ale naturii se datorează de multe ori
acoperirii unor necesități vitale pentru populația în creștere.1 Și într-un caz și în altul se
manifestă restrângerea arealelor forestiere, a savanelor și apelor prin procesul numit
deșertificare, distrugerea sau restrângerea unor fundamente rare ale faunei, ruinarea sau
calcifierea solurilor din zonele de climă caldă. Degradarea naturii totuși, se propagă și pe alte
căi, prin noxele atmosferice datorate industriei și încărcării traficului auto-rutier, prin
impurificarea apelor cu chimicale și cu deversările din canalele orașelor, prin acumularea unor
enorme cantități de deșeuri menajere și industriale etc.
Problema subdezvoltării pe deoparte și a decalajelor față de țările dezvoltate pe de altă
parte se pune astfel cu acuitate, corelându-se cu instaurarea noii ordini economice
internaționale. În vederea unei bune echilibrări a mediului înconjurător în toate zonele țării s-
au făcut legiferări privitoare la protecția mediului înconjurător, la dezvoltarea fondului
forestier și la îmbunătățiri funciare. Toate acestea reprezintă granița unor înfăptuiri de
rațională gospodărire a naturii, paralel cu utilizarea intensivă a terenurilor și resurselor.
Acest fapt își pune amprenta îndeosebi pe componenta biotică care este cea mai fragilă
și determinantă pentru mediul înconjurător. Acesta nu a ajuns la înfățișarea lui actuală, apt de
a susține întreaga dezvoltare a civilizației umane decât prin acțiunea vețuitoarelor asupra
geosferelor biotice(scoarța terestră, apele, aerul). Componenta biotică este cea care reglează
înlănțuirea de interdependențe între geosfere luate pe ansamblu planetar ori pe teritorii
delimitate regional.

1
Idem, p.12

[3]
 Natura Terrei nu este doar o aglomerare întâmplătoare de elemente aflate în diferite
stări, ci o îmbinare în deplină ordine a raporturilor reciproce și într-o complexă structurare de
amănunt, care reprezintă un echilibru rar întâlnit în Univers, tocmai de aceea fiind deosebit de
valoroasă. Suprimarea sau degradarea unui cât de mic element din alcătuirea acestui ansamblu
aflat într-un echilibru dinamic, datorită evoluției naturale a ansamblului, atrage după sine
schimbări în lanț în celălalte componente cu care se află în strânse legături; aceasta este
rezultanta unor dereglări ireparabile pe anumite spații. Zăcăminte minerale formate în
milioane de ani sunt epuizate prin exploatarea doar în câteva decenii. Atmosfera și apele cu
tot volumul lor de mari dimensiuni sunt infectate pe alocuri până la a dăuna dacă mai sunt
folosite. Numeroase specii de animale și chiar de plante au fost masacrate, dispărând pentru
totdeauna.1
Deteriorarea naturii, foarte înaintată pe anumite zone a ajuns să îngrijoreze largi
cercuri de specialiști și chiar guvernele țărilor.
Problematica de mediu își are originea în perioada arhaică – începând cu epcoa
comunei primitive – când s-au format primele norme de drept nescrise, referitoare la
activitățile de satisfacere a nevoilor de trai: vânatul, pescuitul, protecția focului, apărarea
împotriva atacurilor animalelor sălbatice. Din natură omul și-a procurat tot ce îi era necesar
traiului folosindu-se de resursele naturale și tot în natură deversa ceea ce nu îi mai era
folositor.
Începând cu secolul al XII-lea țările europene au elaborat reglementări privind
protejarea mediului natural, în special al pădurilor. De exemplu, în Franța, a fost creată o
administrație a apelor și pădurilor. În paralel, problemelor legate de faună și pădure li s-au
mai adăugat, în unele zone și cele legate de praf și fum ca factori poluatori.2
Toate aceste încercări erau doar într-o fază incipientă și cu efecte limitate. Dreptul
trebuia să se pregătească pentru noile forme, moderne, de poluare pe care le general revoluția
industrială.
Caracterul global al problemelor ecologice au condus la creșterea rapidă a rolului
reglementărilor din domeniul dreptului mediului, atât la nivel național, dar mai ales la nivelul
Uniunii Europene și internațional. Problemele cu care se confruntă mediul nu pot fi rezolvate
prin acțiunea unui singur stat, singura șansă de a le soluționa constând în colaborarea și

1
Idem, p.p.13-14
2
Angelica Cobzaru, Principiile dreptului european al mediului, editura Universul Juridic, București, 2012, pp.90-
91

[4]
schimbul de experiență și de știință la nivel internațional, respectiv european( pentru statele
membre UE).
Dată fiind amploarea problemelor ecologice care depășesc granițele unei singure țări s-
au impus cu strigență măsuri și acțiuni convergente, coerente la nivelul Uniunii Europene și la
nivel internațional îndreptate în sensul de a opri, diminiua sau chiar înlătura factorii de risc,
efectele negative ale acțiunilor nesăbuite care au condus la pierderea echilibrului natural.
Anul 1960 este un moment de referință în evoluția problematicii de mediu, deoarce
atunci se recunoaște în mod oficial ,,criza ecologică” Reacția statelor a fost promptă, fapt
demonstrat de organizarea unor conferințe de mare anvergură la nivel internațional, care au
avut ca preocupare mediul și starea de degradare a acestuia.1
Este vorba de Conferința de la Stockholm din anul 1972 și de Conferința de la Rio de
Janeiro din 1992, care au avut în prim-planul discuțiilor problemele majore ale mediului la
nivel mondial. Aceste două conferințe au marele merit că în cadrul documentelor adoptate au
fost enunțate principiile politicii de mediu globale, după care omenirea trebuie să se conducă
în relațiile interumane și în relațiile dintre om și mediu.2
Declarația de la Stockholm prevede o serie de principii, relevante pentru tema
abordată sunt principiile 2-7 care reprezintă și conținutul documentului și precizează faptul că
resursele naturale ale globului nu sunt numai petrolul și mineralele, ci și apa, aerul, pământul,
fauna și flora, precum și eșantioanele reprezentative ale ecosistemelor naturale ce trebuie
prezervate în interesul generațiilor prezente și viitoare . În aces sens omul are
responsabilitatea de a salva patrimoniul constituit din floră și faună, precum și habitatul lor,
resursele renovabile trebuie să poată salvgarda capacitatea lor de a se reconstitui și resursele
nerenovabile nu trebuie epuizate, necesitatea unei gestiuni rezonabile, etc. Totodată,
principiile 21-26 consacră dispoziții referitoare la cooperarea internațională și stabilesc
dreptul suveran al statelor de a exploata propriile resurse potrivit politicii lor ecologice și
îndatorirea de a face astfel încât activitățile exercitate în limitele jurisdicției lor naționale ori
sub controlul lor să nu cauzeze pagube mediului altor state ori în regiuni nesupuse vreunei
jurisdicții naționale, obligația statelor de a coopera pentru dezvoltarea dreptului internațional
în ceea ce privește responsabilitatea și indemnizarea victimelor poluării și a altor daune
ecologice produse în afara frontierelor lor, cooperarea pentru protejarea și ameliorarea
mediului.3

1
Idem
2
Idem
3
idem

[5]
 Ulterior, în domeniul conservării naturii au mai fost adoptate o serie de convenții cu
vocație mondială precum, Convenția de la Ramsar din 2 februarie 1971 asupra zonelor
umede; Convenția din 16 noiembrie 1972 asupra protecției patrimoniului mondial, cultural și
natural, Convenția de la Bonn din 23 iunie 1979 asupra conservării speciilor migratoare
aparținând faunei sălbatice.
Și la nivelul Uniunii Europene s-au realizat mulți pași în direcția protecției mediului.
De o importanță reală pentru problematica de mediu a fost adoptarea Actului Final al
Conferinței de la Helsinki din 1 august 1975 care a consacrat un întreg capitol problemelor
cooperării contintale în materie de mediu.
Conferinţa de la Rio s-a desfăşurat în două etape, la prima etapă participând miniştrii
mediului, reprezentanţi ai altor organisme similare şi reprezentanţi ai altor instituţii,
organisme şi programe specializate ale ONU, reprezentanţii unor organisme
interguvernamentale şi neguvernamentale din 181 de state, iar a doua etapă fiind intitulată
Earth Summit. În cadrul acestei conferinţe au fost, de asemenea, adoptate mai multe
documente, dintre care cel mai important este Declaraţia de principii numită şi „Carta
Pământului”. Aici sunt enunţate principiile după care omenirea trebuie să se conducă în
relaţiile interumane, precum şi în cele dintre om şi natură. Acest document a fost menit să
asigure prelungirea Conferinţei de la Stockholm şi a avut ca scop pregătirea acordurilor
internaţionale care să protejeze sistemul mondial al mediului, prin parteneriat mondial, cu noi
nivele de cooperare în sectoare cheie ale economiei. În cadrul acestei conferințe printre alte
acte adoptate se numără și Convenţia privind diversitatea biologică care prevede măsurile ce
trebuie luate pentru protejarea ecosistemelor şi a diverselor forme de viaţă. Statele semnatare
s-au angajat să stabilească zone protejate, să integreze problemele biologice în sistemele de
dezvoltare pe plan naţional şi să asigure întregii comunităţi umane avantajele ce decurg din
utilizarea resurselor genetice, inclusiv asigurarea transferului de tehnologii biologice de la
ţările dezvoltate spre cele în curs de dezvoltare și de asemenea, Declaraţia de principii
privind conservarea şi exploatarea pădurilor, care se dorea a fi o convenţie, dar, datorită
imposibilităţii realizării unui acord, a rămas doar o declaraţie de principii.

