CONCURENŢA

STUDII ŞI CERCETĂRI PRIVIND PROTECŢIA

CONCURENŢEI ECONOMICE

BULETINUL
DIRECŢIEI DE MONITORIZARE TERITORIALĂ
CONSILIUL CONCURENŢEI - ROMÂNIA

Anul III, Nr. 1-2 (5-6), septembrie 2008

CONCURENŢA
Studii şi cercetări privind protecţia concurenţei economice
Buletinul Direcţiei de Monitorizare Teritorială
CONSILIUL CONCURENŢEI - ROMÂNIA

Apare sub egida Consiliului Concurenţei - România

Piaţa Presei Libere nr. 1, sector 1, 013701, Bucureşti, România
e-mail: competition@consiliulconcurentei.ro

Consiliul director
Alexe Gavrilă - secretar de stat, vicepreşedinte
Ştefan Neagoe - subsecretar de stat, consilier de concurenţă
Mihai Giugariu - subsecretar de stat, consilier de concurenţă
Benedict Sârbu - subsecretar de stat, consilier de concurenţă
Nandor Nemenyi - subsecretar de stat, consilier de concurenţă
CONSILIUL CONCURENŢEI - ROMÂNIA

Colegiul de redacţie
Gheorghe Rădulescu – director
Daniel Dumitru Stan – inspector superior de concurenţă
Ovidiu Felecan – inspector superior de concurenţă
Claudiu Mosessohn – inspector de concurenţă
CONSILIUL CONCURENŢEI - ROMÂNIA

Ion Stegăroiu – decanul Facultăţii de Ştiinţe Economice

Dan Ţop – şef catedră Drept Privat, Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice
UNIVERSITATEA “VALAHIA” TÂRGOVIŞTE

Redacţia
Piaţa Presei Libere nr. 1, sector 1, 013701, Bucureşti, România
Consiliul Concurenţei
Direcţia Monitorizare Teritorială
e-mail: ovidiu.felecan@consiliulconcurentei.ro

ISSN 1842 – 2705

Copyright©2008
Consiliul Concurenţei - România

Editura Bibliotheca
acreditată de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior (CNCSIS) cu avizul
nr. 1142/30.06.2003, reacreditată 1 mai 2006; e-mail: biblioth@gmail.com; www.bibliotheca.ro

Opiniile exprimate în cuprinsul articolelor constituie păreri personale ale autorilor

şi nu reprezintă în mod necesar punctele de vedere ale Consiliului Concurenţei.
 CUPRINS

1. Nota redacţiei / 5
2. Teoria cererii, elasticităţii şi practica în domeniul protecţiei concurenţei
(Prof. Dr. Gheorghe Oprescu – Preşedinte Consiliul Concurenţei România ) / 9
3. Extinderea Uniunii Europene
(Dr. Vasile Şeclăman – Secretar general Consiliul Concurenţei România) / 19
4. Importanţa analizei economice temeinice pentru politica în domeniul concu-
renţei
(Deborah Platt Majoras – Preşedinte, Comisia Federală pentru Comerţ,
SUA.) / 27
5. Modalităţi de efectuare a inspecţiilor inopinate de către autorităţile de concu-
renţă – teorie şi practică (I)
(Gheorghe Rădulescu – director Direcţia Monitorizare Teritorială; Daniel-
Dumitru Stan – inspector de concurenţă superior, Consiliul Concurenţei - România) / 38
6. Normele generale care reglementează acordarea asistenţei financiare co-
munitare în domeniul reţelelor transeuropene de transport şi energie
(Gheorghe Rădulescu – director; Claudiu Mosessohn – inspector de concurenţă,
Direcţia Monitorizare Teritorială, Consiliul Concurenţei - România) / 46

7. Fondurile europene şi ajutorul de stat

(Ciprian Pilan; Constantin Secure – inspectori de concurenţă, Inspectoratul
de Concurenţă Neamţ, Consiliul Concurenţei - România) / 51
8. O analiză economică a practicilor de ruinare şi de vânzare cu preţ redus
(Anne Perrot – Vicepreşedinte, Consiliul Concurenţei - Franţa) / 77

9. Surplusul consumatorului ca standard adecvat pentru aplicarea regulilor

antitrust
(Russell Pittman – Director Cercetare Economică şi Director – Asistenţă Teh-
nică Internaţională, Grupul de Analiză Economică, Divizia Antitrust, Departamen-
tul de Justiţie al Statelor Unite) / 85
 10. Despre politica agricolă comună a Uniunii Europene – o previziune con-
firmată a buletinului Direcţiei de Monitorizare Teritorială
(Daniel-Dumitru Stan; Ovidiu Felecan – Inspectori de concurenţă superiori,
Direcţia Monitorizare Teritorială, Consiliul Concurenţei – România) / 96

11. Practica promovării culturii concurenţei în România

(Claudiu Mosessohn – inspector de concurenţă; Dumitru Ene – director, Di-
recţia Monitorizare Teritorială, Consiliul Concurenţei – România) / 99
 I. NOTA REDACŢIEI

Autoevaluarea lucidă a stadiului actual în domeniul aplicării politicii

de concurenţă în România a evidenţiat faptul că au fost şi sunt depuse con-
siderabile eforturi, cu rezultate notabile, şi în ceea ce priveşte aplicarea re-
glementărilor de concurenţă dar şi referitor la „competition advocacy” ca
obiectiv strategic prioritar (a se vedea „Promovarea culturii concurenţei, ve-
dere dinspre România – Competition advocacy, an outlook from Romania,
în Buletinul nostru, Anul I, nr. 2, 2006).
Sintagma de „competition advocacy” integrează acele activităţi ale
autorităţilor de concurenţă care promovează concurenţa şi care, în general,
ies din sfera obligaţiilor şi împuternicirilor legale ale acestora. În acest sens,
promovarea concurenţei implică toate eforturile depuse de către autoritatea
de profil în direcţia familiarizării şi/sau atragerii instituţiilor publice, siste-
mului juridic, mediului universitar, mass-mediei, agenţilor economici şi pu-
blicului larg cu avantajele unui mediu concurenţial şi/sau către sprijinirea
autorităţii respective.
Domeniul teoretic şi aplicativ al politicilor concurenţiale sau, ceea ce
am putea numi „ingineria modernă a protecţiei concurenţei economice” se
constituie şi ca o deschidere deosebit de interesantă şi de mare viitor pentru
cercetarea ştiinţifică universitară, pentru învăţământul superior din orice ţa-
ră, inclusiv din România.
Mai mult, studii recente au indicat existenţa unor disfuncţionalităţi
cu deosebire la interfaţa dintre autorităţile de concurenţă şi sistemul juridic;
mai ales în contextul în care aprecierea independentă prin definiţie, şi efici-
entă conform aşteptărilor, a deciziilor autorităţilor de concurenţă de către
instanţele judecătoreşti, precum şi strânsa conlucrare între cele două sfere
instituţionale în materie de aplicare privată a dreptului concurenţei sunt şi
vor deveni aspecte tot mai importante ale politicilor comunitare şi naţionale.
În acest context este de remarcat faptul că, în România, o parte consi-
derabilă a activităţii de promovare a concurenţei s-a desfăşurat şi se desfăşoa-
ră prin intermediul unor substructuri speciale regionale ale Consiliului Concu-
renţei, şi anume inspectoratele teritoriale de concurenţă. Antene avansate în
5
 teritoriu ale autorităţii naţionale de concurenţă (a căror activitate a fost apreci-
ată la modul superlativ de reprezentanţii tuturor autorităţilor de concurenţă
care ne-au vizitat), implantate de multă vreme în centrele socio-economice
naţionale, aceste substructuri formează nodurile unei reţele profesionale care
asigură monitorizarea şi investigarea permanentă a mediului concurenţial de
pe întreg teritoriul naţional precum şi aplicarea şi promovarea de largă supra-
faţă şi în mare adâncime a politicii de concurenţă.
Astfel că lansarea în anul 2006 a revistei „Concurenţa – Studii şi
cercetări privind protecţia concurenţei economice” (Competition survey
- Studies and researches relating to economic competition), concepută ca
un buletin (Journal) al Direcţiei Monitorizare Teritorială din cadrul Consili-
ului Concurenţei din România a venit să materializeze o etapă de muncă
asiduă şi să potenţeze o nouă deschidere, cu posibilităţi sporite pentru pro-
movarea concurenţei.
Pentru viitor, revista îşi propune promovarea în continuare a acelor
căi şi mijloace prin care să se permanentizeze contactele dintre autoritatea
de concurenţă şi celelalte autorităţi şi instituţii publice, instanţele juridice,
mediul universitar, mass-media de specialitate, dintre toţi cei interesaţi în
problematica generoasă a protecţiei concurenţei economice, focalizându-se
atenţia asupra aspectelor interpretabile şi pretabile unor abordări diferite, în
aşa fel încât să se realizeze o cunoaştere exhaustivă a cât mai multor puncte
de vedere şi, poate, convergenţa unor concluzii general valabile.

Stimaţi colegi, colaboratori şi viitori colaboratori

din România, din celelalte State Membre ale Uniunii Europene, pre-
cum şi din alte ţări,
funcţionari publici ai autorităţilor de concurenţă sau ai altor instituţii
şi autorităţi naţionale şi comunitare, magistraţi de la instanţele naţionale şi
comunitare, universitari, avocaţi, ziarişti de specialitate, reprezentanţi ai
unor asociaţii profesionale sau patronale, etc.,
oricine şi toţi cei care sunt familiarizaţi, sau care vor să se familiari-
zeze şi care au ceva de spus în vastul domeniu interdisciplinar al protecţiei
concurenţei economice,
sunteţi invitaţi pe această cale să ne transmiteţi studii/articole spre
publicare în revista noastră (care se intenţionează să apară trimestrial).
Materialele selectate vor fi publicate pe cheltuiala noastră; numărul
respectiv din revistă vă va fi transmis prin e-mail şi, de asemenea, un exem-
plar pe suport hârtie prin poşta obişnuită (revista fiind accesibilă şi pe site-ul
Consiliului Concurenţei din România – www.consiliulconcurentei.ro – pre-
cum şi pe alte site-uri naţionale şi comunitare care vor fi comunicate).

6
 Ne cerem scuze dar, deocamdată, datorită unei incapacităţi redacţio-
nale momentane, solicităm colaboratorilor străini ca materialele transmise să
fie scrise în engleză sau franceză (urmând ca noi să asigurăm şi o versiune
în limba română); de asemenea, solicităm colaboratorilor din România să ne
transmită şi versiunea materialului respectiv in limba engleză sau franceză.

Dacă aţi citit aceste rânduri, înseamnă că veţi citi revista noastră,
iar a citi revista noastră, înseamnă a deveni colaborator.

Vă aşteptăm!

Redacţia

7
 TEORIA CERERII, ELASTICITĂŢII ŞI PRACTICA
ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI CONCURENŢEI

Prof. dr. Gheorghe Oprescu

Preşedinte - Consiliul Concurenţei
România

În politica de protecţie a concurenţei, analiza cererii pentru un produs,

a factorilor care o determină, precum şi a elasticităţii sale joacă un rol deo-
sebit de important. De altfel, cererea este – alături de ofertă – una dintre
condiţiile de bază care determină modul de structurare a pieţei1. Câteva
elemente sunt definitorii în caracterizarea cererii pentru un produs: elastici-
tatea acesteia la diferite niveluri de preţ; existenţa unor produse substituibile
şi, implicit, elasticităţile încrucişate (adică, modificarea cantităţii cerute
dintr-un produs determinată de modificarea preţului unui alt produs); ritmul
de creştere şi variabilitatea sa de-a lungul timpului; metodele folosite de
cumpărători pentru achiziţionarea produsului (acceptarea unor liste de pre-
ţuri, oferte închise, negociere directă etc.); caracterul ciclic şi sezonier; ca-
racteristicile de marketing ale produsului (respectiv, dacă este un produs
uzual, în cazul căruia costurile implicate de obţinerea unor informaţii pri-
vind preţurile produselor concurente sunt mai mari decât eventualele benefi-
cii sau este un produs mai degrabă scump, de folosinţă îndelungată, unde
astfel de beneficii ar fi posibil de obţinut şi ar fi semnificative).
În ceea ce priveşte oferta, condiţiile de bază includ: situarea geografi-
că şi tipul de proprietate asupra materiilor prime; tipul de tehnologie folosită
(care permite – de exemplu – o elasticitate mare de substituibilitate a
inputurilor sau, dimpotrivă, una redusă); gradul de sindicalizare a mâinii de
lucru; durabilitatea produsului; tipul de proces de producţie (dacă se produce
numai pe bază de comandă sau pentru livrare din stocuri deja existente); ra-
portul dintre valoarea produsului şi greutatea sa etc. Oferta este puternic in-
fluenţată şi de cadrul legal general în care se desfăşoară activitatea econo-
1
Pentru o analiză asemănătoare vezi şi Radu Vrânceanu „Despre bazele economice ale
dreptului concurenţei”, în Profil: Concurenţa, anul II, nr. 2, iunie 1999.
9
 mică, precum şi de valorile socio-economice dominante ale mediului de afa-
ceri respectiv (de exemplu, dacă înclinaţia dominantă este către individua-
lism sau, dimpotrivă, către cooperare).
Condiţiile de bază determină structura pieţei, adică distribuţia în
funcţie de număr şi de mărime a vânzătorilor şi cumpărătorilor, gradul de
diferenţiere (fizică sau subiectivă) a produselor concurente, prezenţa sau ab-
senţa unor bariere în calea intrării de noi firme, forma curbelor costurilor,
gradul de integrare verticală a firmelor sau de diversificare a activităţilor lor
(tip conglomerat) etc.
Structura pieţei, la rândul său, determină comportamentul actorilor
economici de pe piaţa respectivă, în ceea ce priveşte politica de preţuri, coo-
perarea dintre firme, strategiile de producţie şi de promovare, activitatea de
cercetare-dezvoltare, investiţiile etc.
În fine, comportamentul este cel care joacă un rol esenţial în ceea ce
priveşte performanţele unei pieţe sau alteia. Pentru a putea vorbi de perfor-
manţă trebuie avută în vedere atingerea mai multor obiective:
a) prin deciziile luate, să se evite risipa de resurse, iar producţia să răs-
pundă cererii consumatorilor, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ;
b) creşterea producţiei pe unitatea de imput, şi realizarea de produse
superioare din punct de vedere tehnic-calitativ, contribuind în acest mod la
creşterea pe termen lung a veniturilor reale ale populaţiei;
c) asigurarea folosirii depline a tuturor resurselor şi, în special, a celor
umane;
d) o distribuţie echitabilă a veniturilor2, ceea ce ar putea însemna şi o
stabilitate a preţurilor, atâta vreme cât este unanim acceptat că inflaţia produ-
ce o distribuţie incorectă a veniturilor. Evident, atingerea simultană a tuturor
acestor obiective poate să nu fie posibilă, deşi însăşi noţiunea de performanţă
impune maximizarea fiecăruia dintre ele. Pentru a măsura gradul lor de înde-
plinire, pot fi folosiţi diferiţi indicatori, cum ar fi raportul dintre preţ şi cost,
dinamicile productivităţii orare şi ale preţurilor, diferenţele existente între cos-
turile curente şi cele posibile, variaţia ocupării etc.

1. Elasticitatea cererii
Cererea este o reprezentare a preferinţelor consumatorilor, exprimând
o relaţie între cantităţile ce vor fi cumpărate dintr-un anumit produs şi preţu-
2
Termenul de echitabil este întotdeauna foarte greu de definit, dar ar putea însemna cel
puţin ca producătorii să nu obţină venituri care să depăşească ceea ce ar fi suficient pentru
a-i determina să ofere bunurile şi serviciile respective.

10
rile asociate acestor cantităţi. Grafic, curba cererii este reprezentarea geome-
trică a relaţiei dintre cantitatea cumpărată şi preţ, adică o curbă descrescătoare:

Preţ

Cantitate (Q)

Cu alte cuvinte, curba cererii este dată de ecuaţia:

x = f(px, py*, pz*, ..., V*),
unde asteriscul sugerează că celelalte preţuri, precum şi veniturile ră-
mân neschimbate.
Această presupunere, cunoscută sub denumirea de ipoteza ceteris
paribus, i se datorează lui Alfred Marshall (1842-1924), căruia îi este de alt-
fel atribuită teoria cererii aşa cum este ea cunoscută în ziua de astăzi. Atunci
când preţul produsului se modifică, are loc o deplasare pe curba cererii, deci
o creştere sau o scădere a cantităţii cerute, în vreme ce modificarea preţuri-
lor altor bunuri, a veniturilor sau preferinţelor consumatorilor va avea drept
consecinţă o deplasare a întregii curbe a cererii, deci o creştere sau o scădere
a cererii pentru produsul respectiv (adică, o creştere sau o scădere a cantită-
ţilor cumpărate la toate preţurile posibile)3. Teoria economică formulează şi
o aşa-numită „lege a cererii”, conform căreia consumatorii vor cumpăra mai
puţin dintr-un produs cu cât preţul lui va fi mai mare şi invers.
Elasticitatea cererii pentru un produs (în funcţie de preţul său) măsoară
modul cum răspunde cantitatea cumpărată la o modificare a preţului produsu-
lui respectiv. Cu alte cuvinte, ea se calculează ca modificarea procentuală a
cantităţii cerute raportată la modificarea procentuală a preţului:
ε = (– ΔQ/Q) : (ΔP/P) = (ΔQ/AP)(P/Q)

3
Deoarece curba cererii reprezintă cantitatea în funcţie de preţ, atunci în figura de mai sus,
cantitatea ar fi trebuit reprezentată pe ordonată, iar preţul pe abscisă. Cum însă Marshall a
procedat invers, acesta este modul cum curba cererii a rămas cunoscută în teoria economi-
că. În fapt, ea este reprezentarea grafică a inversei curbei cererii (preţ în funcţie de cantitate).

11
 Semnul minus introdus în formula de mai sus are rolul de a face ca re-
zultatul să fie un număr pozitiv, ştiindu-se că – de regulă – o creştere a pre-
ţului unui produs va determina o reducere a cantităţii cumpărate şi invers.
Calcularea acestui coeficient de elasticitate permite efectuarea unor compa-
raţii între produse, în ceea ce priveşte cererea lor.
Elasticitatea cererii poate fi măsurată fie într-un punct de pe curbă (şi,
în acest caz, se numeşte elasticitate punctuală sau punct-elasticitate), fie în-
tre două puncte (arc-elasticitate). Punct-elasticitatea se calculează cu formula:
ε = (– dQ/dP) : (Q/P) = (P/Q) x (l/panta curbei cererii în punctul res-
pectiv),
unde (dQ/dP) este derivata cantităţii în funcţie de preţ, adică limita la
care tinde raportul (ΔQ/ΔP), atunci când ΔP tinde la zero (ţinând cont că
elasticitatea se calculează într-un punct, deci modificarea de preţ este
infinitesimală).
Arc-elasticitatea se calculează în cazul unor modificări semnificative
de preţ, deci – cu alte cuvinte – între două puncte de pe curba cererii:
ε = (ΔQ/QM) : (ΔP/PM),
unde QM = (Q1+Q2)/2 şi PM = (P1+P2)/2, adică media cantităţilor şi
respectiv preţurilor asociate celor două puncte.
Într-un punct dat, cererea poate fi elastică (în cazul în care coeficien-
tul de elasticitate este mai mare decât unu), inelastică (coeficientul este mai
mic decât unu) sau de elasticitate unitară (coeficientul este egal cu unu).
Cum elasticitatea indică modul cum cantitatea se modifică în funcţie de preţ,
înseamnă că ea oferă informaţii preţioase şi despre modul cum veniturile
totale (încasări, cifră de afaceri etc.) răspund la modificările preţului. Astfel,
dacă cererea pentru un anumit produs este elastică, atunci orice creştere a
preţului conduce la o reducere a încasărilor (preţ x cantitate) din vânzarea
acestuia; invers, dacă cererea este inelastică, atunci creşterea preţului deter-
mină o creştere şi a veniturilor producătorilor (vânzătorilor), iar în cazul
unei cereri de elasticitate unitară, modificarea preţului nu are nici un efect
asupra cifrei de afaceri.
De obicei, de-a lungul unei curbe a cererii pentru un produs se întâl-
nesc toate aceste tipuri de elasticităţi4. De exemplu, în cazul particular al
unei curbe a cererii reprezentate sub forma unei drepte, elasticitatea într-un
punct oarecare al acesteia este dată de raportul dintre două segmente: seg-
4
Elasticitatea este constantă de-a lungul întregii curbe doar în cazul unei hiperbole
-b
echilatere având drept asimptote axele de coordonate (P=aQ , unde a, b = constant).

12
mentul dintre intersecţia cu axa absciselor şi punctul respectiv şi segmentul
dintre punct şi intersecţia cu axa ordonatelor. Din această perspectivă, elas-
ticitatea va fi egală cu unu în punctul situat pe dreaptă la jumătatea distanţei
dintre cele două puncte de intersecţie cu axele de coordonate, mai mare de-
cât unu în orice punct situat deasupra şi mai mică decât unu în punctele de la
mijloc în jos. Ca o caracteristică, chiar şi în cazul curbelor nelineare, elasti-
citatea cererii creşte o dată cu deplasarea în sus, de-a lungul acestora.

2. Monopolul şi curba cererii

Teoria şi practica în domeniul concurenţei au devenit necesare datori-
tă existenţei, în economia de acum şi dintotdeauna, a pieţelor cu concurenţă
imperfectă. Între acestea, cazul limită îl reprezintă piaţa de tip monopol, adi-
că aceea în care există un singur producător al unui anumit bun sau serviciu,
iar acest bun sau serviciu nu are substituenţi, nici măcar apropiaţi. În ter-
meni economici, aceasta înseamnă că monopolistul respectiv poate să modi-
fice oricum doreşte preţul la care vinde sau cantitatea pe care o produce, fără
să fie îngrijorat de reacţia altor firme; cu alte cuvinte, modificările pe care
alte firme le fac asupra preţurilor sau cantităţilor propriilor lor produse (ca
răspuns la modificarea operată de monopol) nu au nici un efect asupra cere-
rii pentru produsul acestuia.
Teoria economică susţine că un monopolist îşi va modifica fie preţul,
fie cantitatea realizată, în aşa fel încât să îşi maximizeze profitul. El poate
alege pe care dintre cele două variabile o va folosi în acest scop, atâta vreme
cât odată stabilită una dintre ele, cealaltă este determinată prin intermediul
curbei cererii. Să presupunem că monopolistul respectiv va folosi cantitatea
produsă în scopul de a-şi maximiza profitul. Astfel, o scădere a producţiei
va determina şi o diminuare a costurilor, iar dacă cererea este inelastică va
duce la o creştere a veniturilor şi, deci, a profitului său. Morala este aceea că
un monopolist va restricţiona cantitatea pe care o produce, astfel încât el se
va afla întotdeauna în zona elastică a curbei cererii (zonă unde orice reduce-
re a cantităţii determină o diminuare a încasărilor sale). Deci, cantitatea se
va reduce până în punctul în care orice diminuare suplimentară a producţiei
va duce la o scădere a veniturilor egală cu scăderea costurilor: în termeni
economici, profitul va fi maxim în punctul unde venitul marginal va fi egal
cu costul marginal.
Există şi o relaţie directă (şi cu importanţă practică) între venitul mar-
ginal şi elasticitatea cererii. Astfel, venitul marginal (definit ca sporul de

13
 venit obţinut de pe urma vânzării a încă unei unităţi suplimentare de produs)
poate fi calculat ca fiind P(1 – 1/ε)5.
Dar, după cum am menţionat mai sus, condiţia de maximizare a profi-
tului este ca venitul marginal să fie egal cu costul marginal (Cm). Rezultă că:
(P – Cm)/P = 1/ε
Formula de mai sus pune în evidenţă faptul că procentul (proporţia)
cu care monopolistul respectiv creşte preţul peste costul marginal – cunos-
cută, de regulă, ca marja de profit6 – este funcţie de elasticitatea curbei cere-
rii. Care, la rândul ei, este important de reţinut, este funcţie de preţ.
Acest rezultat, obţinut pe cazul monopolului, este util în practica de
protecţie a concurenţei, atunci când se încearcă definirea poziţiei dominante.
Astfel, o firmă aflată în poziţie dominantă poate fi analizată ca fiind un mo-
nopol în relaţia sa cu cererea reziduală, adică ceea ce rămâne din cererea
pieţei pentru produsul respectiv după ce se scade oferta concurenţilor săi
mai mici care realizează acelaşi produs, la toate preţurile posibile7. În gene-
ral, dacă există „n” firme identice într-o anumită ramură, atunci elasticitatea
cererii pentru oricare firmă dintre acestea este:
εi = εn – η0(n – 1),
unde ε este elasticitatea cererii pieţei (număr negativ), η0 este elasticita-
tea ofertei celorlalte firme (număr pozitiv), iar (n – 1) este numărul celorlalte
firme. Din această formulă, se poate observa că pe măsură ce numărul de fir-
me creşte şi, respectiv, pe măsură ce elasticitatea ofertei celorlalte firme creş-
te, atunci elasticitatea cererii pentru o firmă individuală creşte şi ea în valoare
absolută (în realitate, ea este din ce în ce mai mică, fiind un număr negativ).
Deci, condiţia de maximizare a profitului de către firma dominantă es-
te identică celei din cazul monopolului, cu precizarea că elasticitatea cererii
este cea a curbei căreia îi are de făcut faţă firma respectivă.
Pentru a măsura puterea unei firme aflate în poziţie dominantă, litera-
tura de specialitate utilizează aşa-numitul indice Lerner, definit ca fiind (P –
Cm)/P, adică tocmai marja de profit menţionată mai sus. Aceasta înseamnă
că puterea firmei este funcţie doar de elasticitatea cererii pentru produsul
firmei respective, ceea ce îi conferă noţiunii de elasticitate noi valenţe.
5
Demonstraţia porneşte de la faptul că o creştere ΔQ a cantităţii determină o reducere ΔP a
preţului. Efectul creşterii cantităţii asupra venitului total este PΔQ, iar a scăderii preţului este
QΔP. Venitul marginal reprezintă modificarea venitului total raportată la modificarea cantită-
ţii, adică (PΔQ + QΔP)/ΔQ = P[1 + (ΔP/ΔQ)(Q/P)] = P(1 – 1/ε).
6
Nu putem să nu atragem atenţia că, în ecuaţia dată, este vorba de costul marginal şi nu de
costul mediu, aşa cum, din păcate, încă înţelege majoritatea practicienilor din România.
7
Cr(P) = C(P) – Ofcelorlalte firme(P).

14
 Una dintre dificultăţile majore în utilizarea practică a acestui instru-
ment rezidă însă în calcularea costului marginal, adică a unei categorii de
costuri ce nu există în contabilitatea sau evidenţele curente ale nici unei fir-
me. Dificultatea poate fi depăşită prin înţelegerea deosebirilor dintre per-
spectiva pe termen scurt şi cea pe termen lung. Astfel, pe termen scurt, o
mare parte din costurile unei firme sunt fixe, adică nu variază în funcţie de
volumul de producţie. De aceea, costurile variabile pot să constituie o bună
aproximare a costului marginal. Lucrurile se schimbă însă pe termen lung,
când toate cheltuielile devin variabile. Cum însă politica de protecţie a con-
curenţei este interesată mai degrabă de perspectiva pe termen scurt, aproxi-
marea menţionată este acceptată şi se foloseşte în practică.
Rezultă din cele prezentate până acum că pentru a proba o poziţie do-
minantă, dar şi pentru a convinge într-un eventual proces în justiţie, estimarea
elasticităţii cererii ar putea fi un pas obligatoriu. Aceasta cu atât mai mult cu
cât legea concurenţei din România – spre deosebire de cele din alte ţări – nu
conţine nici un prag cifric care să definească noţiunea de poziţie dominantă.

3. Estimarea cererii şi a elasticităţii sale

Evident, cu cât o firmă va reuşi să-şi estimeze mai corect cererea pen-
tru produsele sale, cu atât mai mult ea va putea să-şi determine mai corect
nivelul de producţie şi preţul care conduc la maximizarea veniturilor. O su-
praestimare a cererii pentru produsul propriu, determinată – de exemplu – de
ignorarea dimensiunii reducerii preţurilor produselor concurente sau de ne-
luarea în considerare a gradului de fidelizare a consumatorilor poate avea
efecte dezastruoase, mergând chiar până la falimentul afacerii respective.
Una dintre metodele utilizate pentru analiza cererii constă în realiza-
rea unor experimente de piaţă (care oferă o imagine asupra modului cum
consumatorii reacţionează efectiv în raport cu anumite modificări) sau a
unor sondaje, bazate pe completarea unor chestionare (care aduc informaţii
despre modul cum consumatorii se gândesc că vor reacţiona).
O altă metodă de estimare a cererii constă în utilizarea analizei de re-
gresie, adică în calcularea – pe baza unor seturi de date existente – a unei
ecuaţii care să descrie cât mai corect cu putinţă relaţia dintre o variabilă de-
pendentă şi una sau mai multe variabile independente. Pentru estimarea ce-
rerii, variabila dependentă este cantitatea din produsul în cauză, cumpărată
sau vândută de-a lungul unei perioade de timp, iar variabilele independente
pot fi: preţul produsului respectiv, preţurile produselor înrudite cu acesta
(substituibile sau complementare), venitul consumatorilor, cheltuielile de
publicitate etc. Ecuaţia de regresie este de obicei lineară sau log-lineară (caz
în care logaritmul natural al variabilei dependente este funcţie lineară de lo-
15
 garitmii variabilelor independente). Transformarea logaritmică este deosebit
de utilă pentru a modifica o funcţie nelineară, care nu poate fi estimată direct,
într-una lineară. În cazul în care avem de-a face cu mai mult de o singură
variabilă independentă, atunci această tehnică se numeşte regresie multiplă.
Pentru exemplificare, să considerăm că vrem să estimăm coeficienţii
α, β1 şi β2 din următoarea funcţie ipotetică a cererii:
Q = αPβ1Yβ2 eε ,
unde:
Q este cantitatea cerută dintr-un produs, într-o anumită perioadă de timp,
P este preţul unitar al produsului respectiv,
Y este venitul,
iar ε este un termen de eroare.
Expresia de mai sus poate fi transformată într-o funcţie lineară, prin
logaritmarea ambilor termeni ai săi:
Ln Q = ln α + β1 ln P + β2 ln Y + ε.
În ecuaţia de mai sus, coeficienţii variabilelor independente care sunt
exprimate în formă logaritmică reprezintă estimări ale elasticităţilor cores-
punzătoare ale cererii. Cu alte cuvinte, atunci când variabila dependentă şi
variabilele independente sunt în formă logaritmică, pentru fiecare dintre va-
riabilele independente este estimată o elasticitate constantă a cererii8. Deci,
β1 şi β2 reprezintă elasticitatea cererii pentru produsul în cauză în raport cu
preţul şi, respectiv, venitul.

4. Utilizarea elasticităţilor în politica de protecţie a concurenţei

În practica internaţională, utilizarea elasticităţilor în scopul punerii în
evidenţă a unei poziţii dominante este un lucru obişnuit. Elasticitatea cererii
pentru produsul său (cu alte cuvinte, modul cum scad vânzările la o creştere
dată a preţului) este ceea ce împiedică sau nu o firmă să majoreze preţul de
vânzare. Din această perspectivă, există numeroase opinii conform cărora,
atunci când este posibil a fi calculată, elasticitatea cererii este un instrument
mai util decât cota de piaţă în punerea în evidenţă a unei poziţii dominante.
Cu toate acestea, tragerea unor concluzii pe baza analizei elasticităţii
cererii trebuie făcută cu foarte mare grijă, din câteva motive:
a) În primul rând, după cum s-a văzut mai sus, puterea unei firme este
direct proporţională cu inversa elasticităţii cererii; aceasta înseamnă că, în
8
Pentru exemplul nostru, ştim că elasticitatea cererii in funcţie de preţ este dată de expresia
–1 ε
(dQ/dP)(P/Q). Dar (dQ/dP) = α β1 Pβ1 Yβ2 e de unde rezultă că elasticitatea cererii este (α
β1 – 1 β2 ε β1 β2 ε
(β1 P Y e )(α P Y e )= β1, deoarece Pβ1 – 1 x P = Pβ1.
16
termenii puterii de piaţă, diferenţa dintre elasticităţi de 4 şi, respectiv, 5 este
aproximativ aceeaşi cu cea dintre elasticităţi de 1,3 şi, respectiv, 1,4.
b) În al doilea rând – şi aceasta s-a văzut mai sus – orice firmă cu pu-
tere de piaţă se va comporta în aşa fel (va micşora producţia) încât ea se va
afla întotdeauna în zona curbei cererii cu elasticitate supraunitară. Aceasta
înseamnă că, în practică, elasticitatea nu poate fi mai mică decât unu, ceea
ce ne conduce la concluzia că valori ale elasticităţii mai mici decât 2 sunt
mai degrabă valori mici.
c) În al treilea rând, indiferent de rezultatul obţinut, concluzia va fi că
orice firmă dispune de o oarecare putere de piaţă, atâta vreme cât coeficien-
tul său de elasticitate nu este infinit.
d) În fine, valoarea elasticităţii nu spune nimic despre faptul dacă fir-
ma respectivă este un monopol sau nu; ea oferă informaţii despre măsura în
care preţul actual depăşeşte costul marginal pe termen scurt, dar nu spune
nimic despre relaţia dintre preţ şi costul marginal pe termen lung şi nici des-
pre gradul de durabilitate a puterii actuale de piaţă.

