Liceul Teoretic ,,Nicolae Iorga’’

Referat la istorie

Tema: Apariţia şi evoluţia sclaviei

Executant: Pascari Daniela, eleva cl.a XI-a ,,C’’

Coordonator: Scutaru Silvia, profesoară de istorie

Chişinău ,2016
 Conţinut
I. Introducere

1.1 Originea sclaviei …………………………………………. ...1

1.2 Primele manifestări şi atestări geografice………………....2

II. Cuprins

2.1 Modul de viaţă al sclavilor şi ocupaţiile acestora………...3

2.2 Drepturile şi îndatoririle robilor…………………………..4

2.3 Sursele slaviei şi categoriile de sclavi……………………...5

2.4 Manifestările sclaviei în diverse state……………………..6

2.5 Comerţul negru…………………………………………….7

2.6 Sclavia în timpul războiului de secesiune din SUA… .…..8

2.7 Consecinţe…………………………………………………..9

III. Concluzii

3.1 Anexe……………………………………………………….10

3.2 Bibliografie……………………………………………........13
Importanţa şi actualitatea temei
În ceea ce priveşte sclavia, putem cu certitudine afirma că este una cu adevarat necesară pentru a
ne completa cunoştinţele noastre acumulate de-a lungul anilor.

Totodată acest fenomen a marcat întreaga societate modernă şi nu numai,servind drept un imbold
pentru democratizarea societăţii şi înfăptuirea reformelor sociale care ar avea menirea,ulterior,să
îmbunătăţească situaţia celor asupriţi şi umiliţi.

Sclavii au fost şi ei parte componentă care au contribuit la asimilarea conştiinţei şi a bunului

simţ,care au stîrnit valuri de consolidare în rîndul popoarelor.

Astăzi, o multitudine de cetăţeni sunt înjosiţi şi impuşi să presteze munci umilitoare doar pentru
a-şi cîştiga puţinul pentru existenţă.De aceea e necesar să cunoaştem cauzele şi consecinţele
acestui proces.

Probleme şi teme abordate

Pe parcursul cercetării s-a urmărit evoluţia sclavilor de-a lungul timpului,modul de viaţă şi
activităţile cotidiene ale acestora, la fel şi drepturile şi beneficiile lor (acestea fiind
infime,bineînţeles).

Totodată am abordat importanţa robiei pentru dezvoltarea social-economica a statului în cadrul

caruia aceştia îşi îndeplineau cu înverşunare muncile silnice.

Concluzii
Am uitat să ne bucurăm de lucrurile acelea mici, nesemnificative, care ne aduc chiar pentru mai
puțin de o secundă zâmbetul pe buze.

Suntem sclavii lumii, prea lași pentru a ști să fim altceva.

Pentru greci şi romani, vocaţia unui sclav era munca,aceştia erau ,,preţuiţi,, pentru serviciile
îndeplinite cu devotament şi fidelitate stăpînului,fiind răsplătiţi cu faptul că erau lăsaţi în viaţă.

Au putut scăpa de acest calvar si iad de pe pamînt,doar acei ce nu s-au temut să rişte şi să îşi
încerce soarta fugind.Doar că de cele mai multe ori aceştia erau prinşi şi omorîţi sau erau nevoiţi
să îndure moartea treptată.
 I. Introducere

1.1 Originea sclaviei

,,Sclavie" este un cuvînt care, de cele mai multe ori, trezeşte amintiri întunecate,sumbre dintr-o
epoca apusă,în care acestă categorie era supusă condiţiilor umane inadmisibile,fiind torturaţi şi
umiliţi cu desăvîrşire. Acestei epoci apuse îi asociate chipuri chinuite de negri şi scene crude de
pe plantaţiile de bumbac din sudul Statelor Unite sau scene din filme istorice cu prizonieri ai
vreunui tiran antic, trăgînd înlanţuiţi la galere.

Sclavia (din latinescul medieval sclavus < slavus) desemnează condiţia umană a persoanelor
(sclavii) care lucrează pentru un stăpân fără remuneraţie şi ce nu dispun de drepturi asupra
propriei persoane. Sclavii trebuie să îndeplinească toate ordinele stăpânului de la naştere sau
capturare (trecerea de la libertate la sclavie) până la moarte sau eliberare (trecererea de la sclavie
la libertate). Din punct de vedere istoric, sclavia înseamnă, prin definiţie, negarea egalităţii între
oameni, iar filozofic sclavii erau consideraţi o specie aparte şi inferioară. Sclavia poate fi definită
şi ca o „stare de totală dependenţă politică, socială şi economică în care este ţinută o ţară, o
categorie socială, un individ”.

