C2

A. NOŢIUNEA DE LEGE PENALĂ

1. Noţiunea
Noţiunea de lege penală are o accepţiune largă, potrivit art. 141 Cod penal- „prin lege
penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă între legi şi decrete şi una
restrânsă, de act normativ emis de Parlament, după o procedură specială şi care conţine norme de
drept (art. 73 din Constituţie).

2. Categorii de legi penale

Legile penale pot fi clasificate în mai multe categorii, în raport de anumite criterii:
a) după întinderea domeniului de reglementare
legi generale- cu o întindere generală de aplicare, în această categorie fiind incluse
codurile penale
legi speciale- au un câmp mai restrâns de acţiune, cuprinzând norme ce
reglementează instituţii de drept penal sau incriminează ca infracţiuni fapte
săvârşite într-un anumit domeniu.
Atunci când legea generală şi cea specială se interferează dispoziţiile speciale se aplică în
spiritul celor generale iar dacă legea specială conţine norme derogatorii specialul are prioritate
asupra generalului.
Din punct de vedere al structurii lor, legea generală fixează reguli generale iar cea
specială norme de incriminare.
b) după durata lor de aplicare
legi cu durată nedeterminată (permanente)- în cuprinsul lor nu se stipulează
perioada lor de aplicare. În această categorie sunt incluse legi generale (ex. Codul
penal din 1969) sau legi speciale.
legi cu durată determinată (temporare)- au o aplicare limitată în timp, prevăzându-
se din momentul adoptării lor până când vor rămâne în vigoare fie prin precizarea
unei date exprese, fie prin depăşirea stării care a determinat adoptarea acesteia.
Din punct de vedere al aplicării în timp legilor temporare li se aplică principiul ultraactivităţii.
c) după cerinţa care a impus adoptarea lor
legile penale ordinare- sunt adoptate în condiţii normale, obişnuite ale societăţii

1
 (de ex Codul penal)
legile penale excepţionale- sunt adoptate în condiţii de excepţie a fenomenului
infracţional, prin creşterea deosebită a criminalităţii sau ca urmare a unor stări
speciela, de exemplu război, calamitate.
Legile excepţionale sunt, de regulă, legi temporare, ele rămânând în vigoare doar atâta
timp cât situaţia excepţională o impune şi derogă de la legile ordinare.

3. Normele de drept penal

Noţiunea
Orice lege penală este alcătuită dintr-o totalitate de norme juridice care configurează
conţinutul normativ al acelei legi.
Normele juridice penale reprezintă o specie de norme juridice care se caracterizează prin
conţinutul şi structura lor specifică, prescriind reguli de drept penal, precum şi sancţiunile
aplicabile în cazul încălcării acestora.
Structura normei penale
Structura normelor penale diferă după cum acestea sunt norme penale generale sau norme
penale speciale. Dacă normele penale generale, stabilind reguli cu valoare de principii, au o
structură asemănătoare tuturor celorlalte norme juridice care aparţin altor ramuri de drept şi
anume : ipoteză, dispoziţie şi sancţiune, în cazul normelor speciale s-au exprimat două opinii
diferite.
Pe de o parte, s-a apreciat că au o structură trihotomică, asemănătoare celorlalte norme de
drept (ipoteză, dispoziţie, sancţiune) sau au doar o structură dihotomică (dispoziţie şi sancţiune).
Categorii de norme penale
a) după conţinutul şi sfera de incidenţă
norme penale generale- cuprind dispoziţii cu caracter de regulă generală privind
condiţiile în care se nasc, se modifică şi se sting raporturile juridice penale;
norme penale speciale- indică condiţiile în care o anumită faptă constituie
infracţiune şi pedeapsa care se poate aplica în cazul săvârşirii acesteia;
b) După criteriul cuprinderii tuturor elementelor unei norme în cadrul acesteia:
Norme penale unitare (complete)- cuprind toate elementele unei
norme
Norme penale divizate- sunt incomplete în ceea ce priveşte conţinutul lor şi se pot
clasifica în:
- norme de incriminare cadru (norme în alb)- au în structura lor o dispoziţie de incriminare

2
cadru şi o sancţiune corespunzătoare, urmând ca prevederea faptelor interzise să se facă ulterior
prin alte acte normative (de ex. art. 281 Cod penal).
- norme de trimitere şi de referire
Normele penale de trimitere sunt incomplete în ceea ce priveşte dispoziţia sau sancţiunea care se
completează de la alte norme şi astfel devin independente (art. 212 al. 2 Cod penal) sau de
referire care se completează într-un mod asemănător dar nu devin independente (art. 255 al. 1
Cod penal).