2. Definiție și principalele izvoare

[6]
 Natura este sistemul nostru de menținere a vieții , de care trebuie să avem grijă.
Apa, aerul, habitatele naturale și speciile pe care acestea le adăpostesc sunt resurse comune pe
care le protejăm cu ajutorul standardelor comune.
Europa depune eforturi pentru a menține aceste resurse naturale și pentru a stopa
declinul speciilor și habitatelor pe cale de dispariție.
La nivel juridc, prin protecția naturii, așa cum reiese din definiția ,,mediului” ca obiect
de protecție juridică, regăsită în reglementări legislative (” ansamblul de condiții și elemente
naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate
stratele atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele
naturale în interancțiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori
materiale și spirituale, calitatea vieții și condițiile care pot influența bunăstarea și sănătatea
omului ”.1) se înțelege protejarea resurselor naturale biotice și abiotice cum sunt aerul, apele,
solul, clima, fauna și flora și habitatul acestora.2
Prin resurse naturale se înțelege totalitatea elementelor naturale ale mediului ce se pot
folosi în activitatea umană: resurse neregenerabile- minerale, combustibili fosili, regenerabil-
apă, aer, sol, floră, faună sălbatică, inclusiv inepuizabile- energia solară, eoliană, geotermală
și energia valurilor.3
Când în 1951, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxembourg și Franța au fondat
Comunitatea Europeanî a Cărbunelui și Oțelului, centrul de interes era împiedicarea unui alt
război în Europa. Mai târziu, în 1957, când aceleași state au pus piatra de temelie a
Comunității Economice Europene (CEE), reconstrucția în Europa era principală problemă.
Nici în Europa, nici în restul lumii, protecția mediului nu era o preocupare la acea vreme. De
aceea tratatele ce stau la baza Comunității Europene nu oferă nicio bază legală pentru
activitățile Comunității în domeniul politicii de mediu. 4
Confruntarea cu poluarea, în creștere rapidă, în statele membre au fost adoptate măsuri la
scară națională. Fiind un fenomen transfrontalier, poluarea nu putea fi combătută în mod
eficace doar în limitele frontierelor naționale. În plus, unele măsuri adoptate de statele
membre împiedicau libera circulație a mărfurilor în cadrul pieții comune. Ca urmare, apelurile
și presiunile pentru acțiuni comune în favoarea mediului s-au multiplicat. În 1972, la puțin
timp după prima Conferință ONU asupra mediului, Comisia Europeană a propus elaborarea

1
OUG nr.195/2005, aprobată prin Legea 265/2006, articolul 1.
2
Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, ed.a IV-a, revăzută și adăugită, editura Universul Juridic,
București, 2010, p.46
3
OUG nr.195/2005
4
Mirela Bulgaru, Protecția mediului înconjurător în Uniunea Europeană, editura PIM, Iași, 2011, p.5

[7]
unui program de acțiune în acest domeniu. La începutul anilor 70, au fost recunoscute
necesitatea și legitimitatea unei politici comune în domeniul mediului. Cu timpul se va
dezvolta progresiv dreptul comunitar al mediului, care cuprinde în prezent peste 200 de
directive și regulamente.1
Ele privesc în special, protecția apelor, calitatea aerului, protecției florei și faunei, zgomotul,
eliminarea deșeurilor. Legislația mediului prezintă o caracteristică, particulară, anume ea ține
seama de aspectele economice. Actul Unic European atribuie în mod explicit Comunității
Europene competențe în domeniul politicii mediului. Astfel, el va oferi o bază juridică
formală acelui ansamblu crescând de reglementări asupra mediului, fixând trei obiective
prioritare politicii comunitare: protecția mediului, sănătatea umană, utilizarea prudentă ți
rațională a resurselor naturale.
Tratatul asupra Uniunii Europene (1992) a stabilit în mod formal conceptul dezvoltării
durabile în legislația europeană. Patru ani mai târziu, tratatul de la Amsterdam a făcut din
dezvoltarea durabilă un obiectiv proimordial al Uniunii Europene. Dezvoltarea viitoare a
Uniunii Europene trebuie să se fondeze pe principiul dezvoltării durabile și pe un nivel înalt
de protecție a mediului. Mediul trebuie să fie integrat în definirea și punerea în aplicare a
tuturor politicilor economice și sociale ale Uniunii, inclusiv comerț, industrie, energie,
agricultură, transport și turism.2
Din anul 1973 și până în prezent, în cadrul CEE au fost elaborate și adoptate 6 programe de
acțiune în 1973,1977,1983, 1987, 2002, prin acestea stabilindu-se un calendar de acțiuni
specifice privind protecția și ameliorarea mediului. Primul program adoptat în noiembrie
1973 definea principiile de bază și obiectivele fundamentale ale politicii comunitare în
domeniul mediului și identifica acțiunile generale de realizat. Al doilea program ( 1977-1981)
continuă și particularizează acțiunile generale stabilite anterior. Primele două programe de
acțiune au fost axate, în special, asupra căutării de răspunsuri imediate la probleme grave
ridicate de plouare. Al treilea program (1983-1986) a stabilit, pentru prima dată, prioritățile
acțiunii comunitare în domeniu și a introdus un anumit număr de noi concepte. Prioritatea a
trecut de la controlul poluării la prevenirea acesteia, iar protecția mediului a devenit o misiune
mai largă, înglobând și afectarea solului sau integrarea intereselor mediului în celălalte politici
comunitare, în scopul de a atinge ceea ce numim noi azi ,, dezvoltare durabilă”, Cel de-al
patrulea program, a urmărit să facă din protecția mediului un element esențial oricărie politici

1
Doina Udrescu, Legislație comunitară în domeniul mediului, editura Fundației Universitare ,,Dunărea de Jos”,
Galați, 2008, p.7
2
Ibidem, p.8

[8]
comunitare economice și sociale. Acesta conținea și o declarație relativă la necesitatea de a
urmări o abordare mai integratoare în materie de control și reducere a poluării în scopul de a
evita transferul poluării dintr-o regiune în alta. Patru tipuri de activitate au fost considerate
prioritare: aplicarea completă și eficace a legislației comunitare în vigoare, controlul
impactului asupra mediului a tuturor substanțelor și surselor de poluare; un acces mai bun la
informare pentru public și o mai bună difuzare a informației; crearea de locuri de muncă în
domeniu. Multe dintre ideile menționate în cel de-al patrulea program au fost reluate și în cel
de-al cincilea program de acțiune( 1993-2000) intitulat în mod sugestiv ,, Către o dezvoltare
durabil”, programul abordează într-o manieră specifică numeroase probleme de mediu:
modificările climatice, poluarea aerului, diminuarea resurselor de apă, deteriorarea mediului
urban, deșeurile, etc. Programul reprezintă o cotitură în existența UE, comparabilă doar cu
realizarea pieții interne în anii 1980, reconcilierea între problema mediului și dezvoltarea
fiind miza principală căreia Comunitatea trebuie să-i facă față în actualul deceniu, datorită
importanței problemei la scara întregii planete.1
Cel de-al șaselea program de acțiune intitulat ,,Mediul 2010, vitorul nostru, alegerea noastră”,
adoptat în 2002 este perceput ca un instrument sectorial. Documentul prevede că toate
politicile economice trebuie să conveargă cu respectarea priorităților definite: lupta împotriva
schimbărilor climatice, protecția naturii, conservarea biodiversității, legătura mediu/sănătate,
utilizarea durabilă a resurselor naturale și gestiunea durabilă a deșeurilor.2 Programul este
consecința procesului de evaluare globală a rezultatelor programelor și stabilește prioritățile
de mediu pe parcursul decadei 2001-2010, identificânduse 4 mari arii de prioritate ce definesc
direcțiile de acțiune ale politicii de mediu: schimbarea climaterică și încălzirea globală, care
are ca obiectiv reducerea emisiei de gaze ce produc efectul de seră cu 8% față de nivelul
anului 1990( conform Protocolului de la Kyoto); protecția naturii și a biodiversitatea – are ca
obiectiv îndepărtarea amenințărilor la adresa speciilor pe cale de dispariție și a mediilor de
viață; sănătate în raport cu mediul – are drept obiectiv asigurarea unui mediu care să nu aibă
un impact semnificativ sau să nu fie riscant pentru sănătatea umană; conservarea resurselor
naturale și gestionarea deșeurilor – care are ca obiectiv creșterea gradului de reciclare a
deșeurilor și de prevenire a producerii acestora. Aceste arii prioritare sunt completate cu un
set de măsuri care duc la realizarea obiectivelor lor.
Unii autori susțin în doctrina franceză că valoarea juridică a acestor programe este
redusă, iar funcția lor este prioritar politică. Ele servesc doar ca bază în adoptarea ulterioară a

