Managementul clasei de elevi

Într-o epocă apropiată, unii pedagogi cum ar fi: Durkheim, Hubert, Wallon,
Cousinet, de Coster, Hotyat, Leroy au încercat să evalueze rolul factorului relaţional în
educaţie. Prin cuvintele celui din urmă s-au desprins concluziile următoare: "...copilul
fiinţa umană, situat într-un anumit mediu, este profund influenţat de acesta (factor
relaţional); comportamentul său diferă după cum trăieşte solitar sau în colectiv şi
depinde, într-o mare măsură de natura relaţiilor cu partenerii. Maturizarea nu aduce decât
potenţialităţi pe care interacţiunile sociale trebuie să le actualizeze". Alte grupe de
specialişti (Lewin, Anderson, Flanders, Ryans, Aebli, Grant, Ausubel & Robinson, Ball,
Wittmer), investigând aceleaşi fenomene au desprins concluzia exprimată de ultimul:
O definiţie satisfăcătoare însă din punctul de vedere al caracteristicilor psiho-
socio-educaţionale poate fi considerată urmatoarea:
Definiţie:
Domeniu de cercetare în ştiinţele educaţiei care studiază atât perspectivele
teoretice de abordare ale clasei de elevi cât şi structurile dimensional-practice ale acesteia
(ergonomică, psihologică, psihosocială, normativă, relaţională, operaţională şi creativă),
în scopul facilitării intervenţiilor cadrelor didactice în situaţiile educaţionale concrete,
prin exerciţiul microdeciziilor educaţionale.
În sistemul social de educaţie şi învăţământ profesorii trebuie să se raporteze la
cei pe care îi educă, să stabilească relaţii de cooperare cu elevii şi părinţii acestora şi cu
alţi factori interesaţi ai societăţii. Ei nu educă numai la catedră, în clasă, ci prin fiecare
contact relaţional cu copiii şi părinţii desfăşoară o muncă de creştere şi dezvoltare, de
conducere şi direcţionare. Activitatea cadrelor didactice se desfăşoară în faţa unor
individualităţi psihice umane în formare. De aici derivă necesitatea unei maxime
responsabilităţi faţă de comportamentele şi intervenţiile educatorului.
Rolurile manageriale ale cadrului didactic
Majoritatea analizelor care s-au circumscris problemelor anterioare au evidenţiat
o serie de multiplicări ale planurilor de referinţă implicate în actiunea educativa. Sinteza
logică a materialelor investigate ne permite să relevăm următoarele roluri

1
(comportamente fundamentale) ale cadrului didactic în activitatea instructiv-educativă cu
clasa de elevi
planificare: activităţile cu caracter instructiv şi educativ, determină sarcinile şi
obiectivele pe variate niveluri, îşi structurează conţinuturile esenţiale şi alcătuieşte
orarul clasei, etc.;
organizare: activităţile clasei, fixează programul muncii instructiv-educative,
structurile şi formele de organizare. Cousinet a atribuit educatorului sarcina de a
constitui şi determina climatul şi mediul pedagogic;
comunicare: informaţiile ştiinţifice, seturile axiologice sub forma mesajelor,
stabileşte canalele de comunicare şi repertoriile comune. Activitatea educativă
implica de altfel şi un dialog perpetuu cu elevii ilustrat prin arta formulării
întrebărilor dar şi prin libertatea acordată elevilor în structurarea răspunsurilor (merită
să subliniem de asemenea şi stimularea elevilor în facilitarea procesului de punere a
întrebărilor). Dialogul elev-profesor necesită un climat educaţional stabil, deschis şi
constructiv;
conducere:activitatea desfăşurată în clasă direcţionând procesul asimilării dar şi al
formarii elevilor prin apelul la Normativitatea educaţională. Durkheim defineşte
conduita psiho-pedagogică a educatorului prin intermediul noţiunii de "dirijare" care
facilitează construcţia sentimentelor şi a ideilor comune;
coordonare: în globalitatea lor activităţile instructiv-educative ale clasei, urmărind în
permanenţă realizarea unei sincronizări între obiectivele individuale ale
elevilor cu cele comune ale clasei, evitând suprapunerile ori risipa şi contribuind la
întărirea solidarităţii grupului;
îndrumare: elevii pe drumul cunoaşterii prin intervenţii punctuale adaptate situaţiilor
respective, prin sfaturi şi recomandări care să susţină comportamentele şi reacţiile
elevilor;
motivare: activitatea elevilor prin formele de întăriri pozitive şi negative; utilizează
aprecierile verbale şi reacţiile nonverbale în sprijinul consolidării comportamentelor
pozitive; orientează valoric prin serii de intervenţii cu caracter umanist tendinţele
negative identificate în conduitele elevilor; încurajează şi manifestă solidaritate cu
unele momente sufleteşti ale clasei;

2
 consiliere: elevii în activităţile şcolare dar şi în cele extraşcolare, prin ajutorare, prin
sfaturi, prin orientarea culturală şi axiologică a acestora. Un aport deosebit îl are
intervenţia educatorului în orientarea şcolară şi profesională dar şi în cazurile de
patologie şcolară
control: elevii în scopul cunoaşterii stadiului în care se află activitatea de realizare a
obiectivelor precum şi nivelele de performanţă ale acestora. Controlul nu are decât un
rol reglator şi de ajustare a activităţii şi atitudinii elevilor
evaluare: măsura în care scopurile şi obiectivele dintr-o etapă au fost atinse prin
instrumente de evaluare sumativă, prin prelucrări statistice ale datelor recoltate şi prin
elaborarea sintezei aprecierilor finale. Judecăţile valorice pe care le va emite vor
constitui o bază temeinică a procesului de caracterizare a elevilor.
BIBLIOGRAFIE

1. Cerghit, Ioan, (coordonator), “Perfecţionarea lecţiei în şcoala

modernă", EDP Bucureşti, 1988

2. .Nicola, Ioan, “Microsociologia colectivului de elevi", E.D.P., Bucuresti,

1974.
3. Vlasceanu, Mihaela, “Psihosociologia educaţiei şi învăţământului",
Editura Paideia, Bucureşti, 1993.

3
4