5. Un exemplu: cazul Eastman Kodak

În acest caz9, prin anii 1994-1995, Kodak a încercat să anuleze unele
decizii anterioare care îi restricţionau libertatea sa de a se angaja în diferite
practici concurenţiale. Din punctul de vedere al justiţiei, elementul principal
a fost acela dacă firma Kodak avea sau nu în continuare putere pe piaţa fil-
melor fotografice color. Deşi calitatea produselor sale nu era cu nimic mai
bună decât cea a principalilor săi trei concurenţi, totuşi, pe piaţa americană,
firma în cauză continua să se bucure de o puternică preţuire din partea con-
sumatorilor, care considerau că, din punctul lor de vedere, calitatea filmelor
Kodak era net superioară celorlalte mărci de pe piaţă. De aceea, cota sa de
piaţă varia între două treimi (ca număr de filme vândute) şi trei pătrimi (ca
valoare a vânzărilor).
Kodak a trebuit să demonstreze că cifrele de mai sus nu sunt semnifi-
cative în relevarea unei poziţii dominante. Astfel, un prim argument a fost
acela că piaţa geografică relevantă este piaţa mondială şi că, de aceea, cota
sa de piaţă este mult mai mică. În al doilea rând, Kodak a argumentat că es-
timarea elasticităţii cererii nu susţine ipoteza poziţiei sale dominante, argu-
ment pe care Curtea l-a luat în considerare pe motiv că elasticităţile constitu-
ie un instrument mai bun decât cota de piaţă în măsurarea puterii unei firme.
Din această perspectivă, Kodak a prezentat calcule conform cărora elastici-
9
Vezi în Gregory J. Werden, „Demand Elasticities in Antitrust Analysis”. Economic Analysis
Group Discussion Paper, U.S. Department of Justice, Antitrust Division, November 29, 1996.

17
 tatea încrucişată dintre produsele sale şi cele ale firmei Fuji avea o valoare
mare; în plus, o creştere a preţului cu 5% de către Kodak ar fi determinat o
reducere cu 10% a vânzărilor sale, ceea ce însemna că elasticitatea cererii
faţă de preţ era egală cu 2. Pe baza acestor dovezi, Curtea a fost de acord că
firma Kodak nu dispunea de putere de piaţă.
Surprinderea a fost suficient de mare, deoarece o elasticitate egală cu
2 însemna că, practic, Kodak practica un preţ de două ori mai mare decât
costul său marginal10, ceea ce – atât în teorie, cât şi în practica de protecţie a
concurenţei – însemna o putere semnificativă de piaţă. Bazându-se pe acest
fapt, autorităţile de concurenţă au contestat decizia primei instanţe.
Curtea de Apel a respins însă acest argument, susţinând că valoarea
elasticităţii nu probează o înaltă diferenţiere a produsului Kodak în compa-
raţie cu cele ale firmelor concurente. Mai mult, lipsa de substituenţi aparentă
pe piaţa americană a fost considerată a fi mai degrabă determinată de un
mod specific de comportament al consumatorilor şi nu de caracteristicile net
diferite ale produsului respectiv; cu alte cuvinte, substituibilitatea din punct de
vedere al ofertei nu are nimic de-a face cu gradul de diferenţiere al produselor
(care i-ar putea aduce unei firme avantajele unei poziţii de monopol).
În plus, Curtea de Apel a mai considerat că faptul că firma practica un
preţ de două ori mai mare decât costul marginal pe termen scurt nu constitu-
ie o probă în sine cum că ea ar fi obţinut profituri de monopol. În sprijinul
acestei afirmaţii au fost aduse probe privind nivelul ridicat al costurilor fixe
ale firmei, deşi – totuşi – fără a se dovedi, dacă aceste costuri fixe reprezen-
tau cea mai mare parte din diferenţa dintre preţ şi costul marginal.
Două sunt învăţămintele de pe urma unui astfel de caz. Primul dintre
ele se referă la importanţa pe care o capătă estimarea elasticităţii cererii în
practica de protecţie a concurenţei în lumea contemporană. Sigur că acest
lucru nu este de aşteptat a se întâmpla în fiecare caz, dar cu siguranţă putem
să anticipăm că vor apărea din ce în ce mai des. Cel de-al doilea se referă la
gradul crescând de sofisticare a dovezilor pe care se bazează din ce în ce
mai mult instanţele moderne. Faptul că uneori instrumentele în speţă sunt
considerate prea tehnice şi, de aceea, ignorate, nu înseamnă că acest fapt
trebuie să descurajeze şi nu înseamnă că nu acesta este drumul pe care se va
merge în continuare.

10
(P – Cm)/P = 1/2 → P = 2 Cm.
18
 EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE

Dr. Vasile Şeclăman

Secretar general – Consiliul Concurenţei
România

Abstract: European Union’s Enlargement

The way that the relationship between countries is managed, is decisive for the
European integration process. The future of the European edification generates a
struggle between federalists and the adepts of a state union. Besides that, the
founders of the European Union have imagined and put in practice a third way that is
represented by cooperation between Member States in fields like: coal, atomic
energy, economy, common market, common economic policies or single currency.
Functionalist measures were the ones that were used to achieve these goals. The
success of these objectives could have been greater if the hybrid solutions, that are
used now, had not been used in the first place.
The author pleads for functionalism as the easiest way for the Member States
of the European Union to find strong arguments and simple and realistic solutions in
favor of the integration process.

Modul de reglementare a raporturilor dintre statele participante la pro-

iectul de unificare europeană este decisiv pentru reuşita procesului de inte-
grare. În baza considerentelor de ordin istoric şi a tradiţiei lor politice, ţările
membre au propus constituirea unei federaţii de state, variantă care a fost
susţinută, în principal, de Germania, sau a unei organizaţii multinaţionale de
state independente, variantă susţinută, în principal, de Franţa. O altă formă
posibilă de organizare a Uniunii se bazează pe principiile funcţionalismului,
şi prezintă numeroase atuuri în faţa celorlalte metode şi a fost avută în vede-
re de Jean Monnet în momentul în care a propus crearea CECO.
Începând cu anii ’70, toţi participanţii la procesul de integrare europeană
au fost preocupaţi să identifice forma de organizare a Uniunii Europene care să
îi avantajeze cel mai mult. Una dintre cele mai puternice tabere s-a constituit în
jurul ideii federalizării Europei, animată de Altiero Spinelli, comisar european
pe probleme de dezvoltare a industriei şi avocat convins al federalismului, unul

19
 dintre cei mai reprezentativi promotori ai federalizării Europei.
Pornind de la premisa că pacea pe continent este condiţia primordială
pentru asigurarea păcii mondiale, că fărâmiţarea Europei în nu mai puţin de
30 de state independente a fost principala cauză a celor mai devastatoare
războaie purtate până la acea data, Spinelli a susţinut importanţa creării unei
„uniuni federative” între popoarele europene. Propunerea lui, sprijinită de o
serie de state puternice precum Germania, a făcut ca Tratatul de la
Maastricht, din 1982, să conţină o serie de prevederi care conferă Uniunii
Europene unele prerogative cu caracter federativ. Avantajele federalizării
constau în combinarea cu mai multă atenţie a intereselor naţionale cu cele
regionale sau teritoriale în cadrul unei reţele complexe care uneşte guvernul
federal cu guvernele federate. În plus, adepţii federalismului subliniază gra-
dul mai mare de democratizare al statelor federale, în sensul că cetăţenii au
mai multe posibilităţi de a influenţa decizia politică, la mai multe niveluri,
regional sau federal. La rândul lor, subdiviziunile administrative au posibili-
tăţi mai mari de a coopera între ele şi au capacitatea de a se adapta mai uşor
pentru a gestiona problema cu care se confruntă. De asemenea, sistemele
federale contribuie la disoluţia concentrărilor de putere politică, stimulează
competiţia între partide şi oferă şanse mai mari opoziţiei. În ceea ce priveşte
strict partidele politice, federalismul stimulează democraţia internă în detri-
mentul disciplinei de partid. Federalismul face posibilă diversitatea în unitate.
Principiul în baza căruia sunt organizate sistemele federative este cel
al suveranităţii entităţilor componente, în măsura în care aceasta nu este li-
mitată de alte prevederi constituţionale. Delimitarea competenţelor între ni-
velele federal şi federat se realizează în baza principiului subsidiarităţii, cu
precizarea că nivelului federal îi revin exclusiv atribuţiile conferite cu clari-
tate prin constituţie.
Totuşi există şi unele dezavantaje, cel mai evident fiind viteza extrem
de scăzută cu care decizia politică circulă de la Centru către entităţile admi-
nistrativ-teritoriale inferioare. Pe de altă parte, gradul de implicare al institu-
ţiilor statului în asigurarea egalităţii şanselor şi securităţii sociale, precum şi
în promovarea persoanei, diferă semnificativ de la un stat federat, la altul,
creându-se uneori discrepanţe legislative şi chiar frustrări în rândul popula-
ţiei. Nu în ultimul rând, federalismul presupune o construcţie instituţională
relativ costisitoare întrucât parlamentele şi guvernele federate consumă re-
surse financiare suplimentare.
În actuala sa formă, Uniunea Europeană prezintă o serie de caracteris-
tici funcţionale ce i-ar permite să evolueze pe calea federalismului. Mai mult
chiar, proiectul de Constituţie pentru Europa este astfel structurat, încât pre-
vede accentuarea caracterului federativ al Uniunii, în sensul că Parlamentul
European ar câştiga o serie de prerogative suplimentare celor prezente, deci-
20
ziei legislative comunitare urmând a i se subordona cea naţională. În plus,
acesta ar decide asupra componenţei Comisiei Europene, devenită un adevă-
rat guvern european condus de un Preşedinte, care poate fi echivalat cu un
prim-ministru, şi dispunând de un ministru de externe, care ar avea teoretic
puterea să decidă asupra politicilor tuturor statelor membre.
Asociaţionismul, care înseamnă de fapt coaliţia de state, continuă
forma actuală de organizare a Uniunii Europene, statele membre delegând o
parte din competenţele lor către instituţiile comunitare. Prin intermediul
Conferinţelor Inter-Guvernamentale, ele îşi păstrează un înalt grad de con-
trol asupra deciziilor acestora. Funcţionând cu succes până la extinderea din
2004, acest tip de „uniune multinaţională” şi-a dovedit deseori limitele,
deoarece numărul relativ mare de membri, fiecare cu interesele lui individu-
ale, îi poate încetini sau chiar bloca activitatea.
În primele sale etape, procesul de asociere a statelor participante la
procesul de integrare europeană s-a concretizat prin punerea în comun a pie-
ţelor interne, adoptarea monedei unice, Euro, coordonarea politicilor de
dezvoltare regională şi protecţie a mediului ambiant, instituirea liberei circu-
laţii a mărfurilor, a serviciilor, a forţei de muncă, a persoanei etc.
Sub impresiile evenimentelor din Irak, se depun în prezent eforturi
susţinute pentru o coordonare mai bună în domeniile Politicii Externe de
Securitate Comună, Franţa şi Germania angajându-se cu toată influenţa lor
în realizarea acestui deziderat. Spre deosebire de alţi vizionari ai integrării
europene, asociaţioniştii exclud crearea unui guvern european, susţinând
integrarea numai în limitele creării unor organisme europene care să nu dis-
pună asupra celor naţionale. Atât drepturile, cât şi obligaţiile născute în ur-
ma acestui raport, obligă statele participante la căutarea permanentă a unor
compromisuri care să satisfacă multitudinea de interese naţionale.
Asociaţionismul rămâne, în pofida neajunsurilor sale, o metodă im-
portantă de colaborare internaţională, oferind bazele unor evoluţii politice şi
economice benefice pentru omenire.
O metodă foarte eficientă de promovare a cooperării internaţionale o
reprezintă funcţionalismul. Conceptul a fost elaborat de David Mitrany sub
impresiile celor două Războaie Mondiale, cu intenţia de a găsi soluţie care să
asigure pacea în lume. Acest demers pornea de la constatarea că lumea este
împărţită în numeroase entităţi distincte competitive, adică state, majoritatea
dintre acestea incapabile să îşi asigure resursele necesare acoperirii propriilor
nevoi economice şi sociale, dar a căror principală preocupare este, în mod
eronat, aceea de a-şi proteja suveranitatea naţională şi integritatea teritorială.
Alternativa raţională la această modalitate de abordare a relaţiilor in-
ternaţionale, care să asigure pacea şi respectul legilor în lume, o reprezintă
cooperarea voluntară a unui număr cât mai mare de state, unite prin inter-
21
 mediul unor agenţii cu caracter supranaţional. Un posibil model de organi-
zare al acestora îl constituie agenţiile specializate ale Naţiunilor Unite.
Agenţiile astfel create ar avea capacitatea de a prelua, gradual, funcţiile pe
care statele le-au exercitat în mod tradiţional sute de ani, dar care în prezent
nu mai pot oferi randamentul necesar într-o lume guvernată de legile globa-
lizării: flexibilitate, viteză foarte mare de reacţie, comunicare. La începuturi-
le Uniunii Europene, respectiv în momentul constituirii Comunităţii Euro-
pene a Cărbunelui şi Oţelului, şi al ratificării EURATOM şi Comunităţii
Economice Europene, problematica unificării europene a fost abordată într-
o maniera funcţionalistă urmărind cooperarea specializată într-o serie de
domenii economice, respectiv crearea spaţiului economic european, a Pieţei
comune şi a monedei Euro. Procesul s-a dovedit de succes, dar logica func-
ţională este pe cale să-şi epuizeze resursele, întrucât numărul mare al decizi-
ilor şi procedurilor comunitare a devenit un balast insuportabil pentru func-
ţionarea Uniunii, ansamblul tehnocratic-birocratic riscând să strivească pro-
iectul. În condiţiile noilor provocări determinate de extindere, este nevoie să
se depăşească obiectivul prosperităţii economice imediate în favoarea inte-
grării statelor membre.
Principalele elemente ale funcţionalismului aplicabile la nivelul Uni-
unii Europene, care îi pot creşte eficienţa şi asigura o mai bună cooperare
între statele membre şi între regiuni, sunt:
- Subsidiaritatea, în sensul că nivelurile superioare ale administraţiei
europene, adică instituţiile comunitare, ar prelua numai problemele care nu
pot fi rezolvate de nivelurile inferioare ale administraţiilor naţionale, adică
ministerele, regionale sau locale;
- Ierarhizarea, funcţionalismul propunând ierarhizarea relaţiilor dintre
organizaţiile participante prin constituirea unui organism de decizie cu auto-
ritate deplină asupra tuturor celorlalţi participanţi la proiect;
- Extinderea ariei de cooperare la zone geografice cât mai întinse, ast-
fel încât autorităţile de reglementare în fiecare domeniu să nu îşi limiteze
raza de competenţă numai la o regiune sau la un număr restrâns de state, ci
să îşi extindă aria de acţiune cât mai mult, dobândind o imagine mult mai
precisă asupra problematicii abordate.
Adepţii lui Mitrany susţin avantajele prilejuite de transferul compe-
tenţelor de la guverne către instituţii internaţionale, dar combat totodată ini-
ţiativele de creare, prin metode funcţionaliste, a unui guvern internaţional,
conştienţi de riscul că puterea acestuia ar putea să îl transforme într-un ina-
mic al democraţiei. În acelaşi timp, sunt respinse şi intenţiile unor politicieni
de creare a unor federaţii regionale, întrucât acestea riscă să îşi izoleze veci-
nii mai mici.
Cu prilejul reuniunii de la Davos, din 2001, preşedintele Bulgariei,
22
Peter Stoianov, a propus integrarea Bulgariei şi României în structurile eu-
ropene pe baza unui model funcţionalist. Concret, acesta sugera ca cele două
ţări, rămase în urma celorlalţi candidaţi la integrare, să fie acceptate formal
ca membri ai Uniunii Europene, urmând ca integrarea propriu-zisă să se rea-
lizeze progresiv, pe capitole, în măsura îndeplinirii criteriilor de aderare.
După unii autori, sunt şapte domenii prioritare ale funcţionalismului.
Pacea este un proces activ, expresie a evoluţiei permanente a raportu-
rilor dintre două sau mai multe entităţi potenţial beligerante, având rolul de
a asigura bunăstarea pentru cetăţeni şi societate. Astfel de relaţii se pot sta-
bili şi desfăşura în bune condiţii în momentul în care diverse agenţii specia-
lizate cooperează pe anumite domenii, în cadrul unor reţele care le unesc
interesele. Modele de cooperare funcţionalistă sunt cele ale agenţiilor speci-
alizate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum şi cele din domenii precum
comunicaţiile – internet, telefon, radio, televiziune etc. –, transporturile ma-
ritime, aeriene, sau rutiere.
Schimbările rapide determinate de progresul tehnologic aduc după si-
ne o modificare permanentă a raporturilor de ierarhizare dintre state şi fac
necesară identificarea unor modalităţi eficiente de păstrare a echilibrului,
precum şi de atenuare rapidă a decalajelor. Scopul funcţionalismului este de
a încuraja guvernele să nu se complacă în starea comodă de a păstra statu
quo-ul existent la un moment dat, ci de a căuta metode eficiente de progres
şi adaptare la nou.
Dispariţia graniţelor dintre naţional şi internaţional este una dintre
schimbările importante survenite în ultimele decenii, care a condus la apari-
ţia a numeroase organizaţii internaţionale, atât guvernamentale, cât şi negu-
vernamentale.
Promotorii funcţionalismului au studiat cele două sisteme complet
opozabile, federalismul şi asociaţionismul, fără însă a susţine nici unul din-
tre acestea. În schimb, propun o construcţie pe orizontală, care să consolide-
ze pacea şi să asigure prosperitatea prin legături transfrontaliere, asigurate
de agenţii, guvernamentale sau neguvernamentale, specializate pe domenii
de activitate. Spre deosebire de instituţii, care se bazează pe structuri, meto-
da funcţionalistă se aseamănă unui organism biologic, în care funcţia creea-
ză organul. Cultura joacă un rol deosebit de important în viaţa indivizilor şi
a colectivităţilor, dar nu oferă suficient suport pentru cooperarea la nivel in-
ternaţional pentru că se sprijină pe elemente care au menirea de a diferenţia
popoarele. În plus, nu puţine sunt cazurile în care naţionalismul, principalul
adversar al cooperării şi al păcii, se fundamentează pe apartenenţa unui grup
la un fond de valori strict delimitat. Metoda funcţionalistă respinge cultura şi
propune abordarea relaţiilor internaţionale din perspectiva nevoilor umane.
Nu în ultimul rând, pentru soluţionarea şi prevenirea conflictelor,
23
 funcţionalismul propune crearea unor organizaţii internaţionale, asemănă-
toare celor din cadrul ONU, care să vină în sprijinul oamenilor şi să contri-
buie la crearea unui climat de pace şi de cooperare în lume.
Viitorul construcţiei europene este disputat atât de adepţii federalismu-
lui, cât şi de cei ai uniunii multistatale. Cu toate acestea, părinţii fondatori au
imaginat şi pus în practică o a treia cale, concretizată prin iniţiative de coope-
rare între statele membre în domenii precum cărbune, energie atomică, eco-
nomie, piaţa comună, politici economice comune, moneda comună etc. Acest
drum a fost parcurs prin măsuri de tip funcţionalist. Succesul său prezent ar fi
fost însă mult mai mare, în primul rând dacă nu s-ar fi încercat imaginarea şi
punerea în practică a unor soluţii hibride, care combină la acest moment toate
cele trei tipuri de organizare: federalistă, asociaţională şi funcţionalistă.
Datorită dimensiunilor şi populaţiei sale, dar mai ales datorită identi-
tăţii culturale istorice pe care fiecare ţară, regiune de pe continent o poartă,
construcţia europeană ar trebui să se concentreze pe găsirea unui numitor
comun în fiecare domeniu de activitate, să creeze mecanismele necesare
unei bune cooperări specializate între instituţii asemănătoare din fiecare stat
membru. Chiar şi în Europa de astăzi, care a reuşit să găsească calea spre
cooperare, progres şi bunăstare, ambiţiile naţionale şi presiunile interne la
care sunt supuşi liderii politici sunt atât de puternice, încât numai cu mare
greutate se mai pot face compromisuri care să asigure continuarea procesu-
lui de unificare. Funcţionalismul este metoda cea mai facilă prin care statele
membre ale Uniunii Europene pot găsi argumente solide şi soluţii simple şi
realiste în favoarea integrării.
Pe parcursul evoluţiei sale, construcţia europeană a cunoscut mai mul-
te valuri succesive de extindere. Celor şase membri fondatori, Germania,
Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia, li s-au alăturat până în prezent
încă 19 state.
La această dată s-au clarificat şi candidaturile României şi Bulgariei,
două state aflate într-o fază foarte avansată a negocierilor privind aderarea la
Uniunea Europeană, semnatare a unui tratat de aderare la Uniunea Europea-
nă. Acceptarea candidaturii celor două sate, prevăzută pentru 1 ianuarie
2007, a fost condiţionată de îndeplinirea tuturor criteriilor de aderare stabili-
te de Comisia Europeană. Ca urmare a plebiscitelor din Franţa şi Olanda
care au respins proiectul de Constituţie pentru Europa, autorităţile europene,
atât cele naţionale, cât şi cele comunitare, au avertizat că nu vor face nici un
fel de concesii de la îndeplinirea tuturor criteriilor. În timp ce Edmund
Stoiber, liderul incontestabil al Uniunii Creştin-Sociale, s-a pronunţat deja,
de mai multe ori, în favoarea unei aşa-zise “pauze de gândire” pentru Uniu-
nea Europeană, timp în care statele membre să caute în linişte, soluţii la
problemele cu care se confruntă construcţia europeană, eurodeputatul ger-
24
man Markus Ferber (CSU), a recunoscut la rândul său că România şi Bulga-
ria aparţin de drept Europei şi că trebuie să devină membre ale Uniunii Eu-
ropene. Indiferent însă de opiniile exprimate conjunctural de diverşi politici-
eni sau funcţionari, locul României şi Bulgariei este în structurile euro-
atlantice. Acest lucru a fost confirmat atât de politica externă dusă de cele
două ţări vecine, o politică foarte bine integrată în cadrul unor organisme
europene, cât şi de realizarea cu succes a interoperativităţii în cadrul structu-
rilor NATO, după aderarea lor la această organizaţie.
Pe lângă acestea, temerile electoratului din unele state membre ale
Uniunii Europene privind sufocarea pieţelor cu forţa de muncă ieftină din
noile state membre, s-au dovedit neîntemeiate. Numărul persoanelor care au
ales să muncească în ale state se menţine relativ scăzut, circulaţia forţei de
muncă se face în sens dublu, iar economiile statelor vechi ale Uniunii Euro-
pene au nevoie de mână de lucru ieftină şi tânără pentru că există cerere şi
pentru ca în acest mod se compensează efectele negative ale îmbătrânirii
populaţiei. Exagerarea acestor aspecte din raţionamente populiste de către
unele partide politice este contraproductivă şi împotriva spiritului integrator
european. Ea poate aduce beneficii electorale de moment, dar riscă să con-
ducă la faliment o administraţie şi chiar o societate consecvente în aplicarea
unor astfel de măsuri.
Un caracter aparte, asupra extinderii, îl are dezbaterea în privinţa po-
sibilei aderări a altor state. Turcia face demersuri încă din anii 60 pentru a
adera la Uniunea Europeană, fiind susţinută atât de comunităţile musulmane
din Germania şi Franţa, cât şi din Statele Unite ale Americii. Totuşi, deşi
construcţia europeană a fost iniţiată de părinţii săi fondatori ca un proiect de
factură laică şi s-a dezvoltat de asemenea pe principii seculare, există forţe
politice în Europa, deosebit de influente, care refuză candidatura Turciei pe
considerentul că un stat islamic nu poate împărtăşi acelaşi set de valori cu
Europa creştină. Iată cum o serie de valori umaniste, general valabile şi re-
cunoscute, pot fi folosite drept pretext pentru a fi neglijate chiar ele însele,
cu atât mai mult cu cât Turcia, de la reforma lui Atatūrk şi până în prezent, a
dovedit de nenumărate ori că este şi rămâne fidelă principiilor laicităţii statu-
lui. Până la clarificarea unor principii ale sale de către Uniunea Europeană în-
săşi, Turciei ar trebui să i se ofere cel puţin şansa unui parteneriat privilegiat.
De acelaşi parteneriat privilegiat, care presupune înainte de toate o se-
rie de avantaje economice, ar putea beneficia şi alte state, care pentru mo-
ment nu intră în calculele Comisiei Europene pentru o aderare la Uniunea
Europeană, deşi acestea şi-au exprimat intenţia. Este vorba în primul rând
despre Ucraina, Republica Moldova şi Georgia, state care în pofida adoptării
în ultimul timp a unor serii de măsuri menite a le apropia de sistemul demo-
cratic occidental, sunt încă departe de a îndeplini criteriile de la Copenhaga,
25
 premisa iniţierii tratativelor de aderare. De altfel, mai mulţi oficiali europeni
au declarat cu diverse ocazii, că extinderea Uniunii Europene mai departe de
România depăşeşte puterea lor de imaginaţie.
Federaţia Rusă priveşte cu luciditate şi cu o mare doză de pragmatism
relaţia sa cu Uniunea Europeană. Deşi din punct de vedere geografic se întin-
de pe o suprafaţă foarte mare a continentului, statutul de fostă mare putere şi
ambiţiile de a recupera cât mai repede acest statut o obligă să se menţină într-o
stare de relativă distanţare faţă de proiectul european, pe care îl simte mai de-
grabă ca pe un concurent. Rusia doreşte încă să beneficieze de avantajele eco-
nomice pe care le-a creat Piaţa Comună şi solicită să i se acorde, contra unor
concesii de ordin politic, statutul de partener comercial privilegiat.
Extinderea Uniunii Europene spre nord-est şi răsărit nu trebuie să cre-
eze sentimentul că ar fi o măsură anti-rusească, întrucât Uniunea Europeană
promovează pacea, securitatea şi stabilitatea, iar Rusia nu poate decât să
spijine orice măsuri menite a contribui la realizarea acestor obiective. Aces-
tei ţări trebuie însă ca Uniunea Europeană să îi ofere posibilitatea participă-
rii la proiectul european prin încheierea unui parteneriat strategic. Alături de
Rusia ar trebui să fie înglobate în această iniţiativă şi alte state foste membre
CSI, în primul rând Republica Moldova, Ucraina şi Georgia. Prin cooptarea
lor în acţiunile de integrare europeană, nivelul de trai din aceste state ar pu-
tea să se îmbunătăţească rapid, se vor dezvolta o serie de domenii economi-
ce care vor facilita accesul populaţiei la informaţie (presă, internet, contacte
directe cu exteriorul) şi se vor crea premisele reformării rapide a sistemului
socio-politic intern. Menţinerea acestor state în izolare nu va aduce beneficii
pentru Uniunea Europeană, întrucât măsurile de combatere a criminalităţii
transfrontaliere, traficului de persoane şi imigraţiei ilegale nu pot fi la fel de efi-
ciente precum oferirea unor condiţii de viaţă decente pentru populaţiile vizate.
Pentru multă vreme de acum înainte, ultimul val al extinderii Uniunii
Europene îl va constitui aderarea României şi Bulgariei, de el având mari
şanse să beneficieze Croaţia. După aceea se preconizează o lungă perioadă
de linişte, pe care Uniunea o va folosi pentru a se reforma pe sine însăşi,
pentru a deveni competitivă.

26
 IMPORTANŢA ANALIZEI ECONOMICE TEMEINICE
PENTRU POLITICA ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI

Deborah Platt Majoras

Preşedinte Comisia Federală pentru Comerţ
S.U.A.

D-na Deborah Platt Majoras, Preşedintele Comisiei Federale pentru Comerţ

din SUA a susţinut pe data de 30 martie 2007, la sediul Academiei de Studii Economi-
ce din Bucureşti, Facultatea de Relaţii Internaţionale, o conferinţă având ca temă rolul
analizei economice în domeniul concurenţei.
Având în vedere importanţa acestei teme, considerăm utilă prezentarea dis-
cursului d-nei Majoras, ce reflectă experienţa autorităţilor americane în acest domeniu.
Consiliul Concurenţei a obţinut acordul doamnei Deborah Platt Majoras pen-
tru publicarea acestui discurs.

I. Introducere

Întrucât vorbesc la o instituţie dedicată studiilor economice nu este

probabil necesar să vă conving de faptul că ştiinţa economică oferă detalii
importante privind comportamentul uman, sau că instrumentele sale analiti-
ce sunt potrivite pentru a evidenţia costurile şi beneficiile alegerilor care ne
sunt disponibile, sau că cei care elaborează politicile publice câştigă prin
încorporarea unor analize economice temeinice în procesul decizional. Fie-
care dintre dumneavoastră ar accepta, probabil, aceste afirmaţii fără ezitare.
Este însă posibil să credeţi că valoarea analizei economice nu este în-
totdeauna larg acceptată de public, în general, sau chiar de către persoane
aflate în poziţii care implică o responsabilitate semnificativă. În Statele Uni-
te există o binecunoscută poveste potrivit căreia Harry S Truman, cel de-al
33-lea preşedinte, şi-a exprimat cu o ocazie dorinţa de a întâlni un econo-
mist “dintr-o bucată” care, după ce şi-a exprimat opinia, să nu adauge ime-
diat “dar, pe de altă parte...”. În ciuda reputaţiei economiştilor în ceea ce
priveşte analizarea tuturor aspectelor unei probleme, pot să vă spun că există
cel puţin un domeniu al legislaţiei americane care nu numai că a fost foarte
mult îmbogăţit prin aportul ştiinţei economice, dar continuă să fie influenţat
de aceasta. Este bineînţeles vorba despre legislaţia în domeniul concurenţei.
27
 Rolul central al analizei economice în aplicarea legislaţiei concuren-
ţei şi în dezvoltarea politicii în domeniul concurenţei ajută în explicarea
unui fapt despre Federal Trade Commission (FTC) care ar putea să vă sur-
prindă. În plus faţă de sutele de avocaţi care fac parte din echipa noastră,
beneficiem de aportul celui mai mare grup de microeconomişti de nivel doc-
toral din Statele Unite, care numără mai mult de 70 de persoane. Aproxima-
tiv 50 dintre aceşti economişti lucrează pe probleme legate de concurenţă iar
contribuţiile lor sunt esenţiale pentru îndeplinirea misiunii de aplicare a le-
gislaţiei în domeniul concurenţei de către FTC. Un grup similar de econo-
mişti există şi la Divizia Antitrust a Departamentul de Justiţie (DoJ), care
împarte cu FTC atribuţiile de aplicare a legislaţiei în domeniul concurenţei.
Ca atare, atât FTC, cât şi DoJ au decis să aloce o parte substanţială a resur-
selor bugetare limitate pentru menţinerea unor echipe mari de profesionişti
în domeniul economiei.
Analiza economică joacă un rol important în domeniul concurenţei
atât la nivelul general al politicilor, cât şi la nivelul mai îngust al practicii.
La nivelul politicilor, analiza economică a influenţat viziunea asupra impac-
tului concurenţial al diverselor tipuri de practici atât la nivelul instanţelor
americane, cât şi la nivelul agenţiilor de concurenţă. La nivelul practicii,
analiza economică atentă joacă un rol important în investigarea comporta-
mentului firmelor şi în evaluarea concentrărilor economice. În aproape toate
investigaţiile pe care le desfăşurăm, echipa noastră de profesionişti în eco-
nomie realizează recomandări detaliate pe care mi le furnizează mie şi celor-
lalţi comisari pentru a le utiliza în cadrul deliberărilor.
Motivul pentru care analiza economică a ajuns să ocupe un loc atât de
proeminent atât în cadrul dezvoltării politicii în domeniul concurenţei, cât şi
în aplicarea practică, de zi cu zi, a legislaţiei în domeniul concurenţei, respec-
tiv faptul că recunoaşterea şi aplicarea unor lecţii din domeniul economiei a
condus la îmbunătăţirea semnificativă atât a deciziilor agenţiilor de concuren-
ţă, cât şi a celor luate de către instanţe. În ultimă instanţă, analiza economică
de calitate este un element esenţial pentru dezvoltarea şi implementarea poli-
ticii în domeniul concurenţei, care serveşte interesele consumatorilor.