1
Ibidem, p.p 11-12
2
Angelica Cobzaru, op.cit., p.72

[9]
deciziilor juridice. Rezoluțiile care au stat la baza acestor programe nu au făcut obiectul
consultării Parlamentului European. Tratatul de la Maastricht a pus capăt unei asemenea
situații.1
În prezent, UE a elaborat o legislație menită să conserve capitalul natural al acesteia și
să garanteze că el rămâne viabil pentru generațiile viitoare. Avem o directivă-cadru privind
apa potabilă (Directiva 2000/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23
octombrie 2000 de stabilire a unui cadru de politică comunitară în domeniul apei), o directivă-
cadru privind strategia pentru mediul marin(Directiva 2008/56/CE a Parlamentului European
și a Consiliului din 17 iunie 2008 de instituire a unui cadru de acțiune comunitară în domeniul
politicii privind mediul marin), o directivă privind calitatea aerului (,Directiva 2008/50/CE a
Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2008 privind calitatea aerului înconjurător
și un aer mai curat pentru Europa) care ne garantează că aerul rămâne curat și lipsit de
substanțe dăunătoare, precum și directive privind habitatele și păsările( Directivele
nr.92/43/CEE și 79/409/ CEE), care vizează în mod specific protejarea vieții sălbatice și a
spațiului de care are nevoie pentru a supraviețui.
Alte acte legislative acoperă domenii precum combaterea schimbărilor climatice, substanțele
chimice, emisiile din industrie și deșeurile. De asemenea, ele contribuie la conservarea și
protecția capitalului nostru natural.2

3. Protecția apei

Viața pe Pământ este dependentă de apă. Ca resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă și

limitată, apa reperezintă un element indispensabil pentru societate, materie primă pentru
activități productive, sursă de energie și cale de transport, fiind un factor determinant în
menținerea echilbrului ecologic, pentru existența vieții și înfăptuirea tuturor activităților
umane. Apa ca și energie, reprezintă o componentă esențială pentru viața și îndeletnicirile
umane, lipsa ei putând deveni în multe zone ale lumii, un factor de limitare a creșterii
economice.3

1
Mircea Duțu, Principii și insituții fundamentale de drept comunitar al mediului, Ed.Economică, București, 2005,
p.38
2
http://ec.europa.eu/environment/basics/natural-capital/index_ro.htm
3
Daniela Marinescu, op.cit., p.p. 158-159

[10]
 De-a lungul timpului, utilizarea apei a înregistrat o continuă intensificare și diversificare,
trecându-se de la folosirea apei pentru băut, satisfacerea cerințelor de igienă și a celorlalte
nevoi gospodărești, a pescuitului, la navigație și irigații, la folosirea ei în numeroase procese
tehnologice. Pe de altă parte, creșterea explozivă a populației, gradul înalt de urbanizare,
precum și apariția unor industrii noi mari consumatoare de apă și în același timp producătoare
de efecte adverse asupra apei și a mediului înconjurător în general, au determinat apariția și
accentuarea fenomenului dublu, cunoscut sub denumirea de ,,secătuire și poluare a apelor ”,
fenomen cu care se înfruntă lumea de azi.1
Împreună cu aspectul pur cantitativ, folosirea apei implică alterarea calităților sale
fundamentale, poluarea ei. Poluarea nu este specifică unei țări sau alteia ci este un fenomen de
răspândire generală, cea mai importantă diferență constând în coeficentul de poluare. Poluarea
apei este produsă de cel puțin cinci categorii de poluanți rezultați din diferite activități umane:
de natură fizică, chimică, biologică, bacteriologică și radioactivă. Principalii agenți fizici cu
rol în poluarea apelor sunt reprezentați, în mare parte, de subsnațele radioactive și de apele
termale, proveniți din procesele de răcire tehnologică a diferitelor agregate industriale. Sursele
de contaminare radioactivă care ajung în apă o dată cu ploaia, apele folosite la uzinile
atomice, deșeurile atomice, etc. Poluarea termică apare în urma deversării în apă a lichidelor
calde care au servit la răcirea instalațiilor industriale sau a centralelor termoelectrice ori
atomoelectrice. Poluarea chimică se produce prin infestarea cu plumb, mercur, azot,
hidrocarburi, detergenți și pesticide. Există de asemenea, poluanți biodegradabili care pot fi
metabolizați și neutralizați de flora și fauna acvatică și poluanți nebiodegradabili, care se
mențin ca atare în ape, acumulându-se în timp și poluanți termici2.
Evoluția fenomenelor de poluare a apei, a schimbărilor care au avut loc cu privire la
diversificarea surselor de poluare și gradul sporit de nocivitatea lor, au condus la o evoluție în
privința mijloacelor și metodelor juridice de combatere a acestei ,,boli” a civilizației
moderne.3
În acest sens, începând cu 1995, Uniunea Europeană a adoptat o abordare integrată a
managementului apelor pentru a promova o folosire durabilă a resurselor de apă și a asigura
coerența politicii în acest domeniu ( Comunicarea Comisiei COM(96)59). Prin această
comunicare, Comisia stabilește abordarea politicii privind protecția apei, stabilind ca
obiective: asigurarea furnizării de apă potabilă; asigurarea furnizării de apă potabilă sau

1
Idem
2
Idem
3
Idem

[11]
nepotabilă, care să îndeplinească cerințele economice, altele decât cele necesare consumlui
uman; protecția și conservarea mediului acvatic; limitarea dezastrelor naturale.
Această abordare a fost completată cu Directiva-cadru în domeniul politicii privind protecția
apei( Directiva nr.2000/60/CE), care stabilește cadrul de protecție a apelor interioare de
suprafață, a celor de adâncime și de coastă, având ca obiective prevenirea și reducerea
poluării, promovarea folosirii apelor durabile, protejarea mediului acvatic, îmbunătățirea
statutului ecosistemelor acvatice și diminuarea efectelor produse de inundații. O serie de
directive au fost adoptate pentru introducerea unor standarde de calitate a apei potabile(
Directiva 98/83/CE), a apelor de suprafață ( Directiva nr.75/440/CEE) sau a unor standarde de
măsurare și analiză a poluării apelor de suprafață( Directiva nr.79/869/CEE). Au fost stabiliți
parametrii minimi ai apelor destinate îmbăierii ( Directiva nr. 76/160/CEE), ai apelor uzate
(Directiva nr.91/271/CEE), ai apelor din crescătoriile piscicole ( Directivele nr.79/923/CEE și
78/659/CEE) și s-au limitat emisiile unor substanțe periculoase în apele de adâncime (
Directiva nr. 80/68/CEE).
Pentru reducerea poluării a fost întocmită o listă de substanțe pentru care se vor lua măsuri de
control al emisiilor și de stabilire a unor limite adminsibile ( Directiva nr. 2001/2455 CE). În
ceea ce privește poluarea apelor maritime a fost formulată o strategie de promovare a folosirii
durabile a mărilor și oceanelor și de conservare a ecosistemelor marine ( COM (2002)539)
întocmindu-se un cadru de cooperare între statele membre ( Decizia nr. 2850/2000/CE).1
Comunitatea Europeană este parte în diferite convenții internaționale, cum ar fi
Convenția de la Bracelona privind protejarea Mării Mediterane ( Deciziile nr.77/585/CEE,
81/420/CEE, 83/101/CEE și 84/132/CEE), Convenția de la Helsinki de protejarea a Mării
Baltice ( Deciziile nr.94/156/CEE) sau de protejarea a apelor transfrontaliere și a lacurilor
internaționale ( Decizia nr.95/308/CE), Conveția de la Paris de protejare a apelor Atlanticului
de Nord-Est ( Decizia nr.98/249/CE), Convenția privind cooperarea pentru protecția și
folosirea durabilă a Dunării și a Mării Negre ( COM (2001)1615) ca și Convenția privind
protejarea Rinului ( Decizia nr.2000/706/CE) . Măsurile de prevenire au constat și în limitarea
emisiilor unor substanțe în mediul marin ( Directiva nr.76/464/CEE)
Directiva-cadru Apă, ce are un obiectiv comun pentru toate statele care o
implementează: ,,atingerea calității ecologice și chimice bune” a apelor până în 2015,
stabilind în acest fel un termen limită până la care apele trebuie să atingă un pargb minim de
calitate prin reducerea emisiilor provenite din activitatea umană, industrială și agricolă.