B. INTERPRETAREA LEGII PENALE

1. Noţiunea şi necesitatea interpretării legii penale

Interpretarea legii penale este o operaţiune logico-raţională de lămurire a conţinutului
unei legi penale, pentru aflarea şi explicarea înţelesului real al legii, potrivit voinţei legiuitorului
care a adoptat legea respectivă.

2. Felurile interpretării după organul sau persoana care face interpretarea:

interpretarea oficială şi interpretarea neoficială
Interpretarea oficială este aceea făcută de subiect oficial şi poate fi:
- autentică- făcută de organul care a adoptat norma şi care poste fi la rândul ei contextuală,
efectuată de legiuitor cu ocazia adoptării legii (ex. Titlul VIII, Partea generală, Cod penal) şi
posterioară, printr-o lege interpretativă.
- cauzală, făcută de organul judiciar într-un caz concret.
Interpretarea legală, doctrinară şi interpretarea judiciară
- interpretarea legală- făcută de legiuitor
- interpretarea doctrinară sau ştiinţifică - făcută de specialiştii în domeniu de natură să orienteze
interpretarea judiciară şi poate constitui şi un preţios material documentar pentru eventualele
iniţiative legislative
- interpretarea judiciară –făcută de organul judiciar cu ocazia rezolvării oricărui caz

3. Metodele de interpretare
Interpretarea literală sau gramaticală- constă în analiza conţinutului şi sensului legii penale
cu ajutorul textului în care este exprimată acea normă penală, pe baza unui studiu etimologic
(înţelesul cuvintelor), stilistic (modul de exprimare) şi sintactic (funcţiile cuvintelor în propoziţie

3
şi funcţiile propoziţiilor în frază).
Interpretarea logică sau raţională- constă în folosirea elementelor şi procedeelor logice,
apelând la unele
raţionamente: „a fortiori" ( acolo
unde legea permite mai mult, implicit permite şi mai puţin şi invers, dacă legea penală interzice
mai puţin implicit ea interzice
şi mai mult), „reductio ad absurudm” (demonstrează că orice altă interpretare decât cea propusă
de legiuitor vine
în contradicţie cu legea şi dacă s-ar lua în consideraţie ar duce la concluzii
absurde), „per a contrario"( argumentul că acolo unde
o dispoziţie interyice sau sancţionează o faptă în anumite condiţii, incidenţa sa este exclusă în
condiţii diferite), „a pari" (pentru situaţii identice soluţia juridică trebuie să fie aceeaşi)
Interpretarea istorică- presupune analiza istoricului legii, studiindu-se datele de ordin
social, economic, politic, juridic existente la momentul adoptării ei;
Interpretarea sistematică- constă în studierea normei ce se interpretează în corelaţie cu alte
norme ce sunt cuprinse în aceeaşi lege sau cu alte legi ce fac parte din sistemul de drept
pozitiv;
Interpretarea prin analogie- stabilirea înţelesului normei penale cu ajutorul altor norme care
sunt asemănătoare, abordând aceeaşi materie, dar care au o formulare mult mai clară, fără
a se confunda cu extinderea aplicarii legii prin analogie care contravine principiului
legalitatii incriminarii;

4. Rezultatele şi limitele interpretări

Urmare a folosirii metodelor de interpretare se ajunge la anumite concluzii care pot
calificainterpretarea ca fiind declarativă, restrictică sau extensivă.
Interpretarea este declarativă- textul interpretat exprimă exact ceea ce legiuitorul a vrut să
reţină prin acea lege, există concordanţă (lex dixit quam voluit).
Interpretarea este restrictivă- legea spune mai mult decât a voit legiuitorul (lex dixit plus
quam voluit).
Interpretarea este extensivă- legiuitorul a vrut să spună mai mult decât a exprimat (lex dixit
minus quam voluit).

4
 C. APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP ŞI SPAŢIU

I. NOŢIUNEA APLICĂRII LEGII PENALE

Aplicarea legii penale prin conformare, respectarea regulilor impuse de aceasta, sau prin
constrângere, atunci când există raporturi juridice de conflict, se realizează în funcţie de trei
elemente: spaţiul, timpul, persoanele, ca beneficiari sau destinatari şi faptele. Codul penal în
vigoare reglementează incidenţa legii penale numai în raport cu spaţiul şi timpul, întrucât, în mod
inevitabil, aceasta presupune şi raportarea la fapte şi persoane.

II. APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU

1. Noţiunea aplicării legii penale în spaţiu

Aplicarea legii penate în spaţiu constă în activitatea de stabilire a situaţiilor în care legea
penală naţională se aplică în raport cu locul comiterii diferitelor infracţiuni, în tară sau în
străinătate, de către cetăţeni români sau străini.
În cuprinsul art. 3-9 din Codul penal au fost incluse reguli cu valoare de principii,
respective: principiul teritorialităţii, principiul personalităţii legii penale, principiul realităţii şi
principiul universalităţii legii penale.

2. Aplicarea legii penale în raport cu faptele săvârşite pe teritoriul ţării

Principiul teritorialităţii legii penale
Art. 3- „legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”
- este un pricipiu de bază;
- aplicarea sa este exclusivă şi necondiţionată de calitatea făptuitorului, cetăţean român,
cetăţean străin, apatrid;
- este expresia principiilor suveranităţii şi independenţei ţării.
Noţiunea de teritoriu
Art. 142 Cod penal- „întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi
spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia".
Se constată că sensul acordat este mai larg decât noţiunea de teritoriu în sens geografic şi
cuprinde următoarele elemente:
- suprafaţa terestră- întinderea de pământ cuprinsă între frontierele politico-geografice ale

5
statului nostru;
- apele interioare- sunt apele cuprinse între frontiere, curgătoare (fluvii, râuri) sau stătătoare
(lacuri, bălţi);
- marea teritorială a României- fâşia de mare adiacentă ţărmului şi
apele maritime interioare pe o lăţime de 12 mile maritime, măsurată de la liniile de bază (art.2
Legea 17/1990);
- subsolul- zona subterană având o întindere ce coincide cu
limitele frontierelor de stat, fără limite în adâncime, raportat la posibilitatea reală a
omului de exploatare în condiţiile tehnicii actuale;
- spaţiul aerian- spaţiul care se întinde deasupra teritoriului cuprins între frontierele statului şi
deasupra apelor interioare şi mării teritoriale. în înălţime, până la limita spaţiului cosmic
(suveranitatea asupra spaţiului aerian- art- al. 2 din Codul aerian, OG 29/1997);
Noţiunea de infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării
Art. 143 Cod penal- al. 1 „prin infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării se înţelege
orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat în art. 142 sau pe o navă ori o aeronavă
română”
- al. 2 „infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul ţării şi atunci
când pe acest teritoriu ori pe o navă sau aeronavă română s-a efectuat numai un act de
executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii”- teoria ubicuităţii (oferă soluţii în cazul
infracţiunilor continue, continuate complexe, a tentativei sau participaţiei penale)
Excepţii de la principiul teritorialităţii
a) Imunitatea de jurisdicţie
Art. 8 Cod penal- “legea penală română nu se aplică infracţiunilor săvârşite de reprezentanţii
diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu convenţiile
internaţionale, nu sunt supuse, jurisdicţiei penale a statului român”
- este consacrat de art. 29 din Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice- persoana
agentului dipomatic este inviolabilă şi art. 31- agentul diplomatic se bucură de imunitatea de
jurisdicţie a statului acreditar;
- conform Convenţiei reprezentanţi diplomatici sunt: ambasadorul, ministrul plenipotenţiar,
consilierul de ambasadă sau de legaţie, secretarul de ambasadă sau de legaţie, ataşatul de
ambasadă sau de legaţie, ataşatul militar şi membrii familiilor acestora dacă nu sunt resortisanţi
ai statului acreditar;
- imunităţi diplomatice extinse- reprezentanţii misiunilor consulare, şefii statelor sau guvernelor
străine atunci când se găsesc în ţară sau sunt în trecere pe teritoriul ţării, membrii delegaţiilor