II. Politica

Aş dori să detaliez modul în care analiza economică a influenţat dez-

voltarea politicii în domeniul concurenţei în Statele Unite. Aşa cum unii din-
tre dumneavoastră probabil ştiu, prevederile din legislaţia noastră în materie
de concurenţă sunt mai degrabă generale. Partea importantă din Legea
Sherman, prima noastră lege în domeniul concurenţei adoptată în 1890, con-
28
stă în două paragrafe scurte care vizează înţelegerile care restricţionează
comerţul, respectiv încercările de monopolizare a comerţului. Legea FTC,
adoptată în 1914, prin care a fost creată această instituţie, scoate în afara le-
gii “metodele neloiale de manifestare a concurenţei sau care afectează co-
merţul.” Analizate literal, aceste prevederi legale nu furnizează o foaie de
parcurs foarte clară pentru politicile în domeniu, aşa cum nu furnizează nici
indicii practice, nici judecătorilor şi nici agenţiilor de concurenţă, cu privire
la tipurile de comportament care ar trebui împiedicate. Ce este, de fapt, o
metodă neloială de manifestare a concurenţei? Nu este suficient să răspunzi
că vom ştii atunci când se va manifesta. Ce tipuri de restricţionări ale comer-
ţului ar trebui împiedicate? În mod sigur nu poate fi vorba de toate tipurile
de restricţionări, pentru că orice acord între firme restricţionează comerţul
într-o anumită măsură.
Din fericire, o jurisprudenţă voluminoasă a ajutat în definirea grani-
ţelor acestor prevederi legale. Prin opiniile lor, judecătorii au conferit sens
prevederilor legii concurenţei, utilizând inerent un vocabular de natură eco-
nomică, respectiv cuvinte ca „monopol”, „concurenţă” sau „piaţă”. Analiza
economică este esenţială pentru înţelegerea sensului acestor concepte şi pen-
tru aplicarea lor în cadrul activitătii noastre decizionale. Dată fiind natura
obiectului de studiu, era probabil inevitabil ca analiza economică să devină
un element central în dezvoltarea şi aplicarea legii concurenţei.
Totuşi, pentru a realiza o politică coerentă în domeniul concurenţei a
fost esenţial să se decidă care este obiectivul potrivit pentru o astfel de poli-
tică. Privind înapoi la cei peste o sută de ani de opinii juridice este clar că nu
a existat un consens imediat cu privire la categoria ale cărei interesele trebu-
ie protejate prin legislaţia în domeniul concurenţei. Acum mai bine de trei-
zeci de ani, la mai mult de optzeci de ani de la adoptarea Legii Sherman,
specialişti de prestigiu în domeniul antitrust, cum ar fi Robert Bork şi
Richard Posner, ambii foşti judecători la Curţi de Apel, au promovat ideea
conform căreia promovarea bunăstării consumatorilor este singurul scop co-
respunzător pentru politica în domeniul concurenţei. Aceşti specialişti au
afirmat că judecătorii ar trebui să se concentreze exclusiv asupra scopului de
promovare a bunăstării consumatorilor atunci când interpretează legislaţia în
domeniul concurenţei. Judecătorul Bork a scris, pe marginea analizei eco-
nomice: „Cazul este copleşitor pentru acceptarea juridică a bunăstării con-
sumatorilor ca unic scop în interpretarea legislaţiei antitrust ...Numai acest
scop permite instanţelor să se comporte de o manieră responsabilă şi să atin-
gă calitatea necesară în aplicarea legii1”. Chiar dacă adevărul acestei afirma-
1
Bork, Robert (1978), “The Antitrust Paradox”, p. 89. De văzut şi Posner, Richard (1976),
“Legislaţia Antitrust : An Economic Perspective”, ch. 2;

29
 ţii nu a fost universal recunoscut în acel moment, protecţia bunăstării con-
sumatorilor prin promovarea unei concurenţe viguroase pe piaţă este recu-
noscută acum ca fiind scopul general al politicii în domeniul concurenţei în
Statele Unite, atât de către instanţe, cât şi de către agenţiile de concurenţă.
Odată cu impunerea bunăstării consumatorilor ca scop al aplicării le-
gii concurenţei, rolul important pe care îl joacă de analiza economică în
dezvoltarea şi aplicarea politicii în domeniul concurenţei a devenit mai clar.
Sarcina noastră, atunci când examinăm o anumită practică sau atunci când
analizăm o concentrare economică este aceea de a stabili în ce măsură aces-
tea avantajează sau dezavantajează consumatorii. Deşi nu este întotdeauna
uşor de aplicat în practică, această sarcină este foarte clară din punct de ve-
dere conceptual. Întrebările la care trebuie să răspundem sunt clare. Practica
în cauză conduce la preţuri mai ridicate sau mai mici? Are loc o creştere sau
o scădere a producţiei pe piaţă? Are loc o îmbunătăţire sau o înrăutăţire a
calităţii produselor? Care este efectul asupra serviciilor? Au consumatorii
mai multe sau mai puţine opţiuni? Econometria ne furnizează un set de in-
strumente analitice care se pot dovedi utile pentru a răspunde acestor între-
bări, atât din punct de vedere teoretic, cât şi empiric.
Nu vreau să sugerez că există un consens în Statele Unite în legătură
cu modul corect de abordare al fiecărui tip de practică sau al fiecărui caz în
parte. Judecătorii, avocaţii şi economiştii nu sunt, uneori, de acord unii cu
alţii asupra concluziei corecte, în ciuda acceptării de către toţi a faptului că
scopul aplicării politicii în domeniul concurenţei este promovarea bunăstării
consumatorilor şi a considerării instrumentelor economice ca fiind cele mai
potrivite pentru analiză. Persoane rezonabile pot ajunge la concluzii diferite
pornind de la aceleaşi fapte, iar riscurile sau incertitudinile pe care le impli-
că o anumită decizie pot stârni controverse, ca şi modul de ponderare a di-
verşilor factori ce intervin. Totuşi, se poate spune, cred, că diferenţele de
opinie care se înregistrează astăzi între practicienii în domeniul concurenţei
au o magnitudine mult mai redusă decât în diferenţele de opinie dintre aceş-
tia şi practicienii din trecut.
Privind în urmă, este de necontestat faptul că abordarea noastră a le-
gii concurenţei a evoluat semnificativ. Există o explicaţie evidentă a schim-
bărilor pe care le-a suferit politica în domeniul concurenţei în cursul anilor,
respectiv faptul că ştiinţa economică a evoluat, iar instanţele au luat în con-
siderare aceste evoluţii. Acum patruzeci de ani, predomina opinia potrivit
căreia orice creştere a gradului de concentrare într-o industrie conduce la
restrângerea concurenţei şi, în consecinţă, la creşterea preţurilor. În aceeaşi
perioadă, probabil sub influenţa aceleiaşi teorii economice, atât curţile, cât şi
autorităţile de concurenţă erau ostile concentrărilor orizontale, respectiv
concentrărilor în care sunt implicaţi concurenţi direcţi, într-o măsură care
30
astăzi pare exagerată2. De exemplu, în 1966 Curtea Supremă a Statelor Uni-
te a interzis o fuziune între companiile Von's Grocery şi Shopping Bag
Foods Stores, două lanţuri de magazine alimentare din Los Angeles3. La
momentul fuziunii, cele două companii erau pe poziţia a doua, respectiv a
şasea, în clasamentul lanţurilor de distribuţie, iar compania rezultată în urma
fuziunii ar fi deţinut o cotă de piaţă de numai 7,5%4. Per total, cota de piaţă
deţinută de primele trei firme ar fi crescut de la 19% înainte de fuziune la
23% după fuziune, iar guvernul a argumentat în pledoaria sa că această creş-
tere a gradului de concentrare ar conduce la creşterea preţurilor5. Este
aproape imposibil ca o fuziune ce conduce la o creştere atât de mică a gra-
dului de concentrare, într-o industrie relativ neconcentrată să creeze temeri
semnificative astăzi, cel puţin în absenţa unor probe directe foarte convingă-
toare care să arate că fuziunea ar produce o creştere a preţurilor.
Într-adevăr, în anii '60 şi '70, preocupările referitoare la potenţialele
efecte negative ale concentrărilor erau atât de mari încât FTC a demarat in-
vestigarea a diverse industrii, inclusiv a industriei cerealelor pentru consum
şi a industriei automobilelor, pentru a stabili dacă ar fi necesară demararea
unor acţiuni în instanţă pentru a solicita reducerea gradului de concentrare în
aceste industrii. Este puţin probabil ca o astfel de politică să beneficieze de
prea mult sprijin astăzi, când nu mai este atât de răspândită convingerea că
existenţa unui grad ridicat de concentrare poate, prin ea însăşi, să fie consi-
derată suficientă pentru a demonstra lipsa concurenţei sau că un program de
restructurare industrială, impus de la nivel guvernamental, ar putea conduce
la obţinerea unor rezultate mai bune pentru consumatori decât cele generate
de concurenţa pe piaţă.
În mod similar, recunoaştem acum că anumite practici, considerate
în trecut ca producând efecte negative pentru consumatori pot, în fapt, să fie
avantajoase, cel puţin în anumite condiţii. În această categorie sunt incluse
multe restricţionări verticale. De exemplu, producătorii recurg în mod frec-
vent la acordarea unor exclusivităţi teritoriale pentru distribuitorii lor, ceea
ce înseamnă că un anumit distribuitor este singurul autorizat să vândă măr-
furile producătorului în cauză pe o anumită suprafaţă geografică. În mod
evident, acest tip de restricţie protejează distribuitorii de concurenţa din par-
tea altor distribuitori care, în alte condiţii, ar vinde acelaşi produs. În 1967,
2
A se vedea Kovacici, William şi Carl Shapiro (2000), “Antitrust Policy: A Century of Eco-
nomic and Legal Thinking”, Journal of Economic Perspectives, 14: 43-60 pentru o discuţie
referitoare la relaţia dintre teoriile juridice şi economice din această perioadă.
3
Statele Unite contra Von's Grocery Company (1966).
4
Viscusi, Kip, John Vernon şi Joseph Harrington (1995), Economics of Regulation and Anti-
trust, p. 211.
5
Posner, Antitrust Law, p. 106.

31
 Curtea Supremă a Statelor Unite a decis într-un caz în care era implicată
firma producătoare de biciclete Schwinn că o asemenea restricţionare este
ilegală „per se”, ceea ce înseamnă că probabilitatea ca o asemenea practică
să fie anticoncurenţială este atât de mare încât nu mai este necesară probarea
prejudicierii consumatorilor pentru a demonstra încălcarea legislaţiei în do-
meniul concurenţei6.
A fost această decizie a Curţii rezonabilă? Majoritatea observatorilor
ar spune astăzi că analiza economică a exclusivităţilor teritoriale arată că o
astfel de „condamnare sumară” a acestei practici este nepotrivită şi că res-
tricţia ar fi mai corect judecată dacă s-ar arăta mai întâi că există într-adevăr
o un efect negativ asupra consumatorilor. Există argumente economice clare
în favoarea unor posibile avantaje decurgând din exclusivităţi teritoriale.
Este probabil ca acest tip de restricţionare verticală să creeze stimulente
pentru distribuitorii individuali pentru promovarea şi dezvoltarea unei pieţe
a produsului în cauză, inclusiv prin educarea consumatorilor şi prin furniza-
rea de servicii pe care consumatorii le apreciază. În situaţia în care nu ar
exista exclusivităţile teritoriale, fiecare distribuitor ar fi preocupat de fiecare
concurent care beneficiază gratuit de aceste investiţii. Aceştia din urmă ar fi
în măsură să practice un preţ mai scăzut decât distribuitorii care furnizează
toată gama de servicii şi ar atrage, implicit, un număr mai mare de clienţi. În
mod intuitiv, consumatorii ar fi tentaţi să beneficieze de serviciile de educa-
re furnizate de către distribuitorul care furnizează servicii complete şi să
achiziţioneze produsul la preţ redus de la unul dintre ceilalţi distribuitori.
Dar, în aceste condiţii distribuitorul care realizează furnizarea serviciilor
complete nu ar mai fi stimulat să investească, în primul rând în dezvoltarea
pieţei. Întrucât din aceste investiţii beneficiază consumatorii, aceştia nu pot
fi ignoraţi atunci când este elaborată o politică în domeniul concurenţei care
urmăreşte maximizarea beneficiilor pentru consumatori. În cele din urmă,
însăşi Curtea Supremă a ajuns la această concluzie. În 1977, la numai zece
ani de la decizia în cazul Schwinn, Curtea şi-a revizuit practica într-un caz
în care era implicată compania producătoare de televizoare Sylvania, care l-
a împiedicat pe unul dintre distribuitorii săi să vândă produse Sylvania într-o
locaţie suplimentară, situată în apropierea altui distribuitor7. În decizia sa în
cazul Sylvania, Curtea a explicat argumentele economice de bază referitoare
la potenţialele beneficii ale exclusivităţilor teritoriale în cei mai clari termeni,
fiind indubitabil faptul că a acordat acestor argumente o importanţă deosebită.
În ciuda acestei evoluţii ale politicii în domeniul concurenţei în sfera
anumitor restricţii verticale, există încă subiecte supuse dezbaterii. Unul din-
6
Statele Unite contra Arnold Schwinn & Co. (1967).
7
Continental T.V. Inc şi alţii contra GTE Sylvania (1977).

32
tre aceste subiecte se referă la fixarea preţurilor de distribuţie, care intervine
atunci când un producător impune preţurile practicate de către distribuitorii
săi. De exemplu, producătorul poate cere ca preţurile distribuitorilor să nu
coboare sub un nivel minim. Începând din 1911, fixarea preţurilor de distri-
buţie a fost considerată „per se” ilegală, în ciuda opiniei larg răspândite între
economişti şi jurişti potrivit căreia o astfel de practică poate avea o diversi-
tate de efecte de stimulare a concurenţei. Argumentele economice sunt simi-
lare celor aplicabile în cazul exclusivităţilor teritoriale, mulţi economişti
considerând că este ilogic ca fixarea preţurilor de distribuţie să fie conside-
rată „per se” ilegală, în timp ce exclusivitatea teritorială este analizată de la
caz la caz8. Argumentul în favoarea fixării preţurilor de distribuţie este acela
că, prin reducerea concurenţei între distribuitorii unei anumite mărci, aceas-
tă practică stimulează concurenţa inter-marcă prin stimularea distribuitorilor
să promoveze mărcile producătorului pe care îl reprezintă. FTC şi DoJ au
intervenit în faţa Curţii Supreme într-un caz, care este în prezent în instantă,
de fixare a preţului de distribuţie. În acest caz, Leegin, o companie producă-
toare de genţi de damă şi alte accesorii a impus o politică prin care vindea
produse numai acelor distribuitori care respectau preţul său recomandat.
Atunci când unul dintre distribuitori a oferit reduceri faţă de preţul reco-
mandat, Leegin a suspendat livrările către acesta. În intervenţie, FTC şi DoJ
au solicitat Curţii să îşi revizuiască decizia, veche de aproape 100 de ani,
prin care fixarea preţurilor de distribuţie este considerată „per se” ilegală.9
Argumentele noastre se bazează pe contribuţiile unor economişti care au
demonstrat, atât teoretic, cât şi empiric, că incriminarea „per se” a fixării
preţului de distribuţie nu este o politică înţeleaptă şi, în cele din urmă, nu
este benefică pentru consumatori.
Bineînţeles că este dificil să atribui o anume schimbare a politicii în
domeniul concurenţei unui anumit argument sau analiză economică. Totuşi,
este evident că ştiinţa economică a avut o influenţă substanţială asupra dez-
voltării politicii în domeniul concurenţei, în special în ultimii ani. Ştiinţa
economică este esenţială pentru legea concurenţei şi se poate previziona că
această situaţie se va menţine şi în viitor.

III. Practica

Întrucât ştiinţa economică a jucat un rol atât de important în dezvol-

tarea politicii în domeniul concurenţei, este normal ca analiza economică să
8
A se vedea Viscusi şi alţii, p. 245.
9
FTC şi DoJ, intervenţie în cazul Leegin Creative Leather Products Inc contra PSKS INC
(2007).

33
 fie, de asemenea, foarte importantă în aplicarea efectivă a legii concurenţei.
Aşa cum am menţionat mai devreme, FTC are o echipă mare de economişti
de nivel doctoral şi aceştia joacă un rol foarte important în majoritatea as-
pectelor muncii noastre. Atunci când realizăm investigaţii, economiştii lu-
crează alături de avocaţi pentru identificarea şi analizarea dovezilor relevan-
te. Economiştii implicaţi într-o investigaţie se concentrează îndeosebi asupra
oricăror analize empirice care sunt necesare, având în vedere că acesta este
domeniul în care deţin cel mai evident avantaj competitiv. În situaţia în care
FTC decide să aducă un caz în faţa instanţei, mărturia din partea unui expert
în economie este, de regulă, un element important al cazului.
Un domeniu în care influenţa economiştilor în practica în domeniul
legii concurenţei este în mod special vizibil este reprezentat de procesul de
analiză a concentrărilor. Atât la FTC, cât şi la DoJ, acest proces este guver-
nat de Liniile directoare în domeniul concentrărilor orizontale, emise de
către cele două agenţii în 1992 şi modificate în 1997. Liniile directoare pre-
văd cadrul analitic şi standardele utilizate de către cele două agenţii pentru
evaluarea măsurii în care o anumită concentrare poate avea efecte de res-
trângere a concurenţei şi de prejudiciere a consumatorilor. Liniile Directoa-
re includ o diversitate de elemente care trebuie luate în considerare în anali-
ză, ceea ce conduce, în cele din urmă, la o evaluare integrată a măsurii în
care comportamentul firmelor s-ar schimba în cazul în care concentrarea s-
ar produce. Va fi profitabil pentru firmele care se concentrează să crească
preţurile? În cazul în care acestea vor încerca să crească preţurile, cum vor
reacţiona alte firme care acţionează în aceeaşi industrie? Conduce operaţiu-
nea de concentrare la creşterea eficienţei prin reducerea costurilor firmelor
implicate? Vor beneficia consumatorii de eventuala creştere a eficienţei? În
sfârşit şi cel mai important, vor fi consumatorii prejudiciaţi de concentrare?
O analiză economică atentă este esenţială pentru a răspunde acestor întrebări
şi a trage o concluzie despre măsura în care concentrarea poate fi permisă.
Dacă analiza economică teoretică se poate dovedi de folos în evalua-
rea efectelor probabile ale unei concentrări, cu mult mai utile pot fi analizele
empirice de foarte bună calitate. Astfel de analize sunt din ce în ce mai folo-
site din două motive principale. În primul rând, firmele şi terţii colectează în
prezent cu mult mai multe date decât oricând în trecut, ceea ce conduce la
creşterea cantităţii potenţiale de informaţie utilă. Atunci când analizăm, de
exemplu, concentrările între firme producătoare de bunuri de consum, de
multe ori obţinem date de la supermagazine care ne permit să analizăm în
detaliu comportamentul consumatorilor. În al doilea rând, economiştii au
dezvoltat instrumente analitice din ce în ce mai multe şi mai bune care ne
permit să evaluăm efectul concurenţial ultim al unei tranzacţii. Deşi efectua-
rea acestor analize nu este întotdeauna posibilă, acest tip de dovadă directă a
34
efectelor concurenţiale a fost de mare ajutor în mai multe decizii din ultimii
ani luate de FTC.
Un exemplu notabil al acestui tip de analize este cel folosit în acţiu-
nea FTC împotriva concentrării dintre firmele Staples şi Office Depot, care
ar fi condus la unirea a două dintre cele trei reţele naţionale de supermaga-
zine specializate pe distribuţia produselor de birotică. Aceste magazine de
dimensiunea unor depozite distribuie o diversitate de produse de birotică
pentru micile afaceri şi gospodării, inclusiv pixuri, hârtie, agende, capse,
aparate de fax, calculatoare, mobilier de birou şi aproape orice alt produs de
birotică. O problemă centrală în acest caz a fost măsura în care concurenţa
din partea altor hipermagazine, cum ar fi Wal-Mart, ar putea împiedica
compania rezultată în urma concentrării să crească preţurile practicate. Părţi-
le implicate au argumentat că, în urma concentrării, compania rezultată va
realiza doar 5,5% din vânzările de produse de birotică în Statele Unite şi, ca
atare, nu ar fi plauzibil să se considere că această concentrare ar avea un im-
pact concurenţial semnificativ. FTC, pe de altă parte, a arătat că aceste două
firme sunt concurenţi foarte apropiaţi, exercitând, una asupra celeilalte, o
presiune concurenţială unică în ceea ce priveşte preţurile.
Este posibil ca, la o privire superficială, argumentul părţilor implica-
te şi cota de piaţă de 5,5% să vă amintească de cazul supermagazinelor Von
pe care l-am manţionat mai devreme. Odată ce le aveţi pe birou, în faţa
dumneavoastră, un pix achiziţionat la un magazin de birotică este, în mod
evident, un foarte bun substituent al unui pix cumpărat la un supermagazin,
la o farmacie sau la un hipermagazin. Dar această observaţie nu demon-
strează măsura în care consumatorii văd aceste produse ca substituibile îna-
inte de a merge la cumpărături. Aceasta este problema esenţială. Dacă su-
permagazinul specializat pe produse de birotică creşte preţul pixurilor pe
care le vinde, va începe un număr suficient de mare de consumatori să cum-
pere pixurile din altă parte, forţând astfel supermagazinul în cauză să reana-
lizeze creşterile de preţ?
Pentru a răspunde acestei întrebări, economiştii FTC au analizat
atent datele privind preţurile pe care Staples şi Office Depot le-au furnizat în
cursul investigaţiei şi al litigiului în instanţă. Din această analiză a rezultat
un tipar evident. În zonele metropolitane în care Staples nu avea nici un su-
permagazin concurent, preţurile pe care le practica erau semnificativ mai
mari faţă de zonele metropolitane în care era concurat de Office Depot sau
de un alt supermagazin de birotică, cum ar fi OfficeMax Un tipar similar a
rezultat şi din analizarea datelor Office Depot: preţurile pe care le practica
erau mai mici în zonele în care operau Staples şi OfficeMax şi mai mari în
zonele unde aceştia nu operau. Aceste tipare se menţineau indiferent de nu-
mărul magazinelor de birotică de nivel inferior supermagazinelor existau în
35
 zona metropolitană analizată, iar factori ca diferenţele de costuri între diver-
sele zone nu puteau explica tiparul10. Această analiză a arătat că, în cazul
concentrării celor două companii, exista o probabilitate mare ca preţurile
produselor de birotică să crească în zonele metropolitane în care Staples şi
Office Depot erau concurenţi direcţi. Întrucât FTC a câştigat cazul în instan-
ţă, nu s-a ajuns la această situaţie.
Analiza empirică efectuată de FTC în cazul Staples – Office Depot
este unul din cele mai cunoscute exemple care arată importanţa rolulului
jucat de acest tip de analiză economică în evaluarea efectelor concurenţiale.
În ultimii ani, FTC a beneficiat de analize empirice în investigaţii realizate
asupra concentrărilor economice din industrii variate, de la îngheţată la în-
chirieri video sau de la spitale la produse bancare. În special atunci când
sunt susţinute de probe documentare şi mărturii consistente, dovezi empirice
puternice privind efectele competitive pot fi foarte utile.

IV. Rolul economiştilor în cadrul misiunii noastre de pro-

tecţie a consumatorilor

Economiştii joacă un rol foarte important şi în susţinerea misiunii de

protecţie a consumatorilor. În cadrul unui proces similar celui din domeniul
concurenţei, economiştii Biroului Economiştilor din cadrul Diviziei de Pro-
tecţie a Consumatorilor contribuie la dezvoltarea, revizuirea şi susţinerea în
instanţă a cazurilor de protecţie a consumatorilor, ca şi la dezvoltarea regle-
mentărilor comerciale, a liniilor directoare sectoriale şi a iniţiativelor de po-
litici publice. Economiştii desfăşoară, de asemenea, studii, cercetări, analize
şi proiecte speciale pentru examinarea problemelor de protecţie a consuma-
torilor. Aceste activităţi completează misiunea FTC din domeniul antitrust, asi-
gurând consumatorilor posibilitatea de a culege toate beneficiile concurenţei.
Biroul Economiştilor îşi pune în valoare expertiza în analize econo-
mice şi statistice utile pentru misiunea de protecţie a consumatorilor într-o
diversitate de moduri, incluzând:
• analiza beneficiilor şi costurilor potenţiale ale acţiunilor, reglemen-
tărilor comerciale şi politicilor publice pe care FTC le implementează sau
intenţionează să le implementeze;
• evaluarea şi măsurarea existenţei, dimensiunii şi sursei comporta-
mentelor neloiale şi înşelătoare;
• evaluarea şi măsurarea prejudiciului cauzat consumatorilor prin
practici neloiale sau înşelătoare şi a câştigului necuvenit realizat de către cei
răspunzători;
10
Commentary on the Horizontal Merger Guidelines (2006), p. 10.
36
 • dezvoltarea de măsuri de corecţie menite a preveni practicile nelo-
iale sau înşelătoare fără a impune costuri involuntare sau nenecesare asupra
consumatorilor sau industriei;
• evaluarea capacităţii celor responsabili de a plăti reparaţii şi penali-
tăţi civile;
• dezvoltarea şi analiza sondajelor efectuate printre consumatori, ca-
re au rolul de a examina dimensiunea practicilor neloiale sau înşelătoare sau
a interpretării date de către consumatori unor reclame posibil înşelătoare.

V. Concluzie

Privind istoria politicii în domeniul concurenţei din Statele Unite, es-

te evident că predecesorii noştrii au făcut multe greşeli. Decizii care le pă-
reau perfect justificate practicienilor la acel moment, par acum a fi rezultatul
unor interpretări eronate. Ar putea fi tentant să ne uităm la aceste referinţe,
să le comparăm cu deciziile noastre de astăzi şi să ne simţim cumva mulţu-
miţi pentru faptul că suntem mai edificaţi. Totuşi, cred că o asemenea mul-
ţumire de sine nu este răspunsul corect. Parafrazându-l pe Isaac Newton,
putem spune că, dacă am văzut mai departe, a fost pentru că am stat pe ume-
rii giganţilor politicii în domeniul concurenţei. Puţin câte puţin, o întreagă
comunitate de economişti, avocaţi şi judecători a modelat politica noastră în
domeniul concurenţei într-un sistem care este, în general, consecvent teoriei
economice de astăzi. Această politică este suficient de flexibilă pentru a răs-
punde schimbării modului în care înţelegem lumea economică de care sun-
tem înconjuraţi. O astfel de flexibilitate este importantă, dat fiind că nu pu-
tem afirma că am elaborat politica ideală în domeniul concurenţei sau că am
descoperit cele mai bune metode posibile de analiză economică pentru a ne
ajuta în munca noastră. Întrucât cunoaşterea continuă să avanseze, aceste
ţinte sunt mobile. Dacă nu vom putea niciodată să le atingem cel mai înalt
nivel posibil, putem măcar spera să avansăm în direcţia corectă.

37
 MODALITĂŢI DE EFECTUARE A INSPECŢIILOR
INOPINATE DE CĂTRE AUTORITĂŢILE
DE CONCURENŢĂ – TEORIE ŞI PRACTICĂ (I)

Gheorghe Rădulescu – Director

Daniel-Dumitru Stan – Inspector de concurenţă superior
Direcţia Monitorizare Teritorială
Consiliul Concurenţei - România

1. Introducere

Cele mai grave încălcări ale regulilor de concurenţă sunt înţelegerile

între competitori care au ca scop fixarea preţurilor, împărţirea pieţelor sau
limitarea producţiei (hard-core cartels). Caracterul ocult al acestor înţele-
geri a determinat autorităţile de concurenţă din întreaga lume să elaboreze
instrumente şi tehnici de investigaţie cât mai eficiente în vederea depistării
şi sancţionării unor astfel de practici.
Inspecţia inopinată reprezintă unul dintre cele mai importante in-
strumente folosite în investigaţiile care vizează carteluri şi este folosită de
către autorităţile de concurenţă datorită eficienţei în obţinerea probelor. Me-
todele de pregătire şi desfăşurare a acestor inspecţii diferă, însă, în funcţie
de nivelul de experienţă al autorităţilor de concurenţă şi în funcţie de nivelul
de pregătire al personalului din cadrul acestora.
În cadrul Reţelei Internaţionale de Concurenţă (ICN)1 şi al Reţelei
Europene de Concurenţă (ECN)2, autorităţile de concurenţă au încercat să
pună în comun experinţa acumulată în domeniul pregătirii şi desfăşurării
inspecţiilor inopinate. Scopul acestor consultări a fost identificarea procedu-
rilor şi tehnicilor care şi-au dovedit eficacitatea, precum şi elaborarea unor
instrumente de referinţă care să permită autorităţilor de concurenţă să îşi
evalueze propriile abordări şi să compare propriile experienţe cu cele ale
1
International Competition Network.
2
European Competition Network.

38
altora. În acest sens, ICN a dat publicităţii în aprilie 2005 un document de-
numit „Manualul de Aplicare a Măsurilor Anti-cartel”3, document elaborat
pe baza unor chestionare la care au răspuns 38 de autorităţi de concurenţă
din întreaga lume, inclusiv Consiliul Concurenţei din România. Un capitol
important al acestui document este cel referitor la desfăşurarea inspecţiilor şi
controalelor. Articolul de faţă reprezintă o încercare de analiză a bune-
lor practici prezentate în acest studiu, precum şi a altor studii şi docu-
mente elaborate de instituţii cu vastă experienţă în domeniul antitrust
(European Commission – DG Competition, US Department of Justice –
Antitrust Division, UK Office of Fair Trading, Italia – Autorità Garan-
te della Concorrenza e del Mercato, OECD, UNCTAD).
La elaborarea acestui articol au fost folosite şi informaţii rele-
vante rezultate în urma activităţii de control desfăşurate de inspectorii
de concurenţă din cadrul Consiliului Concurenţei în perioada 1997-
2005. Experienţa acestora s-a dovedit extrem de utilă, iar în urma ana-
lizei a rezultat că o bună parte a tehnicilor de investigaţie prezentate în
studiul ICN sunt folosite în mod uzual atât de către inspectorii de con-
curenţă din cadrul departamentelor de specialitate, cât şi de către inspec-
torii de concurenţă din aparatul teritorial al Consiliului Concurenţei.

