1

TEMA: INIȚIERE ÎN ECONOMICS.

1. Obiectul de studiu al economics-ului şi etapele principale de dezvoltare. Interdependenţa dintre economie şi drept.
2. Metodele, funcții şi nivelurile de cercetare ale ştiinţei economice. Legile economice.
3. Economia pozitivă şi economia normativă. Principii ale economiei.

OBIECTUL DE STUDIU AL ECONOMICS-ULUI ŞI ETAPELE PRINCIPALE DE DEZVOLTARE. INTERDEPENDENŢA DINTRE ECONOMIE ŞI

DREPT.
Gândirea economică are o istorie bogată, rădăcinile ei provenind din antichitate. Din timpuri străvechi, omenirea era interesată de
problemele constituirii gospodăriei şi asigurării materiale. Iniţial, aceste preocupări îşi găseau expresia în observaţii empirice şi meditaţii
"despre gospodărire". Şi aceste observaţii aparţineau nu atât savanţilor-economişti, cât filosofilor, politicienilor, poeţilor, negustorilor.
În calitate de ştiinţă separată, de sistem ce înglobează cunoştinţe speciale, economia s-a constituit relativ nu de mult – în secolul XVIII.
Starea ei este influenţată de factori materiali – nivelul de dezvoltare a activităţii economice (ce şi cum se produce?) şi, respectiv, de
factori spirituali – cultura şi viziunea socială (despre ce şi cum gândesc oamenii?). Odată cu evoluţia societăţii are loc şi dezvoltarea
gândirii economice.
Procesul de formare a economiei ca ştiinta a străbatut o perioadă destul de îndelungată în evoluţia societaţii omeneşti. În anul 1615,
francezul Antoine Montchrestin lansează termenul de economie politică. Termenul de economie provine de la 2 cuvinte grecești: „oicos”
– casa, gospodărie și „nomos” – lege.
Astfel, iniţial termenul semnifica legile de gospodărire a casei. Apoi s-a mai adaugat și „polis” – cetate. Paradoxal, dar denumirea de
economie politică a apărut cu mult timp înainte ca ştiința economică să fi apărut (a apărut spre sfîrşitul secolului 18, părintele acesteia
fiind Adam Smith).
În calitate de disciplină academică, economia politică a fost expusă pentru prima dată de D. Stewart (discipolul lui A. Smith) în 1801
la Universitatea din Edinburgh (Scoţia) (cu mult înaintea marxismului); în Rusia, în 1804, la Universitatea din Moscova a fost inaugurată
catedra diplomatică şi economie politică în cadrul secţiei ştiinţelor etice şi politice. În România, cursul a început să fie predat la Academia
Mihăileană din Iaşi în 1835. În 1860, a fost inaugurată prima catedră de economie politică în România la Iaşi, Universitatea "Al. I .Cuza".
Pe parcursul secolelor 18-20, termenul de “economie politică” a fost utilizat de către reprezentanţii tuturor şcolilor şi doctrinelor
economice.
La „intersecţia” secolelor XIX-XX s-a constituit o nouă direcţie ştiinţifică – "economics". Noţiunea "economics" pentru prima dată a
fost utilizată de fondatorul şcolii de la Cambridge, Alfred Marshall, în 1890 în lucrarea "Principiile economiei politice". În Marea Britanie,
SUA, Canada parallel cu termenul de “economie politică” începe să fie utilizat termenul de “economics”. În Germania încă de la sfîrşitul
secolului 19, este utilizat termenul de “economie naţională”.
Odată cu trecerea la economia de piaţă, în Rusia şi alte ţări socialiste termenul de “economie politică” este înlocuit cu “teorie
economică”. Începînd cu anul 2005, acest termen a fost indrodus şi în RM. În Romănia din anul 2004 se foloseşte în principal termenul de
“economie”, care se consideră a fi o traducere exactă cuvîntului “economics” din limba engleză.
În constituirea și dezvoltarea sa economia politică a trecut prin 5 etape:
1. Etapa preştiinţifică (de la apariţie – 1750). Orientul Antic. China – confucionismul; India – Arthaşastra, Dharmaşastra, Legile lui
Mamu; Egipt, Babilon – Învăţăturile lui Ipuver, codul lui Hammurapi. A fost marcată încă din antichitate de Xenofon, Aristotel şi Platon şi a
durat pînă în sec. 18. Evul Mediu – T. D'Aquino, T. Münzen – gîndirea economică a fost determinată de concepţia creştină a scolasticilor
privitor la existenţă şi la etica moral-creştină. Reprezentanţii: mercantiliştii (W. Stafford, T. Mun, A. Montchrestien, W.Petty, J.B. Colbert)
sec 16-17.
2. Etapa constituirii propriu-zise a ştiinţei economice (1750 – 1870). Reprezentanţii:
− fiziocraţii (Fr. Quesnay); ordinea naturală.
− clasicii (A. Smith, D. Ricardo, T. Malthus, J.S. Mill, J.B.Say);
3. Etapa descoperirii şi elaborării principiilor teoretice fundamentale (1870 – 1930). Reprezentanţii:
a) marxismul (K. Marx „Kapitalul”)
b) neoclasicii (Jevons, C.Menger, L. Walras, V.Pareto).
4. Etapa de adîncire şi extindere a teoriei economice (1930 – 1970). Reprezentanţii:
a) keynesismul – J.M.Keynes ”Teoria generală a folosirii mînii de lucru, a dobînzii şi a banilor”;
b) neokeynesismul – Harrod, J. Robinson, P. Sraffa, J. Galbraith;
c) sinteza neoclasică – P. Samuelson, R. Solow.
5. Etapa contemporană (1970 – pînă în prezent). Reprezentanţii: neoliberalismul: M. Friedman, A. Laffer.
Analiza teoriilor contemporane, precum şi trecerea de la paradigma „Homo economicus” a lui A. Smith la paradigma „Homo intelligens”
a lui I. Masuda ne permit să concluzionăm că în centrul atenţiei economiştilor şi sociologilor contemporani, ca şi pe timpul clasicilor şi
neoclasicilor, se află, pe de o parte problema avuţiei, iar pe de altă parte – problema dezvoltării umane.