6
diplomatice străine aflate în misiuni oficiale;
- nu se identifică cu imunitatea penală, statul român având la dispoziţie instrumente de drept
internaţional, cum ar fi declararea “persona non grata”şi solicitarea părăsirii teritoriului;
b) Infracţiunile săvârşite în locurile şi pe terenurile misiunilor diplomatice din România
- este o consecinţă a imunităţii diplomatice;
- art. 22 din Convenţia de la Viena- localurile misiunii sunt inviolabile şi nu este permis
agenţilor statului acreditar să pătrundă în ele decât cu consimţământul şefului misiunii; localurile,
mobilierul, mijloacele de transport ale misiunii nu pot face obiectul unei percheziţii, rechiziţii,
sechestru sau măsuri asiguratorii; dar „statul acreditar are obligaţia de a lua măsuri care să
asigure împiedicarea tulburări liniştii misiunii sau ştirbirea demnităţii acesteia”
- dacă persoana care a comis infracţiunea în locurile şi pe terenurile misiunilor diplomatice nu
beneficiază de imunitate diplomatică, iar şeful misiunii diplomatice încuviinţează ori cere
autorităţilor să intervină, atunci se aplică legea penală română;
c) Militarii unei armate străine aflate în trecere sau staţionate pe teritoriul român
- dacă armata străină este o armată de ocupaţie, conform Convenţiei de la Haga din 1907 statul ocupant
trebuie să respecte sistemul de drept şi organizarea jurisdicţională a statului ocupat, dacă aceasta nu
contravine intereselor militare. Astfel, doar infracţiunile comise de militarii armatei de ocupaţie ori împotriva
acestora ar trebui să cadă sub jurisidicţia armatei de ocupaţie, celelalte potrivit dreptului statului ocupat;
- dacă armata străină este prezentă conform unui acord cu statul român, conform unor convenţii, de regulă,
personalului acestor armate li se aplică legea statului căruia aparţin;
d) Infracţiunile săvârşite la bordul navelor sau a aeronavelor străine aflate pe teritoriul ţării noastre
- dacă nava sau aeronava este militară – art. 25 din Legea 17/1990 – navele militare şi alte nave străine
folosite pentru servicii guvernamentale se bucură de imunitate de jurisdicţie pe timpul cât se află în porturile
române, în apele maritime interioare sau în marea teritorială a României;
- dacă nava sau aeronava este comercială- se aplică legea română pentru infracţiuni comise la bord, atât timp
cât se află în porturile sau aeroporturile române sau în apele maritime interioare;
Art. 17 al. 2 din Legea 17/1990 prevede excepţii când se aplică legea română pentru
navele comerciale aflate în tranzit prin marea teritorială:
- infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau de o persoană fară
cetăţenie care are domiciliul pe teritoriul României;
- infracţiunea este îndreptată împotriva intereselor României sau împotriva unui cetăţean român
ori a unei persoane fără cetăţenie domiciliată în România;
- infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în ţară sau pe marea teritorială;
- în cazul infracţiunilor de trafic ilicit de stupefiante sau de substanţe psihotrope;

7
- când intervenţia autorităţilor române a fost cerută, în scris, de căpitanul navei ori de un agent
diplomatic sau un funcţionar consular sub al statului al cărui pavilion îl arborează nava.
3. Aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării
Principiul personalităţii legii penale (al naţionalităţii active)
Art. 4 Cod penal- „legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului
ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă neavând nicio cetăţenie are domiciliul în
ţară”.
Condiţii:
- fapta să se fi săvârşit în întregime în străinătate, întrucât dacă un singur act sau rezultatul s-a
produs pe teritoriul naţional se aplică principiul teritorialităţii;
- fapta să constituie infracţiune potrivit prevederilor din legea penală română, indiferent dacă
statul pe teritoriul căruia a fost săvârşită o incriminează;
- infractorul să fie cetăţean român sau o persoană fară cetăţenie care domiciliază în România, la
momentul săvârşirii infracţiunii;
Aplicarea principiului este exclusivă şi necondiţionată.
Principiul realităţii (al protecţiei reale sau al naţionalităţii pasive)
Art. 5- „ legea penală română se aplica infracţiunilor săvârşite în străinătate, dacă acestea sunt
contra siguranţei statului român sau contra vieţii unui cetăţean român ori prin care s-a adus o
vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de
un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării”.
Condiţii:
- infracţiunea să fíe săvârşită în străinătate;
- infracţiunea săvârşită să fíe îndreptată împotriva siguranţei naţionale, a vieţii unui cetăţean
român sau prin care s-a adus o vătămare
gravă a integrităţii corporale sau sănătăţii acestuia;
- infractorul să fíe cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie care nu are domiciliul m România;
- acţiunea penală se pune în mişcare cu autorizarea procurorului general;
- să nu se dispună altfel în tratatele şi convenţiile internaţionale(art. 7 Cod penal);
Aplicarea principiului este exclusivă şi necondiţionată.