Din cele mai vechi timpuri, sclavii s-au dovedit a fi cei ce exprimă devotament şi fidelitate
stăpînului, îndeplinind uneori chiar şi cele mai inumane munci la care erau supuşi.Nu aveau
dreptul să protesteze sau într-un mod sau altul să-şi demonstreze nemultumirea faţă de stapînul
său,căruia îi datora chiar şi cu propria viaţă.

Sclavii au constituit o parte a societatii inca de acum mii de ani si continua sa existe chiar si
astazi, desi sclavia este interzisa in mod oficial in aproape toate tarile din lume.

Aceasta s-a manifestat într-un mod sau altul în o bună parte a popoarelor europene din spaţiu
Americii Latine,Africii de Nord şi Sud,în anticul Egipt.Însă, condiţiile sclavilor se distingeau de
la o ţară la alta.Iniţial sclavia, prindea o latură ce lua în consideraţie condiţia umană, însă treptat
acesta îşi pierde din moralităţi, şi astfel, devine una din condiţiile de exitenţă umană incceptabile
pentru epoca modernă, care promovează valorile şi drepturile omului,ca fiind mai presus de orice
alte prejudecăţi.

Pentru cei mai mulţi, comerţul cu sclavi de pe continentul african reprezinta cea mai apropiata
definiţie pentru fenomenul sclaviei,mulţi uitînd de manifestarea acestora şi pe alte continente.
Din păcate, realitatea lumii în care trăim contrazice aceste reprezentări tradiţionale. Din ce in ce
mai multe organizaţii umanitare sau de apărare a drepturilor omului denunţă sclavia modernă, o
"boală" de pe urma căreia unii suferă, iar alţii fac averi.
 1 .2 Primele manifestări şi atestari geografice

Primele documente care atestă prezenţa sclaviei într-o mare civilizaţie sunt cele
din Sumeria (Mesopotamia), însă într-o formă limitată. În Egiptul Antic, mai ales în perioada
Imperiului Nou, un anumit număr de sclavi caracteriza o anumită importanţă socială. Cei mai
mulţi indivizi deveneau sclavi în urma capturării lor în timpul războaielor sau prin răpire.
Sclavia ca practică socială şi economică s-a dezvoltat în antichitatea greco-romană. Grecia şi
Roma antice erau ambele societăţi sclavagiste. Statutul social şi rolul sclavilor era considerat
inferior sau chiar inexistent în relaţia cu o persoană liberă. În societatea antică grecească, sclavia
era fundamentată din punct de vedere filozofic. Aristotel vedea sclavia ca o garanţie
indispensabilă a oamenilor liberi de a-si putea dedica timpul politicii şi bunei guvernări a cetăţii.
Între secolele V î.Hr. şi I d.Hr. sclavia romană a cunoscut o perioadă de puternică intensificare şi
extindere. Victoriile şi cuceririle Romei au dus la un influx stabil de sclavi, iar sclavia a afectat
toate nivelele societăţii. O consecinţă a acestui fapt a fost alungarea micilor fermieri şi a
muncitorilor liberi de pe teritoriile lor, creându-se astfel o masă urbană nemuncitoare. În
perioada imperială, condiţiile de muncă pentru sclavi s-au îmbunătăţit treptat, încurajate de
ideile primilor creştini.
În Europa, sclavia a cunoscut un declin foarte lent în Evul Mediu,dar a fost înlocuită treptat
de feudalism. Acest regim politic era caracterizat prin proprietatea nobiliară asupra pământului
şi, parţial, asupra ţăranilor. Sclavia a reapărut pe o scară largă, după modelul roman, în
lumea musulmană şi în Bizanţ. La sfârşitul secolului al XV-lea, însă, sclavia era aproape
eradicată în Europa.
Pînă în secolul al XIX-lea, Marea Britanie si celelalte puteri europene si-au limitat ambitiile
imperiale din Africa la punctele de coasta de unde isi puteau exercita influenta economica si
militara. In cazul Marii Britanii, pe coasta Africii de Vest, afacerile englezilor se concentrau in
jurul profitabilului comert cu sclavi. Incepand cu secolul al XVI-lea si pana in secolul XIX, se
estimeaza ca europenii au transportat de pe coasta Africii de Vest mai bine de 11 milioane de
sclavi. Intre 1562 si 1807, cand comertul cu sclavi (denumit trata) a fost abolit, numai navele
britanice au transportat aproape 3 milioane de sclavi catre Americi.