1
Ruxandra-Mălina Petrescu-Mag, Protecția mediului în contextul dezvoltării durabile, legislație și instituții,
Ed.Bioflux, Cluj-Napoca, 2011, p.188

[12]
Scopul principal al acesteia este stabilirea unui cadru privind protecția apelor de suprafață
interioare, a apelor tranzitorii, a apelor de coastă și subterane.
Principalele prevederi urmăresc: prevenirea deteriorării ulterioare, protejarea și îmbunătățirea
stării ecosistemelor acvatice ținând cont și de cerințele de apă, ecosistemele terestre și zonele
umede direct dependente de ecosistemele acvatice; promovarea utilizării durabile a apelor pe
baza unei protecții pe termen lung a resurselor disponibile de apă; asigurarea reducerii
progresive a poluării apelor subterane și prevenirea poluării ulterioare; diminuarea efectelor
inundațiilor.
Această directivă-cadru este una din primele directive europene în domeniul mediului care
integrează, în mod explicit, aspectele economice în cadrul proceselor de atingere a
obiectivelor. Principalele principii care stau la baza mecanismului economic în domeniul
gospodăririi apelor sunt: Apa nu este un produs comercial ca oricare altul, ci o moștenire care
trebuie apărată, protejată și tratată ca atare; Drepturi egale de acces la sursele de apă pentru
toate folosințele; Utilizatorul plătește pentru serviciul prestat; Accordarea de bonificații pentru
utilizatorii de apă care demonstrează în mod constant o grijă deosebită pentru folosirea
rațională și protecția calității apei; Poluatorul plătește ( penalitățile sunt aplicate utilizatorilor
pentru depășirea concentrațiilor maxime admise de poluanți din apele uzate evacuate, înscrise
în autorizațiile de gospodărire a apelor.
Totodată, directiva aduce și o serie de elemente revoluționare:• gospodărirea apelor în Europa
se va realiza la nivel bazinal ; • gospodărire integrată apa de suprafață-ape subterane-zone
umede și alte tipuri de ecosistemele dependente de ecosistemele acvatice; • stabilirea
obiectivului comun de “stare bună”, ce trebuie atins dupa implementarea măsurilor cuprinse
în Planul de gospodărire a apelor; • caracterizarea stării apelor in 5 categorii de calitate în
funcție de elementele biologice, având în vedere că aceste elemente integrează și reflectă
sinergic toate tipurile de impact și condițiile de mediu pe o perioadă mai lungă de timp.
Elementele fizicochimice, hidrologice si morfologice sunt elemente ajutătoare pentru
caracterizarea stării apelor; • definirea stării de referinta pentru apele de suprafață; • definirea
categoriei de “corpuri de apă puternic modificate “si “corpuri de apă artificiale”; • recuperarea
costurilor pentru serviciile de apă; • participarea publicului la elaborarea Planului de
Management al Apelor;.1 Precum și o serie de termeni noi: corp de apă de suprafață - “un
element discret și semnificativ al apelor de suprafață : râu, lac, canal, sector de râu, sector de
canal, ape de tranziție, o parte din apele marine litorale” (Art. 2.10 ). Un corp de apă de

1
www.apepaduri.gov.ro

[13]
suprafata este format din : apă, patul albiei și zona riverana râului care este relevantă pentru
flora si fauna acvatica; • Corpuri de apă puternic modificate - “acele corpuri de apă de
suprafață care datorita alterarilor fizice și-au schimbat substanțial caracterul lor natural”( Art.
2.8); • Corpuri de apă artificiale - “acele corpuri de apă de suprafață create de activitatea
umana”( Art. 2 (8). Caracterizarea calității apei conform directivei se face prin încadrarea
apei în cinci categorii de calitate, având ca factor de referință elemete biologice. Ca elemente
suplimentare de determinare a calității apei se apelează la elemente fizic-ochimice, elemete
hidrologice și morfologice.1

4. Protecția Atmoseferei

Atmosfera este învelișul gazos, alcătuit din aer, care înconjoară Pământul fără o limită
superioară precisă, având o compoziție și proprietăți aproximativ constante până la cca.
3.000 m altitudine. Aceasta acționează ca o pătură protectoare, menținând o temperatură
propice vieții pe Pământ și ecranând razele dăunătoare ale Soarelui. Formată din mai multe
straturi distincte, atmosfera acționează ca un ,,depozit” pentru diverse gaze și particule. Atât
structura atmosferei, cât și modul în care se realizează circulația aerului au un efect
considerabil asupra climei și a sistemelor climatice, inclusiv asupra regimului precipitațiilor.
Prin aerul înconjurător se înțelege aerul troposferic, exculusiv cel din locurile de muncă.2
Principala problemă cu care se confruntă atmosfera este bineînțeles, poluarea. Aceasta
reprezintă, eliberearea în aer, de către oameni, mijlocit sau nemijlocit, de substanțe sau
energie cu efecte nocive, precum periclitarea sănătății, daune comorilor vii și ecosistemelor
sau altor bunuri, precum și o limitare a binefacerilor mediului sau a altor drepturi de folosire
de drept al mediului. Poluarea aerului trebuie privită din punctul de vedere al domeniului de
folosire al acestui factor de mediu de către om.
Considerat ca element de viață și de nutriție, aerul respirat de om trebuie să aibă
puritatea necesară proceselor de ardere din interiorul corpului său. Depășirea valorilor
normale ale concentrației de impurități în aer este admisă până la atingerea unor praguri

1
Ruxandra Mălina Petrescu-Mag, op.cit., p. 190
2
Daniela Marinescu, op.cit., p.115

[14]
maximale, stabilite prin acte normative, determinate în urma observațiilor și experimentărilor
privind comportamentul ființelor vii la expunere îndelungată în aer poluant1
Aerul este factorul de mediu care constituie cel mai rapid suport ce favorizează
transportul poluanţilor în mediu. Poluarea aerului are multe şi semnificative efecte adverse
asupra sănătăţii umane şi poate provoca daune florei şi faunei în general.2
Apărută odată cu dezvoltarea industrială, poluarea atmosferică a căpătat o extindere din ce în
ce mai vastă, având consecințe dramatice ca încălzirea globală ce conduce la schimbarea
climei3, distrugerea startului de ozon, ceea ce intensifică proprietățile de absorbție ale
atmosferei, lăsând să treacă radiațiile solare în cantități exagerate și implicit o mare parte din
radiațiile infraroșii, ploile acide. Din aceste motive la nivelul Uniunii Europene au fost
adoptate o serie de acte pentru a proteja atmosfera. Printre cele mai importante menționăm:
Directiva nr.2008/50/CE privind calitatea aerului înconjurător și un aer mai curat pentru
Europa, Directiva nr.1999/30/CE privind reducerea concentrațiilor de dioxid de sulf, oxizi
nitrogenați și de plumb, Directiva nr.85/203/CEE privind reducerea dioxidului de nitorgen,
Regulamentul nr.2037/2000/CE pentru reducerea substanțelor ce aduc prejudicii stratului de
ozon sau Directivele nr.82/844/CEE și 2001/81/CE de stabilirea a unor limite maxime
admisibile pentru anumiți plouanți atmosferici. Tot la nivelul Uniunii a fost satbilită
procedura unui schimb reciproc de informații asupra datelor colectate de stațiile de măsurarea
a poluării aerului ( Decizia nr.97/101/CE). S-a urmărit și reducerea emisiilor provenite din
activitățile industriale sau din transporturi. În ceea ce privește transporturile ( COM (98)204),
strategia vizează trei domenii prioritare: reducerea emisiilor poluante ( Directivele
nr.70/220/CE, 88/77/CEE, 93/12/CEE și 98/70/CE), reducerea consumului de combustibil
pentru autovehiculele aparținând persoanelor fizice ( Directiva nr.1999/94/CE și Decizia
1753/2000/CE) și promovarea vehiculelor nepoluante. Pentru reducerea poluării atmosferice
cauzate de vehiculele utilizate în agricultură și silvicultură, au fost stabilite standarde ale
emisiilor acceptabile pentru aceste vehicule ( Directiva 2000/25/CE). Limitarea poluării
atmosferice provenite din activități industriale s-a concretizat prin adoptarea unor acte
normative ca: Directiva 2001/80/CE, privind privind limitarea emisiilor anumitor poluanți
proveniți din instalațiile mari de ardere (ILC), Directiva nr.94/63/CE, privind controlul
emisiilor de compuși organici volatili (COV) rezultați din stocare și distribuția petrolului sau