Principiul universalităţii
Art. 6 Cod penal- legea penală se aplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzuteîn art. 5 al. 1
săvârşite în afara teritoriului ţării de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu
domiciliază pe teritoriul ţării, dacă:

8
 - fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită;
- făptuitorul se află în ţară;
- pentru infracţiunile îndreptate împotriva intereselor statului român sau contra unui
cetăţean român, infractorul poate fi judecat şi în cazul când s-a obţinut extrădarea lui;
Aceste dispoziţii nu se aplică dacă potrivit legii statului în care infractorul a săvârşit infracţiunea,
există vreo cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau contnuarea procesului
penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca
executată. Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se procedează
potrivit dispoziţiilor legale privitoare la recunoaşterea hotărârilor străine.
4. Extrădarea
Art. 9 Cod penal- extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie
internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în temeiul legii
Definitie- extradarea este un act bilateral de asistenta juridical internatională prin care un stat
solicitat preda la cererea celuilalt stat solicitant un infractor care se află pe teritoriul primului stat.
Exista trei sisteme privind modul de acordare al extradarii:
sistemul politic sau guvernamental- extrădarea se acordă de govern;
sistemul jurisdicţional- extrădarea este competenţa instanţelor de judecată;
sistemul mixt- extrădarea este un act politico-juridic.
În România reglementarea acestui domeniu se realizează prin Legea 302/2004 privind cooperarea
judiciară în materie penală care adoptă sistemul jurisdicţional.
Condiţiile privind extrădarea în legislaţia română:
privitoare la persoană
Nu pot fi extradaţi: cetăţenii români, persoane cărora li s-a acordat dreptul de azil în România,
persoanele străine care se bucură în România de imunitate de jurisdicţie, persoanele străine citate
din străinătate în vederea audierii ca părţi, martori, experţi în faţa unei autorităţi judiciare române
Extrădarea unei persoane străine poate fi refuzată sau amânată dacă predarea poate avea
consecinţe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării de sănătate.
infracţiunea pentru care se cere extrădarea
Este necesară îndeplinirea condiţiei dublei incriminări şi nu poate fi acordată pentru următoarele
infracţiuni: infracţiuni politice, infracţiuni militare, infracţiuni fiscale, infracţiuni urmărite la
plângerea prealabilă.
Extradarea se acordă de România în vederea urmăririi penale sau a judecăţii doar dacă potrivit
legislaţiei ambelor state pedeapsa privativă de liberate este de cel puţin un an iar în cazul
executării pedepsei doar dacă este de cel puţin patru luni iar dacăse prevede pedeapsa cu moartea,

9
extradarea poate fi acordata doar dacă se oferă suficiente garanţii că ea va fi comutată.
Cazuri în care nu se acordă extrădarea:
- dacă statul solicitant nu oferă garanţii că persoana va fi judecată de un tribunal care asigura
garantii fundamentale de procedură şi respectarea dreptului la apărare;
- dacă pentru fapta respectivă a intervenit prescripţia răspunderii penale sau executării, amnistia
sau graţierea, cu excepţia cazului când s-a stabilit în mod contrar printr-o convenţie.
Între ţările Uniunii Europene extrădarea a fost înlocuită cu mandatul european de arestare,
reglementat de acelaşi act normative.

III. APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP

1. Principiul activităţii
Art. 10 Cod penal- „legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în
vigoare”
Intrarea în vigoare a unei legi penale se realizează prin două modalităţi:
la trei zile de la data publicării legii în Monitorul Oficial;
la data expres prevăzută de lege, cu scopul de a fi cunoscută de destinatarii ei cât şi de cei
ce urmează să o aplice;
Ieşirea din vigoare a unei legi penale se realizează, în mod obişnuit, prin abrogare, care poate fi:
expresă - atunci când încetarea aplicării unei legi penale este dispusă printr-un text legal
care precizează în mod indubitabil că legea veche sau doar anumite articole din aceasta se
abrogă;
tacită (implicită)- atunci când, două legi succesive reglementează aceleaşi relaţii sociale;
autoabrogarea- legea prevede că ea se aplică doar până la o anumită dată său până la un
anumit moment determinat, de obicei în cazul legilor temporare;
Din punctul de vedere al volumului de dispoziţii abrogate, abrogarea poate:
abrogarea totală - scoaterea din vigoare a întregi legi penale;
abrogarea parţială scoaterea din vigoare numai a unei părţi (titluri, capitole, secţiuni sau
articole) din lege. În cazul abrogării parţiale se distinge suprimarea, când norma abrogată
nu este înlocuită cu una nouă şi modificarea, adică schimbarea conţinutului legii sau
completarea acesteia cu noi dispoziţii.
2. Principiul neretroactivităţii
Art. 11 Cod penal- “Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite nu