Una din principalele justificari aduse de guverne pentru aceasta cursa pentru Africa a fost dorinta
de a eradica sclavia odata pentru totdeauna. Cu putin timp inainte de moartea sa, in mai 1873,
faimosul explorator si misionar David Livingstone facuse un apel pentru o cruciada mondiala
pentru eliminarea comertului cu sclavi detinut de arabi in Africa de Est. Iar pentru adevarata
eliberare a Africii, credea Livingstone, era necesara introducerea pe acest continent a celor trei
„C”: comert, crestinism si civilizatie.
 II. Cuprins

2.1 Modul de viaţă al sclavilor şi ocupaţiile acestora

Cei mai mulți dintre sclavi erau cumpărați ca prizonieri de război de la triburile africane,
instigate de europeni să se lupte între ele pentru a face rost de muncă forțată.

Sclavul se afla în proprietatea absolută a stapînului său, care putea dispune de el după bunul său
plac, avînd drept de viaţă şi de moarte asupra lui.Acesta nu avea o personalitate juridică şi nici
macar nu putea fi apărat de lege.

Sclavii din oraşe erau cu siguranţă mult mai liberi decît cei din mediul rural, şi asta, fiindcă
acestora le era permis să frecventeze tavernele, băile publice şi circul.În cazuri excepţionale,
sclavilor le era permisă înrolarea în armată,caz în care sclavul obţinea imediat libertatea şi
dreptul de a se căsători cu vaduvele militarilor căzuţi în razboi.

Sclavii utilizau în alimentaţia lor zilnică diverse terciuri cu porumb, grîu sau griş.Legumele
făceau parte din mesele lor zilnice, dar nu se puteau prea mult răsfăţa fiindcă acestea erau
limitate în cantitaţi.Produse precum carnea, brînza, laptele şi alte produse lactate nu erau
consummate din motiv ca stapînul alcatuiau meniul sclavului său, acesta fiind destul de sărac în
alimente hranitoare. De multe ori sclavii ramîneau flămînzi peste noapte sau chiar zile la rind,
asftel fiind pedepsiţi de nesupunere sau neîndeplinirea atribuţiilor casnice.

Pentru a-şi confecţiona pluguri şi coase, supuşii utilizau forje.Aceştia erau exploataţi pe
terenurile de plantaţii ale stapinului, altii erau folosiţi pentru a realize muncile casnice, precum
ingrijirea animalelor, menţinerea curăţeniei în grajduri ş.a.Cei mai multi erau trimisi in minele de
aur si pe plantatiile de trestie de zahar, unde munca brutala ucidea intre o treime si o jumatate
dintre ei in decurs de cinci ani. Ca sa recolteze trestia de zahar, oamenii retezau tulpinile dure si
lipicioase, ca de bambus, sub soarele arzator. Pentru a prelucra zaharul, sucul trebuia fiert in
clocot pana scadea, in cazane mari, fumegande.

Aici traditiile culturale – limba, mestesugurile, experientele religioase si credinta – au

supravietuit cel mai bine printre sclavi, caci aici traiau si lucrau practic nesupravegheati.Însă
tradiţiile sclavilor nu s-au păstrat, fiindcă acestea erau rapid lichidate de către stăpîn,care era
interesat de volumul de muncă a fiecarui rob pe care îl deţinea.

În caz de nesupunere, aceşti riscau cu propria lor viaţă, astfel încît nu erau tolerate sub nici o
formă scuzele şi neglijenţele, toate aveau un preţ, numai sclavii au răm as fără el.
 2.2 Drepturile şi îndatoririle robilor

Sclavul se afla în proprietatea absolută a stapînului său, care putea dispune de el după bunul său
plac, avînd drept de viaţă şi de moarte asupra lui.Acesta nu avea o personalitate juridică şi nici
macar nu putea fi apărat de lege, nu deţinea drept la proprietate şi nici chiar la familie, fiindcă
căsătoriile lor, chiar dacă se înfăptuiau cu acordul proprietarului, erau considerate simple
concubinaje. Copiii care apăreau în cadrul familiilor sclavilor deveneau proprietatea stapînului
care putea să-I vîndă.

Sclavii care considerau că sunt nedreptăţiţi de stapîn se puteau adresa Capitolului şi cere să i se
facă dreptate.Dar şi pînă astăzi nu există vreo informaţie care ar confirma ca stăpînul a fost totuşi
pedepsit.Corespunzător, sclavii rămîneau neajutoraţi,lipsiţi de vreo oarecare protecţie din parte
statului sau din partea altor organizaţii în care ar prima dreptul şi libertatea sclavului.