1
Ibidem
2
http://www.mmediu.ro/categorie/calitatea-aerului/56
3
Se preconizează că între anii 2030-2050, temperaturile medii ar putea deveni cu 1,5 – 4,5 grade Celesius mai
mari decât cele actuale, ceea ce ar duce la valori care nu mai au fost înregistrate pe Pămnânt în ultimele două
milioane de ani. ( Daniela Marinescu, op.cit., p.117)

[15]
datorită folosirii unor solvenți organici ( Directiva 1999/13/CE), precum și Directiva
96/61/CE (IPPC) privind prevenirea și controlul integrat al poluării. UE a adoptat un program
pentru evitarea schimbărilor climatice ( Carta verde asupra emisiilor ce produc efecte de seră
(COM (2000)87) și o comunicare privind implementarea acestui program ( COM (2000)88).1
De o însemnătate deosebită, Directiva nr.2008/50/CE privind calitatea aerului
înconjurător și un aer mai curat pentru Europa, abrogă Directivele nr.96/62/CE, 1999/30/CE,
2000/69/CE și 2002/3/CE fără a aduce atingere obligațiilor statelor membre privind termenele
pentru transpunerea și punerea în aplicare a acestor directive. Aceasta stabiliește o serie de
măsuri care urmăresc: a) definirea şi stabilirea obiectivelor pentru calitatea aerului
înconjurător destinate să evite şi să prevină producerea unor evenimente dăunătoare şi să
reducă efectele acestora asupra sănătăţii umane şi a mediului ca întreg; b) evaluarea calităţii
aerului înconjurător pe întreg teritoriul ţării pe baza unor metode şi criterii comune, stabilite la
nivel european; c) obţinerea informaţiilor privind calitatea aerului înconjurător pentru a
sprijini procesul de combatere a poluării aerului şi a disconfortului cauzat de acesta, precum şi
pentru a monitoriza pe termen lung tendinţele şi îmbunătăţirile rezultate în urma măsurilor
luate la nivel naţional şi european; d) garantarea faptului că informaţiile privind calitatea
aerului înconjurător sunt puse la dispoziţia publicului; e) menţinerea calităţii aerului
înconjurător acolo unde aceasta este corespunzătoare şi/sau îmbunătăţirea acesteia în celelalte
cazuri; f) promovarea unei cooperări crescute cu celelalte state membre ale Uniunii Europene
în vederea reducerii poluării aerului. 2

5. Protecția și conservarea diversității biologice

Calitatea și echilibrul eco-sistemelor sunt esențiale pentru ameliorarea calității vieții și

pentru durabilitate socială. În Uniunea Europeană, 30% dintre speciile de păsări și 45% din
speciile de fluturi sunt amenințate, animalele marine sunt în pericol ca urmare a exploatării
excesive, două treimi din arbori sunt afectați de poluare, agricultura intensivă și exploatarea
irațională a pădurilor au dus la degradarea solurilor în toate țările membre, 60% dintre zonele
umede ale Europei nordice și vestice au dispărut.
Strategia Uniunii privind diversitatea biologică se axează pe patru teme principale:
conservarea și utilizarea durabilă a diversității biologice; repartizarea beneficiilor derivate din

1
Ruxandra Mălina Petrescu-Mag, op.cit., p.211
2
Ibidem p.214

[16]
utilizarea resurselor genetice; identificarea, stabilirea, monitorizarea și schimbul de
informații; educație, formare profesională și sensibilizare.
Politica europeană de mediu dispune de două directive cu impact important asupra
biodiversității și conservării naturii. Directiva din 1979 cu privire la conservarea păsărilor și
Directiva 1992 asupra habitatelor, care a adus la identificarea a peste 15 000 de zone de
interes comunitar( 15% din UE15), incluse în prezent în rețeaua Natura2000. Se adaugă
programul LIFE-Natura, prin care Comunitatea a finanțat peste 300 de proiecte de conservare
a habitatului natural, a faunei și a florei sălbatice. Obiectivul politicii europene în domeniul
protejării naturii și a biodiversității prin Programul 6, îl constitue protejarea și refacerea bunei
funcționări a ecosistemelor, stoparea(ca perspectivă) a dispariției speciilor, protejarea solurilor
contra eroziunii și poluării.1
Directivele „Păsări” și „Habitate” ale UE sunt piatra de temelie a legislației europene
privind conservarea naturii. Aceste directive reprezintă cea mai ambițioasă și amplă inițiativă
întreprinsă vreodată pentru conservarea patrimoniului natural al Europei.
Împreună, Directivele „Păsări” și „Habitate” ale UE permit statelor membre să conlucreze în
același cadru legislativ în scopul de a proteja speciile și tipurile de habitat cele mai vulnerabile
din UE în ceea ce privește întregul lor areal natural de pe teritoriul UE, indiferent de granițele
politice sau administrative. Directiva „Păsări”, adoptată în 1979, are ca scop protejarea tuturor
păsărilor sălbatice și a habitatelor lor celor mai importante din întreaga UE. Directiva
„Habitate”, adoptată 13 ani mai târziu, în 1992, introduce măsuri foarte similare, dar extinde
acoperirea la aproximativ 1 000 de alte specii rare de animale și plante sălbatice, amenințate
denumite colectiv specii de importanță europeană. De asemenea, directiva protejează pentru
prima oară aproximativ 230 de tipuri de habitate rare independente. Obiectivul general al
celor două directive este de a asigura că speciile și tipurile de habitate protejate sunt menținute
sau readuse într-o stare de conservare favorabilă în întregul lor areal natural de pe teritoriul
UE. Prin urmare, se vizează mai mult decât stoparea declinului viitor sau a dispariției
acestora; scopul este de a asigura recuperarea suficientă a speciilor și habitatelor pentru a le
permite să se dezvolte pe termen lung.
Directivele „Păsări” și „Habitate” ale UE impun statelor membre să pună în aplicare două
seturi principale de dispoziții: Primul set de măsuri impune statelor membre să instituie un
regim strict de protejare pentru toate speciile de păsări sălbatice europene și alte specii aflate
în pragul dispariției enumerate în anexa IV la Directiva „Habitate”, atât în interiorul, cât și în

1
Mirela Bulgaru, op.cit., p.31

[17]
afara siturilor Natura 2000. Cel de-al doilea set solicită desemnarea siturilor de bază pentru
protejarea speciilor și a tipurilor de habitate enumerate în anexele I și II la Directiva
„Habitate” și în anexa I la Directiva „Păsări”, precum și pentru protejarea păsărilor
migratoare. Împreună, aceste situri desemnate fac parte dintr-o rețea ecologică coerentă de
zone naturale, cunoscută sub numele de Rețeaua Europeană Natura 2000. În afară de selecția
siturilor pentru Rețeaua Natura 2000, care se realizează pe fundamente strict științifice,
măsurile din cele două directive trebuie să ia în considerare cerințele economice, sociale și
culturale și caracteristicile regionale și locale ale zonelor în cauză. Pentru a verifica dacă
măsurile își ating obiectivul, statele membre monitorizează progresul și prezintă Comisiei
Europene rapoarte o dată la șase ani cu privire la starea speciilor și a habitatelor de importanță
europeană prezente în țara lor. Ulterior, Comisia Europeană adună informațiile pentru a
determina tendința generală pentru fiecare specie și habitat de pe teritoriul UE și dacă acestea
sunt sau urmează a fi într-o stare de conservare favorabilă.1
Referitor la primul set de dispoziții al acestor două directive, acestea impun statelor
membre să interzică: orice formă de capturare sau ucidere intenționată în sălbăticie;
perturbarea intenționată, de exemplu, pe parcursul perioadelor de reproducere, creștere,
hibernare și migrare; deteriorarea sau distrugerea zonelor de reproducere sau de odihnă;
distrugerea intenționată a cuiburilor sau a ouălor ori culegerea, recoltarea, tăierea,
dezrădăcinarea sau distrugerea florei sălbatice protejate; utilizarea tuturor mijloacelor de
capturare sau ucidere fără discernământ care pot duce la dispariția locală și perturbări grave la
nivelul populației unei astfel de specii; precum și păstrarea, transportarea și vânzarea
specimenelor sălbatice. Sunt permise derogări în anumite circumstanțe (de exemplu, pentru a
preveni daune considerabile în ceea ce privește recoltele, șeptelul, pădurile, pescăriile și
apele), cu condiția să nu există o altă soluție satisfăcătoare, iar consecințele acestor derogări
să nu fie incompatibile cu obiectivele generale ale directivelor. Ca excepție, unele specii de
păsări enumerate în anexa II la Directiva „Păsări” pot fi vânate, însă o astfel de vânătoare
trebuie să se desfășoare conform unor anumite reguli. Mai mult, luarea din natură sau
exploatarea speciilor enumerate în anexa V la Directiva „Habitate” poate face obiectul unor
măsuri de gestionare.
Natura 2000 - La baza ambelor directive privind natura stă crearea unei rețele
ecologice de arii de conservare a naturii la nivel european – numită Rețeaua Natura 2000.
Statele membre au desemnat situri Natura 2000 pentru a contribui la conservarea habitatelor și