2. Cadrul legislativ românesc şi comunitar

În România, inspectorii de concurenţă din cadrul Consiliului Concu-

renţei sunt abilitaţi cu puteri de inspecţie conform art. 36 (1) din Legea con-
curenţei nr. 21/1996 republicată, în vederea depistării eventualelor încălcări
ale acestei legi, în special ale art. 5 şi 6. Puterile de inspecţie stipulate în art.
36 se referă la desfăşurarea inspecţiilor în spaţiile, terenurile şi mijloacele de
transport deţinute legal de către agenţii economici.
De asemenea, inspectorii de concurenţă pot efectua inspecţii inopina-
te în baza alineatului 3 al aceluiaşi articol. Art. 37 extinde aceste puteri de
inspecţie asupra spaţiilor, inclusiv domiciliul, terenurile sau mijloacele de
transport aparţinând conducătorilor, administratorilor, directorilor şi altor
angajaţi ai agenţilor economici sau asociaţiilor de agenţi economici supuşi
investigaţiei. Puterile de inspecţie prevăzute de art. 37 nu pot fi exercitate,
însă, decât în baza unui ordin emis de Preşedintele Consiliului Concurenţei
şi însoţit de o autorizare judiciară. Această autorizare este emisă de către
preşedintele tribunalului în a cărui circumscripţie sunt situate locurile de
controlat sau de către un judecător delegat de acesta. Inspecţia efectuată în
baza art. 37 se desfăşoară sub autoritatea şi controlul judecătorului care a
3
„ Anti-cartel Enforcement Manual”.
39
 autorizat-o, iar inventarele şi punerile de sigilii se fac conform dispoziţiilor
Codului de procedură penală.
La nivel comunitar, în vederea aplicării regulilor de concurenţă sti-
pulate în art. 81 şi art. 82 din Tratatul CE, Comisia Europeană foloseşte, în
mod curent, două metode principale de investigaţie:
1) cererile de informaţii şi
2) inspecţiile „la faţa locului”4.
Conform Regulamentului CE 1/20035, oficialii Comisiei precum şi
persoanele care îi însoţesc sunt împuterniciţi să desfăşoare inspecţii pe teri-
toriul statelor membre. Autorităţile de concurenţă din statele membre pe te-
ritoriul cărora urmează să se desfăşoare inspecţiile sunt anunţate în prealabil
de către Comisie conform art.20 par.(3) din Regulament. Funcţionarii sau
alte persoane autorizate sau desemnate de autoritatea de concurenţă din sta-
tul membru pe teritoriul căruia se desfăşoară inspecţia pot asista activ sau
pot însoţi oficialii Comisiei, fiind abilitaţi cu puterile de inspecţie specificate
în art.20 par. (2) din Regulament. Dacă agenţii economici vizaţi refuză să se
supună inspecţiei, statul membru în cauză va acorda asistenţa necesară prin
intermediul poliţiei sau al altei autorităţi echivalente.
Dacă această asistenţă necesită o autorizare din partea unui organ ju-
diciar, vor fi întreprinse toate demersurile necesare obţinerii unei astfel de
autorizări. Autorizarea judiciară poate fi obţinută şi ca o măsură de precau-
ţie. Organul judiciar care eliberează autorizaţia poate cere Comisiei informa-
ţii în legătură cu natura infracţiunii şi cu gradul de implicare al întreprinderi-
lor vizate. Totuşi, autoritatea judiciară naţională nu poate pune în discuţie
necesitatea desfăşurării inspecţiei şi nici nu poate cere furnizarea de infor-
maţii în legătură cu dosarul Comisiei. Legalitatea deciziei Comisiei poate fi
analizată doar de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.
Art.21 din Regulamentul CE 1/2003 reglementează exercitarea pute-
rilor de inspecţie în alte locaţii, respectiv domiciliile directorilor, manageri-
lor sau ale altor angajaţi ai întreprinderilor sau asociaţiilor de întreprinderi.
Aceste locaţii pot fi inspectate numai dacă există indicii serioase că în urma
unei astfel de inspecţii pot fi găsite dovezile unei încălcări grave a art.81
sau a art.82. din Tratatul CE. De asemenea, inspecţiile în baza art. 21 se des-
făşoară numai cu autorizarea prealabilă din partea autorităţii judiciare din
statul membru în care urmează să aibă loc acestea.
Având în vedere supremaţia dreptului comunitar în raport cu cel
naţional, armonizarea legislaţiilor naţionale cu prevederile Regulamentului
1/2003 a devenit o prioritate atât pentru statele membre cât şi pentru statele
aflate în curs de aderare. Cu toate acestea, conform art.3 par. (2) din Regu-
4
On-site inspections.
5
COUNCIL REGULATION (EC) No 1/2003 of 16 December 2002 on the implementation of
the rules laid down in Articles 81 and 82 of the Treaty – Official Journal L 1, 04.01.2003,
pages 1-25.
40
lament, jurisdicţiile naţionale pot adopta şi aplica reglementări mai se-
vere decât cele comunitare, pentru interzicerea şi sancţionarea practicilor
anticoncurenţiale.

3. Inspecţiile inopinate versus alte tehnici de investigare

Inspecţia inopinată este un instrument esenţial atunci când ele-

mentul surpriză este important pentru asigurarea dovezilor. Reducerea
riscului ca dovezile să fie alterate, distruse sau ascunse fac din inspecţii-
le inopinate un mijloc primar de investigaţie pentru multe autorităţi de
concurenţă. În timpul desfăşurării unei inspecţii inopinate, accesul rapid la
documentele vizate conferă inspectorilor un avantaj care se poate dovedi de-
cisiv. Pe lângă elementul surpriză care reduce substanţial riscul ca eventualele
probe să fie distruse, inspecţiile inopinate mai au şi avantajul de a grăbi desfă-
şurarea investigaţiei prin mesajul puternic pe care îl transmit celor vizaţi.
Aceste inspecţii se desfăşoară, de obicei, în stadiile incipiente ale
unei investigaţii şi sunt iniţiate dacă:
1. există suspiciunea că agenţii economici vizati nu ar furniza în alte
condiţii documentele vizate şi este posibil ca acestea să fie ascunse, distruse
sau alterate;
2. celelalte instrumente de investigaţie sau dovedit ineficiente, iar in-
specţia inopinată rămâne singura alternativă viabilă pentru obţinerea docu-
mentelor probatorii;
3. acest lucru este esenţial pentru strategia de investigaţie adoptată de
autoritatea de concurenţă.
Inspecţiile inopinate pot fi folosite împreună cu alte instrumente de
investigaţie, formând, astfel, o strategie coerentă menită să desconspire un
cartel. O astfel de strategie trebuie să aibă în vedere toţi factorii relevanţi
(tipul de probe care pot fi obţinute, gradul de cooperare al celor vizaţi pre-
cum şi al terţilor etc.). Ordinea în care sunt folosite şi nivelul de importanţă
al mijloacelor de obţinere a probelor sunt stabilite, de la caz la caz, în func-
ţie de gravitatea presupusei încălcări a regulilor de concurenţă6.

6
Este rezonabil să presupunem că agenţii economici participanţi la un cartel cu efecte anti-
concurenţiale majore vor face tot posibilul să ascundă dovezile şi să împiedice colectarea
probelor. De asemenea, este posibil ca aceştia să elaboreze, din timp, strategii menite să
obstrucţioneze sau să întârzie derularea investigaţiei. În astfel de cazuri, cererile de informa-
ţii, audierile sau inspecţiile anunţate devin ineficiente, iar obţinerea dovezilor necesită orga-
nizarea de inspecţii inopinate.

41
 4. Alte autorităţi care participă la inspecţii

Inspectorii de concurenţă din cadrul Consiliului Concurenţei din

România desfăşoară inspecţiile, de obicei, fără a solicita asistenţa poliţiei
sau a altor organisme de control7. Aceasta este o practică foarte des întâlnită
în rândul autorităţilor de concurenţă din întreaga lume. Cu toate acestea,
există şi autorităţi care fac excepţie de la regulă, aceste autorităţi folosind în
mod uzual asistenţa poliţiei sau a altor autorităţi de control în organizarea şi
desfăşurarea inspecţiilor. De exemplu, autoritatea de concurenţă din Italia
(AGCM) desfăşoară inspecţiile inopinate împreună cu Garda Financiară
(Guardia di Finanza). Asistenţa Gărzii Financiare conferă inspecţiei un plus
de eficienţă, această instituţie având puteri suplimentare (în cazul în care
agentul economic controlat refuză să ofere acces la anumite documente sau
informaţii, Garda Financiară poate transforma inspecţia în percheziţie). Ges-
tionarea relaţiilor cu AGCM este în sarcina unei structuri specializate din
cadrul Gărzii Financiare care poate desfăşura inspecţii inopinate şi fără par-
ticiparea AGCM.
Din acest punct de vedere, cazul Statelor Unite este unul special. An-
titrust Division - agenţie din cadrul Departamentului de Justiţie al Statelor
Unite, organizează şi coordonează inspecţiile anti-cartel care sunt efectuate
de către FBI. Datorită faptului ca participarea la organizarea de carteluri
este incriminată penal în Statele Unite (pedeapsa maximă pentru persoanele
care săvârşesc astfel de fapte a crescut în 2004 de la 3 la 10 ani de închisoa-
re), gradul de risc al acestor inspecţii este unul mult mai mare decât în alte
ţări, chiar dacă vizează acelaşi tip de încălcări ale regulilor concurenţei.

5. Organizarea inspecţiilor inopinate

Organizarea inspecţiilor inopinate este un proces complex de planifi-

care care implică strângerea şi centralizarea informaţiilor în legătură cu mai
multi factori esenţiali pentru buna desfăşurarea a operaţiunii, cum ar fi:
• locaţiile care vor fi inspectate;
• profilul persoanelor care se află în locaţiile respective şi gradul de
cooperare anticipat (astfel de informaţii pot fi obţinute, de exemplu, prin
consultarea cazierului, prin consultarea registrelor unde sunt trecuţi poseso-
rii de arme sau prin alte mijloace);
7
O astfel de colaborare nu este exclusă, mai ales având în vedere că ulterior momentului
aderării României la Uniunea Europeană, Consiliul Concurenţei va putea desfăşura inspecţii
în baza Regulamentului CE 1/2003 care prevede la art. 20 paragraful 6 condiţiile în care
poate fi solicitată asistenţa poliţiei.

42
 • tipul de dovezi vizate;
• orarul inspecţiei.
Acest proces de planificare poate include şi efectuarea unei opera-
ţiuni de recunoaştere a locaţiei care urmează a fi inspectată. O astfel de
operaţiune se poate dovedi utilă în identificarea spaţiilor unde pot fi găsite
probele vizate şi în determinarea timpului necesar pentru a avea acces la
aceste probe.
Un alt pas important în procesul de organizare a inspecţiilor inopina-
te este alcătuirea echipei care va desfăşura inspecţia. Autorităţile de concu-
renţă au în vedere, în desemnarea echipei, mai multe elemente, inclusiv:
• mărimea, amplasamentul şi tipul locaţiilor care vor fi inspectate;
• durata probabilă a inspecţiei;
• numărul de persoane care sunt vizate de inspecţie;
• numărul de persoane care se anticipează că vor fi prezente la locul
inspecţiei;
• gradul de complexitate al cazului;
• tipurile de informaţii avute în vedere şi volumul de documente care
vor fi găsite;
• dacă este anticipată colectarea de informaţii şi documente electronice;
• folosirea limbilor străine;
• rolul jucat de întreprinderea supusă inspecţiei în cadrul cartelului
sau înţelegerii;
• gradul, probabil, de rezistenţă al ocupanţilor locaţiei.
În funcţie de aceste elemente, este stabilit numărul şi componenţa
echipei, aceasta putând să cuprindă mai mulţi membri, printre care: un lider
de echipă, experţi în tehnologia informaţiei, traducători, economişti, jurişti
sau alte tipuri de experţi.
Liderul de echipă este persoana responsabilă de desfăşurarea in-
specţiei, acesta fiind, de obicei, cel mai experimentat membru al echipei sau
inspectorul cel mai înalt în grad.
Principalele atribuţii ale liderului de echipă pot fi rezumate astfel:
• prezintă mandatul/ordinul de investigaţie şi discută procedurile de
control cu oficialii şi cu avocaţii companiei;
• rezolvă problemele legate de privilegiul legal al unor informaţii8;
• coordonează echipele de investigaţie;
• asigură legătura dintre membrii echipei de control şi reprezentanţii
companiei;
8
Informaţiile privilegiate legal sunt comunicările dintre părţile implicate şi avocaţii acestora.

43
 • dispersează echipa pentru a asigura locaţiile şi pentru a monitoriza
birourile cheie, în vederea protejării integrităţii probelor;
• păstrează legătura cu autoritatea de concurenţă şi cu alţi lideri de
echipă atunci când se desfăşoară mai multe inspecţii simultan;
• asigură respectarea procedurilor;
• conduce inspecţia şi stabileşte sarcini membrilor echipei;
• conduce audierea reprezentanţilor şi angajaţilor companiei;
• rezolvă orice alte probleme legate de desfăşurarea inspecţiei.

O controversă legată de rolul liderului de echipă este cea referitoare

la participarea activă a acestuia la desfăşurarea inspecţiei. Există autorităţi
de concurenţă care consideră rolul liderului de echipă ca fiind, preponderent,
acela de a coordona operaţiunile, participarea acestuia la desfăşurarea in-
specţiei fiind exclusă sau reprezentând cel mult o activitate secundară.
O bună practică identificată în studiul elaborat de ICN este cea pri-
vind inspecţiile desfăşurate simultan în mai multe locaţii. Pentru a asigura
eficienţa unor astfel de inspecţii trebuie organizat un centru de comandă la
sediul autorităţii de concurenţă responsabile, rolul acestuia fiind acela de a
procesa informaţiile în timp real şi de a elabora strategii pe baza acestor in-
formaţii. O altă atribuţie importantă a centrului de comandă este asigurarea
unei abordări coerente a cazului, liderii echipelor desemnate să desfăşoare
inspecţii simultane comunicând între ei prin intermediul centrului de co-
mandă, şi nu direct.
Sincronizarea echipelor de investigaţie reprezintă un element de
bază al organizării inspecţiilor inopinate desfăşurate simultan în mai multe
locaţii, iar în cazul inspecţiilor care vizează carteluri internaţionale sau
transnaţionale, coordonarea între autorităţile de concurenţă este o condiţie
esenţială pentru asigurarea bunei desfăşurări a operaţiunii.
Conform Regulamentului 1/2003 autorităţile de concurenţă din state-
le membre UE pot desfăşura inspecţii în numele Comisiei sau în numele al-
tor autorităţi de concurenţă din state membre. Astfel, Comisia poate solicita
mai multor autorităţi de concurenţă să efectueze inspecţii simultane, şi poate
coordona aceste operaţiuni.
Înaintea efectuării inspecţiei, autorităţile de concurenţă organizează
şedinţe informative (briefings) în care sunt prezentate aspecte referitoare la
desfăşurarea inspecţiei. Aceste şedinţe sunt minuţios pregătite, rolul lor fiind
extrem de important în asigurarea bunei desfăşurări a inspecţiei. Membrii
echipei pot fi informaţi în prealabil despre aspectele care se vor discuta în
cadrul şedinţei informative, prin intermediul unor documente de sinteză. Ro-
lul acestor documente este acela de a pregăti echipa pentru şedinţă, ele cu-
44
prinzând informaţii referitoare la caz şi la modalităţile de efectuare a inspec-
ţiei. Caracterul şedinţei informative şi al documentelor de sinteză trebu-
ie să fie unul strict confidenţial în vederea evitării eventualelor scurgeri
de informaţii.
Studierea amplasării locaţiilor care vor fi inspectate şi metodele de
asigurare a comunicării între echipe reprezintă două teme importante de dis-
cuţie în cadrul şedinţelor informative. În vederea rezolvării acestor proble-
me, membrii echipelor de investigaţie (în special liderul de echipă) pot fi
dotaţi cu hărţi ale locaţiilor supuse inspecţiei, precum şi cu telefoane mobile.

(va urma)

45
 NORMELE GENERALE CARE REGLEMENTEAZĂ
ACORDAREA ASISTENŢEI FINANCIARE
COMUNITARE ÎN DOMENIUL REŢELELOR
TRANSEUROPENE DE TRANSPORT ŞI ENERGIE

Gheorghe Rădulescu – Director

Claudiu Mosessohn – Inspector de concurenţă
Direcţia Monitorizare Teritorială
Consiliul Concurenţei - România

Rezumat
Parlamentul European şi Consiliul au stabilit, prin adoptarea unui regula-
ment, norme generale pentru acordarea asistenţei financiare comunitare în domeniul
reţelelor transeuropene de transport şi energie, în conformitate cu legislaţia comuni-
tară şi politicile privind concurenţa, protecţia mediului, sănătatea, dezvoltarea durabi-
lă, achiziţiile publice şi aplicarea efectivă a politicilor comunitare privind interoperabi-
litatea.

Reţelele de transport şi energie integrate reprezintă unul dintre pilo-

nii pieţei interne europene. Un nivel adecvat de calitate a acestora, reducerea
punctelor de saturaţie şi o mai mare viabilitate pe termen lung sunt necesităţi
ce se înscriu în cadrul Strategiei Lisabona.
Cum eventualele întârzieri înregistrate la realizarea unor conexiuni
transeuropene performante, în special în cazul tronsoanelor transfrontaliere,
ar fi putut reprezenta un handicap serios pentru competitivitatea Uniunii în
întregul său precum şi a statelor membre, Consiliul European de la Bruxel-
les din 2003 a aprobat acţiunea europeană pentru creştere, invitând Comisia
să îşi reorienteze cheltuielile către investiţii în capitalul fizic, în special in-
vestiţii în infrastructura reţelelor transeuropene.
Atât Parlamentul European, cât şi Consiliul au pus accentul pe nece-
sitatea de a consolida şi adapta instrumentele financiare existente printr-o
creştere a nivelului cofinanţării comunitare.

46
 S-a prevăzut posibilitatea de a aplica o rată mai ridicată a cofinanţă-
rii, în special pentru proiecte care se disting prin caracterul lor transfrontali-
er, funcţia lor de tranzit sau traversarea unor obstacole naturale. De aseme-
nea, proiectele destinate căilor navigabile interioare trebuie să beneficieze
de o atenţie deosebită, având în vedere natura durabilă a acestor căi.
În plus, Parlamentul European şi-a exprimat voinţa de a examina in-
strumente financiare inovatoare, cum ar fi garanţiile de împrumut, concesiu-
nile europene, împrumuturile europene şi un fond de bonificare a dobânzii.
În acest context a devenit evidentă necesitatea de a suplimenta finanţa-
rea naţională publică şi finanţarea privată şi de a creşte contribuţia comunitară
atât în ceea ce priveşte suma, cât şi cota de participare, permiţând realizarea
anumitor proiecte prioritare. Acestea se preconizează că vor aduce cea mai ma-
re valoare adăugată ansamblului reţelelor, garantând continuitatea infrastructuri
lor reţelelor transeuropene din domeniile transporturilor şi energiei.
Parlamentul European şi Consiliul au considerat oportun să se reali-
zeze un program care să stabilească normele generale pentru acordarea asis-
tenţei financiare destinate reţelelor transeuropene din domeniile transportu-
rilor şi energiei.
Programul, menit să contribuie la întărirea pieţei interne şi la stimu-
larea competitivităţii şi creşterii la nivelul Comunităţii, urmează să se reali-
zeze prin intermediul regulamentului adoptat în acest scop, în iunie 2007, de
Parlamentul European şi Consiliu.
Asistenţa financiară comunitară este acordată cu scopul de a dezvol-
ta proiecte de investiţii în reţele transeuropene de transport şi energie, de a
furniza angajamente financiare ferme, de a mobiliza investitorii instituţio-
nali şi de a trezi interesul pentru formarea unor parteneriate de finanţare în-
tre sectorul public şi cel privat.
Pentru a răspunde cerinţelor specifice ale fiecărui proiect şi pentru a
spori eficienţa şi valoarea asistenţei financiare comunitare, această asistenţă
poate lua diverse forme: subvenţii pentru studii şi lucrări, subvenţii pentru
plăţi de punere la dispoziţie, compensaţii la rata dobânzilor, garantarea îm-
prumuturilor sau participarea la fonduri de capital de risc.
Sunt eligibile să primească asistenţă financiară comunitară numai
proiectele de interes comun, adică acele proiecte sau părţi de proiect identi-
ficate ca fiind de interes comun pentru Comunitate în domeniul transporturi-
lor prin Decizia nr. 1692/96/CE, sau în domeniul energiei prin Decizia nr.
1364/2006/CE.
Eligibilitatea este condiţionată de respectarea dreptului comunitar
precum şi – numai în domeniul transporturilor – de angajamentul solicitan-
tului asistenţei financiare comunitare şi, după caz, al statului/statelor mem-

47
 bre respective, de a contribui financiar la proiectul prezentat, mobilizând şi
fonduri private dacă este necesar.
În domeniul transporturilor, un acord scris între statele membre pri-
vind finalizarea tronsoanelor transfrontaliere, condiţionează primirea de
asistenţă financiară comunitară în beneficiul proiectelor ce presupun un
tronson transfrontalier sau o parte a unui astfel de tronson.
După ce sunt înaintate cererile de asistenţă financiară comunitară de
către unul sau mai multe state membre ori, în anumite condiţii, de organiza-
ţii internaţionale, întreprinderi comune sau întreprinderi/organisme publice
sau private, Comisia realizează selectarea proiectelor.
În decizia de a acorda asistenţă financiară comunitară sunt avute în
vedere:
• maturitatea proiectului;
• efectul stimulativ al intervenţiei comunitare asupra finanţării pu-
blice şi private;
• soliditatea pachetului financiar;
• efectele socio-economice;
• consecinţele asupra mediului;
• nevoia de a depăşi obstacolele financiare;
• complexitatea proiectului.
Conform regulamentului, în domeniul transporturilor se acordă o
atenţie specială:
• proiectelor prioritare;
• proiectelor de eliminare a strangulărilor, în special în cadrul pro-
iectelor prioritare;
• proiectelor prezentate sau sprijinite în comun de cel puţin două sta-
te membre, în special cele care implică tronsoane transfrontaliere;
• proiectelor care contribuie la continuitatea reţelei şi optimizarea
capacităţii acesteia;
• proiectelor care contribuie la îmbunătăţirea calităţii serviciului ofe-
rit prin reţelelor transeuropene de transport şi care promovează, printre alte-
le, prin acţiuni privind infrastructura, siguranţa şi securitatea utilizatorilor şi
asigură interoperabilitatea între reţelele naţionale;
• proiectelor privind dezvoltarea şi desfăşurarea unor sisteme de ges-
tionare a traficului feroviar, rutier, aerian, pe căile navigabile interioare şi de
coastă care asigură interoperabilitatea între reţelele naţionale;
• proiectelor care contribuie la realizarea pieţei interne;
• proiectelor care contribuie la reechilibrarea modurilor de transport
în favoarea celor care respectă mediul în cea mai mare măsură, cum ar fi
căile navigabile interioare.
48
 Conform regulamentului, în domeniul energiei se acordă o atenţie
specială:
• dezvoltării reţelei pentru a întări coeziunea economică şi socială
prin reducerea izolării regiunilor mai puţin favorizate şi a celor insulare ale
Comunităţii;
• optimizării capacităţii reţelei şi realizării pieţei interne de energie,
în special proiectelor privind tronsoanele transfrontaliere;
• securităţii aprovizionării cu energie, diversificării surselor de apro-
vizionare cu energie şi, în special, interconectărilor cu terţe ţări;
• conectării surselor regenerabile de energie;
• siguranţei, fiabilităţii şi interoperabilităţii reţelelor interconectate.
În urma fiecărei cereri de propuneri, Comisia decide cu privire la va-
loarea asistenţei financiare acordate proiectelor sau părţilor de proiect selec-
tate, precizează condiţiile şi metodele de punere în aplicare a acestora şi in-
formează beneficiarii şi statele membre în cauză cu privire la orice asistenţă
financiară ce urmează a fi acordată.
Asistenţa financiară comunitară poate lua forma subvenţiilor pentru
studii sau lucrări, a subvenţiilor pentru lucrări în cadrul schemelor de plată
de punere la dispoziţie1, a compensaţiilor la rata dobânzilor2 precum şi a
contribuţiilor financiare pentru constituirea de provizioane şi alocarea de
capital pentru garanţii. În acest din urmă caz, durata unor asemenea garanţii
nu poate depăşi cinci ani de la data la care proiectul este dat în folosinţă. În
mod excepţional, o garanţie poate fi acordată şi pe o perioadă de până la
şapte ani. Alte forme şi metode de asistenţă financiară comunitară sunt par-
ticiparea la capitalul de risc pentru fondurile de investiţii sau întreprinderi
financiare comparabile şi contribuţiile financiară la activităţile legate de pro-
iect ale întreprinderilor comune.
Valoarea asistenţei financiare comunitare este de maximum 50% din
costul eligibil (pentru studii), iar pentru lucrări este de maximum 20% din
costul eligibil (pentru proiecte prioritare în domeniul transporturilor), ori de
maximum 30% din costul eligibil pentru tronsoanele transfrontaliere, pentru
acelaşi tip de proiecte.
Pentru proiectele din domeniul energiei, valoarea asistenţei financia-
re comunitare este de maximum 10% din costul eligibil (pentru lucrări), iar
pentru proiecte în domeniul transporturilor, altele decât cele prioritare, este
de maximum 10% din costul eligibil. Pentru Sistemul european de gestiona-
re a traficului feroviar asistenţa financiară este de maximum 50% din costul
eligibil al studiilor şi al lucrărilor pentru echipamentele fixe, iar pentru sis-
1
În domeniul transporturilor.
2
Pentru creditele acordate de BEI sau de alte instituţii financiare publice sau private.
49
 temele de gestionare a traficului rutier, aerian, pe căi navigabile interioare,
maritim şi de coastă, maximum 20% din costul eligibil al lucrărilor.
Comisia stabileşte un program multianual de lucru şi programele
anuale de lucru. În domeniul transporturilor, un program multianual de lucru
se aplică sistemelor de gestionare a traficului rutier, aerian, feroviar, pe căile
navigabile interioare, de coastă şi maritim şi proiectelor prioritare.
În domeniul energiei programul anual de lucru se aplică proiectelor
de interes comun. Programele multianuale de lucru sunt reexaminate cel pu-
ţin la jumătatea termenului şi, în cazul în care este necesar, sunt revizuite.
Statele membre trebuie să depună toate eforturile pentru a pune în
aplicare proiectele de interes comun care beneficiază de asistenţă financiară
şi să realizeaze monitorizarea tehnică şi controlul financiar al proiectelor, în
strânsă legătură cu Comisia, certificând existenţa şi conformitatea cheltuieli-
lor efectuate.
Proiectele finanţate trebuie să fie conforme dreptului comunitar şi să ţi-
nă cont în special de politicile comunitare privind concurenţa, protecţia mediu-
lui, sănătatea, dezvoltarea durabilă, achiziţiile publice şi interoperabilitatea.
Comisia anulează, cu excepţia cazurilor justificate, asistenţa financi-
ară acordată pentru proiecte sau părţi de proiecte care nu au fost demarate în
termen de doi ani de la data de începere a proiectului. De asemenea, poate
suspenda, reduce sau întrerupe asistenţa financiară în cazul săvârşirii, în ca-
drul derulării proiectului, a unei nereguli privitoare la dispoziţiile legislaţiei
comunitare, precum şi în cazul oricărei nerespectări a condiţiilor de acordare
a asistenţei financiare.
Comisia poate solicita, în anumite sitiuaţii, rambursarea asistenţei fi-
nanciare acordate, putând recupera total sau parţial sumele plătite deja.
Comisia prezintă (la fiecare doi ani) un raport Parlamentului Euro-
pean, Consiliului, Comitetului Economic şi Social European şi Comitetului
Regiunilor cu privire la acţiunile întreprinse, raport ce conţine o evaluare a
rezultatelor obţinute cu asistenţă financiară precum şi un capitol privind pu-
nerea în aplicare a programării multianuale în curs. Raportul conţine şi in-
formaţii cu privire la sursele de finanţare pentru fiecare proiect.
Prin regulamentul prezentat sus, asistenţa financiară comunitară pen-
tru reţelele transeuropene a primit cadrul necesar concentrării pe proiectele
ce prezintă cea mai mare valoare adăugată europeană. Regulamentul este de
natură să încurajeze participanţii să accelereze punerea în aplicare a proiec-
telor de infrastructură europene de interes comun.

50
 FONDURILE EUROPENE
ŞI AJUTORUL DE STAT

Ciprian Pilan – Inspector de concurenţă

Constantin Secure – Inspector de concurenţă
Direcţia Monitorizare Teritorială
Consiliul Concurenţei - România

Introducere

Prezentul material îşi propune să aducă mai multă claritate în ceea ce

priveşte legătura între legislaţia ajutorului de stat şi cea privind politica
regională şi fondurile structurale având în vedere faptul că, potrivit
articolului 9 din Regulamentul 1083/20061, acordarea fondurilor europene
trebuie să se facă cu respectarea politicilor comunitare privind concurenţa şi
ajutorul de stat. Obiectivul legislaţiei ajutorului de stat este reglementarea
limitelor în care se exercită intervenţia statelor membre în economie,
respectiv pe piaţa liberă şi urmărirea efectelor asupra comerţului
intracomunitar şi asupra concurenţei libere a oricărei măsuri de sprijin a
agenţilor economici. În acest sens, art. 87 din Tratatul CE prevede că orice
sprijin acordat de către stat sau din resurse ale statului care favorizează
anumiţi agenţi economici, producţia anumitor bunuri sau prestarea anumitor
servicii şi care distorsionează concurenţa şi afectează comerţul intracomunitar
este incompatibil cu buna funcţionare a pieţei unice. Pe de altă parte,
obiectivul politicii de coeziune a Uniunii Europene (UE), aşa cum este
menţionat în art. 158 al Tratatului Comunităţii Europene, îl reprezintă
„reducerea disparităţilor existente între nivelurile de dezvoltare ale
diferitelor regiuni şi a ramânerii în urmă a regiunilor mai puţin dezvoltate,
sau a insulelor, inclusiv a regiunilor rurale”. Coeziunea economică şi socială
se bazează pe principiul solidarităţii financiare, fiind susţinută prin
contribuţiile Statelor Membre la bugetul comunitar. Fondurile astfel
1
Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor
dispoziții generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social Euro-
pean şi Fondul de coeziune şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999, Jurnalul
Oficial L 210 2006 (p. 0025- 0078);

51
 colectate sunt redirecţionate către regiunile mai puţin prospere şi către
grupurile sociale aflate în dificultate.

1. FONDURILE EUROPENE – PRIVIRE GENERALĂ

Pentru perioada 2007-2013, politica de coeziune beneficiază de

35,7% din resursele bugetare ale Uniunii Europene, adică aproximativ
347,71 miliarde Euro. Pe cele trei obiective specifice ale politicii de
coeziune, suma de mai sus poate fi exprimată procentual astfel: 81,54%
pentru obiectivul de convergenţă, 15,95% pentru obiectivul de
competitivitate regională şi ocupare a forţei de muncă şi 2,52% pentru
obiectivul de cooperare teritorială europeană. Alocarea a 251,16 mld. Euro
pentru obiectivul de convergenţa2 relevă preocuparea deosebită a Comisiei
Europene pentru accelerarea dezvoltării economice a regiunilor cel mai
puţin dezvoltate prin investiţii în: capital fizic şi uman, inovare şi
dezvoltarea societăţii bazate pe cunoaştere, protejarea mediului şi
îmbunătăţirea eficienţei administrative.
România beneficiază de fonduri de peste 17 miliarde de Euro în
cadrul obiectivului de convergenţă care sunt defalcate pe cele mai
importante 7 programe operaţionale, aprobate de Comisia Europeană, după
cum urmează:
În plus, România mai beneficiază de fonduri structurale şi în cadrul
Planului Naţional de Dezvoltare Rurală (peste 8 mld Euro), precum şi în
cadrul Programului Operaţional pentru Pescuit. De asemenea, există alte 11
programe operaţionale aferente obiectivelor 2 şi 3 - competitivitate regională
şi ocupare a forţei de muncă şi obiectivul de cooperare teritorială europeană.
Întrucât, cu foarte mici excepţii, programele aferente sectorului agricol şi
piscicol urmează reglementări specifice care ţin de politica agricolă comună,
2
Obiectivul „Convergenţă” este destinat să îmbunătăţească condiţiile de creştere econo-
mică şi factorii care contribuie la o reală convergenţă pentru statele membre şi regiunile cel
mai puţin dezvoltate. În Uniunea Europeană cu 27 de state membre (UE 27), acest obiectiv
se referă la 84 de regiuni situate în 17 state membre, cu alte cuvinte 154 de milioane de
locuitori al căror PIB pe cap de locuitor este sub 75% din media comunitară. Într-un sistem
de suspendare progresivă a ajutorului („phasing out”), acest obiectiv include, de asemenea,
alte 16 regiuni care numără 16,4 milioane de locuitori şi care dispun de un PIB care depă-
şeşte cu puţin pragul, ca urmare a efectului statistic al extinderii Uniunii Europene. Sumele
alocate obiectivului se ridică la 282,8 miliarde de euro, ceea ce reprezintă 81,5% din suma
totală, repartizate după cum urmează: 199,3 miliarde pentru regiunile aflate sub incidenţa
obiectivului „Convergenţă”, 14 miliarde pentru regiunilor care se află în etapa de suspendare
progresivă a ajutorului, iar 69,5 miliarde pentru Fondul de Coeziune, care se aplică în cazul
a 15 state membre.

52
ne vom referi aici în principal la programele aferente obiectivului de
convergenţa, respectiv programele prezentate în tabelul de mai sus.