În cazul cînd aceştia se refugiau în templu, cel mult puteau obţine dreptul de a-şi schimba
proprietarul, dar asemenea cazuri erau foarte rar răspîndite în societatea modernă. De cele mai
multe ori, se ignorau aceste necesităţi, care păreau simple, dar esenţiale asigurării existenţei
sclavilor, şi aceştia se reîntorceau la stăpînii lor unde suportau iarăşi umilinţă şi discriminare.

Pedepsele aplicate, erau de cele mai multe ori lipsite de milă: munca grea, biciuirea,
stigmatizarea,ruperea articulaţiilor sau a oaselor, însemnarea cu fier încins pe frunte cu litere
care indică că este sclav fugar sau mincinos.Au fost cazuri, cînd aceştia au fost aruncaţi la fiare
sălbatice în circuri, sau arşi de vii după care erau stropiţi cu smoală.

Protecţia juridică a sclavilor, apare abia atunci, cînd inlluenţa proprietarului devine în oarecare
măsură limitată.Claudius1 a decretat că dacă un sclav a fost abandonat de stăpînul său, atunci el
devine liber.Nero2 a acordat sclavilor dreptul de a depune plîngere împotriva stăpînilor dacă
tratat crud sau abuziv.Antonius Pius3 a oprit uciderea sclavului de către stăpînul său fără vreun
motiv neîntemeiat,caz în care acesta putea fi judecat pentru omor.

De cele mai multe ori, sclavii au încercat să obţină libertatea prin evadare, însă rare ori cînd
aceştia scăpau cu viaţă, vînarea lor fiind realizată de catre profesionişti. Anunţurile care erau
postate pe ziduri, ofereau descrieri precise ale sclavilor fugari, totodată fiind oferite recompense
pentru cei ce îi va trăda.Fugarii prinşi erau trataţi cu cruzime şi însemnaţi în frunte cu litera F.

În cele din urmă, sclavul putea obţine independenţă doar dacă îşi schimba poziţia socială.

Drepturile sclavilor erau nesemnificative , în comparaţie cu obligaţiile pe care le îndatorau

stapînilor. Odată ce au fost captaţi,ei erau exploataţi la maxim de catre proprietar,care avea
dreptul deplin asupra robului.De cele mai multe ori,erau folosiţi la muncile gospodăreşti, fără a
primi vreo remunerare sau vreo recompense pentru munca pe care o înfăptuia.

1
https://ro.wikipedia.org/wiki/Claudius
2
https://ro.wikipedia.org/wiki/Nero
3
https://ro.wikipedia.org/wiki/Antoninus_Pius
 2.3 Sursele slaviei şi categoriile de sclavi

Principala sursă de răspîndire a sclaviei o constituia războaiele.Prizonierii făceau parte din

recompensele pentru război, aceştia reprezentau o sursă nelimitată de sclavi.

Prizonierii erau cît mai repede posibil vînduţi de către armată, pentru a scăpa de obligaţia de a-I
hrăni şi de a-i păzi.Vînzarea fiind realizată de către un chestor4 împreună cu alţi comercianţi şi
negustori.

O altă sursă a slaviei o reprezentau copiii abandonaţi,copiii nedoriţi sau care erau scoşi spre a fi
adoptaţi.Copiii care reprezentau diformităţi sau maladii nu erau luaţi de nimeni, şi în cele din
urmă mureau.Cînd în familia sclavilor se năştea un copil acesta neapărat trebuia să fie acceptat şi
de către stăpîn, iar în caz contrar, copilul erau omorît.

Alte surse care a contribuit la menţinerea sclaviei erau: oamenii răpiţi de piraţi sau tîlhari pentru
a fi vînduţi; exilaţii politici care au emigrat; sau populaţia migratorie, care veneau să presteze
servicii proprietarilor de pămînturi, fiind constrînşi de foame şi sărăcie.

Cît despre categoriile de sclavi acestea se împărţeau în două:

Sclavii privaţi care lucrau în serviciul personal al stăpînului lor şi familiei sale, fiind angajaţi în
atelierele şi afacerile acestuia.Viaţa lor depinde în exclusivitate de caracterul stăpînului său.Ei
îndeplineau toate muncile utile stapînului lor, ocupaţiile fiind variate şi cereau compentenţe în
multiple domenii.În ateliere, ei aveau calificări de olari, pictori, tîmplari,zidari.Aceşti sclavi se
bucurau de condiţii de viaţă mai bune, datorită muncii calificate pe care o prestau.

De asemenea, o viaţă mai bună aveau sclavii dsestinaţi muncii casnice: bucătari, chelneri,curieri,
grăjdari.