1
https://bookshop.europa.eu/ - Directivele Păsări și Habitate

[18]
a speciilor rare prezente pe teritoriul lor. Până în prezent, rețeaua este formată din 27 000 de
situri. În total, acestea acoperă o suprafață semnificativă: aproape o cincime din suprafața
terestră a Europei și o parte importantă din mările înconjurătoare. Astfel, aceasta este cea mai
mare rețea coordonată de arii de conservare la nivel global.
Desemnarea siturilor se face pe baze științifice pentru a asigura protejarea celor mai bune arii
din UE în ceea ce privește speciile și habitatele de importanță europeană. Potrivit Directivei
„Habitate”, fiecare stat membru, mai întâi, identifică și propune spre protejare zone
importante pentru acele specii și habitate care sunt prezente pe teritoriul lor. Ulterior, cu
ajutorul statelor membre, al Agenției Europene de Mediu și al experților științifici, Comisia
Europeană alege situri considerate de importanță comunitară (SIC). În cazul în care se
stabilește că lista națională este insuficientă, statele membre sunt invitate să propună situri
suplimentare pentru a completa rețeaua. Odată selectate, siturile de importanță comunitară
devin parte din Rețeaua Natura 2000. Statele membre au la dispoziție până la șase ani pentru a
le desemna ca arii speciale de conservare (ASC) și pentru a introduce măsurile de gestionare
necesare pentru menținerea sau readucerea speciilor și a habitatelor prezente într-o stare bună.
Siturile alese potrivit Directivei „Păsări” sunt puțin diferite: siturile sunt clasificate de către
statele membre și sunt incluse direct în Rețeaua Natura 2000 în urma unei evaluări. Alegerea
siturilor de importanță comunitară se realizează la nivelul a nouă regiuni biogeografice,
fiecare având propria combinație specifică de vegetație, climă, topografie și geologie, ceea ce
facilitează asigurarea coerenței ecologice a rețelei în ansamblul său.1
În cadrul tuturor siturilor Natura 2000: trebuie evitate activitățile distructive care pot perturba
semnificativ speciile sau pot deteriora habitatele din cadrul sitului desemnat; trebuie să se ia
măsuri pozitive de conservare, unde este cazul, pentru a menține și a restabili habitatele și
speciile prezente, luând în considerare cerințele economice, sociale și culturale și
caracteristicile regionale și locale ale zonei în cauză. Pentru fiecare sit Natura 2000 se vor
stabili obiective și măsuri de conservare în contextul cerințelor ecologice ale speciilor și
habitatelor de importanță europeană prezente. Astfel se va stabili tipul de administrare necesar
pentru a menține și a readuce situl într-o stare bună de conservare. Deși nu sunt obligatorii,
Directiva „Habitate” recomandă cu insistență utilizarea planurilor de administrare Natura
2000 pentru stabilirea obiectivelor și a măsurilor într-un mod deschis și transparent. Acestea
sunt instrumente utile pentru a ajunge la un consens în ceea ce privește soluțiile de

1
Idem, p.21

[19]
administrare pe termen lung pentru sit în rândul părților interesate și al grupurilor de interes și
pentru crearea unui sentiment de proprietate și responsabilitate comună pentru rezultatul final.
Directivele „Păsări” și „Habitate” susțin principiul dezvoltării durabile și al gestionării
integrate. Scopul acestora este de a nu exclude activitățile socioeconomice din siturile Natura
2000, ci mai degrabă de a găsi modalități pentru ca acestea să funcționeze într-un mod care
protejează și sprijină speciile și habitatele valoroase prezente și menține sănătatea generală a
ecosistemelor naturale în beneficiul societății în ansamblu.
Articolul 6 din Directiva „Habitate” stabilește o procedură de autorizare pentru orice planuri
sau proiecte care pot avea un efect semnificativ asupra unuia sau mai multor situri, fie
individual, fie împreună cu alte planuri și proiecte. Existența unui astfel de sistem la nivelul
UE asigură un mediu echitabil pentru dezvoltatori, garantând totodată că un anumit stat
membru nu va putea obține un avantaj competitiv asupra altora care au standarde de mediu
mai ridicate. De asemenea, eforturile unei țări de a proteja biodiversitatea nu vor putea fi
negate de dezvoltări necontrolate în alte părți. Proiectele potențial dăunătoare trebuie să facă
obiectul unei evaluări corespunzătoare pentru a determina natura și amploarea exactă a
impactului potențial asupra speciilor și a habitatelor de importanță europeană prezente.
Ulterior, este la latitudinea autorităților naționale competente de a decide aprobarea sau
respingerea planului sau a proiectului. Această decizie poate fi luată numai după ce au
constatat că acesta nu va afecta negativ integritatea sitului. Sarcina este de a dovedi lipsa
efectelor, mai degrabă decât prezența lor. Cu toate acestea, există excepții pentru anumite
planuri sau proiecte, dacă acestea sunt considerate necesare din motive imperative de interes
public major, nu există alte alternative și s-au luat toate măsurile compensatorii necesare
pentru a garanta protejarea coerenței globale a Rețelei Natura 2000.
Natura 2000 este un element cheie pentru oporirea declinului biodiversității în
Uniunenea Europeană. Mai mult decât atât un sit Natura 2000 joacă un rol foarte important în
dezvoltarea socio-economică a comunității locale sau regionale, asigurându-se beneficii atât
pentru ecosistem, cât și condițiile necesare acestei dezvoltări. Printre beneficiile asigurate
ecosistemului se numără: menținerea rezervelor de apă, evitarea pretratării apei, reducerea
eroziunii solului, evitarea inundațiilor, alunecărilor de teren și a viiturilor, reducerea
cheltuielilor de sănătate etc. Sublinem faptul că Natura2000 constituie nu numai un sistem de
rezervații strict protejate, dar permite în același timp și desfășurarea activităților umane în

[20]
măsura în care asigură menținerea speciei sau a habitatului în condiții favorabile de
conservare.1
Pentru realizarea scopurilor propuse de Natura2000 este nevoie de investiții financiare
importante – în prezent estimate la aproximativ 5,8 miliarde de euro/an. În timp ce statele
membre sunt principalele responsabile de finanțarea Rețelei Natura 2000, Directiva
„Habitate” recunoaște nevoia de sprijin la nivelul UE și face în mod explicit legătura între
aplicarea măsurilor de conservare și acordarea cofinanțării de către Uniune. În acest sens
amintim programul LIFE ca instrument financiar comunitar pentru mediu și conservarea
naturii, folosit exclusiv în aplicarea politicii europene de mediu. Încă din 1992, instrumentul
LIFE a confinanțat aproximativ 2750 de proiecte, contribuind astfel considerabil la protecția
mediului. Acest program include trei arii tematice: mediu, natură și țări terțe. Componenta
natură contribuie cu 50-70% la finanțarea proiectelor de conservare și ameliorare a
biodiversității, inclusiv prin sprijinirea rețelei Natura2000. Între timp datorită schimbărilor
perspectivelor financiare 2007-2013, Comisia a propus un nou program LIFE+ ,, Instrument
financiar pentru mediu, promovarea unei Uniuni Europene durabile. Acesta a intrat în vigoare
o dată cu publicarea Regulamentului LIFE+ nr.614/23 mai 2007. Noul program are de
asemnea trei componente printre care se numără și una referitoare la natură și diversitate,
componentă care continuă și extinde programul inițial LIFE – Natură. Prin această
componentă se cofinanțează proiecte care contribuie la implementarea Directivelor Păsări și
Habitate. Rata maximă de cofinanțare este de 50%, însă poate fi și de 75% pentru proiectele
orientate pe speciile și/sau habitatele prioritare.2
Aceste investiții, deși sunt semnificative, se bazează pe principii economice solide.
Fiind coloana vertebrală a infrastructurii verzi a Europei, Rețeaua Natura 2000 acționează ca
un rezervor important pentru ecosisteme sănătoase, furnizând multiple servicii ecosistemice
pentru societate, a căror valoare a fost estimată la 200-300 de miliarde de euro/an. 31 Se
estimează că între 1,2 și 2,2 miliarde de persoane vizitează anual siturile Natura 2000 și aduc
profituri de 5-9 miliarde de euro pe an din activități de agrement.
La nivel european conservarea biodiversității a căpătat o nouă dimensiune, în ultimul
timp punându-se foarte mult accentul pe înțelegerea și evaluarea peisajelor, ca sisteme
dinamice supuse transformărilor naturale și ale societății. Peisajul reprezintă o parte de
teritoriu perceput ca atare de populație, al cărui caracter este rezultatul acțiunii și interacțiunii
factorilor naturali și/sau umani. Pentru a contribui în mod direct la conservarea peisajului, în