Program operaţional Buget (euro) 2007-2013

1. Program Operaţional Sectorial de Transport 4.565.937.295

(POS Transport)

2. Programul Operaţional Sectorial de Mediu 4.512.470.138

(POS Mediu)

3. Programul Operaţional Regional (POR) 3.726.021.762

4. Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea 3.476.144.996

Resurselor Umane (POSDRU)

5. Programul Operaţional Sectorial 1.249.071.198

Creşterea Competitivităţii Economice

6. Programul Operaţional Dezvoltarea Capacităţii 208.002.622

Administrative

7. Programul Operaţional Asistenţă Tehnică 170.237.790

Sursa: www.fonduriue.ro

Instrumentele de finanţare nerambursabilă ale politicii de coeziune

europeană sunt: Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDER),
Fondul Social European, ambele denumite generic “fonduri structurale” şi
Fondul de Coeziune.
Baza legală de constituire şi aplicare a fondurilor structurale şi de
coeziune o reprezintă:
- regulamentul cadru: Regulamentul Consiliului nr. 1083/2006,
care stipulează regulile generale de aplicare ale Fondului European pentru
Dezvoltare Regională, Fondului Social European şi Fondului de Coeziune;
- regulamente specifice: Reglamentul Consiliului nr. 1084/2006
privind Fondul de Coeziune, Regulamentul Consiliului nr. 1081/2006
privind Fondul Social European şi Regulamentul Consiliului nr. 1080/2006
privind Fondul European pentru Dezvoltare Regională.
Din aceste fonduri, România primeşte 5,97 mld. Euro în primii trei
ani (2007-2009). Eşalonarea asistenţei pe cei trei ani se va face gradual,
plecând de la premisa că, în timp, capacitatea de absorbţie a României se va
îmbunătăţi. Acest tratament este similar cu cel aplicat celor zece noi State
Membre. Repartiţia asistenţei între cele două categorii de instrumente
financiare este de 2/3 pentru Fondurile Structurale şi 1/3 pentru Fondul de
Coeziune. Pachetul financiar pentru România trebuie să plece de la regulile

53
 deja aplicabile în actuala legislaţie UE, care limitează totalul fondurilor
structurale şi de coeziune la 4% din PIB-ul anual al fiecărei ţări.
Efectul pozitiv al utilizării acestora este aşteptat a se manifesta sub
forma creării de locuri de muncă, beneficii socio - economice (precum ame-
liorarea stării de sănătate, educaţie sau mediu), dezvoltarea unor noi atracţii
turistice, expansiunea transportului regional şi revigorarea platformelor in-
dustriale. Impactul va fi monitorizat prin indicatori de genul: spaţii de
afaceri înfiinţate, drumuri locale sau regionale modernizate, suprafaţa
zonelor urbane renovate, numărul oraşelor mici şi mijlocii cu sistem de apă
sau sistem de management a deşeurilor modernizate, numărul oraşelor cu
sistem de transport extins sau modernizat. De aceea vor fi interesant de ur-
mărit, evoluţia producţiei industriale şi agricole în următorii 4-5 ani, evolu-
ţia forţei de muncă active, a investiţiilor în imobilizări corporale şi necorpo-
rale (excluzând privatizările), evoluţia PIB-ului pe cap de locuitor în fiecare
dintre cele 8 regiuni de dezvoltare, etc.

2. AJUTORUL DE STAT ÎN ROMÂNIA ŞI UNIUNEA

EUROPEANĂ

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene şi cu practica

decizională a Comisiei Europene, termenul de ‘ajutor de stat’, aşa cum este
descris în Articolul 87(1) din Tratatul CE constă în următoarele patru ele-
mente definitorii:
♦ este acordat de către stat sau din resurse ale statului, inclusiv
cele aflate la dispoziţia autorităţilor locale;
♦ este selectiv, aplicarea fiind limitată doar pentru anumiţi agenţi
economici, zone, activităţi sau pentru producţia anumitor bunuri/prestarea
anumitor servicii;
♦ asigură un avantaj agentilor economici;
♦ distorsionează (sau ameninţă să distorsioneze) concurenţa si
comerţul între Statele membre ale Uniunii Europene.
Conceptul de ajutor de stat este mai larg decat acela al unui fond ne-
rambursabil şi se referă la măsuri care reduc cheltuielile unei întreprinderi şi
care, în mod normal, ar trebui suportate din bugetul acesteia. Jurisprudenţa
Curţii Europene de Justiţie este foarte utilă pentru a clarifica elementele de-
finitorii ale unui ajutor de stat.
Ajutor acordat de catre stat. Aceasta include sprijinul acordat de
catre stat (guvern, administraţia publică centrală, regională sau locală) sau
de către companii şi agenţii înfiinţate de către stat pentru administrarea şi
distribuirea resurselor de stat. Resursele de stat includ exceptările de la plata
54
taxelor sau fonduri care nu aparţin statului, dar sunt sub controlul statului
(ex. fondurile loteriilor publice). În cazul specific al României, posibile aju-
toare de stat sunt scutirea de penalităţi datorate furnizorilor de energie sau
gaz controlaţi de către statul roman (vezi OUG 37/2004 privind unele
măsuri pentru diminuarea arieratelor), fonduri de la Loteria română pentru
construcţia de locuinţe, fondul pentru mediu administrat de Administraţia
Fondului pentru Mediu, facilităţile fiscale, etc. În jurisprudenţa europeana,
pentru definiţia resurselor de stat sunt reprezentative cazurile Steinike &
Weinlig şi Preussen Elektra.
Un avantaj este conferit atunci când printr-o anumită măsura finan-
ciară sau economică, o întreprindere este exonerate de obligaţiile care, în
mod normal, sunt cuprinse în bugetul acesteia; în acest fel întreprinderea
obţine un avantaj de natură economică pe care nu l-ar putea obţine în condi-
ţiile pieţei. Un avantaj poate fi acordat sub următoarele forme: împrumut în
condiţii favorabile, garanţie de stat sub preţul pieţei, fonduri nerambursabile,
vânzarea de terenuri sau clădiri sub preţul pieţei, capital de risc, scutire de
taxe şi impozite sau eşalonarea acestora, etc. Curtea Europeană de Justiţie a
reţinut că „conceptul de ajutor de stat include şi acele măsuri care, indiferent
de formă, micşorează bugetul unei întreprinderi şi care, fără să constituie
subvenţie stricto sensu, sunt similare şi au acelaşi efect cu cel al subven-
ţiilor. Unele întreprinderi plătesc taxe conform legii, iar altele sunt excep-
tate, ceea ce face ca acestea din urmă să-şi mărească competitivitatea.
Curtea a statuat de asemenea, în mai multe rânduri că “Articolul 87(1) nu
face nici o distincţie în ceea ce priveşte cauzele sau obiectivele ajutorului,
dar defineşte ajutorul în legătură cu efectele acestuia.
Pentru a determina dacă măsurile de sprijin implică elemente de aju-
tor de stat, de cele mai multe ori, Comisia Europeană trebuie să aplice testul
investitorului/creditorului/vanzatorului privat prudent (vezi cazurile
Neue Maxhütte Stahlwerk - T-97/96 şi Alitalia – T 296/97); aceasta în-
seamnă că trebuie realizată o comparaţie între comportamentul unui investi-
tor/creditor privat prudent şi cel al autorităţii publice furnizoare de ajutor de
stat. Spre exemplu, în cazul unei ştergeri/eşalonări de datorii de natură fiscală,
măsura respectivă va fi considerată ajutor de stat dacă se demonstrează că un
creditor privat ar fi cerut executarea silită şi nu ar fi acordat nici un fel de facili-
tate la plată. Un creditor caută să obţină plata unor sume datorate de către debi-
torul său. Creditorul se află într-o poziţie privilegiată faţă de debitorul său,
putând să îi ofere noi avantaje, sub forma unor scutiri sau eşalonări de debite3.
3
vezi articolul Principiul investitorului/creditorului privat prudent in practica judiciara in mate-
ria ajutorului de stat – Profil concurenta, 2007, nr.4, www.competition.ro

55
 Un criteriu intermediar ce trebuie îndeplinit pentru a fi considerat
beneficiar de ajutor de stat este ca acesta să desfăşoare o activitate econo-
mică, indiferent dacă primeşte ajutorul de stat în legatură cu aceasta sau în
legătură cu o altă activitate non-economică (cu excepţia situaţiei când bene-
ficiază de suport financiar numai pentru aceasta din urmă şi a organizat o
evidenţă contabilă separată). Hotărârea Curţii Europene de Justiţie în cazul
C 41/90 – Hoffner - reprezintă punctul de reper în ceea ce priveşte clarifica-
rea conceptului de „agent economic” atât in domeniul concurenţei, cât şi în
domeniul ajutorului de stat. În acest caz, Curtea Europeană de Justiţie a sub-
liniat că “agent economic” reprezintă „orice entitate implicată într-o activi-
tate economică, independent de statutul juridic al entităţii sau de modul în
care aceasta îşi finanţează activitatea”. Din această perspectivă, este indife-
rent dacă entitatea are sau nu ca scop obţinerea de profit, dacă este publică
sau privată, dacă este persoană juridică sau persoană fizică. Activitatea este
economică oricând aceasta presupune o ofertă de bunuri sau servicii pe o
anumită piaţă concurenţială. Per a contrario, o activitate este non-economică
când nu există o piaţă pentru acele bunuri şi servicii. O astfel de piaţă este
inexistentă când statul şi-a rezervat desfăşurarea activităţii pentru el însuşi
(e.g. eliberarea actelor de identitate) sau când beneficiarii activităţii nu sunt
dispuşi să plătească o compensaţie banească, asa cum prevede articolul 50
din Tratat (e.g. amenajarea unui curs de apa).

O măsură selectivă este aceea care se referă la anumite afaceri, lo-

caţii, tipuri de firme (exemplu întreprinderi mici sau mijlocii) sau la un sec-
tor specific. Nici numarul relativ mare al companiilor beneficiare şi nici
diversitatea sau importanţa acelor sectoare industriale nu pot conduce la
concluzia că o schemă de ajutor constituie o masură generală (cazul WIEN
PIPELINE). O masură care se aplică pentru toate întreprinderile din regiu-
nea Sud Muntenia va fi considerată selelctivă întrucât Muntenia reprezintă
doar o regiune din România. O masură fiscală aplicată la nivelul întregii ţări
(impozitul pe profit este de 16%) nu este considerată ajutor de stat. Într-o
decizie din 20064, autoritatea română de concurenţă a reţinut că o clarificare
adusa legislaţiei fiscale şi care rezultă din logica sistemului fiscal, nu repre-
zintă ajutor de stat.
Concurenţa este distorsionată atunci când ajutorul în cauză
întăreşte poziţia competitivă a beneficiarului prin reducerea costurilor sale
în comparaţie cu competitorii săi. Distorsionarea nu trebuie sa fie efectivă,
fiind suficient să fie potenţială; de asemenea, ea nu trebuie să fie substanţială
4
Decizia Consiliului Concurenţei nr. 56 din 13.03.2006 privind ajutoarele de stat acordate
S.C. MITTAL STEEL S.A. GALAŢI, paragraf 57, www.consiliulconcurentei.ro ;

56
sau semnificativă, acest criteriu putând să se aplice şi beneficiarilor cu
ajutoare foarte mici sau cote mici de piaţă. Comisia interpretează acest criteriu
foarte larg şi este sarcina statelor membre să demonstreze că nu există
distorsiuni. În practică însă, cele mai multe intervenţii ale statului au darul de
a distorsiona libera concurenţă. Spre exemplu, în cazul Credit Union, Comisia
a considerat că finanţarea operaţiunilor desfăşurate de micile organizaţii coo-
peratiste ce actionau pe plan local în Marea Britanie dau naştere unor distorsi-
uni ale competiţiei existente între aceste organizaţii şi furnizorii de împrumu-
turi în condiţii comerciale.
Afectarea comerţului. Cele mai multe servicii şi produse sunt comer-
cializate între statele membre şi astfel ajutorul pentru anumite activităţi econo-
mice este capabil să afecteze comerţul între statele membre chiar dacă între-
prinderea beneficiară însăşi nu desfăşoară activităţi comerciale în alte state
membre. Este irelevant dacă o întreprindere conduce o activitate de export
sau nu. Afectarea comerţului intracomunitar este deja prezentă dacă între-
prinderi străine sunt împiedicate prin natura ajutorului acordat să-şi exerci-
te activitatea pe piaţă. De exemplu, chiar şi ajutorul pentru activităţi locale
poate afecta comerţul dintre România şi statele membre ale UE, având în vede-
re că, cel puţin teoretic, este posibil ca şi o companie din UE sa poată activa pe
acea piaţa locală. Şi de data aceasta interpretarea Comisiei este foarte largă, ast-
fel că cele mai multe activităţi sunt considerate comerciale.

În conformitate cu art. 87(1) din Tratatul CE, măsurile de ajutor care

satisfac toate criteriile menţionate mai sus, sunt incompatibile cu piaţa
comună şi deci interzise. Articolul 87 (2) şi (3) ale Tratatului specifică un
număr de cazuri în care ajutorul de stat poate fi considerat compatibil. În
aceste situaţii, măsurile de ajutor de stat pot fi autorizate de către Comisie
sau pot fi acordate fără a fi necesară notificarea şi autorizarea lor - în cazul
exceptărilor pe categorii.
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene prevede la art. 87 (2)
(a) si (b) că sunt compatibile cu piaţa comună „ajutoarele cu caracter social
acordate consumatorilor individuali, cu condiţia ca acestea să fie acordate
fără discriminare determinată de originea produselor sau a serviciilor” şi
„ajutoarele pentru înlăturarea efectelor cauzate de dezastre naturale. În plus,
articolul 87 (3) din Tratatul C.E. prevede că pot fi considerate compatibile
cu Piaţa Comună:
(a) ajutoarele destinate promovării dezvoltării economice a regi-
unilor în care nivelul de trai este anormal de scăzut sau în care există un
grad de ocupare a forţei de muncă extrem de scăzut;
(b) ajutoarele destinate să promoveze realizarea unui proiect impor-
tant de interes european comun sau să remedieze perturbări grave ale
economiei unui stat membru;
57
 (c) ajutoarele destinate să favorizeze dezvoltarea anumitor activităţi
sau anumitor regiuni economice, în cazul în care acestea nu schimbă condi-
ţiile schimburilor comerciale într-o măsură care contravine interesului comun;
(d) ajutoare pentru promovarea si conservarea culturii şi a patrimo-
niului naţional;
(e) alte categorii de ajutoare stabilite prin decizie a Consiliului, care
hotărăşte cu majoritate calificată la propunerea Comisiei.
În cazul în care Statul membru demonstrează încadrarea în una din
aceste situaţii, măsurile de ajutor de stat pot fi autorizate de către Comisie
sau pot fi acordate fără a fi necesară notificarea şi autorizarea lor - în cazul
exceptărilor pe categorii. În orice caz, trebuie reţinut că, de regulă, o schemă
cu obiective sectoriale nu poate fi exceptată de la notificare, fiind necesară
obţinerea autorizării prealabile a Comisiei Europene.
Potrivit practicii în materie, inclusiv reglementările Organizaţiei
Mondiale a Comerţului, următoarele măsuri de ajutor de stat sunt interzise:
a. ajutor pentru export sau orice ajutor care este acordat condiţionat
de performanţa la export;
b. ajutorul pentru compensarea pierderilor unei întreprinderi;
c. măsurile de ajutor ce fac discriminare între bunurile interne şi cele
externe.
Având în vedere legislaţia secundară în materia ajutorului de stat, în-
treprinderile pot beneficia în cadrul unor scheme de ajutor de stat pentru
următoarele tipuri de ajutor:
- ajutor regional pentru obiective de investiţii sau creare de noi lo-
curi de muncă;
- ajutor pentru IMM-uri pentru obiective de investiţii, creare de
noi locuri de muncă, achiziţionarea de servicii de consultanţă, participarea la
târguri şi expoziţii sau start-up în cazul întreprinderilor mici;
- ajutor pentru ocuparea forţei de muncă vizând obiective precum
crearea de noi locuri de muncă, angajare de persoane defavorizate sau cu
handicap;
- ajutor pentru instruirea angajaţilor pentru instruire generală sau
specifică;
- ajutor pentru cercetare dezvoltare-pentru cercetare fundamentală,
cercetare industrială sau dezvoltare experimentală, respectiv inovare;
- ajutor pentru protecţia mediului pentru reamplasarea agentului
economic sau investiţii de mediu;
- ajutor de minimis pentru cheltuielile neeligibile potrivit altor re-
glementări ;
- ajutor pentru salvare şi restructurare în cazul în care este
necesară viabilizarea întreprinderii, etc.
58
 În ANEXA 1 este prezentată o listă a legislaţiei relevante în
domeniul ajutorului de stat.
Exceptând situaţia în care o întreprindere solicită ajutor de stat pen-
tru salvare sau restructurare, în momentul în care solicită finanţare, benefici-
arul trebuie să facă dovada că nu se află în dificultate financiară sau
economică. O firmă aflată în dificultate economico-financiara nu poate par-
ticipa la susţinerea obiectivelor politicii comunitare (ocuparea forţei de
muncă, instruire profesională, cercetare, extinderea capacităţilor existente,
inovare, etc) decât dacă acestea sunt absolut necesare pentru propria viabi-
lizare şi sunt cuprinse într-un plan de restructurare, pe baza căruia ajutorul
va fi evaluat ca şi ajutor pentru restructurare. De asemenea, este foarte puţin
probabil ca întreprinderile în dificultate să fie eligibile pentru a primi finan-
ţare din vreunul din fondurile europene, deoarece nu au o contribuţie semni-
ficativă la dezvoltarea regională. Singura opţiune de continuare a activităţii
acestor întreprinderi, eliminând-o pe aceea a finanţării din surse proprii, ale
acţionarilor sau din surse atrase în condiţii de piaţă, o reprezintă aşadar aju-
torul de stat pentru restructurare. Atunci când este atent direcţionat şi în
concordanţă cu regulile în vigoare, deşi are un efect denaturant asupra con-
curenţei, acesta poate avea şi efecte pozitive în termeni de menţinere a unor
activităţi cheie, a unor locuri de muncă în zone afectate de declin industrial
şi reconversie economică şi socială sau evitarea apariţiei unei situaţii de
monopol sau oligopol.

3. DE CE TREBUIE SA RESPECTE FONDURILE EUROPENE

REGLEMENTARILE IN DOMENIUL AJUTORULUI DE STAT

Fondurile europene provin de la bugetul comunitar, în timp ce aju-

toarele de stat, în sensul art. 87 al Tratatului CE sunt acordate din resurse ale
statului, fiind afectat astfel bugetul consolidat naţional. Aceasta este una
dintre raţiunile pentru care fondurile europene nu au fost considerate în
trecut, potrivit jursiprudenţei comunitare, ajutor de stat: “nefinanţarea
din surse publice naţionale”. O dată cu schimbările legislative şi proce-
durale survenite la nivel comunitar în domeniul fondurilor europene şi
ajutorului de stat, s-a conturat din ce în ce mai clar ideea că fondurile
comunitare trebuie să fie utilizate de o manieră compatibilă cu regulile
de ajutor de stat. Potrivit art. 9 (2) din Regulamentul 1083/2006, “Comisia
şi Statele Membre trebuie să se asigure că asistenţa acordată din fondurile
comunitare este consistentă cu activităţile, politicile şi priorităţile Comunită-
ţii şi complementare altor instrumente financiare ale Comunităţii”. Având în
vedere că politica ajutorului de stat este parte a politicilor comunitare, este
absolut necesar să fie respectate regulile de ajutor de stat în acordarea fon-
59
 durilor structurale şi de coeziune. Astfel, se asigură faptul că fondurile euro-
pene nu permit Statului Membru să se îndepărteze de la principiile funda-
mentale ce stau la baza bunei funcţionări a pieţei unice şi să afecteze con-
curenţa şi comerţul cu celelalte State Membre într-o măsura contrară intere-
sului comun.
Aşadar, când un proiect este finanţat şi din fonduri europene trebuie
să se verifice atât respectarea regulilor privind fondurile comunitare, cat
si a celor de ajutor de stat. De aceea în cadrul fiecărui program operaţional,
sunt identificate măsurile de ajutor de stat care se intenţionează a se acorda
în aplicarea lui şi autorităţile de management sunt obligate să prevadă că
acordarea fondurilor se face cu respectarea regulilor de ajutor de stat.
În acest fel, legislaţia în domeniul ajutorului de stat poate limita
aplicarea legislaţiei în materia fondurilor europene în termeni de domenii
eligibile pentru finanţare, costuri eligibile ale proiectelor, nivelul finanţării
din surse publice şi al contribuţiei beneficiarilor finali, procedură de autori-
zare, plată şi monitorizare.

3.1. DOMENII ELIGIBILE

În ceea ce priveşte domeniile eligibile, există o oarecare similitudine

între legislaţia privind fondurile europene şi cea privind ajutorul de stat.
Următoarele domenii sunt finanţate din fondurile structurale şi de
coeziune ale UE: cercetare şi dezvoltare tehnologică, informatizarea
societăţii, transport, energie, protecţia mediului şi prevenirea riscului,
turism, cultură, regenerare urbană şi rurala, companii şi antreprenori, acces
la locuri de muncă stabile, incluziune socială pentru persoane defavorizate,
dezvoltarea capitalului uman, investiţii în infrastructura socială, inclusiv cea
de sanatate şi educaţie şi promovarea dezvoltării parteneriatului.
Deşi, în principiu, ajutorul de stat se poate acorda în toate domeniile,
totusi există reglementări specifice pentru fiecare tip de ajutor care exclud
anumite sectoare din sfera lor de aplicare. De exemplu, reglementările
privind ajutorul regional nu se aplică în sectorul carbunelui, oţelului,
pescuitului, producţiei primare a produselor agricole conţinute de Anexa 1 a
Tratatului CE, construcţiilor navale, ajutorului pentru export. Astfel anumiţi
agenţi economici ajung să nu poată beneficia de fondurile europene
existente pentru stimularea investiţiilor. Aceste interdicţii nu sunt însă
valabile pentru toate tipurile de ajutor. Spre exemplu ajutorul pentru
instruire poate fi acordat în toate sectoarele, inclusiv activităţilor din
siderurgie, minerit sau celor de producţie, de prelucrare sau de
comercializare a produselor prevăzute în anexa I la Tratat.
60
 3.2. COSTURI ELIGIBILE

În cazul fondurilor europene, costurile eligibile pentru fiecare

program operaţional sunt stabilite de către Statele Membre (în cazul
României de autorităţile de management care au elaborat programele). Ca
regulă generală, nu pot fi eligibile pentru Fondul European pentru
Dezvoltare Regională5:
- dobânzile;
- achiziţionarea de terenuri având o valoare care depăşeşte 10% din
costurile totale eligibile ale proiectului respectiv;
- cheltuielile colaterale care intervin într-un contract de leasing;
- închiderea centralelor nucleare;
- taxa pe valoare adaugată de recuperat;
- achiziţia de echipamente second-hand;
- amenzi, penalităţi şi cheltuieli de judecată;
- cheltuieli de operare a obiectivelor de investiţii.
În privinţa reabilitării/renovării de locuinţe, această activitate nu
este eligibilă pentru finanţare din Fondul de Coeziune, însă poate fi
finanţată din Fondul European pentru Dezvoltare Regională, cu condiţia ca
aceasta sa fie parte a unui program de dezvoltare urbană integrată sau o axă
prioritară pentru regiunile care întâmpină sau sunt ameninţate cu deteriorare
fizică sau excluziune socială; în orice caz, alocarea nu trebuie să fie mai
mare de 3% din alocarea totală în cadrul programului operaţional ori mai
mare de 2% din totalul alocărilor din Fondul European pentru Dezvoltare
Regională, iar cheltuielile trebuie să fie limitate doar la locuinţele multi-
familiale şi construcţiile deţinute de autorităţi publice sau operatori non-
profit destinate persoanelor cu venituri reduse sau nevoi speciale.
În cazul Fondului Social European, nu sunt eligibile: dobânzile,
taxa pe valoare adaugată de recuperat, achiziţionarea de mobilier, echipa-
mente, vehicule, infrastructură, imobile şi terenuri. De asemenea, nu vor fi
eligibile nici în acest caz amenzi, penalităţi şi cheltuieli de judecată sau
cheltuieli de operare a obiectivelor de investiţii, altele decât cheltuielile
salariale legate de proiectele finanţate, întrucât aceasta este interzisă expres
de legislaţia în domeniul ajutorului de stat.
Pentru ajutor de stat, costurile eligibile diferă în funcţie de tipul de
ajutor de stat, respectiv obiectivul avut în vedere, şi sunt stabilite la nivel
comunitar, în regulamentele şi instrucţiunile Comisiei Europene.
5
Regulamentul Parlamentului European şi Consiliului nr. 1080/2006, publicat in JO L 210
din 31.07.2006

61
 Analizând comparativ costurile eligibile pentru ajutor de stat şi
costurile neeligibile pentru fonduri europene, putem desprinde câteva idei
care pot fi utilizate în stabilirea modului de finanţare a diferitelor proiecte,
în special de către autorităţile publice locale, dar şi centrale.
- costurile cu achiziţionarea terenurilor, indiferent de valoarea
acestora pot constitui cheltuieli eligibile pentru ajutor regional, ajutor pentru
protecţia mediului, cercetare-dezvoltare, cu condiţia respectării celorlalte
criterii din legislatia relevanta exclusiv din surse naţionale; cu toate acestea
finanţarea achiziţiei unor terenuri prea scumpe ar putea să nu conducă la
rezultatele aşteptate din punct de vedere a deyvoltării regionale pe care
scontează atât statul român, cât şi politica de coeziune promovată de
Comisia Europeană.
- cheltuielile cu achiziţionarea de echipamente, imobile,
infrastructură, vehicule (cu excepţia achiziţionarii de echipament de
transport de către beneficiarii care acţionează în sectorul transporturilor)
sunt eligibile pentru ajutor de stat regional, ajutor pentru protecţia-mediului,
cercetare-dezvoltare, compensarea costurilor cu serviciile de interes
economic general (SIEG), cu condiţia respectării celorlalte criterii din
legislaţia relevantă;
- în ceea ce priveşte cheltuielile legate de reabilitarea de locuinţe -
“housing-ul”, acestea pot fi finanţate din ajutor de stat pentru compensarea
costurilor cu SIEG, dacă respectiva activitate este considerată serviciu
public conform legislaţiei la nivel naţional;
- dacă beneficiarii sunt întreprinderi mici nou înfiinţate, cheltuielile
cu dobânzile (dar nu şi cu TVA-ul) pot fi finanţate din ajutor de stat pentru
“start-up” din surse naţionale;
- toate cheltuielile neeligibile în cadrul fondurilor structurale ar
putea fi acoperite prin ajutoare de minimis; prin urmare, este indicat să se
realizeze scheme de minimis pentru finanţarea unor astfel de costuri, atunci
când nu pot fi acordate alte tipuri de ajutor de stat.
Concluzia este că, atunci când este necesară implementarea unor
strategii de dezvoltare durabilă care implică proiecte cu majoritatea
costurilor neeligibile pentru fonduri europene, autorităţile naţionale nu
trebuie să renunţe, căutând modalităţi de finanţare a acestora din
ajutor naţional sau în cadrul unor proiecte de parteneriat pubilc privat,
în funcţie de disponibilităţile bugetelor naţionale, judeţene, centrale.
Totodată, trebuie precizat că şi în cazul ajutorului de stat există
anumite cheltuieli neeligibile. De exemplu, în cazul ajutorului regional
pentru investiţii, nu sunt eligibile investiţiile de înlocuire, iar pentru agenţii
economici din sectorul transporturilor nu sunt eligibile cheltuielile de
achiziţionare a materialului rulant. Având în vedere că fondurile structurale
62
trebuie să respecte în întregime regulile de ajutor de stat, cheltuielile
neeligible pentru ajutor de stat nu pot fi eligibile nici pentru fonduri
structurale dcât dacă sunt finanţate prin ajutoare de minimis.

3.3. DE REŢINUT PENTRU PROIECTELE DE

INFRASTRUCTURĂ

O particularitate a cheltuielilor eligibile atunci când vorbim de

fonduri structurale: în cazul în care proiectele de infrastructură finanţate
sunt generatoare de venituri, cheltuielile eligibile se calculează prin
deducerea valorii curente a venitului net obtinut din costul investiţiei
efectuate, pe perioada de referinţă. În calcularea cheltuielilor eligibile,
autoritatea de management ţine cont de categoria proiectului, rata normală
de profitabilitate aşteptată pentru o astfel de investiţie şi perioada de
referinţă corespunzătoare, aplicarea principiului poluatorul plăteşte, etc.
Atunci când nu este posibilă estimarea în avans a veniturilor generate,
veniturile obţinute intr-o perioada de 5 ani de la terminarea unei operatiuni
vor fi deduse din cheltuielile declarate Comisiei pentru decontare. Potrivit
art. 55 (6) al Regulamentului nr. 1083/2006, acest mod de calcul al
cheltuielilor eligibile nu se aplică proiectelor care sunt subiect al regulilor de
ajutor de stat, în sensul Art. 87 al Tratatului CE. Aşadar, pentru proiectele
de investiţii generatoare de venituri ridicate, costurile eligible, în funcţie de
care se calculează nivelul de finanţare ar avea o valoare mai mare în cazul în
care intră sub incidenţa regulilor de ajutor de stat. S-ar putea să rezulte ca
este mai avantajos pentru beneficiari să aplice regulile de ajutor de stat decât
să deducă din costurile eligibile veniturile nete obţinute. Prin urmare,
alegerea modului de a finanţa un proiect de investiţii se bazează pe o
analiză prealabilă cost - beneficiu care ţine seama de tipul investiţiei, de
costurile implicate, riscurile aferente, randamentul estimat al investiţiei etc.

3.4. NIVELUL FINANŢĂRII

În ceea ce priveşte nivelul maxim al finanţării care poate fi acordată

din surse comunitare/surse de stat, putem afirma că numai la prima vedere
exista plafoane diferite pentru fondurile europene şi pentru ajutor de stat.
Aceasta deoarece atunci cand fondurile comunitare sunt acordate selectiv
conferind un avantaj unui anumit agent economic şi creaza premisele
distorsionării concurenţei şi comerţului cu Statele Membre, ele trebuie să
respecte intensitatea maximă admisă conform regulilor de ajutor de stat (de
exemplu, în Regulamentul CE referitor la aplicarea articolelor 87 si 88 ale
Tratatului CE privind ajutorul de stat naţional regional pentru investiţii, se
63
 stipulează că plafoanele de intensitate se aplică întregului sprijin public
acordat pentru proiectul de investiţii în cauză, indiferent dacă acest sprijin
este suportat din surse locale, regionale, naţionale sau comunitare).
În cazul fondurilor europene, este obligatorie confinanţarea din
partea statului român în proporţie de minim 15% din valoarea costurilor
eligibile ale programului operaţional. Cofinanţarea statului roman poate fi
asigurată din surse bugetare sau din surse private ale beneficiarului (proprii
sau atrase în condiţii de piaţă). Indiferent dacă partea de cofinanţare provine
din surse publice şi/sau surse private, dacă beneficiarii desfăşoară activităţi
economice schema trebuie sa respecte regulile de ajutor de stat. Astfel,
contribuţia beneficiarului trebuie să fie de minim 25% din costurile eligibilie
pentru ajutorul regional, ajutorul pentru IMM-uri, ocuparea forţei de muncş
sau investiţii pentru protecţia mediului, etc. Această contribuţie trebuie să
fie liberă de orice element de ajutor de stat (împrumut negarantat de stat,
împrumut în condiţii de piaţă).
Totuşi, pentru obiective precum cercetarea fundamentală, promovarea
culturii şi conservarea patrimoniului, reabilitarea siturilor industriale poluate
şi compensarea costurilor induse de prestarea unui SIEG, regulile de ajutor
de stat permit acoperirea în întregime a costurilor eligibile.