Sclavii publici se aflau în proprietatea statului sau a oraşului.Statutul lor a fost considerat mai
avantajos decît a celor privaţi, fiindcă ei nu puteau fi vînduţi, munca lor nu era atît de grea şi nu
erau supuşi capriciilor stăpînului.Ei erau angajaţi să aibă grijă de cladirile publice şi ca slujitori
ai magistraţilor.Alţii lucrau ca lictori,temnicieri,călăi.Numarul sclavilor publici,deşi era
considerabil în sine, a fost neglijabil în comparaţie cu cel al sclavilor privaţi.

Sclavii care lucrau ca slujitori agricoli, au avut parte de condiţii de viaţă foarte grele, munca lor
fiind foarte obositoare şi necalificată.Trecerea unui sclav de la mediu urban la cel rustic era
considerată drept o pedeapsă.

Însă, cea mai grea situaţie o aveau sclavii care munceau în mine, muncă ce se echivala cu o
condamnarea la moarte.O veritabilă condamnarea la moarte a fost transferul la şcoala de
gladiatori, care de cele mai multe ori se finisa cu moartea rapidă.Uneori,în cazul în care
gladiatorul cîştigat lupta de arenă acesta putea să-şi recîştige libertatea.

4
Chestor-la romani, mágistrat însărcinat cu administrațiunea finanțelor
 2.4 Manifestările sclaviei în diverse state

Sclavia a fost oficializatã în Virginia în 1654, când Anthony Johnson, un bãrbat de culoare, a
convins tribunalul cã servitorul sãu, John Casor, tot de culoare, este proprietatea sa pe viaţã.
Johnson însuși fusese adus în Virginia ca servitor, dar a reușit sã-și plãteascã datoriile și astfel sã
se elibereze de obligaţii. Curtea a decis în favoarea lui Johnson și se naște statutul de sclav în
Virginia. Johnson s-a îmbogãţit și a început sã importe sclavi negri din Africa. În cele din urmã
însã decizia tribunalului avea sã se întoarcã și împotriva lui pentru cã pãmânturile îi sunt
confiscate pe motive rasiale.

In a 2-a jumãtate a secolului al 18-lea, sclavia a început sã regreseze în SUA ca urmare a

plantãrii de culture care necesitau mai puţinã muncã manualã. Mulţi proprietari de sclavi i-au
eliberat și se pãrea cã instituţia avea sã piarã. Dar nu a fost așa. în 1793, Eli Whitney a brevetat
mașina de egrenat, pentru procesarea bumbacului. Asta însemna cã un singur muncitor putea
procesa de 50 de ori mai mult bumbac decât înainte, ceea ce transforma cultura plantei într-o
afacere extrem de profitabilã. În consecinţã, multe culturi au fost înlocuite cu cea de bumbac și
sclavia a înflorit din nou.

Cuvântul “sclav” provine din cuvântul bizantin “sklabos”, prin care desemnau popoarele slave.
Motivul din spatele acestei întrebuinţãri este obiceiul vikingilor de a captura slavi și a-I vinde
romanilor ca sclavi. Termenul nu dateazã mai devreme de 580, întrucât înainte se folosea mai
degrabã “servus” pentru toate tipurile de servitor – fie în robie, fie liberi.

Liberia este o mica ţarã de pe coasta de vest africanã, întemeiatã în 1822 ca o colonie a sclavilor
americani eliberaţi în urma eforturilor lui James Monroe, care primește drept rãsplatã numele
capitalei Monrovia. Arealul se populeazã cu grupuri entice diverse pe care africanii încep sã le
desconsidere ca necivilizate. În 1847 sclavii eliberaţi declarã ţara independent și se naște
naţiunea care vreme de 133 de ani va fi dominate de un singur partid, amero-liberienii. Ironic,
doar africanii amero-liberieni aveau drept de vot. Liberia este singura ţarã africanã care a ales o
femeie (Ellen Johnson-Sirleaf) în fruntea statului. Engleza liberianã este o variantã a limbii
vorbite de sclavii afro-americani din secolul al 19-lea, care au transformat Liberia într-o copie a
teritoriului pãrãsit de ei în SUA, un exemplu fiind templul mason din Monrovia.