1
Daniela Marinescu, op.cit.,p.333
2
Mirela Bulgaru, op.cit.,p.p.60-61

[21]
anul 2000, a fost lansată spre semnare Convenția Europeană a Peisajului. Aceasta subliniază
importanța salvării peisajelor nu atât pentru valoarea estetică, cât mai ales, pentru calitatea
vieții umane și naturale. În acest sens, conceptul de peisaj european a fost lărgit printr-o serie
de studii avansate realizate de organizația Landscape Europe, care a lansat în dezbatere
noțiunea de Euroscape 2020 și Leisurescape 2020 ca o țintă pentru populația europeană în
anul 2020, aceasta fiind pusă în discuție pe agenda politică a guvernării UE.1
De asemenea, atingerea obiectivelor propuse în strategia privind protejarea naturii și
conservarea biodiversității se poate realiza prin promovarea unui turism viabil din punct de
vedere ecologic și determinarea factorilor de atracție turistica în relație cu mediul și
diversitate biologică, la care mai putem adăuga și măsuri ce trebuiesc luate în domeniul
agriculturii, cum ar fi consolidarea resurselor genetice care servesc pentru alimentație,
încurajarea bunelor practici agricole care permit conservarea diversității genetice și reduc
poluarea, dezvoltarea de măsuri agroambientale, promovarea politicii comerciale care
favorizează respectarea diversității biologice,etc.2
În mai 2011, Comisia Europeană a adoptat o nouă strategie care stabilește cadrul de
acțiune al UE pentru următorii zece ani în vederea îndeplinirii obiectivului prioritar pentru
2020 în domeniul biodiversității, stabilit de liderii UE în martie 2010. Strategia se bazează pe
șase obiective care se sprijină reciproc. Acestea vizează principalele cauze ale pierderii
biodiversității și urmăresc să reducă principalele presiuni asupra mediului natural și a
serviciilor ecosistemice în UE. Fiecare obiectiv este transpus mai departe într-un set de acțiuni
cu termene de realizare și alte măsuri de însoțire. Strategia va fi implementată prin
intermediul unui cadru comun de punere în aplicare care asociază Comisia Europeană și
statele membre, în parteneriat cu principalele părți interesate și societatea civilă. Aceasta este
susținută de date de referință solide de care dispune UE în privința biodiversității și a
ecosistemelor din Europa și care vor sta la baza monitorizării progreselor. UE va continua, de
asemenea, să joace un rol activ la nivel internațional, contribuind la îndeplinirea
angajamentelor în domeniul biodiversității asumate la nivel mondial și adoptate la conferința
părților la Convenția privind diversitatea biologică care a avut loc la Nagoya (Japonia) în
Până în 2050, biodiversitatea Uniunii Europene și serviciile ecosistemice pe care
aceasta le oferă - capitalul său natural - vor fi protejate, valorificate și refăcute în mod
corespunzător. Având în vedere valoarea intrinsecă a biodiversității și contribuția esențială a
serviciilor ecosistemice la bunăstarea oamenilor și la prosperitatea economică. In acest fel vor

1
Ibidem, p.84
2
Ibidem, p.83

[22]
fi evitate schimbările catastrofale generate de pierderea biodiversității. Obiectivul prioritar al
UE pentru anul 2020 îl reprezintă stoparea pierderii biodiversității și a degradării serviciilor
ecosistemice din UE până în 2020 și refacerea acestora în măsura posibilului, odată cu
sporirea contribuției UE la combaterea pierderii biodiversității pe plan mondial.1
Legislația europeană este completată, în privința protecției naturii și biodiversității și
prin Regulamentul Consliului nr.338/97/CEE privind protecția speciilor sălbatice de floră și
faună prin reglementarea comerțului cu acestea, Directiva Consiliului nr.83/129/CEE privind
importul în statele membre a puilor de focă și a produselor derivate de acestea; Regulamentul
Consliului nr.348/81 privind regulile comune pentru importul produselor din balene sau din
alte cetacee; Regulamentul Consliului nr.3254/91 privind interzicerea capcanelor de picior;
Directiva nr.99/22/CE privind grădinele zoologice.2

6. Protecția solulurilor

Solul este o resursă naturală neregenerabilă, iar resursele pe care le conțin pot varia în timp,
în funcție de condițiile de gestionare și utilizare a terenurilor. Creșterea cerințelor umane și
sporirea activităților economice creează presiuni din ce în ce mai mari asupra resurselor
terenurilor, conducând la competiție și situații conflictuale, ale căror rezultate constau într-o
utilizare nerațională a terenurilor și a resurselor.3
Solurile sunt și habitatul multor specii, de la microbi și insecte minuscule, la vietăți mai mari
cum ar fi iepurii și cârtițele.
Oamenii depind de sol pentru a trăi, însă activitățile umane au consecințe negative asupra lui.
Din cauza anumitor practici agricole, unele soluri devin vulnerabile la eroziune. Suprafețe
mari de soluri foarte fertile sunt acoperite de beton sau asfalt, pe măsură ce orașele continuă
să crească. În unele regiuni, ca urmare a irigațiilor, solul a devenit sărat și mai puțin fertil.
În alte zone, procesele industriale au contaminat solurile cu substanțe cum ar fi plumbul,
petrolul și solvenții. Acestea poluează apele subterane, dăunează sănătății umane și au efecte
nocive asupra organismelor care trăiesc în sol. Calitatea produselor alimentare este afectată,
deoarece culturile de pe solurile poluate absorb substanțe contaminante, punând în pericol
sănătatea consumatorilor.

1
Strategia UE în domeniul biodiversității pentru 2020, Uniunea Europeană, 2011, www.ec.europa.eu
2
Doina Udrescu, op.cit., p.p.89-90
3
Ruxandra Mălina Petrescu-Mag, op.cit.,p.87

[23]
Schimbările de temperatură și intensificarea ploilor ca urmare a schimbărilor climatice vor
face ca solurile să fie din ce în ce mai vulnerabile.
Până în prezent, solurile nu au făcut obiectul unor măsuri de protecţie specifice la nivel
comunitar. Protecţia solurilor se regăseşte în dispoziţii diverse, privind apa, deșeurile,
produsele chimice, poluarea industrială, protecția naturii și pesticidele sau în alte domenii
politice, precum agricultura sau dezvoltarea rurală. Totuşi, aceste dispoziţii nu permit
asigurarea unei protecţii suficiente a solurilor, din cauza diversităţii obiectivelor şi a
domeniilor lor de aplicare.
Este necesară o acţiune coordonată la nivel european, având în vedere influenţa stării solurilor
asupra altor aspecte legate de mediu sau de securitatea alimentară şi reglementate la nivel
comunitar, riscurile de denaturare a pieţei interne legate de refacerea siturilor poluate,
impactul transfrontalier eventual şi dimensiunea internaţională a acestei probleme. UE a
elaborat și o amplă strategie de protecție a solului, care abordează aceste amenințări. Strategia
se axează pe cauzele degradării solului și subliniază necesitatea de a gestiona terenurile în
mod durabil, pentru a se evita pierderea productivității solurilor.1
Strategia tematică a Uniunii Europene (UE) pentru protecţia solurilor propune măsuri
destinate protecţiei solurilor şi menţinerii capacităţii solurilor de a-şi îndeplini funcţiile
ecologice, economice, sociale şi culturale.
Strategia include stabilirea unui cadru legislativ care să permită protejarea şi utilizarea
durabilă a solurilor, integrarea protecţiei solurilor în politicile naţionale şi comunitare,
întărirea bazei de cunoştinţe şi intensificarea sensibilizării publicului.
Propunerea de directivă constituie un element major al strategiei, care va permite statelor
membre să adopte măsuri adaptate realităţilor locale. Ea prevede măsuri pentru identificarea
problemelor, pentru prevenirea degradării solurilor şi refacerea solurilor poluate sau
degradate.
Una dintre măsurile incluse în propunerea de directivă prevede că statele membre sunt
obligate să identifice zonele în care există un risc de eroziune, de scădere a conţinutului de
materii organice, de tasare, de salinizare sau de alunecare de teren sau în care unul dintre
aceste procese de degradare s-a realizat. Acest lucru se va face pe baza criteriilor definite în
propunere. Apoi acestea, trebuie apoi să fixeze obiective şi să adopte programe de măsuri
adecvate pentru a reduce riscurile sus-menţionate şi a combate consecinţele acestora. De
asemenea, ele trebuie să prevadă măsuri care să permită limitarea impermeabilizării solurilor,