3.5. PROCEDURA DE APROBARE, PLATĂ, MONITORIZARE

În cazul particular al României, din punct de vedere al procedurilor

de autorizare/aprobare ajutor de stat, se pot desprinde doua aspecte:
a) referitor la ajutoarele de stat supuse obligaţiei de notificare la Co-
misia Europeană, ele fac obiectul acestor proceduri după 1 ianuarie
2007, ceea ce ar putea întârzia implementarea anumitor proiecte;
b) în cazul ajutoarelor exceptate de la obligaţia notificării, acestea vor
putea fi implementate imediat cu condiţia informării CE în 20 de zile
de la data acordării.
Din acest punct de vedere, este de preferat să se asigure cofinan-
ţarea fondurilor europene din ajutoare exceptate de la obligaţia notifi-
cării (ajutoare pentru IMM-uri, ajutoare regionale pentru investiţii,
ajutoare pentru instruirea angajaţilor, pentru ocuparea forţei de
munca şi ajutoare de minimis).
În ceea ce priveşte fondurile structurale, atunci când acestea înde-
plinesc criteriile definitorii ale ajutorului de stat prevăzute de art. 87 al
Tratatului CE, se aplică aceleaşi reguli procedurale ca şi pentru ajutor de
stat: se notifică sau se informează DG Concurenţă, după caz. În cazul
proiectelor majore (care, potrivit regulilor în materia fondurilor structurale şi
de coeziune sunt cele care au costuri eligibile mai mari de 50 mil. Euro sau
64
mai mari de 25 mil. Euro pentru proiectele de mediu), se aplică o
procedură de consultare “interservice” la nivelul Comisiei Europene, în
cadrul căreia sunt analizate inclusiv d.p.d.v. al regulilor de ajutor de
stat, dar care nu înlocuieşte procedura normală de notificare prevăzuta
la art. 88 (2) din Tratat.
În ceea ce priveşte plata efectivă a fondurilor şi termenul de plată,
subliniem următoarele:
De principiu, în cazul ajutorului de stat, beneficiarii prezintă cereri în cadrul
schemei şi, în funcţie de modalitatea de acordare a ajutorului, pot primi banii
efectiv înainte de demararea proiectului, în tranşe anuale/semestriale/lunare
sau la definitivarea proiectului. În cazul fondurilor europene, beneficiarii tre-
buie sa finanţeze demararea unui proiect din surse naţionale, urmând ca ulte-
rior autoritatea de management să solicite Comisiei decontarea cheltuielilor
efectiv realizate. O prevedere care poate genera întârzieri în implementarea
proiectelor finanţate din fonduri europene constă în sistemul de plăţi inter-
mediare: cererile de plată sunt grupate şi transmise Comisiei, în măsura
posibilului, de trei ori pe an, iar apoi sunt necesare alte două luni pentru ca
structurile Comisiei să transfere banii. Se poate ajunge astfel la situaţia în
care un beneficiar, a cărui declaraţie de cheltuieli a fost certificată la începu-
tul lui ianuarie, să aştepte pâna la sfârsitul lunii iunie pentru a primi rambur-
sarea, deoarece cererea grupată pentru plată pentru respectivul program op-
eraţional a fost transmisă la Comisie la sfârşitul lunii aprilie. Astfel, este de
preferat ca un program sa fie cofinanţat şi din surse naţionale (ajutor de
minimis sau care intră sub incidenţa exceptărilor în bloc) pentru a putea
începe implementarea acestuia cât mai repede, cunoscut fiind faptul că
pentru accesarea fondurilor europene este necesară o perioadă mai mare-de
timp. Potrivit Regulamentului 1083/2006, un beneficiar în cadrul unei scheme
care cade sub incidenţa regulilor de ajutor de stat poate beneficia de plăţi în
avans de la autoritatea furnizoare în limita a 35% din totalul ajutorului.
De asemenea mai multe scheme elaborate în aplicarea Programului Na-
ţional de Dezvoltare Rurala prevăd posibilitatea acordării unor plăţi în avans la
solicitarea beneficiarului (vezi măsura 313- Încurajarea activităţilor turistice)

Nu trebuie omis faptul că monitorizarea fondurilor europene este

foarte strictă, fiind asemănătoare celei stabilite prin legislaţia în domeniul
ajutorului de stat. Procedura de monitorizare şi control a utilizării fon-
durilor europene este chiar mai complicată decât în cazul ajutorului de stat,
Comisia Europeană având un rol activ în aceasta etapă. Monitorizarea şi
controlul se fac tot la nivel de program operaţional şi nu la nivel de proiecte.
Astfel, Comisia Europeană primeşte rapoarte anuale, până la data de 30
iunie a fiecarui an, şi un raport final, până la 31 martie 2017, asupra imple-
65
 mentării programelor operaţionale de la autoritatea de audit şi de la proprii
auditori. Trebuie reţinut că în cazul unei scheme de ajutor de stat care
implică finanţare din fonduri europene, vor trebui întocmite rapoarte
de monitorizare specifice atât pentru DG Regio cât şi pentru DG Con-
curenţă din cadrul Comisiei Europene.

Alte aspecte pe care autorităţile române trebuie să le aibă în vedere în

managementul fondurilor europene şi ajutoarelor de stat ar putea fi, de ex-
emplu, stabilirea unor obiective prea ambiţioase, nerealiste, în raport cu re-
sursele umane şi financiare existente, existenţa unor proceduri ineficiente
între etapa de identificare a obiectivelor şi realizarea proiectelor sau exis-
tenţa unei birocraţii excesive la nivelul fiecărei etape.
În accesarea fondurilor europene şi ajutoarelor de stat, experienţa bene-
ficiarilor în managementul proiectelor similare ca dimensiune şi complexi-
tate îsi va spune cuvântul. Beneficiarii publici sau privaţi vor desfăşura o
cercetare extensivă pentru a estima indicatori financiari şi economici cât mai
realişti. Trebuie pus accent pe problemele de popularizare a programelor
operaţionale şi pe creşterea capacităţii beneficiarilor de realizare a unor
proiecte adecvate prin instruire şi consultanţă.
În final, dorim sa prezentăm câteva caracteristici ale ajutorului de
minimis, un tip de ajutor mai des întâlnit în schemele aferente programelor
operaţionale, mai ales cele ce se adresează întreprinderilor mici şi mijlocii.
În anexa 2 se regaseşte o listă cu schemele care au fost avizate până în
prezent de Consiliul Concurenţei ca parte a programelor operaţionale mai
importante, dar şi a Planului Naţional de Dezvoltare Rurală.

4. AJUTORUL DE MINIMIS

"De minimis" este un termen generic pentru sume mici de fonduri

publice pentru un singur destinatar. Ajutorul de minimis este exceptat de la
cerinţa de notificare, deoarece Comisia Europeană consideră că o astfel de
valoare mică a ajutorului va avea un impact neglijabil asupra comerţului şi a
concurenţei. În prezent, pragul de minimis este stabilit la 200000 € pe o pe-
rioadă de trei ani fiscali consecutivi. Pragul se aplică cumulativ tuturor aju-
toarelor de minimis primite de o societate, şi nu la proiecte individuale sau
scheme de ajutor de alt tip. Spre exemplu, un ajutor regional, de cerecetare
sau de instruire profesională nu va fi inclus în calculul plafonului. Deşi nu
există nici o cerinţă de a notifica ajutorul de minimis la Comisia Europeană
(ajutorul de minimis nu este considerat de fapt ajutor de stat), este necesar
ca furnizorul să asigure, iar beneficiarul să respecte prevederile Regulamen-
tului nr. 1998/2006.
66
 Având în vedere normele speciale care se aplică în sectoarele pro-
ducţiei primare de produse agricole, pescuitului şi acvaculturii şi riscul ca în
aceste sectoare ajutoarele cu sume mai mici 200.000 de Euro să afecteze
comertul cu statele membre, Regulamentul 1998/2006 nu se aplica acestor
sectoare. Datorită evoluţiei din sectorul transporturilor, în special restruc-
turarea multor activităţi de transport ca urmare a liberalizării acestora, nu se
mai poate exclude sectorul transporturilor din domeniul de aplicare al regu-
lamentului de minimis. Prin urmare, domeniul de aplicare al regulament a
fost extins la întregul sector al transporturilor. Cu toate acestea, plafonul
general de minimis în acest sector este de 100.000 Euro în 3 ani fiscali con-
secutivi, tinându-se seama de dimensiunile relativ mici ale întreprinderilor
active în sectorul transportului rutier de mărfuri şi de pasageri. Din aceleaşi
motive şi având în vedere, de asemenea, capacitatea excedentară a sectorului
şi obiectivele politicii de transport referitoare la congestionarea rutieră şi
transporturile de mărfuri, au fost excluse ajutoarele de minimis pentru achiz-
iţia de vehicule pentru transport rutier de mărfuri de către întreprinderile
care efectuează transport rutier de mărfuri în contul terţilor. Această măsură
nu pune însă în discuţie abordarea favorabilă a Comisiei în alte instrumente
comunitare referitoare la ajutoarele de stat pentru vehicule mai curate şi mai
ecologice. De asemenea, având în vedere Regulamentul (CE) nr. 1407/2002
al Consiliului din 23 iulie 2002 privind ajutorul de stat pentru industria căr-
bunelui, Comisia Eropeana a exclus sectorul cărbunelui din domeniul de
aplicare al regulamentului.
Totodata, trebuie menţionat că ajutorul de minimis nu poate fi acor-
dat pentru activităţi legate de cantităţi exportate sau de performanţa la ex-
port sau atunci când creează discriminări între produsele autohtone şi cele
din import. Ajutorul de minimis nu se acordă nici firmelor în dificultate
economico-financiară.
Se poate afirma că ajutorul de minimis este o soluţie relativ simplă
pentru a evita aplicarea procedurilor greoaie în domeniul ajutorului de stat,
dar de foarte multe ori urmărirea şi monitorizarea lor creează dificultăţi atât
autorităţilor naţionale din Statele Membre, cât şi beneficiarilor de ajutor.

5. CONCLUZII

Politica de coeziune are nevoie de cofinanţare publică şi privată pe

de o parte pentru a reorienta cheltuielile naţionale catre domeniile unde pot
fi obţinute rezultate importante pe termen mediu şi lung şi pentru a dezvolta
sentimentul de co-interesare a beneficiarilor pentru proiectele promovate, iar
înainte de toate are nevoie de strategii locale, regionale şi naţionale de dez-

67
 voltare durabilă la elaborarea cărora trebuie să participe toate mediile direct
sau indirect interesate.
Autorităţile din România trebuie să continue eforturile pentru:
găsirea soluţiilor optime pentru a asigura nivelul necesar de cofinanţare
publică şi crearea condiţiilor necesare pentru atragerea investiţiilor din
capital privat. Nu trebuie să uităm că în domeniul fondurilor europene
funcţionează regula dezangăjării: “neprimirea, de către CE, în perioada de
referinţă, a nici unei cereri de plată, conduce la pierderea fondurilor”. Cu
alte cuvinte, dacă nu vom fi capabili să identificăm şi să prezentăm proiecte
eligibile pentru fonduri comunitare într-o anumită perioadă de timp, vom
pierde fondurile alocate.
Din acest motiv campaniile de tip “caravana”, “deplasările” în teri-
toriu ale conducătorilor autorităţilor centrale sau realizarea unor site-uri in-
formative ca www.fonduriue.ro sau www.fonduri-structurale.ro ar trebui să
aducă mai multă informaţie în randul celor interesaţi şi să îi stimuleze să
apeleze la fonduri. Consiliul Concurenţei îşi cunoaşte rolul său în clarifi-
carea problemelor de ajutor de stat întâmpinate de autorităţile implicate în
managementul, monitorizarea şi plata fondurilor structurale şi va continua să
colaboreze cu acestea atât la nivel central, cât şi la nivelul inspectoratelor
teritoriale aflate în cele 41 de judeţe ale ţării.

68
 ANEXA 1

LISTA LEGISLAŢIEI RELEVANTE ÎN DOMENIUL

AJUTORULUI DE STAT

NR CRT DENUMIRE OBSERVAŢII

1 Regulamentul (CE) nr. 994/98 al 1998 L 142 1 Un nou regulament
Consiliului din 7 mai 1998 de urmează a intra în
aplicare a articolelor 92 și 93 din vigoare la 31
Tratatul de instituire a Comunită- decembrie 2008
ţii Europene anumitor categorii de
ajutoare de stat orizontale
2 Regulamentul (CE) nr. 659/1999 1999 L 083 1 Amendamente
al Consiliului din 22 martie 1999 aduse odată cu cele
de stabilire a normelor de aplicare două extinderi ale
a articolului 93 din Tratatul CE Uniunii Europene
3 Regulamentul (CE) nr. 68/2001 al 2001 L 010 20 Modificat (vezi pct
Comisiei din 12 ianuarie 2001 7 şi 29)
privind aplicarea articolelor 87 și
88 din Tratatul CE la ajutoarele
pentru formare
4 Regulamentul (CE) nr. 70/2001 al 2001 L 010 20 Modificat (vezi pct.
Comisiei din 12 ianuarie 2001 8)
privind aplicarea articolelor 87 și
88 din Tratatul CE la ajutoare de
stat pentru întreprinderile mici şi
mijlocii
5 Regulamentul (CE) nr. 1407/2002 2002 L 249 21
al Consiliului din 23 iulie 2002
privind ajutorul de stat pentru
industria cărbunelui
6 Regulamentul (CE) nr. 2204/2002 2002 L 337 3
al Comisiei din 5 decembrie 2002
de aplicare a articolelor 87 și 88
din Tratatul CE în raport cu aju-
toarele de stat pentru ocuparea
forței de muncă
7 Regulamentul (CE) nr. 363/2004 2004 L 063 20
al Comisiei din 25 februarie 2004
de modificare a Regulamentului
(CE) nr. 68/2001 de aplicare a
articolelor 87 şi 88 din Tratatul
CE ajutoarelor pentru formare

69
 8 Regulamentul (CE) nr. 364/2004 2004 L 063 22
al Comisiei din 25 februarie 2004
de modificare a Regulamentului
(CE) nr. 70/2001 privind extinde-
rea sferei de aplicare a acestuia la
ajutoarele pentru cercetare şi dez-
voltare
9 Regulamentul (CE) nr. 794/2004 Modificat şi com-
al Comisiei din 21 aprilie 2004 de pletat periodic
punere în aplicare a Regulamentului
(CE) nr. 659/1999 al Consiliului de
stabilire a normelor de aplicare a
articolului 93 din Tratatul CE
10 Regulamentul (CE) nr. 1860/2004
al Comisiei din 6 octombrie 2004
privind aplicarea articolelor 87 și
88 din Tratatul CE în cazul ajuto-
rului de minimis în sectorul agri-
col şi în sectorul pescuitului
11 Modalităţi de transmitere electro- 2005 C 237
nică a notificărilor ajutoarelor de
stat, inclusiv adrese, precum şi
dispoziţii necesare pentru asigura-
rea protecţiei informaţiilor confi-
denţiale Articolul 3 alineatul (6)
din Regulamentul (CE)
nr. 794/2004 al Comisiei din
21 aprilie 2004 de punere în apli-
care a Regulamentului (CE)
nr. 659/1999 al Consiliului de
stabilire a normelor de aplicare a
articolului 93 din Tratatul CE
12 Decizia Comisiei din 28 noiembrie 2005 842
2005 privind aplicarea articolului
86 alineatul (2) din Tratatul CE la
ajutorul de stat, sub forma compen-
saţiei pentru obligaţia de serviciu
public, acordat anumitor întreprin-
deri cărora le-a fost încredinţată
prestarea unui serviciu de interes
economic general
13 Comunicarea Comisiei către 1993 C 307 Referire la aplicarea
statele membre principiului
investitorului privat
prudent
14 Comunicare privind cooperarea 1995 C 312
dintre instanţele naţionale şi
Comisie în domeniul ajutorului de
stat
70
15 Comunicarea Comisiei privind 1997 C 209
elementele de ajutor de stat în
vânzările de terenuri şi clădiri de
către autorităţile publice
16 Comunicarea Comisiei privind 1997 C 209 Comunicarea înlo-
metoda de stabilire a ratelor de cuieşte comunicările
referinţă şi de actualizare precedente privind
metoda de stabilire
a ratelor de referinţă
şi de actualizare, în
special Comunica-
rea Comisiei din
10 august 1996] Un
nou draft este în
stadiu de consultare
cu statele membre
17 Comunicarea Comisiei privind 1998 C 384
aplicarea normelor privind ajuto-
rul de stat în cazul măsurilor refe-
ritoare la impozitarea directă a
activităţilor economice
18 Comunicarea Comisiei privind 2000 C 71 Modificată în anul
aplicarea articolelor 87 și 88 din 2008 (vezi pct 44)
Tratatul CE ajutorului de stat sub
formă de garanţii
19 Orientări comunitare privind aju- 2000 C 71 Modificată în anul
torul de stat pentru protecţia me- 2008 (vezi pct. 43)
diului
20 Comunicarea Comisiei privind 2001 C 320 Comisia apropus
aplicarea normelor privind Statelor Membre o
ajutoarele de stat serviciilor revizuire a comuni-
publice de radiodifuziune cării ce ar urma să
intre în vigoare în
vara anului 2009
21 Comunicarea Comisiei Cadru 2002 C 70 Preluata de Liniile
multisectorial privind ajutorul directoare privind
regional pentru proiecte mari de ajutorul regional
investiţii (vezi pct. 31)
22 Comunicarea Comisiei Ajutor 2002 C 70
pentru salvare şi restructurare şi
ajutor pentru închidere în sectorul
siderurgic
23 Comunicarea Comisiei privind 2002 C 119
stabilirea regulilor aplicabile pen-
tru evaluarea ajutorului de stat
ilegal
24 Formular pentru depunerea 2003 C 116
plângerilor privind ajutorul de stat
pretins ilegal
71
 25 Comunicarea Comisiei privind 2003 C 263 Preluata de Liniile
modificarea Cadrului directoare privind
multisectorial privind ajutorul ajutorul regional
regional pentru proiecte mari de (vezi pct. 31)
investiţii (2002) cu privire la sta-
bilirea unei liste de sectoare care
întâmpină probleme structurale şi
asupra propunerii de măsuri adec-
vate în temeiul articolului 88 pa-
ragraful (1) din Tratatul CE pri-
vind sectorul autovehiculelor şi
sectorul fibrelor sintetice
26 Comunicarea C(2003) 4582 a 2003 C 297
Comisiei din 1 decembrie 2003
privind secretul profesional în
deciziile din domeniul ajutorului
de stat
27 Comunicarea Comisiei Liniile 2004 C 244 2
directoare privind ajutorul de stat
pentru salvarea şi restructurarea
întreprinderilor aflate în dificul-
tate
28 Comunicarea Comisiei privind 2004 C 244 Modificată (vezi
prelungirea aplicării Comunicării pct. 30)
Comisiei adresate statelor membre
în temeiul articolului 93 alineatul
(1) din Tratatul CE privind aplica-
rea articolelor 92 şi 93 din tratat în
cazul asigurării creditelor de ex-
port pe termen scurt
29 Cadru comunitar pentru ajutoarele 2005 C 297 Se aplică împreună
de stat sub forma compensaţiilor cu Decizia menţiona-
pentru obligaţia de serviciu public tă la pct. 12
30 Comunicarea Comisiei adresată 2005 C 325
statelor membre de modificare a
comunicării în temeiul articolului
93 alineatul (1) din Tratatul CE
privind aplicarea articolelor 92 și
93 din tratat în cazul asigurării
creditelor de export pe termen
scurt
31 Linii directoare privind ajutoarele 2006 C 54 13
de stat regionale pentru perioada
2007-2013
32 Linii directoare privind ajutorul 2006 C 194 2
de stat pentru promovarea investi-
ţiilor în capital de risc pentru
IMM-uri

72
33 Cadrul comunitar pentru aju- 2006 C 323 1
toarele de stat pentru cercetare,
dezvoltare şi inovare
34 Regulamentul (CE) nr. 1627/2006 2006 L 302 10
al Comisiei din 24 octombrie
2006 de modificare a Regulamen-
tului (CE) nr. 794/2004 în ceea ce
priveşte formularele standard de
notificare a ajutoarelor
35 Regulamentul (CE) nr. 1628/2006 2006 L 302 29
al Comisiei din 24 octombrie
2006 de aplicare a articolelor 87
și 88 din tratat ajutoarelor naţio-
nale pentru investiţiile regionale
36 Directiva 2006/111/CE a Comisiei
din 16 noiembrie 2006 privind
transparenţa relaţiilor financiare
dintre statele membre şi întreprin-
derile publice, precum şi transpa-
renţa relaţiilor financiare din ca-
drul anumitor întreprinderi
37 Regulamentul (CE) nr. 1857/2006
al Comisiei din 15 decembrie 2006
privind aplicarea articolelor 87 și
88 din tratat ajutoarelor de stat
pentru întreprinderile mici și mij-
locii care îşi desfăşoară activitatea
în domeniul producţiei de produse
agricole şi de modificare a Regu-
lamentului (CE) nr. 70/2001
38 Regulamentul (CE) nr. 1976/2006 al 2006 L 368 85
Comisiei din 20 decembrie 2006 de
modificare a Regulamentelor (CE)
nr. 2204/2002, (CE) nr. 70/2001 şi
(CE) nr. 68/2001 în ceea ce priveşte
perioada de valabilitate
39 Regulamentul (CE) nr. 1998/2006 2006 L 379
al Comisiei din 15 decembrie
2006 privind aplicarea articolelor
87 şi 88 din tratat ajutoarelor de
minimis
40 Regulamentul (CE) nr. 1935/2006
al Comisiei din 20 decembrie
2006 de modificare a Regulamen-
tului (CE) nr. 794/2004 de punere
în aplicare a Regulamentului (CE)
nr. 659/1999 al Consiliului de
stabilire a normelor de aplicare a
articolului 93 din Tratatul CE
73
 41 Decizia Comisiei din 2007 72
20 decembrie 2006 privind pre-
lungirea anumitor decizii referi-
toare la ajutoarele de stat
42 Regulamentul (CE) nr. 271/2008 2008 L 082 1
al Comisiei din 30 ianuarie 2008
de modificare a Regulamentului
(CE) nr. 794/2004 de punere în
aplicare a Regulamentului (CE)
nr. 659/1999 al Consiliului de
stabilire a normelor de aplicare a
articolului 93 din Tratatul CE
43 Linii directoare privind ajutorul 2008 C 82
de stat pentru protecţia mediului
44 Notă privind ajutorul de stat sub Nepublicată încă
forma garanţiilor din 20/05/2008

74
 ANEXA 2
LISTA
SCHEMELOR DE AJUTOR DE STAT EXCEPTATE
DE LA NOTIFICARE, AVIZATE DE CONSILIUL CONCURENŢEI
ÎN PERIOADA IANUARIE 2007- MAI 2008

Nr Baza legala Initiator/ Titlul schemei Obiectiv Durata Nr. max. Ajutor Nr.CE
crt Furnizor beneficiari Publicare in Jur-
nalul Oficial al CE
2 3 4 5 6 7 1
1. Ordinul Ministrului Ministerul Schema de ajutor de stat pentru IMM-uri 30.03.200831. 320 XS13/2008
Agriculturii si Agriculturii si stimularea IMM-urilor care 12.2008
Dezvoltarii Rurale Dezvoltarii proceseaza produse agricole in JO CE C/76/2008
nr.211/25.03.2008 Rurale vederea obtinerii unor produse
alimentare, altele decat cele
prevazute in Anexa I la Tratatul CE,
precum si a celor care desfasoara
activitati de procesare a produselor
agricole in vederea obtinerii si
utilizarii surselor de eneregie
regenerabila si a biocombustibililor
2. Ordinul Ministrului Ministerul Schema de ajutor de stat “Stimularea IMM-uri 30.03.200831. 150 XS28/2008
Agriculturii si Agriculturii si microintreprinderilor din domeniul 12.2008
Dezvoltarii Rurale Dezvoltarii prelucrarii primare a produselor JO CE C/88/2008
nr.211/25.03.2008 Rurale forestiere lemnoase si nelemnoase
3. Ordinele Ministrului Ministerul Sprijin pentru consolidarea si Regional 2008-2013 2000 Nu s-a publicat
Economiei si Economiei si modernizarea sectorului productiv inca in Jurnalul
Finantelor Finantelor prin investitii realizate de Oficial al Uniunii
nr.477/20.02.2008, intreprinderile mici si mijlocii Europene.
respectiv Ordinul
nr.917/25.03.2008

75
 4. Proiect ordin Ministerul Sprijin pentru consolidarea si Regional 2008-2013 60 Nu s-a publicat inca
Economiei si modernizarea sectorului productiv in Jurnalul Oficial al
Finantelor prin investitii tangibile si intangibile Uniunii Europene.
realizate de intreprinderile mari
6. Ordinul Ministrului Ministerul Schema de ajutor de stat pentru Regional 2008-2010 15 Nu s-a publicat inca
Dezvoltarii, Dezvoltarii, dezvoltare regionala prin crearea si in Jurnalul Oficial al
Lucrarilor Publice si Lucrarilor dezvoltarea structurilor de sprijinire Uniunii Europene.
Locuintelor Publice si a afacerilor
nr.287/06.03.2008 Locuintelor
6. Ordinul Ministrului Ministerul Schema de ajutor de stat pentru Regional 2008-2010 100 Nu s-a publicat inca
Dezvoltarii, Dezvoltarii, dezvoltare regionala prin sprijinirea in Jurnalul Oficial al
Lucrarilor Publice si Lucrarilor investitiilor in turism Uniunii Europene.
Locuintelor Publice si
nr.261/03.03.2008 Locuintelor
7. Proiect de ordin al Ministerul Finantarea proiectelor de investitii Regional 2008-2013 300 Nu s-a publicat inca
Ministrului Economiei si initiale in cercetare-dezvoltare in Jurnalul Oficial al
Economiei si Finantelor Uniunii Europene.
Finantelor privind
aprobarea schemei
de ajutor de stat
,, Finantarea
proiectelor de
investitii initiale in
cercetare- dezvoltare
si inovare”.

În plus, schema de finanţare a proiectelor de cercetare-dezvoltare şi inovare conform Planului naţional de cercetare,
dezvoltare şi inovare II, având un buget de 1.444.000.000 pentru perioada 2008-2013 a fost notificată şi aprobată de
CE la începutul acestui an. Decizia a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

76
 O ANALIZĂ ECONOMICĂ A PRACTICILOR DE
RUINARE ŞI DE VÂNZARE CU PREŢ REDUS

Anne Perrot – Vicepreşedinte

Consiliul Concurenţei
Franţa

Vânzarea produselor sau serviciilor cu “preţ redus” de către o între-

prindere poate îmbrăca numeroase forme: preţuri pur şi simplu “mici” sau pre-
ţuri sub costuri; reduceri acordate cumpărătorilor cu respectarea anumitor con-
diţii: depăşirea anumitor praguri cantitative sau cumpărarea legată a altor pro-
duse, ofertele cu preţ redus adresate doar anumitor categorii de clienţi. Aceste
practici tarifare ridică probleme delicate de apreciere din partea autorităţilor de
concurenţă. Preţurile reduse sunt în realitate, printre alţi factori precum diversi-
tatea ofertei şi capacitatea pieţei de a da naştere la inovaţii, una dintre manifes-
tările intensităţii concurenţei de pe o anumită piaţă.
Autorităţile de concurenţă ar trebui deci ca a priori să aprecieze cu o
privire binevoitoare nivelurile preţurilor reduse. Totuşi, toate aceste practici,
atunci când sunt aplicate în anumite condiţii, pot de asemenea să reflecte
strategii anticoncurenţiale din partea autorilor lor care caută astfel să-şi înlă-
ture concurenţii. O asemenea situaţie cere, atunci când este întâlnită în prac-
tică, criterii de judecată destul de pretenţioase: o apreciere prea severă a
practicilor de vânzare cu preţ redus riscă să determine ca firmele să crească
preţurile sau să nu mai încurajeze inovaţii comerciale, de teamă că acestea
ar putea fi uşor considerate ca anticoncurenţiale; o indulgenţă excesivă poate
dimpotrivă să faciliteze practicile de înlăturare a concurenţilor, practici care
în timp sunt nefaste pentru dezvoltarea pieţelor.
Din punct de vedere teoretic, căutarea echilibrului între aceste două
abordări duce la acordarea unui avantaj abordării în funcţie de efectele aces-
tei practici, şi la abandonarea unei analize în funcţie de categorii ca prezen-
tând două riscuri diferite, dar la fel de dăunătoare pentru societate.
Pe de o parte, o abordare în funcţie de categorii (care sancţionează
per se practici precum preţurile de ruinare sau reducerile la vănzările legate

77
 ca urmare a faptului că aparţin unor firme aflate în poziţii dominante), poate
conduce la un tratament diferit al celor două practici (preţuri de ruinare, re-
duceri la vânzările legate de exemplu) care urmăresc totuşi acelaşi efect:
înlăturarea competitorilor de pe piaţa pe care firma respectivă simte amenin-
ţarea concurenţei. Pe de altă parte, o abordare în funcţie de categorii condu-
ce foarte uşor la o condamnare per se a practicilor puse în aplicare de către o
firmă aflată în poziţie dominantă, fără a se ţine cont de câştigurile din efici-
enţă ce pot sta la originea practicii sau pot fi o consecinţă a acesteia: o prac-
tică identică poate fi explicată prin existenţa unei intenţii de eliminare a
concurenţei sau printr-o transmitere către clienţi a beneficiilor eficienţei de
diferite tipuri.
O abordare în funcţie de efecte constă dimpotrivă în identificarea
chiar de la început a efectelor anticoncurenţiale, apoi a strategiei urmată de
către firmă. În realitate, în numeroase cazuri, ofertele la preţ redus nu sunt
avantajoase pentru o firmă: stabilirea preţului rezultă evident dintr-un arbi-
traj: preţurile ridicate garantează o marjă a profitului ridicată dar reduc cere-
rea, în timp ce preţurile mai mici pot compensa prin volume importante
marjele mici de profit. Totuşi, să produci mai mult este costisitor, spre deo-
sebire de practicarea unor preţuri ridicate pentru aceeaşi cantitate: în general
este mai tentant pentru firme să găsească metode de maximizare a profituri-
lor prin creşterea mai degrabă a preţurilor practicate decât a cantităţilor pro-
duse. Pe cale de consecinţă este firesc a se căuta să se înţeleagă dedesubturi-
le raţionamentului unei oferte cu preţ redus, aceast lucru cu atât mai mult cu
cât piaţa este slab competitivă, iar mecanismele ce pot apropia preţurile de
costuri sunt absente.
Anumite practici de vânzări cu preţ redus pot avea o justificare pen-
tru o firmă ce ar fi totuşi într-o poziţie de monopol şi deci nesupusă unei
presiuni concurenţiale, chiar şi din partea unor concurenţi potenţiali; este
astfel cazul unei firme oferind un „produs de reţea”, adică un bun a cărui
utilitate pentru consumatori creşte odată cu numărul consumatorilor prezenţi
în reţea (“baza de plecare”): cum aceşti consumatori vor fi gata să plătească
un preţ cu atât mai ridicat cu cât „baza de plecare” este mai mare, o firmă
oferind un asemena bun are interesul să practice preţuri reduse, în aşa fel
încât să atragă astfel o bază de plecare ce va fi în continuare mai bine valori-
ficată. Interesul punerii în aplicare a unei asemenea strategii de atragere a
consumatorilor nu ţine cont de prezenţa concurenţilor1, şi deci de intenţia de
a-i îndepărta, deoarece un monopolist neameninţat ar avea interesul de a
practica un asemenea tip de preţ: preţuri pentru început reduse pentru a atra-
ge clienţii, apoi ridicate pentru a exploata disponibilitatea de a plăti a con-
sumatorilor racordaţi la reţea.
În faţa acestor preţuri reduse, autorităţile de concurenţă au un rol di-
1
La început, Minitel, nefiind concurat de nicio altă tehnologie, a fost oferit gratuit abonaţilor.

78
ficil de jucat; e necesară o analiză atentă a strategiilor puse în practică de
firme şi de aplicarea unei evaluări pentru fiecare caz în parte. Anumiţi jurişti
văd într-o asemenea abordare o sursă de instabilitate juridică. Asta înseamnă
a ignora faptul că principiile teoretice extind această evaluare a practicilor în
funcţie de efectele lor. Se poate astfel face lista de întrebări pe care autorită-
ţile de concurenţă – dar şi firmele – trebuie să înveţe a le formula cu ocazia
evaluării practicilor prezumate ca fiind un abuz de poziţie dominant, abuz
manifestat prin practicarea unor preţuri reduse. Metoda ce ar trebui urmată
în luarea unei decizii va fi mai întâi prezentată, apoi vom ilustra cu ajutorul
câtorva exemple modul în care ar putea fi abordate anumite practici de
vînzare cu preţ redus.

I. Evaluarea efectelor vânzării cu preţ redus: prezentare

generală a unei metode

O abordare în funcţie de efecte are ca temei doi “piloni” ce recurg

din plin la analiza economică: pentru început, identificarea unui prejudiciu
cauzat de practica respectivă. În continuare, crearea unei “argumentări mi-
croeconomice” convingătoare pentru a explica comportamentul firmelor,
argumentare ce trebuie să se aplece în acelaşi timp asupra teoriei economice
şi asupra faptelor.

