Iubire și idolatrie

Andrei PLEŞU

Primesc de la un cititor pe nume Valentin Stângă următoarea întrebare: „Cum

disting ca spectator (dar şi ca trăitor, cînd e cazul) între iubire şi idolatrie? Ce
anume îl separă pe omul îndrăgostit de omul idolatru?“. Dl Stângă schiţează şi un
început de răspuns. Îl transcriu, în speranţa că nu-l va supăra indiscreţia mea:
„Din postura spectatorului, îmi vine să spun că diferenţa o face aici felul în care
obiectul acestor afecte e potenţat, respectiv obnubilat de percepţia, discursul şi
faptele admiratorului său. Iubită, femeia e mîntuită de accesoriu, de penumbre
incomode, de tuşele banalităţii sterile. Idolatrizată, ea devine stridentă, rebarbativ
păstoasă, vampirică. La fel, în plan religios, divinitatea credinciosului iubitor e
un mister cald, o autoritate afectuoasă, un zenit absorbant, în timp ce zeul
habotnicului pare mai degrabă un răsfăţat satrap cosmic, un soi de căpcăun
metafizic, sensibil la ditirambi, mătănii şi ofrande hipercalorice...“

Dl Stângă gîndeşte viguros şi scrie excelent. Îi mulţumesc pentru dificila

întrebare şi sînt flatat că mă crede apt să lămuresc lucrurile. Nu sînt. În viteza
unui simplu editorial pot încerca doar să mai fac cîţiva paşi pe drumul analizei
infinite inaugurate de el.

Mi se pare esenţial să observăm că între îndrăgostit şi „obiectul“ iubirii sale

avem de-a face cu o specie de continuitate. Cei doi sînt în acelaşi plan: planul
comunicării împărtăşite, al unei emotivităţi omogene, al unui afect în permanentă
mişcare de la unul la altul. Iubirea se exprimă, adesea, ca indistincţie. Treci
neîncetat în celălalt şi celălalt trece neîncetat în tine. E vorba, cu alte cuvinte, de
un ritual al participării. Al participării reciproce. Te regăseşti, clipă de clipă, în
cel care se regăseşte în tine. Duci apropierea pînă la identificare. Transformi
diferenţa în complementaritate şi stricta cunoaştere în recunoaştere. Idolatria
stabileşte între idolatru şi idol un cu totul alt raport. Nu unul de continuitate, ci
unul de ruptură. Idolul e o expresie a distanţei. E necontenit deasupra şi departe.
Idolatrul îl priveşte cu o extatică teroare şi adoptă spontan un ritual al obedienţei.
În vreme ce partenerii unui act de iubire coexistă în acelaşi teritoriu, sau îşi
construiesc un teritoriu al lor, idolul şi idolatrul nu trăiesc în aceeaşi lume. Cel
dintîi e un conglomerat de putere, cel de-al doilea – un conglomerat de
dependenţă. Idolatrul nu speră şi nu îndrăzneşte să urce la nivelul idolului său.
La fel, idolul nu-şi pune problema să coboare la nivelul celui care îi oficiază
cultul. Idolul nu se întrupează. Nu stă la masă cu vameşii şi cu păcătoşii, nu se
lasă ucis de netrebnicii lumii. E suveran, rece, invulnerabil.

Într-un cuplu de îndrăgostiţi, nu există, în mod normal, relaţii de subordonare.

Cînd unul dintre parteneri devine dominator, cînd apare ideea unei ierarhii a
calităţilor, cuplul e în pericol. Iubirea impune amîndurora un comportament
slujitor. Fiecare se dedică celuilalt, fiecare se simte bine să fie în serviciul
partenerului. Idolatria e, dimpotrivă, slujire unilaterală. Idolul nu spală niciodată
picioarele idolatrului. Faimoasa iubire curtenească nu era scutită de un anumit
halou de idolatrie, cu pasiunea ei pentru „madonizarea“ femeii, cu echivalarea
constantă a îndrăgostirii cu „vasalitatea“. Rezultatul era un soi de destrupare
trăită trupeşte. Dar îndrăznesc, domnule Stângă, să suspectez niţeluş de idolatrie
şi imaginea dvs. despre „femeia iubită“: „mîntuită de accesoriu, de penumbre
incomode“. Nu ne putem îndrăgosti de statui. De esenţe. De lumini incoruptibile.
Idolatria, cum ştim, înseamnă şi a lua un lucru drept altceva decît este. Faţă de
idolatrie, iubirea e un miracol de realism: ea celebrează fiinţe vii, nu fantasme.
Diferenţa dintre omul îndrăgostit şi omul idolatru? E totuna cu diferenţa dintre
dialog şi poruncă. Dintre entuziasm şi frică. Mă opresc deocamdată aici. Pentru
continuare, vă dau întîlnire peste 20-30 de ani.

P.S. (în altă ordine de idei): Aflu că pe Facebook au fost deschise două „conturi“
pe numele meu. Nu le-am deschis eu şi socotesc, prin urmare, că sînt victima
unei infracţiuni. Nu poţi să foloseşti după bunul tău plac numele altcuiva şi cu
atît mai puţin să creezi reţele de „prieteni“ şi să alimentezi un aşa-zis dialog, fără
ca el să aibă, de fapt, loc. Regret că sînt introdus samavolnic în această nouă
sectă şi îi previn pe adevăraţii mei prieteni şi pe eventualii internauţi că, intrînd
în comunicare cu portretul meu de pe Facebook, intră în comunicare cu o stafie.