In Africa de dinainte de venirea europenilor robia era un aspect normal al vieţii cotidiene.
Singura diferenţã consta în atribuirea unei bune reputaţii proprietarului care își trata bine sclavii.
În caz contrar însemna lipsã de moralitate dacã nu le asigurai sclavilor condiţii de trai.
Charles Lynch, fermier și revoluţiuonar American din Virginia, a condus un tribunal ilicit care
judeca și condamna loialiștii. Sentinţele se rezumau în general la confiscarea proprietãţii,
biciuire sau înrolarea obligatorie. Dupã revoluţie Lynch a devenit membru al senatului din
Virginia. Astãzi este faimos pentru termenul de “linșare” (lynching). Linșarea sclavilor a început
iniţial ca o simplã biciuire pentru ca sã degenereze în execuţii rapide.
 2.5 Comerţul negru

Odată cu descoperirea şi cucerirea Americii, europenii aveau nevoie de mână de lucru ieftină.
La început, au fost înrobite aşezările indigene americane, însă legislaţia spaniolă a interzis
curând această practică. Acest lucru a determinat importarea sclavilor africani, care aveau o
rezistenţă fizică mai mare, şi care proveneau din societăţi care în plus acceptau, practicau şi
menţineau ele însele sclavia; astfel, se apreciază că mai puţin de 2% dintre sclavii negri aduşi în
Americi pe toată perioada comerţului cu sclavi negri au fost indivizi capturaţi de către europeni,
în timp ce 98 la sută dintre ei erau sclavi negri cumpăraţi de la proprietari de sclavi negri .
Începând cu secolul al XVI-lea, cererea continuă de mână de lucru în America a făcut din
comerţul cu sclavi (comerţul negru) din Africa de Vest o afacere profitabilă. Până în secolul al
XVII-lea s-a înregistrat o creştere majoră în numărul de sclavi, datorită importanţei acestora pe
plantaţiile agricole de mare întindere din America de Nord, de Sud şi Caraibe. Această
dezvoltare a comerţului negru a fost însoţită, în cele mai multe cazuri, de un puternic
sentiment rasist: negrii erau consideraţi fiinţe inferioare, fără drepturi, din punct de vedere
juridic, simple obiecte şi erau comparaţi adeseori cu animalele; devenise un obicei să fie
exploataţi la maxim în condiţii severe până la moarte. Sursa de sclavi era Africa, iar Insula
Gorée, din largul coastei actualulei capitale senegaleze Dakar, (colonie franceză) era locul unde
se realiza efectiv comerţul cu sclavi.
Analog, arabii continuau să exercite un trafic intens de sclavi africani, pe rute prin Sahara sau
pe coasta orientală a Africii, în special prin insula Zanzibar. Acest tip de comerţ s-a desfăşurat
între secolele VIIşi XX şi a atins proporţii similare cu cel practicat de europeni. Acest fapt a dus
la reacţii uneori extreme din partea triburilor negroide, care iniţial s-au refugiat din faţa arabilor
în căutare de sclavi, migrând înspre sudul şi interiorul continentului, cum este cazul, de exemplu,
cu populaţia sara, care a fugit din bazinul superior al Nilului în sudul Ciadului, însă constatând
că nu scapă nici aşa de statutul de hăituiţi, aceştia au început să practice mutilarea femeilor prin
ceea ce este cunoscut în etnografia continentului negru ca „discuri labiale”.
Această metodă avea rolul de a face femeile neatractive pentru arabii aflaţi mereu în căutare de
„carne tânără” pentru haremurile califatului .Dar arabii nu capturau negrii doar pentru delicii
sexuale, ei utilizându-i şi pentru munca în robie, aşa cum se ştie, de exemplu, din episodul
revoltelor negrilor din Irak (868 - 883 e.n.; însă negrii a fost utilizaţi ca sclavi în minerit,
agricultură, armată şi ca sclavi casnici din chiar primele ceasuri ale cuceririi arabe în Africa de
nord), unde aceştia erau exploataţi pentru asanarea sudului ţării şi munca de construcţie a
sistemelor de irigaţii.
 2.6 Sclavia în timpul războiului de secesiune din SUA