1
http://ec.europa.eu/environment/basics/natural-capital/soil/index_ro.htm

[24]
mai ales prin reabilitarea siturilor dezafectate sau, atunci când impermeabilizarea este
necesară, pentru a atenua efectele acesteia.
Propunerea de directivă prevede în plus că statele membre trebuie să ia măsuri
adecvate pentru a evita contaminarea solurilor cu substanţe periculoase.
De asemenea, statele membre trebuie să întocmească un inventar al siturilor poluate de
asemenea substanţe, atunci când concentraţia substanţelor creează un risc important pentru
sănătatea umană sau pentru mediu, precum şi al siturilor pe care s-au derulat anumite activităţi
umane (depozite de deşeuri, aeroporturi, situri militare, activităţi reglementate de directiva
IPPC etc.). Propunerea cuprinde o listă a acestor activităţi potenţial poluante.
În momentul vânzării unui asemenea sit, proprietarul sau cumpărătorul potenţial
trebuie să prezinte autorităţii naţionale competente şi celeilalte părţi la tranzacţie un raport
privind starea solului. Raportul este întocmit de un organism recunoscut sau de o persoană
autorizată de statul membru.
Statele membre trebuie apoi să înceapă decontaminarea siturilor poluate, în baza unei
strategii naţionale care să stabilească priorităţile. În cazul în care persoana responsabilă nu
poate suporta costul decontaminării sitului, statul membru în cauză trebuie să prevadă o
finanţare adecvată pentru refacerea sitului
Propunerea de directivă prevede, de altfel, că statele membre trebuie să sensibilizeze
publicul cu privire la importanţa protecţiei solurilor şi să garanteze posibilitatea acestuia de a
participa la elaborarea, la modificarea şi la reexaminarea programelor de măsuri referitoare la
zonele cu risc şi a strategiilor naţionale de remediere.
Statele membre trebuie să comunice Comisiei o serie de informaţii, mai ales lista
zonelor cu risc, programele de măsuri şi strategiile naţionale de decontaminare.
În plus, Comisia prevede instituirea unei platforme pentru schimbul de informaţii între
statele membre şi părţile interesate privind identificarea zonelor cu risc şi metodele de
evaluare a riscurilor.
Statele membre şi instituţiile comunitare trebuie să integreze preocupările legate de
soluri în politicile sectoriale care ar putea avea un impact semnificativ asupra solurilor, în
special agricultura, dezvoltarea regională, transporturile şi cercetarea.
Comisia prevede, în special, revizuirea legislaţiei în vigoare, în special directiva
privind nămolurile de epurare şi directiva privind prevenirea şi controlul integrat al poluării.

[25]
De asemenea, aceasta va evalua şi sinergiile posibile între prezenta strategie şi directiva-cadru
privind apa, precum şi cu strategia tematică pentru mediul marin.1

7. Protejarea fondului forestier

Pădurile ne protejează împotriva schimbărilor climatice, absorbind dioxidul de carbon

din atmosferă și stocându-l în copaci, vegetație și sol.
Peste 40% din suprafața terestră a UE (1,77 milioane km²) este acoperită de păduri. Spre
deosebire de multe alte regiuni ale lumii, suprafața împădurită a UE este din ce în ce mai
mare, crescând cu circa 0,4% pe an. Habitatele forestiere reprezintă aproape 20% din rețeaua
Natura 2000 (peste 14 milioane de hectare).
Pădurile din Europa sunt afectate de schimbările climatice, de aceea trebuie gestionate în
mod adecvat.
Cea mai mare parte a legislației forestiere este adoptată la nivelul statelor membre. Însă UE
este un participant activ în negocierile internaționale privind pădurile.
Principalele acțiuni forestiere ale Uniunii Europene au fost ,,Strategia
forestieră”adoptată în 1998 și ,, Planul de acțiune forestier în perioada 2007-2011, adoptat în
iunie 2006. Strategia forestieră a Ue stabilește cadrul general de acțiune pentru dezvoltarea
durabilă a pădurilor, bazate pe politicile forestiere ale statelor membre și este detaliată prin
decizii și regulamente, termene și responsabilități.2
Planul de acțiune forestier 2007-2011 avea ca premise asigurarea gestionării durabile a
pădurilor și dezvoltarea unei silviculturi multifuncționale pe termen lung care să răspundă la
nevoile societății. Unul dintre obiectivele acestui plan era îmbunătățirea competitivității
sectorului forestier și creșterea utilizării durabile a serviciilor și produselor forestiere,
repsectiv menținerea și sporirea funcțiilor de protecție a pădurilor.3
Ca răspuns la preocuparea crescândă a scoietății, Comisia Europeană a acceptat
provocarea de a lupta împotriva exploatării ilegale forestiere prin adoptarea Planului de
acțiune privind aplicarea legislației, guvernanță și comerț în sectorul forestier sau prin
Regulamentul 2173/2005 privind instituirea unui regim de licențe FLEGT pentru importurile
de lemn în UE.

1
http://eur-lex.europa.eu/
2
Ruxandra Mălina Petrescu-Mag, op.cit.,p.94
3
Daniela Marinescu, op.cit.p.249

[26]
 Propunerea Comisiei de a consolida politica de dezvoltare rurală în UE în perioada
2007-2013 oferă o bază pentru integrarea completă a silviculturii în dezvoltarea rurală
Măsurile Uniunii pentru a sprijini protecția pădurilor împotriva incendiilor
(Regulamentul Consiliului nr.2158/92) și poluarea aerului ( Regulamentul Consiliului
nr.352/86) au furnizat informații importante în vederea protecției pădurilor. Aceste acțiuni au
stimulat cooperarea între țările UE în aceste domenii. Cu toate acestea, poluarea aerului și
incendiile forestiere sunt o chestiune de o îngrijorare majoră. Totuși, Regulamentul Forest
Focus ( nr.2152/2003) adoptat în 2003 oferă o oportunitate pentru UE de a dezvolta un sistem
de monitorizare global și integrată a pădurilor, care să includă noi parametrii asupra solului,
biodiversității și schimbărilor climatice.1

1
Ruxandra Mălina Petrescu-Mag, op.cit.,p.216

[27]
Concluzii

Natura reprezintă în primul rând viață. Se poate observa că instituirea unor norme de
protecție a acesteia a avut loc, în special în momentul în care s-au produs dezechilibre
semnificative în mediul natural care au afectat calitatea vieții umane. Din acest punct de
vedere consider că, în primă fază, reglemetările au avut, în primul rând, un caracter de
combatere, iar nu de prevenție așa cum ar fi fost indicat.
Uniunea Europeană, a depus și depune eforturi considerabile în protejarea acestui
cadrul natural, observându-se o evoluție semnificativă de-a lungul timpului, de la o Europă
axată în principal pe ideea de reconstrucție la o Europă care a făcut din politica de mediu, o
politică prioritară, având o arie de acoperire legislativă destul de vastă, asupra principalelor
domenii de protejare a cadrului natural.

[28]
Bibliografie:

Lucrări de specialitate:
- Angelica Cobzaru, Principiile Dreptului European al Mediului, editura Universul
Juridic, București, 2012;
- Constantin Cotigă, Protecția naturii, editura SITECH, Craiova, 2012;
- Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, ed.a IV-a, revăzută și adăugită, editura
Universul Juridic, București, 2010;
- Doina Udrescu, Legislație comunitară în domeniul mediului, editura Fundației
Universitare ,,Dunărea de Jos”, Galați, 2008;
- Mircea Duțu, Principii și insituții fundamentale de drept comunitar al mediului,
Ed.Economică, București, 2005
- Mirela Bulgaru, Protecția mediului înconjurător în Uniunea Europeană, editura PIM,
Iași, 2011;
- Ruxandra-Mălina Petrescu-Mag, Protecția mediului în contextul dezvoltării durabile,
legislație și instituții, Ed.Bioflux, Cluj-Napoca, 2011.

Surse web:
- www.apepaduri.gov.ro ;
- www. bookshop.europa.eu;
- www.europa.eu ;
- www.mmediu.ro

[29]