Sunteți pe pagina 1din 2

Reiau, mai jos, un articol mai vechi, în care reuşeam, încă, să păstrez un oarecare

calm analitic. Între timp, mi l-am cam pierdut. De curînd, mi-am permis o
ohtătură publică, poate cam abruptă: „M-am săturat de derbedei şi de ţoape!“ Ar
fi trebuit să adaug: „Şi de proşti!“ DE ACELASI AUTOR O noutate stilistică pe
scena publică Mirări cotidiene Singuri printre duşmani… Articol preluat din
Dilema veche Nu pentru că vreau să mă dau eu deştept, ci pentru că în mormanul
de analize în care ne înecăm zilnic, vorbim de „corupţie“, de „ilegalităţi“, de
„incompetenţă“, dar uităm unul din ingredientele inconturnabile ale „elitelor“
noastre politice: prostia. „Noaptea ca hoţii!“ – s-a spus. Trebuie adăugat: „Ziua
ca proştii!“ Căci şi propriile interese şi strategii sînt slujite neinteligent,
contraproductiv, perdant. Dar despre asta cu alt prilej. * Cînd am ajuns în biroul
meu de la Ministerul de Externe (decembrie 1997), unul dintre diplomaţii de
carieră ai instituţiei mi-a făcut o vizită de curtoazie şi s-a recomandat, zîmbind,
ca fiind un reprezentant al „părţii perene a ministerului“. Mesajul era destul de
limpede: „Dumneata, ca ministru, vii şi pleci. Dar noi, noi ăştia care lucrăm aici
de mulţi ani (chiar de dinainte de 1989), rămînem. Aşa că nu-ţi face iluzii:
ministerul sîntem noi, nu dumneata!“ Omul avea dreptate. Şi aceeaşi situaţie era
– şi este – valabilă şi pentru alte ministere. Pe de o parte, admit că orice instituţie
majoră are nevoie de continuitate, iar continuitatea nu poate fi dată de vînzoleala
politică de la vîrf. E nevoie de înalţi funcţionari competenţi, care să asigure buna
funcţionare a lucrurilor, dincolo de schimbările, mai mult sau mai puţin inspirate,
mai mult sau mai puţin arbitrare, ale şefilor. Pe de altă parte, comunitatea
„perenă“ a fiecărei instituţii nu e nici ea o armată de îngeri. Şi înăuntrul ei există
discrete partizanate politice şi statornice obedienţe de „gaşcă“, inerţii birocratice,
rezistenţă la orice schimbare (reacţie simetrică la schimbările pripite şi confuze
de pe scena politică), solidaritate de „corp“ etc. Toate la un loc sînt mai „tari“,
atîrnă mai greu decît subordonarea (pasageră) faţă de un ministru sau altul. Şi, de
multe ori, ministrul se vede blocat, dacă nu direct sabotat de aparatul cu care
trebuie să lucreze pentru a-şi îndeplini programul. O altă sursă de ineficienţă sînt
unele legi şi regulamente. În genere, cînd ministrul ajunge în post, ele sînt gata
făcute. De alţii, care au avut propriile lor proiecte, iniţiative, interese. Am ecouri,
de regulă indirecte, din partea unor ministere care îşi justifică incapacitatea
administrativă sau politică, invocînd o legislaţie inadecvată, de natură să
diminueze radical competenţele manageriale ale conducătorilor lor. Lucrurile se
întîmplă cam aşa: noul ministru e, încă din primele zile, îngropat în dosare. N-a
avut încă timp să se dezmeticească şi nu are încă nici suficientă experienţă de
resort ca să se orienteze prompt în hăţişul de acte care i se pun, nu fără oarecare
perfidie, pe birou. Dacă totuşi, fie şi la o privire rapidă, îi sar în ochi cîteva
aberaţii şi propune remedierea lor imediată, „experţii“ din partea „perenă“ se
grăbesc să-i atragă atenţia că propunerea lui nu e fezabilă. Cutare articol de lege,
cutare ordonanţă de urgenţă de anul trecut se opun… Mi-au ajuns la ureche şi
lucruri mai grave. S-ar părea că o anumită reţea de corupţie, „cumetrie“,
organizare subterană, derapaj instituţional „bine temperat“ constituie laolaltă o
altă Românie decît cea aflată la vedere. Această reţea e de nedesfăcut. Îţi trebuie
curaj, susţinere politică masivă şi timp. Dacă înăuntrul unui anumit eşafodaj
instituţional constaţi nereguli funcţionale ample, o sistematică şi îndelung
exersată contraselecţie a cadrelor, o indisolubilă încrengătură de nepotism,
infracţionalitate, mită şi şantaj, e foarte greu să treci, peste noapte, la măsuri
drastice. Nu poţi suspenda, pe termen indefinit, în vederea unei decente
recalibrări, parcele întregi ale administraţiei publice şi ale serviciilor publice în
general. Ai nevoie de ani pentru a regla situaţia. Pînă atunci, te mulţumeşti cu
paşi mici, cu insesizabile corecturi de detaliu, fără mari efecte pragmatice. S-ar
zice că legile noastre sînt gîndite, adesea, pentru a favoriza impostura,
intruziunile arbitrare în viaţa instituţiilor, bunul plac. Asta e! Ce e de făcut? Iată
cîteva sugestii: ● Cînd ţi se propune o demnitate publică, pune-te mai întîi la
punct cu mecanismele ei. Citeşte legile care te vor „conduce“, informează-te şi
fii gata să condiţionezi acceptarea funcţiei prin modificări legislative şi
procedurale potrivite cu ceea ce vrei. Nu se poate? Refuzi. Ideea că întîi te
angajezi şi faci pe urmă schimbările necesare s-a dovedit utopică (mai ales cînd
n-ai garanţia unui mandat întreg). ● Cînd constaţi că eşti împiedicat să-ţi
îndeplineşti programul, să-ţi „implementezi“ opţiunile şi că, de fapt, eşti invitat
să faci un simplu „act de prezenţă“, o simplă coreografie de „reprezentare“,
pleacă! Nu fi vanitos! Te sigur – din proprie experienţă – că a părăsi o
„demnitate“ în clipa în care constaţi că nu o poţi onora cum se cuvine e un gest
eliberator, născător de euforie, în mult mai mare măsură decît episodul
„înscăunării“. ● Înainte să pleci, spune tot! Nu pentru a te justifica, ci pentru a
face transparentă malformaţia instituţională pe care ai trăit-o. Explică societăţii şi
celor care te vor urma în funcţie cum arată, în realitate, ţărişoara. La ce ne putem
aştepta şi ce-ar trebui să încercăm să facem pentru a schimba ceva în bine. Ceea
ce nu e recomandabil e să stai în jilţul ministerial şi să te plîngi. Şi să dai vina pe
alţii: pe predecesori, pe preşedinte, pe Justiţie, pe „duşmani“, pe popor, pe soartă,
pe „statul paralel“, pe „străini“ etc. N-ai decît să faci asta după ce pleci. Nu poţi
fi, în acelaşi timp, şi şef, şi victimă...

Citeste mai mult: adev.ro/p4wm5z

S-ar putea să vă placă și