Dincolo de mlastina, intr-o Romanie libera

Dragii mei tineri liberi,

Oare voi stiti sa pretuiti libertatea? Ati fost vreodata pusi in situatia in care ati fost
obligati sa sustineti ceva sau pe cineva impotriva vointei voastre? Probabil ca nu. Sunt sigura
ca fiecare dintre voi ati auzit cate ceva despre Ceusescu, Romania comunista si toate
caracteristicile ei. Din perspectiva mea, femeie ce a trait in acele timpuri, pot sa va spun ca
partile rele au fost cu mult mai accentuate decat credeti. In timp ce ascultati asta, v-as ruga sa
inchideti ochii. Sa va imaginati ca sunteti intr-o camera. Sunteti legati de un scaun. In jurul
vostru se afla mai multe persoane, in aceeasti situatie ca voi. Exista un geam si o usa. Langa
usa stau doi dresori de caini care privesc in gol. Ochii lor sunt ca de gheata, te fac sa-ti fie
frica sa-i privesti. Uitandu-te la geam observi gratii pe dinafara si un soare palid ce lumineaza
usor camera. Printre scaunele voastre se plimba mai multi imblanzitori de cobre ce se joaca cu
cobrele lor. Nu ai nici o putere in fata acestei situatii. In afara de sâsâitul cobrelor se lasa o
tacere asurzitoare. Esti obligat sa respecti ordinele si daca indraznesti sa te opui sistemului esti
inchis. In ciuda acestui peisaj ce iti inspira frica si neliniste, in fiecare zi ti se spune ca totul e
mai bine decat este in mod real, cu intentia de a crea o falsa stare de bine si de optimism.
Probabil ca in timp ce iti imaginezi aceasta situatie te gandesti ca te-ar cuprinde un sentiment
de frica. Haideti sa va spun cum am procedat eu. La inceput, ascultam ce mi se spune, dar
inauntrul meu simteam un sentiment de frica si agitatie. Bineinteles ca nu imi puteam exprima
aceste stari. Dupa cateva saptamani bune, am inceput sa inteleg mai bine cum stateau
lucrurile. Eram obligati sa urmam ordine ce erau impotriva vointei noastre. Dar stiam ca daca
nu le ascultam, urmarile vor fi neplacute. Situatia pe care am descris-o anterior a fost doar un
exemplu cu ajutorul caruia v-am prezentat o imagine generala a comunismului. Acum sa va
zic cum stateau lucrurile in viata reala. Scaunul pe care stateai era casa ta. Stateai singur,
pentru ca iti era frica sa ai incredere in oricine. Mai tarziu, din cauza dresorilor de caini si
imblanzitorilor de cobre iti era frica sa iesi si pe strada. Asa ca in final, ajungeai sa stai singur
in casa, zi de zi, sentimentul de frica dominandu-te din ce in ce mai des si mai cuprinzator.
Intr-o perioada a inceput sa-mi sune telefonul. Tot ce imi aduc aminte este ca auzeam de
fiecare data un mârâit si apoi rasete. Am incercat sa ignor, dar cu fiecare zi ce trecea imi era
tot mai frica sa raspund la telefon. Pana intr-o zi cand o voce mi-a zis sa nu incerc sa ma opun
acestei situatii ca ei vor face in asa fel in cat sa nu am posibilitatea sa ma opun. Atunci am
decis sa plec, oriunde vedeam cu ochii era mult mai bine decat ceea ce numeam eu si multi
altii ,,acasa”. Nu m-am putut impotrivi, dar nici nu m-am putut supune, iar intr-un final am
cedat. Cum de inca sunt aici povestindu-va voua toate aceste lucruri? Ei bine, chiar si in
intunericul coplestitor in care am trait vreme de cativa ani, undeva acolo a existat o mica raza
de lumina ce m-a calauzit in tot acest timp. Un vechi prieten cu care m-am intalnit dupa ce am
fugit de acasa, mi-a povestit cum a ajuns si el in aceeasi situatie ca mine. Ma simteam bine ca
cineva ma intelegea. Dar stiam ca era prea periculos sa continuam aceasta legatura. Tin minte
cum imi spunea despre sunetul de clopot care il calauzea pe el de fiecare data cand se afla
intr-o situatie fara scapare. Intr-un final, m-au prins. Pe mine m-au gasit, de prietenul meu nu
mai stiu nimic de atunci. M-au arestat pe baza faptului ca refuzasem sa imblanzesc caini. Dar
cum as fi putut face eu asta? Intotdeauna mi-au placut animalele in libertate, nedomesticite.

Am fost dusa cu forta la inchisoarea din Jilava, unde am intalnit mai multe femei care
mi-au schimbat viata. Eram lipsita de orice putere, la fel ca cele din jurul meu; spre deosebire
de mine, ele inca aveau acea flacara luptatoare. Eram constienta de faptul ca nu puteam lupta
cot la cot cu ei, dar am zis ca macar merita sa incerc sa supravietuiesc. In aceasta perioada am
intalnit o femeie pe care nu o voi uita niciodata: Elisabeta Rizea, cunoscuta si sub numele de
,,eroina de la Nucsoara”. Ea impreuna cu sotul ei sustinea gruparea anticomunistă condusă de
comandantul Arsenescu. A suportat 12 ani de puscarie, timp in care a fost batuta de
comandantul Cârnu, i s-au strambat degetele de la maini si de la picioare. Cu toate acestea,
inca tin minte o vorba pe care o repeta des: „Până mor, eu tot aşa lupt“. Eu am fost eliberata
inaintea ei, dar stiu ca ea a tinunt piept inchisorii de-a lungul celor 12 ani. Chiar si dupa toate
aceastea, inca ramasese sub controlul securitatii pana la caderea regimului. Elisabeta s-a stins
din viata la 6 octombire 2003, intr-un spital din Pitesti. Si in zilele de astazi ma gandesc
uneori ce suflet a avut acea femeie.

Un alt lucru pe care mi-l amintesc este ca dupa toata tortura suportata in timpul zilei,
noaptea ascultam pe ascuns postul de radio numit ,,Europa libera”. In fiecare noapte, vreme
de cateva ore, stateam de sase cu randul, ca nu cumva sa ne prinda vreun imblanzitor si sa fim
fortate sa imbanzim cainii. Ascultam cu mare interes emisiuni precum ,,Din lumea comunista”
si multe emisiuni muzicale care acum au intrat in legenda. As mai aminti si de importanta
rubricii ,,Scrisori de la ascultatori” , un mod prin care ajungeau sa fie stiute abuzurile din tara
si calcarea in picioare a drepturilor omului. Aceste emisiuni erau singurul mod prin care ce-i
din inchisori mai aflau cate ceva despre evenimentele ce se petrec in tara si inafara tarii.
Cateodata unii mai erau prinsi noaptea. In unele inchsori, in capatul holurilor lungi si
intunecate, ei isi lasau cainii. Ii dresau sa te urmareasca, si daca cumva indrazneai sa faci ceva
prin care sa te opui voinetei lor, cainii stiau exact ce sa faca. Si sa te fereasca Dumnezeu sa fi
cazut in prada cainelui. De viu ramaneai viu, dar in acelasi timp, marcat pe viata.

Reflectand astazi asupra perioadei respective, inca ma trec fiori in legatura cu

evenimentele petrecute. In final, dupa ce ati auzit aceasta poveste, as vrea sa revin la intrebare
din inceput: Voi stiti sa pretuiti libertatea?