1.Stabilirea prejudiciilor

La prima vedere, preţurile reduse pe o piaţă sunt în beneficiul con-

sumatorului, ale cărui interese2 sunt protejate de către autorităţile de concu-
renţă. O parte din dificultăţi provin din faptul că preţurile reduse, care a pri-
ori sugerează o concurenţă intensă, sunt în general dăunătoare pentru concu-
renţi. Desigur, dreptul concurenţei nu caută să protejeze concurenţii, însă
excluderea acestora din urmă din piaţă, dacă nu îşi are originea într-o concu-
renţă bazată pe merite, dăunează ea înseşi concurenţei: altfel spus, dacă con-
sumatorii profită pe termen scurt de concurenţa intensă prin preţuri, pe ter-
men mediu ei nu vor mai beneficia de acest lucru dacă anumiţi concurenţi
sunt îndepărtaţi prin intermediul unor practici ce ţin de puterea de piaţă a
altor actori. În realitate, selecţia firmelor active într-un anumit sector trebuie
să rezulte, şi asta este fără îndoială una dintre consecinţele pozitive ale func-
ţionării normale a mecanismelor pieţei, din concurenţa între diverse tipuri de
produse, şi nu din posibilităţile pe care le deţin anumite firme de a pune în
2
“Interesul” consumatorilor este măsurat cantitativ prin “surplusul” pe care aceştia îl obţin pe
o anumită piaţă.

79
 aplicare strategii anticoncurenţiale.
Prima etapă a raţionamentului vis-a-vis de o practică de vânzare la
preţ redus trebuie să constea în identificarea prejudiciului cauzat de practica
respectivă, acest prejudiciu trebuind desigur a fi apreciat nu doar pe termen
scurt, dar ţinând cont şi de consecinţele previzibile asupra structurii pieţei
(intrări, ieşiri). Identificarea prejudiciului înseamnă în primul rând identifi-
carea pieţei pe care practica respectivă este susceptibilă a produce efecte.
Astfel, o practică de ruinare are a priori un efect chiar şi asupra pieţei pe ca-
re preţurile de ruinare sunt expuse la vedere.
Prin practicarea pe o anumită piaţă a unor preţuri sub costuri, o firmă
poate urmări de asemenea să îşi creeze o reputaţie agresivă pentru a împie-
dica intrarea concurenţilor pe pieţe viitoare sau conexe. În acest caz, practi-
ca de ruinare pusă în aplicare pe piaţa A este destinată să aibă efecte pe alte
pieţe (pieţele viitoare A în cazul cererii de oferte succesive pentru acelaşi
produs de exemplu, sau pieţele B, C … pe care firma A este de asemenea
prezentă). Într-un asemenea caz, pierderile suferite de firmă pe o piaţă nu se
pot explica altfel decât prin intenţia firmei de a intra pe alte pieţe. Este vorba
de o “investiţie în reputaţie”, costisitoare astăzi, dar care va fi compensată
de efectul intrării pe alte pieţe în viitor.
În acelaşi mod, o vânzare legată este considerată în mod tradiţional
ca o căutare a extinderii unei poziţii dominante a unei firme plecând de la
piaţa sa originară (A) către o piaţă conexă (B). Trebuie de asemenea menţi-
onat faptul că noţiunea de “conexitate” nu provine neaparat din complemen-
taritatea tehnică a produselor A şi B, ci poate pur şi simplu decurge din fap-
tul că e vorba despre aceiaşi clienţi prezenţi pe pieţe diferite. Reacţiile unui
singur cumpărător la ofertele prezentate de firmă sunt astfel interdependen-
te, chiar dacă bunurile ar fi între ele distincte, independente3.
Cu toate acestea, în loc să vizeze extinderea poziţiei dominante de pe
piaţa A spre piaţa B, vânzarea legată poate uneori să urmărească protejarea
poziţiei deţinute pe piaţa A. Este cazul de exemplu situaţiei în care un con-
curent oferă un produs de o calitate foarte bună pe piaţa B, ceea ce i-ar per-
mite în viitor să obţină prin acest mijloc indirect părţi din piaţa A. În acest
caz, firma dominantă pe piaţa A caută să îndepărteze concurentul de pe piaţa
B pentru a evita intrarea viitoare a acestuia pe piaţa sa, piaţa A.
Observăm că în aceste exemple, o practică asemănătoare poate pro-
duce efecte de excludere a concurenţilor de pe diferite pieţe. Este important
deci să detaliem natura efectelor anticoncurenţiale prezumate ale practicii
3
Potrivit teoriei economice bunurile nu sunt substituibile, nici complementare. Legătura din-
tre ele provine din “constrângerea bugetară” care lasă în schimb să intervină un singur
agent, clientul.

80
respective, ceea ce reprezintă primul pas spre acea securitate juridică invo-
cată pe drept cuvânt de către firme. Pe ce piaţă şi prin ce mijloc se exercită
efectul anticoncurenţial? Răspunsul la o asemenea întrebare nu poate fi în-
temeiat decât pe înţelegerea strategiilor puse în practică de firmă.

2. Identificarea unei strategii

“Efectul uceniciei”, pus în evidenţă în mod empiric în industria aeri-

ană din Statele Unite prin anii '50, reproduce ideea economiilor de scară,
potrivit căreia costurile de producţie scad cu cât firma produce mai mult.
Contrar economiilor de scară, care pun în joc dimensiunea producţiei din
acel moment, în cazul nostru este vorba de producţia cumulată ce permite
accesul la niveluri de costuri mai reduse.
În aceste condiţii, acumularea unei producţii importante cât mai re-
pede posibil determină o reducere a costurilor în timp şi favorizează în ace-
laşi timp firma producătoare şi clienţii. Pentru asta, stimularea cererii prin
scăderea preţurilor reprezintă o strategie a cărei logică prevalează chiar şi în
cazul absenţei concurenţilor. Interzicerea punerii în practică de către o firmă
a unei astfel de strategii ar determina o privare a consumatorilor de eficienţa
productivă în creştere a firmei.
Observăm astfel că, învecinându-se cu practicile de ruinare, preţurile
reduse pot fi justificate de către câştigurile de eficienţă de diferite tipuri.
Conform remarcii potrivit căreia strategiile de vânzare la preţ redus sunt a
priori puţin profitabile acelora care le pun în practică şi favorabile pe termen
mediu bunăstării consumatorilor, aceasta necesită o cercetare atentă a fun-
damentelor strategice ale comportamentelor şi a lipsei unei contradicţii din
partea faptelor.
O strategie de ruinare financiară (“deep pocket strategy”) de exem-
plu, se bazează pe o serie de diferenţe dintre prădător şi pradă: diferenţe de
putere financiară, dar şi diferenţe privind informaţiile deţinute. Deci firma
prădător exploatează dependenţa de o finanţare externă a concurentului ce
trebuie eliminat, faptul că investitorul extern va acorda finanţarea pe baza
observării performanţelor, dar nu şi a factorilor explicativi a acestor perfor-
manţe. Datorită acestui fapt, firma prădător poate prin degradarea rezultate-
lor firmei victimă să determine investitorul să taie finanţarea sa şi să elimine
astfel firma concurentă. Susţinerea unei asemenea argumentări microeco-
nomice presupune examinarea unei serii de elemente: dependenţa firmei
victimă de finanţarea sa externă, incapacitatea investitorului de a identifica
motivele slabelor performanţe ale firmei concurente etc.
O strategie de ruinare prin construirea unei “reputaţii agresive” se
bazează pe un mecanism total diferit: firma prădător caută să sugereze că
81
 faţă de orice ameninţare cu o intrare viitoare pe o piaţă pe care ea este pre-
zentă, aceasta va reacţiona printr-o concurenţă foarte intensă, constând în
practicarea unor preţuri foarte reduse. Pentru a construi această reputaţie,
firma prădător înregistrează pierderi pe o anumită piaţă, de preferat pe o pia-
ţă mai mică, într-o manieră care îi permite să combată cu determinare actorii
intraţi pe acele pieţe.
Noile firme vor putea astfel să renunţe la accederea pe acele pieţe pe ca-
re ar fi supuse unor presiuni concurenţiale cărora ele nu ar putea să le reziste.
Pentru ca autoritatea de concurenţă să probeze că practica de ruinare constă
într-un astfel de comportament, trebuie ca anumite fapte să fie verificate: pre-
zenţa mai multor produse sau a mai multor pieţe pe care firma ar putea fi con-
curată în viitor, pierderi limitate pe piaţa unde practicile au loc etc.
Toate practicile de vânzare la preţ redus (şi nu doar practica de rui-
nare) au un punct comun: dacă este vorba de o practică ce urmăreşte elimi-
narea concurenţilor, însemnă că firma “a investit” în îndepărtarea rivalilor.
Această strategie nu ar putea fi explicată în lipsa efectelor practicii asupra
“structurii demografice” a pieţei (intrări şi iesiri ale concurenţilor).
Căutarea unei justificări pentru strategia pusă în practică implică o
separare destul de clară de demersul ce nu admite câştigurile din eficienţă
decât pentru “a compensa” o practică a priori dăunătoare, aşa cum este cazul
“apărării eficiente”: în acest caz, este vorba dimpotrivă de o examinare încă
de la început a strategiei puse în practică, şi nu doar asupra câştigurilor din
eficienţă ce vin să compenseze o practică considerată la început ca fiind an-
ticoncurenţială.

II. Abordare în funcţie de efecte a câtorva practici de vân-

zare la preţ redus

Abordarea prezentată mai sus o evidenţiem prin câteva exemple în

care firmele propun preţuri reduse clienţilor.

1. Practica de ruinare

Până la articolul lui Areeda şi Turner din 1974, un număr mare de plân-
geri (77% ) vizând practica de ruinare au fost soluţionate favorabil în SUA.
După publicarea acestui articol, care în acelaşi timp vorbeşte despre modul în
care autorităţile de concurenţă ar trebui să abordeze practica de ruinare şi con-
ceptul de costuri pertinente pentru a compara preţurile, doar 8% din plângerile
în materie de practici de ruinare au fost în cele din urmă admise.
Această muncă a permis o apropiere mult mai subtilă de conceptul

82
costului utilizat în testarea practicilor de ruinare în funcţie de natura sectoru-
lui de activitate vizat (cost marginal sau cost mediu variabil aşa cum îl inti-
tulează Areeda şi Turner, cost mediu total potrivit lui Joskow şi Klevoric
(1979), cost marginal pentru Bolton, Brodley şi Riordan (2000)), dar evolu-
ţiile recente pun mai mult accentul pe necesitatea ca autorităţile de concu-
renţă să sprijine argumentarea microeconomică pe elementele convingătoare
referitoare la strategia urmărită de firma în cauză şi confirmată de către fapte.
Structura clasică a unei strategii de ruinare este următoarea: o firmă
dominantă pe piaţa sa şi care poate suporta pierderi sacrifică profituri pro-
punând preţuri foarte reduse. Concurenţii actuali sau potenţiali ies de pe pia-
ţă sau nu intră pe această piaţă deoarece ei nu pot să îşi desfăşoare profitabil
activitatea în asemenea condiţii de concurenţă.
Odată concurenţii eliminaţi, firma prădător îşi recuperează propriile
pierderi graţie exercitării puterii sale de piaţă. Dar în realitate fiecare etapă a
acestei argumentări, aparent simple, reprezintă o problemă pentru autorităţi-
le de concurenţă. În primul rând, sacrificarea profiturilor teoretic necesară
pentru eliminarea concurenţilor s-ar putea limita la practicarea unor preţuri
“sub cele optime” (şi nu neaparat sub costuri): în teorie, am putea să ne
imaginăm într-adevăr că nivelul de preţ sub care concurenţii nu pot suporta
intensitatea concurenţei ieşind astfel din piaţă este un preţ inferior celui prac-
ticat în absenţa intenţiei de eliminare a concurenţilor, dar care să rămână peste
costuri. Observăm însă în practică limita acestui raţionament: ar exista în
acest caz o practică de ruinare începând din momentul în care firma ar practi-
ca un preţ sub acest preţ optim, preţ ce este imposibil de calculat de către o
autoritate de concurenţă. Suntem astfel nevoiţi să restrângem sfera practicii de
ruinare la acele preţuri inferioare costurilor, ceea ce ridică la rândul său pro-
blematica unui nivel pertinent al costurilor.
Pentru a înţelege de ce o firmă îşi provoacă în mod voluntar pierderi,
să cercetăm strategia pusă în practică. Teoriile moderne cu privire la practi-
ca de ruinare pun foarte tare accentul pe imperfecţiunile informaţionale ce
fac o astfel de strategie să fie raţională. Astfel, practica de ruinare se poate
întemeia pe intenţia firmei de a-şi crea o reputaţie agresivă ce îi va servi la
împiedicarea intrării de noi concurenţi pe pieţe viitoare. În cuprinsul acestui
raţionament, firma este activă pe mai multe pieţe pe care ea poate fi concu-
rată; e vorba fie de o firmă ce oferă un singur produs, firmă ce se vede ame-
ninţată pe pieţe viitoare ale produsului său, fie de o firmă ce oferă mai multe
produse, firmă ce poate face faţă diferiţilor concurenţi. Firma alege astfel o
piaţă pe care ea îşi concentrează eforturile prin practicarea unor preţuri de
ruinare pentru a crea impresia că se va comporta la fel şi pe alte pieţe pe ca-
re ar putea fi concurată.
O autoritate de concurenţă care doreşte să facă faţă unei astfel de
83
 strategii trebuie să demonstreze multiplicitatea pieţelor pe care firma este
activă, faptul că firmele concurente viitoare sau actuale de pe alte pieţe ob-
servă agresivitatea firmei în cauză şi faptul că aceasta exclude concurenţii
prin preţuri de ruinare, şi că ei pot chiar să creadă că firma respectivă se va
comporta agresiv din nou dacă va fi concurată.
Strategia preţurilor de ruinare se prezintă în acest caz ca o “investiţie
într-o reputaţie agresivă”. Dar practica de ruinare poate avea şi alte explica-
ţii: practica de ruinare financiară se întâlneşte de exemplu atunci când dete-
riorând performanţele firmelor victmă, care nu pot face faţă unei concurenţe
atât de dure, firma prădător face imposibilă recurgerea concurenţilor săi la o
finanţare din partea unor investitori din exterior: aceştia din urmă, obser-
vând slabele rezultate ale firmelor victimă, refuză să le acorde fondurile ne-
cesare activităţii. Autoritatea de concurenţă trebuie să demonstreze în acest
caz faptul că firma victimă, pentru a supravieţui, depinde mult de o finanţare
externă, finanţare ce nu îi este acordată decât în baza unor rezultate bune pe
care investitorul nu le cunoaşte datorită performanţelor slabe ale firmei.

Bibliografie

1. Areeda şi Turner (1974): “Predatory Practices and Related Practices under the
Section II of the Sherman Act”, Harvard Law Review, 88 : 697-733;
2. Bolton P., Broadley J., Riordan M. (2000) : “Predatory Pricing : Strategic Theory
and Legal Policy”, Georgetown Law Journal, 88: 2239-330;
3. Joskow P. şi Klevoric (1979): “A Framework for Analyzing Predatory Pricing
Policy”, Yale Law Journal, 89: 213-270;
4. Motta M. (2004): Competition Policy: Theory and Practice, Cambridge University Press.

84
 SURPLUSUL CONSUMATORULUI CA STANDARD
ADECVAT PENTRU APLICAREA
REGULILOR ANTITRUST

Russell Pittman1

Rezumat
În aplicarea regulilor antitrust, ca şi în analiza cost-beneficiu, economiştii ne-
oclasici susţin utilizarea unui standard al „bunăstării totale”, standard al cărui imple-
mentare tratează transferurile ca fiind neutre din punct de vedere al bunăstării. Totuşi,
aşa cum nota Williamson (1968), transferurile din fuziunile orizontale depăşesc ade-
sea, ca magnitudine, orice pierdere nerecuperabilă, în aşa fel încât decizia de a ignora
transferurile poate fi chiar importantă. Eu susţin că e probabil ca astfel de transferuri
să fie chiar regresive şi, prin urmare, că – în general - ştim suficient pentru a conclu-
ziona că un standard al surplusului ar fi adecvat pentru implementarea regulilor anti-
trust mai degrabă decât un standard al bunăstării totale. În plus, susţin că, şi dacă
este utilizat un standard al bunăstării totale, atât literatura financiară privind rezultate-
le fuziunilor, cât şi structura autorităţilor de implementare din Statele Unite indică fap-
tul că utilizarea de către agenţii a unui standard privind surplusul consumatorului
este mai adecvată pentru atingerea acestui scop.

Discuţia privind standardul bunăstării, adecvat pentru implementarea

regulilor antitrust, – cu accent asupra analizei concentrărilor – continuă. Lu-
crări recente, ale lui Heyer (2006) şi Carlton (2007), susţin cu tărie ortodo-
xul standard al economiştilor neoclasici, şi anume bunăstarea totală (surplu-
sul consumatorului plus surplusul producătorului). De asemenea, Ross şi
Winter (2005) preferă, cel puţin în parte, surplusul total, întrucât ei cred că,
prin conferirea unei ponderi suplimentare modificărilor surplusului consu-
matorilor şi presupunând că ponderea aleasă este adecvată, nu s-ar schimba
prea multe lucruri. Un număr de alte lucrări – spre exemplu, Lyons (2002),
Neven şi Röller (2005) şi Fridolfsson (2007) – acceptă, mai mult sau mai
puţin, bunăstarea totală ca standard pentru implementare, dar sugerează că,
daţi fiind factorii diferiţi din procesul investigării şi implementării fuziunii,
un rezultat de maximizare a bunăstării totale ar proveni mai degrabă din uti-
1
Director Cercetare Economică şi Director – Asistenţă Tehnică Internaţională, Grupul de
Analiză Economică, Divizia Antitrust, Departamentul de Justiţie al Statelor Unite, profesor la
Noua Şcoală Economică, Moscova.

85
 lizarea de către agenţie, ca standard propriu, a surplusului consumatorului
decât a bunăstării totale2.
Farell şi Katz (2006) încheie o dezbatere detaliată a ambelor per-
spective, prin realizarea unei distincţii între surplusul total vs. surplusul con-
sumatorului, ca standard - „ne descurcăm cum putem până înţelegem mai
bine” –, deşi se alătură adesea lui Foer (2006) în susţinerea cu tărie a con-
centrării asupra procesului concurenţial, considerând aceasta ca fiind un
scop final la fel de important precum este şi un standard în sine.
Această lucrare prezintă un factor care poate susţine, mai degrabă,
surplusul consumatorului decât bunăstarea totală - ca un rezultat standard -
şi continuă cu doi factori care susţin afirmaţia că, şi dacă se preferă bunăsta-
rea totală ca standard al rezultatului, un standard al surplusului consumato-
rului utilizat de către autoritatea de reglementare este cel mai bun mod de a
realiza aceasta. În special, lucrarea va susţine că:
• este potrivit şi practic să includem factorii de (re)distribuire în ana-
liza generală (dar nu şi specifică) a concentrărilor;
• atât organizarea industrială, cât şi (în special) literatura financiară
exprimă anumite îndoieli asupra presupunerilor tentante ale economiştilor
că, din cauză că firmele însele iniţiază concentrări, putem presupune că
aceste concentrări vor determina cel puţin creşterea porţiunii din bunăstarea
totală reprezentată de surplusul producătorului; şi
• dacă autoritatea de reglementare urmăreşte bunăstarea totală ca
standard, este posibil ca rezultatul procesului în Statele Unite şi în alte ţări
să fie influenţat negativ, în mod semnificativ, mai degrabă în favoarea sur-
plusului producătorului decât în favoarea bunăstării totale.

Bunăstarea rezultată din concentrări: Chiar trebuie să ig-

norăm distribuirea?

“Pe cine o să crezi? Pe mine sau ochii tăi mincinoşi?”

Richard Pryor

În lucrarea cel mai des citată în sprijinul surplusului total, ca stan-

dard în aplicarea regulilor de concurenţă, Williamson (1968) atrage atenţia
că „redistribuirea veniturilor care se produce [ca rezultat al unei concentrări]
este de regulă ridicată prin comparaţie cu pierderile nerecuperabile”. Astfel,
2
După cum Kaplow şi Shapiro rezumă argumentaţia: „Adoptarea [de către autorităţile de
implementare] a unui standard al bunăstării consumatorului ar putea determina firmele să
realizeze operaţiuni care obţin sinergii potenţiale şi în acelaşi timp afectează mai puţin con-
curenţa, conducând la o bunăstare totală mai mare decât în cazul unui standard al bunăstă-
rii totale”.
86
notează Williamson, „a ataşa efectelor de redistribuire a veniturilor chiar şi
o pondere redusă poate uneori influenţa în mod semnificativ evaluarea tota-
lă”. Propria mea analiză a unui proiect de fuziune pe piaţa căilor ferate din
Statele Unite (Pittman, 1990) poate servi drept exemplu: în proiectul de fu-
ziune dintre Santa Fe şi Southern Pacific Railroads de la mijlocul anilor
1980, am estimat că transferurile dinspre expeditori către căile ferate care au
fuzionat ar putea fi de la dublu până la de cinci ori valoarea pierderilor di-
recte de bunăstare, în funcţie de presupunerile făcute cu privire la anumiţi
parametri ai cererii şi costurilor. Şi totuşi, utilizarea bunăstării totale ca
standard în cazurile de concentrare, combinată cu refuzul economiştilor ne-
oclasici de a lua în calcul acordarea unor valori diferite pentru utilitatea
marginală la fiecare nivel al veniturilor, ne forţează să ignorăm uneori trans-
feruri mari de venituri şi bunăstare, deoarece le considerăm dincolo de preo-
cupările noastre şi/sau de expertiza specializată. Trebuie, oare, să privim cu
atâta detaşare aceste transferuri?
În cele din urmă, este dificil să ignorăm evidentul fapt că, în medie,
proprietarii firmelor o duc mai bine decât consumatorii finali – în special
proprietarii acelor firme suficient de mari pentru a intra sub controlul agenţi-
ilor de reglementare. Este greu să trecem cu vederea şi probabilitatea ca
transferurile dinspre consumatorii finali către producători - care sunt ignora-
te în măsura în care standardul bunăstării totale este aplicat în mod general,
dar incluse într-un standard al surplusului consumatorului - să fie regresive.
(„Regresiv” este, bineînţeles, un termen încărcat de valoare; este posibil ca
cititorii care nu împărtăşesc ipoteza autorului - că un dolar redistribuit de la
cel bogat către cel sărac reprezintă, în general, creşterea bunăstării - să nu
fie convinşi de ceea ce urmează).
Cu privire la proprietari vs. consumatori, în sens larg, modelul agre-
gat al proprietăţii activelor corporatiste din SUA nu este prea mult disputat –
şi în mod sigur nu pare a se schimba în sensul reducerii inegalităţii. Utili-
zând informaţii din cel mai recent Sondaj privind finanţele consumatorului
al Board-ului Rezervelor Federale, Bucks şi alţii (2006) raportează faptul că
„proprietatea oricărui tip de titluri este concentrată sensibil în cadrul celor
mai înalte paliere ale distribuţiei de venituri şi avere” şi că Deţinerea directă
(nemijlocită) de acţiuni tranzacţionate public este mult mai răspândită de-
cât deţinerea directă de titluri, dar, ca şi în cazul titlurilor, este mai concen-
trată în rândul familiilor cu venituri şi averi ridicate.

Kennickell (2006) dezvoltă:

În 2004, puţin peste o treime din avuţia totală netă a fost deţinută de
1% din cele mai bogate familii ... Următoarele 9% dintre cele mai bogate
87
 familii au deţinut 36,1% din totalul averilor. Familiile din jumătatea infe-
rioară a clasamentului distribuţiei bogăţiei ... au deţinut doar 2,5% din bo-
găţia totală ...3

Cu alte cuvinte, putem fi siguri că, în general, transferurile de veni-

turi şi de bogăţie de la consumatorii individuali către proprietarii marilor
companii sunt transferuri de la cei care o duc mai puţin bine către cei care o
duc mai bine.

Cred că Farrell şi Katz (2006), asemeni altora, nu ar contrazice aces-

te opinii. Totuşi, aceştia se pronunţă împotrivă faptului ca agenţiile de im-
plementare să ţină cont de aspectele privind distribuţia în analiza fuziunilor,
cu argumente care ar putea fi reunite în patru puncte:
• Ar fi foarte dificil să aflăm suficient pentru a lua în calcul distribui-
rea [veniturilor] în anumite cazuri de fuziune.
• „Proprietarii şi angajaţii firmelor sunt şi ei oameni” – Heyer pre-
tinde chiar că i-a văzut făcând cumpărături – astfel încât nu este clar de ce ar
trebui ca un grup de oameni, consumatorii, să fie favorizat faţă de alt grup,
proprietarii. Mai mult, pentru anumite produse de lux este foarte posibil ca
aceşti consumatori să o ducă mai bine decât angajaţii firmelor (deşi nu ne-
apărat mai bine decât proprietarii).
• Multe dintre fuziuni – poate majoritatea – implică bunuri interme-
diare, în cazul cărora atât vânzătorii, cât şi achizitorii sunt firme. „Nu avem
nicio dovadă că distribuţia avuţiei acţionarilor variază în mod sistematic în
funcţie de locul unei firme în lanţul valorii”.
• În final, există o „distincţie logică a muncii între politicile publice”;
dacă autorităţile antitrust şi câteva alte politici publice se concentrează asupra
surplusului total, alte politici publice pot redistribui acest surplus în concor-
danţă cu noţiunile de dreptate”. (De fapt, argumentul pentru acest tip de divi-
ziune a muncii poate fi urmărit în timp, cel puţin până la Musgrave [1950].)
Primul punct este unul puternic, dar în mod clar acesta argumentează
doar împotriva eforturilor de a analiza consecinţele legate de distribuţie (re-
partiţie) în cazul proiectelor individuale de fuziune; acest prim punct nu are
legătură cu propunerea din prezentul material de a aborda mai general preo-
cupările legate de distribuţie. De fapt, Farell şi Katz subliniază – chiar dacă
ei susţin un alt punct de vedere – că „în faţa costurilor tranzacţiei, este de
3
În continuare, Kennickell notează că, în timp ce două dintre aceste valori au fost stabile în
ultimii ani, proporţia deţinută de familiile din jumătatea inferioară “este cu mult sub … esti-
mările pentru 1995, 1998 şi 2001”. Mai mult, „există cu 23,3 puncte procentuale mai puţine
şanse ca afro-americanii în general să deţină direct sau indirect acţiuni tranzacţionate public
decât toate familiile; în cazul hispanicilor, există cu 28,3% mai puţine şanse”.
88
preferat mai degrabă să se implementeze politici care funcţionează pe medie
(decât cu exactitate, caz cu caz) chiar şi atunci când există preferinţe puter-
nice în favoarea distribuirii”. Bineînţeles că şi autorităţile antitrust (cât şi
instanţele) folosesc în fiecare zi raţionamente similare pentru interzicerea
per se a cartelurilor: chiar dacă nimeni nu contestă că există situaţii (cum ar
fi puterea de contracarare faţă de un monopolist) în care formarea unui car-
tel poate îmbunătăţi bunăstarea, aceste situaţii sunt considerate insuficient
de importante pentru a răsturna prezumţia foarte puternică că, în general,
cartelurile sunt vătămătoare pentru bunăstare, astfel încât examinarea în de-
taliu a fiecărui cartel impune costuri de investigare şi decizie care depăşesc
valoarea lor socială.
Şi atunci, în loc să le considerăm benigne prin definiţie, de ce să nu
investigăm fuziunile, de vreme ce majoritatea transferurilor dinspre consu-
matori către proprietari sunt regresive?
Este adevărat că, după cum notează Farell şi Katz, multe dintre fuzi-
uni se produc pe piaţa produselor intermediare. S-ar putea să nu putem spu-
ne nimic despre progresivitatea sau regresivitatea transferurilor între diferi-
tele grupuri de proprietari, dar acesta nu este finalul poveştii. După cum va
fi de acord oricine a avut vreodată dubii cu privire la existenţa unor „mese
gratuite”, creşterile de costuri – în acest caz, transferurile induse de fuziune
– sunt, în general, transferate. Aceste creşteri pot fi sau nu transferate în
proporţie de 100%; în cele mai multe cazuri, este transferată o proporţie
semnificativă. În lucrarea sa deosebit de valoroasă (printre multe altele), ca-
re rezumă literatura pe această temă în domeniile taxării şi comerţului inter-
naţional, Röller, şi alţii (2000), indică faptul „că transferul variază în linii
mari între 30% şi 70%”, depinzând, bineînţeles, de o varietate de circum-
stanţe4. Heyes notează că:
Acolo unde cererea finală este inelastică şi unde este posibil ca trans-
ferul să fie aproape complet, utilizatorii bunurilor intermediare pot crede (pe
bună dreptate) că ei nu vor fi afectaţi foarte mult nici chiar de o creştere
substanţială a preţului produsului pe care îl cumpără, după fuziune. Consu-
matorii finali sunt, fără îndoială, afectaţi.
Astfel, pare potrivit să tratăm transferurile dinspre achizitorii de bu-
nuri intermediare către vânzători ca fiind transferuri indirecte, dar reale, din-
spre consumatorii finali ai bunurilor care includ aceste bunuri intermediare
către vânzătorii bunurilor intermediare.
În schimb, acest lucru răspunde la argumentul că „dacă doar consu-
matorul contează, atunci cartelurile de achizitori ar trebui să fie perfect lega-
4
A se vedea, de asemenea, discuţia teoretică din Bulow şi Pfleiderer (1983).

89
 le şi, într-adevăr, ar trebui încurajate”5. Acesta ar fi cazul cartelurilor de
achizitori formate din consumatori finali, însă nu se aplică în majoritatea
cazurilor de fuziune care implică bunuri intermediare. Aşa cum remarcă
Schwartz (1999), dacă unui monopsonist îi lipseşte puterea de piaţă când
vinde, atunci monopsonul nu are niciun impact asupra consumatorilor din
aval; singura consecinţă negativă este pierderea de bunăstare din aval. Dacă
monopsonistul are putere de piaţă când vinde, atunci nivelul scăzut al preţu-
lui pe care el îl plăteşte pentru factorii de producţie nu este transferat către
clienţii săi şi mai departe, în aval; dimpotrivă, doar reducerea producţiei şi
pierderea de bunăstare asociată acesteia sunt transferate, astfel încât consu-
matorii finali sunt mai degrabă dezavantajaţi6.
Argumentele din această secţiune par a susţine, mai degrabă, aproba-
rea decât dezaprobarea monopsonului doar în cazul unui cartel de achizitori,
format din consumatori finali. În acest caz, dacă vânzătorii au putere de pia-
ţă, atunci cartelul nu ar trebui să fie condamnat, chiar potrivit standardului
privind bunăstarea totală. Atunci, în general, argumentele în favoarea sur-
plusului consumatorului ca standard în cazurile de fuziune, care se bazează
pe efectele finale ale fuziunii asupra consumatorilor finali – ca în această
secţiune a lucrării – nu implică o tolerare a monopsonului.
Prin urmare, putem concluziona – cu rezerva numeroaselor carenţe
legate de încrederea noastră în anumite teorii şi descoperiri – că transferurile
dinspre consumatori către proprietari, rezultate din anumite fuziuni orizonta-
le, sunt, în mod tipic, regresive şi că este foarte probabil ca astfel de transfe-
ruri să fie făcute în mare măsură către consumatorii finali, chiar şi atunci
când sunt generate de bunuri intermediare. Nu iau aici în calcul argumentul
Schumpeterian potrivit căruia puterea de piaţă este un lucru bun, pentru că
profiturile monopolului sunt motivaţii necesare care conduc spre inovare şi
spre „distrugerea creativă” - care este capitalismul la nivelul său cel mai
productiv. Iau, totuşi, în considerare argumentul - teoretic şi empiric – foarte

5
Într-adevăr, inelasticitatea relativă a curbei cererii derivate pentru produse intermediare
este cea care determină ca rezultatul comun al transferurilor rezultate din concentrare să
depăşească cu mult pierderile nerecuperabile de bunăstare ca urmare a fuziunii.
6
Carlton (2007). A se vedea Heyer (2006) (trebuie să subliniem că aplicarea întocmai a
standardului privind bunăstarea consumatorului...pare să imunizeze grupurile de consuma-
tori-achizitori care îşi exercită puterea de monopson - care reduce eficienţa - asupra vânză-
torilor. Înclin să cred că mulţi dintre susţinătorii standardului privind bunăstarea consumato-
rului pentru vânzători nu ar aplica logica în aceeaşi măsură achizitorilor de pe piaţă.) şi
Kaplow şi Shapiro (2007) („Dacă ar conta doar bunăstarea consumatorilor, creşterea puterii
achizitorilor prin fuziuni orizontale ar putea fi lăudată, nu condamnată.”).