10
erau prevăzute ca infracţiuni”
3. Principiul retroactivităţii
Art. 12 Cod penal- “Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai
sunt prevăzute de legea nouă”
Pentru măsuri de siguranţă şi măsuri educative executarea celor pronunţate în temeiul
legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste
fapte încetează în momentul intrării în vigoare a legii noi. Legea care prevede măsuri de
siguranţă sau măsuri educative se aplică şi infracţiunilor care au fost definitive judecate până la
intrarea în vigoare a legii noi.
Pe lângă aceste dispoziţiie, în doctrina penală, aproape în unanimitate, autorii de drept
penal consideră că au caracter retroactiv următoarele categorii de legi:
- legea penală în conţinutul căreia se prevede expres că urmează sa se aplice şi unor fapte
săvârşite anterior intrării ei în vigoare;
- legea interpretativă care explică înţelesul unor dispoziţii ale legii anterioare, aflate în
vigoare la data apariţiei normei de interpretare.
- legea dezincriminatoare care scoate din sferă ilicitului penal anumite fapte care, în raport
de evoluţia stării infracţionale şi a realităţii socio-economice, nu mai prezintă gradul de
pericol social al unei infracţiuni;
- legea penală mai favorabilă are caracter retroactiv potrivit art. 13 Cod penal, conform
căruia „în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea cauzei au intervenit
una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă". Dacă legea nouă este
mai favorabilă ea va retroactiva în mod obligatoriu.

4. Principiul ultractivităţii
Art. 16 Cod penal- “legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul când era în
vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp”
5. Principiul aplicării legii mai favorabile infracţiunilor nedefinitiv judecate
Art. 13 Cod penal –“în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a
cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă”
- “când legea anterioară este mai favorabilă, pedepsele complementare care au
correspondent în legea penală nouă se aplică în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, iar
cele care nu mai sunt prevăzute în legea penală nouă nu se mai aplică ”
Reguli de determinare a legii mai favorabile:
- excluderea unei lex tertia, formată din dispoziţiile favorabile din legile succesive;

11
- determinarea legii mai favorabile se face în fiecare caz concret;
Criteriile de determinare a legii mai favorabile:
- condiţiile de incriminare a faptei (ex. în funcţie de existenţa infracţiunii sau a formei calificate,
întrunirea elementelor constitutive în forma de bază sau în cea agravată);
- condiţiile de tragere la răspundere penală (ex. numărul de condiţii pentru punerea în mişcare a
acţiunii penale);
- natura şi durata sancţiunii;
6. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive
Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor
definitive
Art. 14 Cod penal al. 1- „când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi
până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege
nouă care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată dacă
depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea respectivă
se va reduce la acest maxim”
Al. 2- „dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă
pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu
maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune”.
Al. 3- „dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa
aplicată se va înlocui cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special al acesteia, prevăzut în
legea nouă”. Dacă parte din pedeapsa aplicată a fost deja executată, ţinând seama de faptă şi
făptuitor, instanţa poate înlătura în total sau în parte executarea amenzii.
Al. 4. - pedepsele complimentare, măsurile de siguranţă şi măsurile educative pronunţate,
dacă nu au fost încă executate şi dacă nu sunt prevăzute în legea nouă, nu se mai execută, iar
dacă simt prevăzute şi în legea nouă, însă cu un conţinut sau limite diferite, se execută în
conţinutul şi limitele prev. de legea nouă.

Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive.

Art. 15 Cod penal - când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la
executarea completă a pedepsei închisorii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai
uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă,
având în vedere pericolul social al faptei, al făptuitorului, conduita lui după condamnare sau în
timpul executării pedepsei, precum şi timpul câta executat din pedeapsă, instanţa poate dispune

12
fie menţinerea, fíe reducerea pedepsei.
În cazul în care se va hotărî să procedeze la reducere pedeapsa aplicată nu
poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea pedepsei proporţional cu
micşorarea maximului special prev. pentru infracţiunea săvârşită.
Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive va opera
şi asupra foştilor condamnaţi care au executat pedeapsa până la data intrării în vigoarea legii noi
care este mai blândă. Pedeapsa prev. în hotărârea de condamnare se reduce, în acest caz, cu o
treime, independent de durata pedepsei efectiv executate. Această reducere a pedepsei va putea
avea efecte asupra altor instituţii de drept penal ce operează în favoarea fostului condamnat, cum
ar fi : reabilitatea, starea de recidivă.

13