La începutul războiului, unii comandanţi unionişti credeau că datoria lor este să returneze
sclavii evadaţi stăpânilor lor. Până în 1862, când a devenit clar că războiul avea să fie unul de
durată, chestiunea tratării sclaviei a devenit mai generală. Economia Sudului şi efortul militar
sudist depindeau de munca sclavilor.
A început să devină nerezonabil să se protejeze sclavia şi în acelaşi timp să se încerce blocarea
comerţului Confederaţiei şi distrugerea producţiei. După cum a spus un congresman, sclavii
„...nu pot fi neutri. Ca lucrători, dacă nu ca soldaţi, ei vor fi fie aliaţii rebelilor, fie ai
Uniunii.” Acelaşi congresman—şi alţi colegi republicani radicali ai săi—l-au presat pe Lincoln
să emancipeze rapid sclavii, în timp ce republicanii moderaţi au ajuns să accepte emanciparea şi
colonizarea treptată, cu despăgubire. Copperheads, statele de graniţă şi democraţii unionişti se
opuneau emancipării, deşi statele de graniţă şi democraţii au ajuns să o accepte în cele din urmă
ca parte din războiul total necesar pentru salvarea Uniunii.
În 1861, Lincoln şi-a exprimat temerile că tentativele premature de emancipare ar putea
însemna pierderea statelor de graniţă şi că „a pierde Kentucky este aproape acelaşi lucru cu a
pierde totul”. La început, Lincoln a frânat tentativele de emancipare ale secretarului de război
Simon Cameron şi ale generalilor John C. Fremont (în Missouri) şi David Hunter (în Carolina de
Sud, Georgia şi Florida) pentru a-şi asigura loialitatea statelor de graniţă şi a democraţilor
unionişti.
Lincoln a avertizat statele de graniţă că o emancipare mai radicală avea să aibă loc în condiţiile
în care planul său de emancipare gradată şi cu despăgubire şi colonizare voluntară ar fi fost
respins. Doar Districtul Columbia a acceptat planul treptat al lui Lincoln, iar acesta a menţionat
proclamaţia de emancipare membrilor cabinetului său la 21 iulie 1862.
Secretarul de stat William H. Seward i-a spus lui Lincoln să aştepte o victorie înainte de a face
publică proclamaţia, căci altfel acesta ar putea părea „ultimul nostru ţipăt în retragere”. Această
ocazie s-a ivit în septembrie 1862, după bătălia de la Antietam, şi conferinţa guvernatorilor de
război a adăugat suport pentru proclamaţie.
Lincoln publicase deja o scrisoare în care încuraja mai ales statele de graniţă să accepte
emanciparea ca necesară pentru salvarea Uniunii. Lincoln a spus mai târziu că sclavia a fost
„întrucâtva cauza războiului”. Lincoln a publicat proclamaţia de emancipare preliminară la 22
septembrie 1862, şi pe cea finală la 1 ianuarie 1863. În scrisoarea către Hodges, Lincoln şi-a
exprimat credinţa că „dacă sclavia nu este ceva greşit, atunci nimic nu este greşit ... şi totuşi eu
nu am înţeles niciodată că Preşedinţia mi-a conferit mie un drept nerestricţionat de a acţiona
oficial pe baza acestei judecăţi şi a acestor sentimente ... eu nu susţin că am controlat
evenimentele, ci mărturisesc făţiş că evenimentele m-au controlat pe mine.”
Întrucât proclamaţia de emancipare se baza pe puterile Preşedintelui în caz de război, ea se
referea doar la teritoriile deţinute la acea vreme de Confederaţie. Totuşi, proclamaţia a devenit
un simbol al angajamentului crescând al Uniunii de a adăuga emanciparea la definiţia americană
a libertăţii.
 Lincoln a jucat şi un rol principal în convingerea Congresului să voteze în favoarea
Amendamentului 13, care a făcut emanciparea universală şi permanentă.

Sclavii negri nu au aşteptat acţiunile lui Lincoln pentru a evada şi a căuta libertatea în spatele
liniilor nordiste. Încă din primii ani ai războiului, sute de mii de negri au fugit în Nord, mai ales
în regiunile neocupate, ca Norfolk şi regiunea Hampton Roads în 1862, Tennessee după 1862,
linia marşului lui Sherman, etc. Atâţia negri au fugit în spatele liniilor unioniste încât
comandanţii au înfiinţat tabere şi şcoli pentru aceştia, unde atât adulţii cât şi copiii puteau învăţa
să scrie şi să citească. The American Missionary Association s-a implicat în efortul de război
trimiţând profesori în astfel de tabere, de exemplu înfiinţând şcoli în Norfolk şi pe plantaţiile din
apropiere. În plus, aproape 200.000 de afroamericani au luptat în armata şi în marina Uniunii.
Majoritatea lor erau sclavi evadaţi.

Confederaţia transforma soldaţii unionişti negri capturaţi în sclavi, şi soldaţii negri au fost
împuşcaţi când încercau să se predea în masacrul de la Fort Pillow. Aceasta a condus la
prăbuşirea programului de schimb de prizonieri, şi creşterea taberelor de prizonieri, ca cea de la
închisoarea Andersonville din Georgia unde au murit de foame şi de boli 13.000 de prizonieri de
război unionişti.