90
puternic, că, la un nivel suficient de ridicat al puterii de piaţă, acest efect
este slăbit sau chiar „răsturnat”7.
Aş afirma, totuşi, că nu pare foarte satisfăcător sau liniştitor să ob-
servăm că, ori de câte ori se produce o creştere a bunăstării totale, politicile
de redistribuire a veniturilor ar putea să facă ca tuturor să le fie mai bine
(Kaplow, 2004) - de fapt nu fac asta. „Principiul compensării” (Viscusi şi
alţii, 2005) nu rentează. Unii sar putea bucura atunci când schimbările poli-
ticilor guvernamentale reduc disparităţile de venituri şi bunăstare în Statele
Unite (ca să nu zicem în lume), dar până când acest lucru se produce, pare
destul de rezonabil să susţinem că cei care elaborează şi aplică alte politici
publice, cum ar fi politica antitrust, ar trebui, într-o măsură controlabilă, să
aibă în vedere şi implicaţiile legate de redistribuire ale acţiunilor lor. Şi
aceasta ar părea să aducă un argument în favoarea unui standard pentru fu-
ziuni şi pentru alte arii ale aplicării regulilor antitrust, concentrându-se mai
degrabă pe surplusul consumatorului decât pe bunăstarea totală, aşa cum
este aceasta din urmă aplicată în general, adică în favoarea unui standard
pentru cazurile de concentrare axat pe efectul concentrării asupra preţului
(ajustat de calitate).
Ross şi Winter (2005) subliniază că, în timp ce în compromisul
Williamsonian, un standard al bunăstării totale presupune o pondere a creş-
terii surplusului producătorului egală cu ponderea creşterii surplusului con-
sumatorului şi un standard al surplusului consumatorului presupune o pon-
dere de 0 pentru surplusul producătorului, se pot imagina şi scheme cu pon-
deri intermediare. Aceştia argumentează, totuşi, că politica antitrust nu ar
trebui să confere redistribuirii veniturilor o prioritate mai mare decât cea
conferită de alte politici guvernamentale şi că, potrivit analizelor lor, politi-
cile guvernului canadian – obiectul studiului lor – favorizează redistribuirea
doar în favoarea celor mai săraci membrii ai societăţii, în detrimentul distri-
buirii dinspre jumătatea bogată către jumătatea săracă. Când traduc această
politică în ponderea transferurilor dinspre consumatori către producători în
general, aceasta nu schimbă cu mult schema proporţiilor egale presupusă de
standardul bunăstării totale.
Principala problemă cu această linie de gândire ar putea să fie aceea
că introducerea unui ponderi între 0 şi 1 pentru surplusul producătorului re-
duce predictibilitatea aplicării regulilor prin faptul că îi conferă autorităţii
discreţie în alegerea acestei ponderi8. Ross şi Winter raportează un anumit
succes al unei metodologii de rezolvare în Canada - pentru ponderea care ar
7
În mod similar, aşa cum evidenţiază Schwartz, nu ne putem aştepta ca furnizorii monopo-
liştilor să beneficieze de nivelul ridicat al preţurilor impus de monopolişti clienţilor proprii; mai
degrabă, furnizorii sunt afectaţi de reducerea producţiei monopoliştilor.
8
A se vedea, de exemplu, Gilbert (2005).
91
 putea determina o schimbare a deciziei autorităţii de implementare, evalu-
ând apoi dacă ponderea respectivă pare rezonabilă - dar, în mod sigur,
această strategie nu elimină problema. Răspunsul mult mai cuprinzător din
lucrarea lui Ross şi Winter – că o pondere adecvată a surplusului producăto-
rului nu ar fi, oricum, chiar atât de diferită de 1 – pare complet specifică
analizei făcută de autori cu privire la politicile canadiene, mai extinse, de
redistribuire; nu am cunoştinţă de analize comparabile pentru Statele Unite
sau pentru alte ţări.
Liniile directoare privind fuziunile orizontale ale Departamentului
de Justiţie al Statelor Unite şi ale Comisiei Federale de Comerţ utilizează un
standard care este apropiat de standardul surplusului consumatorului – favo-
rizând, spre exemplu, includerea eficienţei în analize atunci când respective-
le eficienţe sunt de natură a fi suficiente pentru a contracara potenţialul fuzi-
unii de afectare a consumatorilor din piaţa relevantă, spre exemplu, prin
prevenirea creşterii preţului pe respectiva piaţă. (Liniile directoare §4 )
Totuşi, acestea indică în direcţia surplusului total, din dorinţa decla-
rată a agenţiilor de a lua în considerare, „la discreţia lor”, eficienţele semni-
ficative care nu sunt de natură a fi transferate sub forma unor preţuri mai
scăzute pentru produsele afectate, incluzând atât eficienţele pe diferite pieţe,
cât şi economiile de costuri fixe. În cel din urmă caz, agenţiile susţin faptul
potrivit căruia „consumatorii pot beneficia de aceste [reduceri ale costurilor
fixe] pe termen lung, dacă nu chiar imediat”9. Carlton (2007) îşi fundamen-
tează susţinerea bunăstării totale pe beneficiile pe termen lung ale reducerii
costurilor, mai ales că acestea conduc la îmbunătăţiri tehnologice.
Ar merita să amintim că Williamson (1968) însuşi a exprimat unele
rezerve cu privire la ignorarea preocupărilor legate de distribuire – deşi,
pentru a fi sigur, în cele din urmă, acesta ajunge să facă doar asta. Începe
prin a realiza el însuşi o “diviziune a muncii” între politicile guvernamenta-
le, sugerând că “obiectivele de distribuire a veniturilor …[se situează] mai
degrabă în domeniul taxării, cheltuirii şi al activităţilor de transfer de plăţi”.
Cu toate acestea, el susţine, de asemenea, că:
Transferul implicat ar putea fi privit în mod nefavorabil nu doar pen-
tru că acesta redistribuie veniturile într-un mod nedorit (creşte gradul de
inegalitate în mărimea distribuţiei veniturilor), dar de asemenea, pentru că
produce nemulţumire socială. Aceasta din urmă are serioase implicaţii de
eficienţă pe care …analiza [tradiţională] nu le ia explicit în calcul.
El încheie această parte a lucrării sale cu observaţia că „a distinge în-
tre costurile private şi cele sociale în această privinţă poate... fi motivul fun-
damental pentru a trata cu scepticism câştigurile de eficienţă private”.
9
Îi mulţumesc lui Dennis Carlton pentru că mi-a sugerat acest aspect.

92
 Ce respect ar trebui cineva să acorde prezumţiei potrivit
căreia operaţiunile de concentrare sunt profitabile (cel puţin) la
nivel privat?

„Dacă nu ai o virtute, arogă-ţi-o!”

Hamlet

Reacţia naturală a economistului faţă de un proiect de fuziune este

următoarea: dacă o companie propune o achiziţie sau dacă două companii
propun o fuziune, putem prezuma că o asemenea tranzacţie va fi profitabilă
cel puţin din punct de vedere privat. Bineînţeles că o astfel de presupunere
se va dovedi a nu fi corectă de fiecare dată, dar date fiind asimetria privind
informaţiile şi motivaţiile private, putem presupune că va fi mai degrabă
profitabilă , şi mai ales dacă guvernul supervizează o asemenea decizie pri-
vată. Cei care aplică legea ar trebui, apoi, să evalueze posibilele efecte ale
concentrării asupra consumatorilor, dar cu prezumţia că însăşi simpla reali-
zare a concentrării implică un efect pozitiv cel puţin asupra părţii care revine
producătorului din surplusul de bunăstare totală.
Din păcate, literatura nu furnizează prea mult suport pentru aseme-
nea presupuneri pozitive cu privire la motivaţiile şi rezultatele unei concen-
trări. Există deocamdată literatură destul de aprofundată despre rezultatele
concentrării: o literatura organizatorială care se bazează mai mult pe infor-
maţii contabile, şi o literatură finanţistă mult mai consistentă, care se axează
exclusiv pe informaţii bursiere. Un număr surprinzător de mare de studii din
ambele domenii a ajuns la următoarele concluzii:
• în medie, acţionarii firmelor achizitoare nu obţin beneficii sau nu
obţin beneficii prea mari în urma concentrărilor;
• acţionarii firmelor achiziţionate obţin câştiguri semnificative de pe
urma concentrărilor;
• rezultatul între aceste două forţe este probabil un mic câştig de efi-
cienţă în urma fuziunilor – chiar dacă şi acest lucru este nesigur.
• Aceste modele variază, sistematic, în funcţie de tipurile de concentrări.

Chiar şi doar primul rezultat ar trebuie să ne dea de gândit cu privire

la respectul faţă de prognozele şi motivaţiile companiilor achizitoare: pre-
zumtiv, chiar dacă efectul net este unul pozitiv, nu a fost în nici un caz in-
tenţia (acţionarilor) firmei achizitoare să transfere, către acţionarii firmei,
toate sau aproape toate câştigurile. Şi, totuşi, acesta pare a fi rezultatul prac-
tic predominant.

93
 Printre studiile care prezintă asemenea rezultate se numără cel al lui
Madelker (1974), Varaiya şi Ferris (1987), Bruner (2002) şi Moeller şi alţii.
(2004)10 (Opinii divergente sunt expuse în Andrade, şi alţii [2001] şi
Kaplan [2006]). Andrade şi colectiv (2001) exprimă foarte bine problemele
ridicate de următoarele descoperiri:
O contestare a faptului că fuziunile generează valoare provine din
constatările în sensul că toate aceste câştiguri din concentrări par să se acu-
muleze în favoarea acţionarilor firmei achiziţionate. Ne-am dori să credem că,
într-o economie eficientă, …concentrările se produc din raţiuni corecte, şi că
efectele acestora vor fi, în medie, cele la care se aşteaptă părţile în timpul ne-
gocierilor. Totuşi, faptul că operaţiunile de concentrare nu par a conferi bene-
ficii achizitorilor ne dă un motiv pentru a fi îngrijoraţi de o astfel de analiză.
Constatările ridică o întrebare evidentă: de ce se angajează firmele în
concentrări care, în medie, nu reuşesc să le crească profiturile? Un posibil
răspuns ar fi acelaşi cu răspunsul la întrebarea clasică legată de micro-
economie: de ce consumatorii raţionali cumpără atât bilete la loterie, cât şi
poliţe de asigurare: chiar dacă biletele la loterie sunt, ca medie, o opţiune
perdantă, totuşi posibilitatea redusă de a obţine un câştig foarte mare poate
acţiona ca o motivaţie. În mod corespunzător, chiar dacă, spre exemplu,
combinaţiile AOL/Time Warner şi Deimler-Benz/Crysler s-au dovedit a fi
proaste, părţile au pariat poate pe posibilitatea redusă a obţinerii unui suc-
ces în urma transformărilor.
Un număr de explicaţii mai specifice a fost propus în literatură,
găsindu-şi şi o susţinere practică, multe dintre acestea bazându-se pe pro-
blema clasica a separării de proprietate şi control care merg înapoi în timp
până la Berle şi Means (1932). Roll (1986) sugerează o ipoteză “hibridă”,
cum că managerii (şi, posibil, acţionarii acestora) supraestimează măsura în
care pot să îmbunătăţească operaţiunile aferente activelor achiziţionate.
Shleifer şi Vishny (1988) sugerează o ipoteză privind “construirea unui im-
periu”, observând că remunerea managerilor este strâns legată de mărimea
activelor pe care le gestionează şi nu de valoarea pe care o generează aceste
active. Gorton şi alţii (2005), observând faptul că, în mod regulat, firmele
mai mari sunt mai rar achiziţionate, sugerează că un motiv pentru achiziţio-
narea unui concurent mai mic este acela de a face propriile firme prea mari
pentru a fi achiziţionate de un competitor mai mare, în timp ce Frodolfsson
şi Stennek (2005 şi 2006) sugerează ca un motiv achiziţionarea activelor
unui concurent mai mic înainte ca un alt concurent să le achiziţioneze11.
10
A se vedea, de asemenea, Ravenscraft şi Scherer (1987), şi dicuţiile generale în Scherer
(2006).
11
Incidental, această teorie sugerează lipsa de forţă a prezumţiei comune că o scădere în
preţul acţiunilor concurenţilor în urma unei concentrări indică faptul că respectiva concentra-
94
 Faptul că ceea ce se câştigă din concentrări variază sistematic în
funcţie de caracteristicile tranzacţiei pare a sprijini aceste ipoteze sau pe cele
legate de acestea. Gondhaleker, şi alţii arată că “fluxul de bani liber” în
firma achizitoare este asociată cu plata unui preţ prea mare pentru firma
achizitoare, în timp ce Bargeron şi alţii (2007) demonstrează că firmele de-
ţinute public fac plăţi supraevaluate mai degrabă decât cele private.
Andrade şi alţii (2001) demonstrează că achizitorii care emit acţiuni
pentru a finanţa o achiziţie pierd bani în medie, deşi aceştia argumentează
faptul că aceasta se întâmplă mai ales din cauza emiterii de acţiuni decât a
operaţiei în sine. Porter (2005) citează “literatura privind strategiile” care
demontrează că “achiziţiile mici, ţintite, sunt de natură să îmbunătăţească
productivitatea concurenţilor”. Alte studii au relevat “o corelaţie negativă
între câştigurile achizitorului şi mărimea atât a achizitorului … cât şi dimen-
siunea tranzacţiei … precum şi câştigurile mai mici în cazul achiziţiilor de-
fensive …” (Gorton, şi alţii 2005).
Încă o dată, ideea nu este aici că agenţiile de implementare ar trebui
să supervizeze deciziile firmelor de a fuziona; dacă firmele nu previzionează
în mod corect rezultatele concentrărilor, agenţiile vor face acest lucru şi mai
rău. De asemenea, ideea nu este nici că agenţiile de implementare vor fi, sis-
tematic, mai înclinate să conteste acele tipuri de achiziţii despre care s-a
dovedit că, în medie, nu generează valoare adăugată pentru firmele achiziţi-
onate – deşi ar merita să luăm în calcul o asemenea politică – în special dacă
efectele potenţiale ar fi mai degrabă descurajarea afacerilor care mai mult
sporesc utilitatea managerului decât să crească valoarea acţiunilor.
Ideea este că, mai degrabă, că, dacă firmele nu previzionează corect
profitabilitatea concentrărilor, agenţiile ar trebui să nu presupună, în mod
automat, că o concentrare economică va creşte partea din surplus care revi-
ne producătorului pentru simplul fapt că firmele au propus o asemenea con-
centrare; agenţiile nu ar trebui nici să pună prea mare bază pe existenţa sau
mărimea eficienţelor invocate de părţile la concentrare în negocierile acesto-
ra cu agenţiile. După cum rezumă Porter (2005), “Nu putem prezuma ca o
concentrare va fie eficientă şi profitabilă doar pentru faptul că a fost iniţiată
de către companii”. Şi, întrucât aceasta ne conduce către concluzia că ceea
ce agenţiile şi instanţele fac cel mai bine este analiza impactului concentrării
asupra concurenţei şi surplusului consumatorului, tocmai pe această analiză
ar trebui să se bazeze acestea atunci când decide dacă să conteste sau nu o
concentrare.

re va conduce la eficienţe. Fridolfsson şi Stennek susţin că acest efect poate să reprezinte,

pur şi simplu, o reacţie a pieţei faţă de eşecul concurenţilor de a achiziţiona chiar ei firma
achiziţionată.

95
 DESPRE POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ
A UNIUNII EUROPENE – O PREVIZIUNE
CONFIRMATĂ A BULETINULUI
DIRECŢIEI DE MONITORIZARE TERITORIALĂ

Daniel Stan; Ovidiu Felecan

Inspectori de concurenţă superiori
Direcţia Monitorizare Teritorială
Consiliul Concurenţei – România

Propusă de către Comisia Europeană în 1960, Politica Agricolă Co-

mună (PAC) a fost şi este o temelie a politicii Uniunii Europene (UE) referi-
toare (dar nu numai) la agricultură şi la zonele rurale, având drept scop fun-
damentarea unui cadru legal armonizat, pentru a se promova o ofertă speci-
fică adecvată, în vederea creşterii productivităţii şi pentru asigurarea unui
mediu tranzacţional de piaţă convenabil atât pentru consumatori cât şi pen-
tru producători.
PAC-UE reprezintă în fapt un sistem concentrat de elaborare a deci-
ziilor la nivel supranaţional, sistem care, în general, poate avea avantaje da-
că promotorii acestuia sunt capabili să utilizeze rezultatele obţinute în vede-
rea dezvoltării eficienţei şi a economiei de scară; câştigurile de eficienţă
pot rezulta atunci când se creează reguli, standarde şi proceduri administra-
tive comune eficiente.
În nr. 2(4), decembrie 2007, revista noastră a publicat un studiu care
evidenţia unele deficienţe (sau lipsuri esenţiale?) ale PAC-UE.
Capitolul bugetar prevăzut pentru PAC a fost timp de mulţi ani şi es-
te în continuare principala componentă a bugetului UE. Trebuie menţionat
că respectivul capitol bugetar s-a constituit ca sursă a unor neînţelegeri ma-
jore atât între Statele Membre ale UE, cât şi între UE şi restul lumii.
În anul 2006, UE a alocat aproximativ 55 mlrd. Euro pentru agricul-
tură (cca. 44,5% - din nou agricultura fiind cel mai important domeniu din
bugetul uniunii. Bugetul alocat din fonduri europene pentru agricultură în
2007 a fost, de asemenea, în jurul a 56 mlrd. Euro ( 46,4%).
96
 Principala problemă a PAC a fost, şi pare a fi în continuare (du-
pă opinia noastră), atribuirea neuniformă, disproporţionată, greşit orien-
tată, şi, într-un final logic, ineficientă a subvenţiilor PAC pentru fermi-
erii europeni.
În martie 2007, Comisia Europeană, copleşită de importanţa subiec-
tului şi negăsind nici o cale practică de ieşire, a înaintat Parlamentului Euro-
pean o nouă propunere privind anumite aspecte ale finanţării în cadrul PAC.
În data de 11 octombrie 2007, Parlamentul European a adoptat o re-
zoluţie proiectată de către dl. Jorgo Chatzimarkakis, şi a aprobat (cu unele
amendamente) propunerea pentru un nou Regulament al Consiliului care să
amendeze Regulamentul (CE) Nr. 1290/2005 privind finanţarea Politicii
Agricole Comune (textul a fost adoptat de către Parlamentul European în
data de 11 octombrie şi nu era încă disponibil la data la care autorii au
transmis la redacţia revistei noastre studiul mai sus amintit).
Admiţând importanţa capitală a transparenţei pentru CAP-EU, noul
regulament nu găsea, în fapt, nicio soluţie pentru a rezolva problema. Dar,
totuşi, pentru a face ceva, oricât de puţin, reglementarea impunea unele limi-
te maxime pentru cele mai mari subvenţii acordate în UE. Este vorba despre
aşa numitele “health check”, traduse de către noi prin “controale de sănăta-
te” – proiectate a fi implementate în încercarea de a se realiza “o modalitate
mai bună de manevrare a resurselor disponibile”, aşa după cum purtăto-
rul de cuvânt în probleme de agricultură al Comisiei Europene, Michael
Mann, confirma pe 7 noiembrie 2007, şi însemnând, în esenţă, “o reducere
graduală a tuturor plăţilor care depăşesc un anumit nivel”. Dl. Mann spunea
că “este posibil” ca noul proiect să aducă o reducere de 10% a subvenţiilor
pentru toate fermele care primesc mai mult de 100.000 euro, 25% pentru
cele care primesc mai mult de 200.000 euro şi 45% pentru cele care primesc
mai mult de 300.000 euro.
“Fermele mari au deja o economie de scară semnificativă şi de aceea
nu necesită subvenţii per hectar similare cu cele de care au nevoie fermele
mici”, declara dl. Mann, adăugând că se are în vedere şi ca banii astfel eco-
nomisiţi să fie investiţi pentru dezvoltarea unor proiecte de dezvoltare rurală
în acele ţări care vor fi afectate de reducerea subvenţiilor (şi totuşi, în con-
formitate cu analizele efectuate la nivelul Farmsubsidy.org, propunerile de
limitare ar fi afectat doar 0,3 % din totalul actualilor beneficiari, economi-
sind în total fonduri comunitare de numai 554 milioane euro – 1,7 % din
totalul plăţilor efectuate de către Comisia Europeană...).
Era de prevăzut că proiectul va întâmpina o opoziţie puternică
din partea Statelor Membre. Un alt proiect asemănător de a se reduce
subvenţiile CAP la max. 300.000 euro per fermă mai fusese înaintat în 2002,

97
 dar aşa după cum sublinia dl. Mann “nu a trecut de stadiul de idee, deci
aşteptăm cu nerăbdare să vedem ce se întâmplă de data aceasta”
În orice caz, în noiembrie 2007, studiul nostru aprecia că o astfel de
abordare incisivă şi piezişă (prin plafonarea drastică reglementată a subven-
ţiei per beneficiar) a problemei de facto a PAC-UE (care pare a fi transpa-
renţa subvenţiilor acordate) va fi respinsă de către Statele Membre, singura
certitudine rămânând aceea că problema reală a PAC-UE este departe de a fi
rezolvată.

Iată că, în martie 2008, propunerea Comisiei Europene de reducere (pla-

fonare) a subvenţiilor primite de către marile firme şi de redirecţionare a
acestor fonduri către dezvoltarea rurală a fost respinsă de către cei 27 mi-
niştri ai agriculturii din UE.

98
PRACTICA PROMOVĂRII CULTURII CONCURENŢEI
ÎN ROMÂNIA

Claudiu Mosessohn – inspector de concurenţă

Dumitru Ene – director
Direcţia Monitorizare Teritorială
Consiliul Concurenţei – România

Activitatea de promovare a concurenţei (competition advocacy) are un

istoric mai îndelungat decât acela al aplicării politicilor de concurenţă.
Poate că cel dintâi şi cel mai mare “advocate of competition” a fost
însuşi Adam Smith care, la sfârşitul sec. XVIII, vorbea despre concurenţa
între agenţii economici ca despre o “mână invizibilă” care îi conduce pe
aceştia şi le orchestrează acţiunile in direcţia obţinerii rezultatelor social-
mente necesare.
Atât la DG Cometitionp a Comisiei Europene, cât şi în cadrul celor
mai puternice autorităţi naţionale de concurenţă din lume, activitatea de
promovare a culturii concurenţei s-a desfăşurat fără întrerupere de la înfiin-
ţare şi până în prezent, chiar dacă multă vreme complexul respectiv de stra-
tegii, acţiuni şi realizări nu căpătase o identitate teoretică.
La ora actuală există deja mai multe definiţii pentru sintagma de
promovare a concurenţei; unele definiţii se referă la scopurile propuse, altele
reliefează, în special, mijloacele utilizate pentru atingerea acestora.
Considerăm că cea mai general acceptată şi utilizată este definiţia
dată de International Competition Network (preluată în mai multe lucrări de
referinţă), şi anume:
“Competition advocacy cuprinde acele activităţi care vizează
promovarea mediului concurenţial în domeniile economice, activităţi
realizate de către autoritatea de concurenţă cu ajutorul unor mecanis-
me diferite de cele implicând constrângerea reglementativă, în special
prin utilizarea relaţiilor de colaborare cu alte entităţi instituţionale şi

99
 prin sporirea gradului de sensibilizare a publicului larg referitor la
avantajele concurenţei”.
Sintagma de “competition advocacy” integrează aşadar acele activi-
tăţi ale autorităţilor de concurenţă care promovează concurenţa şi care, în
general, ies din sfera atribuţiilor, obligaţiilor şi împuternicirilor legale ale
acestora. În acest sens, promovarea concurenţei implică toate eforturile de-
puse de către autoritatea de profil în direcţia familiarizării entităţilor publice,
sistemului juridic, agenţilor economici şi publicului larg cu avantajele con-
curenţei şi cu rolul atribuit autorităţii respective. Practic, aceasta implică o
mare varietate de activităţi între care se pot enumera seminariile cu diferite
paneluri de participanţi, comunicatele şi articolele de presă, site-urile pe In-
ternet, rapoartele anuale de activitate, diversele publicaţii etc. Toate aceste acţi-
uni contribuie la constituirea a ceea ce se numeşte “cultura concurenţei”.
O definire clară şi cuprinzătoare a fost dată şi de către Consiliul
Concurenţei din România, din care cităm:
“Promovarea culturii concurenţei defineşte capacitatea autorităţii
implicate şi autorizate de a oferi consultanţă, de a influenţa şi de a participa
la elaborarea şi implementarea politicilor economice ale Guvernului, desti-
nate unei mai bune promovări a structurilor şi comportamentelor concuren-
ţiale ale firmelor, precum şi ridicării performanţelor şi competitivităţii aces-
tora pe piaţă. Crearea unei baze largi de susţinere în cadrul societăţii ci-
vile a politicii concurenţei este, de asemenea, o componenta a culturii
concurenţei.
Pentru a promova cultura concurenţei este necesar ca autorita-
tea de concurenţă să utilizeze alte mijloace decât cele destinate aplicării
regulilor de concurenţă.”
Educarea şi influenţarea programată a unor anumite secţiuni importante
ale comunităţii naţionale este o sarcină esenţială pentru promovarea culturii
concurenţei. De obicei, cele mai frecvente grupuri ţintă în acest context au
fost considerate ca fiind puterea legislativă, instanţele de judecată, mass-
media, jucătorii de pe piaţă şi consumatorii.
Promovarea culturii concurenţei, privită atât ca o componentă esen-
ţială a politicii naţionale de concurenţă, cât şi ca o condiţie de acces în “clu-
bul” internaţional al autorităţilor de profil eficiente, s-a constituit ca una din-
tre priorităţile Consiliului Concurenţei din România.
Experienţa unor ani trecuţi demonstrase că, fără o strategie clară de
promovare a culturii concurenţei, măsurile luate de Consiliu pentru reprima-
rea practicilor anticoncurenţiale sau a altor încălcări ale prevederilor legale
erau insuficiente pentru obţinerea rezultatelor dorite. Şi aceasta deoarece,
pentru ca agenţii economici să poată conştientiza avantajele existenţei unui
mediu concurenţial normal, precum şi riscul la care se expun în cazul neres-

100
pectării reglementărilor din domeniul concurenţei şi ajutorului de stat, era şi
este necesar, în primul rând, ca aceştia să cunoască, să înţeleagă şi să accep-
te legislaţia specifică domeniului. De aceea, diseminarea culturii concurenţei
s-a dovedit a fi esenţială în crearea climatului necesar unei reale economii
de piaţă.
Document programatic de maximă concentrare şi largă previziune,
Foaia de parcurs pentru promovarea culturii concurenţei (România,
Consiliul Concurenţei, iunie 2004, pe site www.competition.ro. – varian-
ta în limba engleză: Road map for competition advocacy, Romania,
Competition Council, June 2004) s-a constituit ca un îndrumar strategic de
maximă importanţă pentru aplicarea politicii de concurenţă în România.
În conformitate cu liniile directoare trasate în documentul mai sus ci-
tat, activităţile Consiliului în direcţia promovării culturii concurenţei s-au
orientat, în principal, către:
- organizarea de seminarii, conferinţe, reuniuni şi întâlniri cu autorităţile
centrale şi locale, mediul de afaceri, asociaţii patronale sau profesionale ş.a.;
- participarea la diferite evenimente interne şi internaţionale;
- crearea şi instituţionalizarea unui sistem de consultări ex-ante, în
care să fie atrase ministerele şi celelalte instituţii publice interesate;
- încheierea unor acorduri de colaborare cu diferite instituţii şi organizaţii;
- organizarea unor întâlniri cu mass-media şi acordarea de interviuri
şi declaraţii de presă;
- comunicate de presă referitoare la probleme de importanţă majoră
aflate pe agenda de lucru a Consiliului Concurenţei;
- restructurarea paginii de internet a Consiliului Concurenţei
(www.consiliulconcurentei.ro şi www.competition.ro) şi publicarea pe
aceasta a tuturor materialelor relevante (decizii, investigaţii deschise, publicaţii,
legislaţie ş.a.).
Consiliul Concurenţei redactează şi răspândeşte în public, gratuit, o
largă paletă de publicaţii periodice şi ocazionale. Dintre acestea menţionăm:
- Revista Concurenţa. Studii şi cercetări privind protecţia concuren-
ţei economice, Buletinul Direcţiei de Monitorizare Teritorială a Consiliului
Concurenţei;
- Buletinul lunar al Consiliului Concurenţei, a cărui apariţie a debu-
tat în mai 2004 şi în paginile căruia se reflectă activitatea instituţiei în ceea
ce priveşte aplicarea legislaţiei şi acţiunile întreprinse în direcţia integrării
europene, promovării culturii concurenţei, cooperării internaţionale şi relaţi-
ei cu mass-media;
- Revista trimestrială Profil: Concurenţa, care oferă articole cu sub-
iecte de specialitate precum şi pe teme din alte domenii tangente prezentate
de colaboratori ai Consiliului;
- Buletinul săptămânal de Ştiri comunitare, care cuprinde noutăţi la
101
 nivel comunitar legate de reglementări şi tendinţe, decizii adoptate, precum
şi abordări ale Comisiei Europene în diverse cazuri instrumentate;
- Broşuri pe diverse teme specifice (de ex. două culegeri conţinând
legislaţia naţională completă a concurenţei şi a ajutorului de stat etc.) - a se
vedea anexele.
Toate aceste publicaţii se transmit gratuit la Guvernul României,
Parlament, Banca Naţională a României, autorităţi de reglementare, asociaţii
patronale etc., şi se distribuie în acelaşi regim de gratuitate agenţilor econo-
mici interesaţi şi celorlalte categorii de participanţi la acţiunile organizate de
Consiliu (se regăsesc, de asemenea, şi pe site-ul bilingv
www.consiliulconcurentei.ro).
Site-ul instituţiei este utilizat intensiv ca instrument modern de pro-
movare în regim de maximă transparenţă a culturii concurenţei. Aici pot fi
accesate de către oricine, alături de reglementările primare şi secundare în
vigoare, toate deciziile, comunicatele de presă şi publicaţiile Consiliului.
Începând cu aprilie 2005, pe pagina de internet a fost introdusă şi o
secţiune Forum care oferă tuturor celor interesaţi posibilitatea să-şi exprime
opiniile, punctele de vedere, sugestiile sau plângerile în legătură cu domeni-
ul de activitate al autorităţii de concurenţă.
Mai trebuie menţionată şi existenţa unei linii telefonice gratuite de
TelVerde unde se asigură consumatorilor asistenţă specifică şi îndrumare
operativă de către inspectorii de concurenţă.
Este de remarcat activitatea considerabilă de promovare a concuren-
ţei desfăşurată la nivel zonal prin intermediul unor substructuri speciale ale
Consiliului – inspectoratele de concurenţă. Antene avansate ale autorităţii de
concurenţă, implantate de multă vreme în centrele socio-economice naţiona-
le, aceste substructuri formează nodurile unei reţele profesionale care asigu-
ra monitorizarea şi investigarea permanentă a mediului concurenţial de pe
întreg teritoriul naţional precum şi aplicarea şi promovarea de largă suprafa-
ţă şi în mare adâncime a politicii de concurenţă.
Subliniind faptul că reprezentanţii tuturor autorităţilor de concurenţă
care ne-au vizitat au apreciat la modul superlativ capacitatea constructivă şi
oportunităţile deosebite deschise de această construcţie organizaţională, tre-
buie menţionat că, în cadrul şi de către aceste inspectorate, cu antrenarea
autorităţilor locale, a camerelor teritoriale de comerţ şi industrie şi a altor
organizaţii, au fost realizate cca. 80% din seminariile şi mesele rotunde ini-
ţiate de către autoritatea de concurenţă în anul 2005. De asemenea, de la
acest nivel au fost promovate în presa locală un număr de 544 articole pe
teme de concurenţă şi de ajutor de stat, iar inspectorii de concurenţă din teri-
toriu au participat activ la 146 emisiuni de radio şi televiziune.
După cum se poate observa, activitatea de promovare a culturii con-

102
curenţei în teritoriu s-a desfăşurat la un nivel ridicat şi după un trend crescă-
tor, contribuţia la total bilanţ a structurilor respective fiind considerabilă.
Dar, având în vedere tocmai bunele rezultate obţinute precum şi capacitatea
demonstrată de implementare eficientă, considerăm că în cadrul acestei acti-
vităţi există încă rezerve de acţiune în direcţia diseminării culturii concuren-
ţei, rezerve pe care ne propunem să le valorificăm în continuare.

103