În pofida lipsei de resurse umane a Sudului, până în 1865, majoritatea liderilor sudişti s-au
opus încorporării sclavilor în armată. Aceştia au fost folosiţi la munci de suport ale efortului de
război. Howell Cobb a spus: „dacă sclavii pot fi buni soldaţi, atunci toată teoria noastră privind
sclavia este greşită”. Generalii confederaţi Patrick Cleburne şi Robert E. Lee au fost de acord cu
încorporarea negrilor spre sfârşitul războiului, şi Jefferson Davis a fost în cele din urmă convins
să susţină planurile de înarmare a sclavilor pentru a evita înfrângerea. Confederaţia a capitulat
însă la Appomattox înainte ca acest plan să fie implementat.
Proclamaţia de emancipare a redus mult speranţele Confederaţiei de a primi vreun ajutor din
partea Regatului Unit sau a Franţei. Abordarea moderată a lui Lincoln a reuşit să păstreze de
aceeaşi parte a baricadei statelor de graniţă, democraţii unionişti şi sclavii emancipaţi. Statele
unioniste de graniţă (Kentucky, Missouri, Maryland, Delaware şi Virginia de Vest) nu au intrat
sub incidenţa proclamaţiei de emancipare. Toate au abolit sclavia singure, în afară de Kentucky
şi Delaware.Marea majoritate a celor 4 milioane de sclavi au fost eliberaţi prin proclamaţia de
emancipare, pe măsură ce armatele unioniste avansau spre sud. Amendamentul al 13-lea, ratificat
la 6 decembrie 1865, a eliberat şi restul de sclavi din Kentucky, Delaware, şi New Jersey, care
numărau 225.000 de oameni în Kentucky, 1.800 în Delaware, şi 18 în New Jersey la nivelul
anului 1860.
 2.7 Consecinţe

Sclavia a luat sfârşit în SUA în primăvara lui 1865 când armatele confederate au capitulat. Toţi
sclavii din Confederaţie au fost eliberaţi prin Proclamaţia de emancipare, care stipula că toţi
sclavii din zonele confederate erau declaraţi liberi. Sclavii din statele de graniţă şi din regiunile
Sudului controlate de Uniune au fost eliberaţi prin acţiunea statelor sau prin Amendamentul al
13-lea la Constituţia SUA (la 6 decembrie 1865).
Restaurarea totală a Uniunii a fost urmarea eforturilor unei perioade controversate,
denumită Reconstrucţia. Războiul s-a soldat cu aproximativ 1.030.000 de morţi (3% din
populaţie), inclusiv 620.000 de soldaţi omorâţi de boli.
Războiul civil a produs mai mulţi morţi decât toate celelalte războaie ale Statelor Unite la un
loc. Cauzele războiului, motivele rezultatului său, şi chiar numele conflictului sunt încă subiect
de controversă între istorici. Aproximativ 4 milioane de sclavi negri au fost eliberaţi în perioada
1861-1865. Pe baza rezultatelor recensământului din 1860, 8% din toţi bărbaţii albi între 13 şi 43
de ani au murit în război, cifra defalcată pe cele două tabere fiind de 6% din cei din Nord şi 18%
din cei din Sud.
O cauză pentru numărul uriaş de morţi din timpul războiului a fost utilizarea tacticilor
napoleoniene, cum ar fi şarjele.
Cu adaosul puştilor mai precise şi (spre sfârşitul războiului, în armata unionistă) armelor de foc
cu repetiţie, cum ar fi carabina cu repetiţie Spencer şi câteva arme Gatling (predecesoare ale
mitralierelor), soldaţii erau decimaţi în câmp deschis. Astfel s-a recurs la tranşee, tactică ce avea
să fie folosită intensiv în Primul Război Mondial.
 3.1 Anexe

Maltratarea sclavilor negri

Serviciile
Atitudinea stăpînilor faţă de robi

Muncile zilnice ale sclavilor

Copii sclavilor îşi îndeplineau datoria

Femeile cu copii la spălat haine în lac

 3.2 Bibliografie
 http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/sclavia-sua-origini-
evolutie-efecte
 http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/10-lucruri-tiut-
sclavie
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Sclavie
 http://www.antislavery.org/english/
 http://www.cerceteaza.com/11-lucruri-fascinante-despre-sclavie/
 http://www.timpul.md/articol/calendar-istoric--pe-18-decembrie-a-fost-
abolita-sclavia-in-sua-52910.html
 http://www.timpul.md/articol/148-de-ani-de-la-abolirea-sclaviei-in-
america-15783.html
 http://web.archive.org/web/19981203090205/members.aol.com/jfepperso
n/stat.html
 http://web.archive.org/web/20000925113605/members.aol.com/jfepperso
n/reasons.html#Texas