Interdependența dintre economie și drept.

Economia și dreptul sunt reciproc intercondiționate, în special în elaborarea unor modele economice care ar trebui să existe atît în
economia națională, cît și în economia mondială. Realizarea acestei sarcini este posibilă numai atunci cînd legislația va oferi actele
normative necesare sistemului socio-economic.
Pentru dezvoltarea economiei de piață, statul are misiunea de a asigura prin lege, cel puțin următoarele:
1. siguranța proprietății private;
2. implementarea corespunzătoare a politicilor bugetar-fiscale și monetar creditare;
3. garantarea drepturilor angajaților și a șomerilor;
4. securitatea economică a societății.
 2

În condițiile globalizării, este necesar de a racorda actele legislative naționale la standardele internaționale. Astfel, normele juridice
creează condițiile necesare pentru funcționarea stabilă și eficientă a economiei. La rîndul său, legile juridice ce reglementează activitatea
economică, se modifică în dependență de transformările din economie.

METODELE, FUNCȚII ŞI NIVELURILE DE CERCETARE ALE ŞTIINŢEI ECONOMICE. LEGILE ECONOMICE.

Metodele teoriei economice constituie totalitatea mijloacelor, instrumentelor utilizate pentru a studia lumea înconjurătoare, a
sistematiza faptele şi a le expune sub formă de categorii ştiinţifice, legi, tendinţe şi modele.
Metode generale:
 abstracţia ştiinţifică – concentrarea atenţiei unui singur aspect pentru a-l analiza, făcând abstracţie de celelalte aspecte. Astfel, în
urma abstractizării se elaborează categoriile economice.
 analiza – descompunerea mintală a fenomenului în părţi componente, fiecare element fiind cercetat ca un tot întreg.
 sinteza – reunirea elementelor analizate separat şi determinarea tendinţelor dominante în evoluţia fenomenului dat. De exemplu:
pentru descoperirea legităţilor mecanismului de formare a preţurilor în condiţiile economiei de piaţă (cunoştinţe integre) la început se va
efectua analiza "pe părţi" a factorilor determinanţi: cerere, ofertă, conjunctura pieţei etc., iar mai apoi aceste cunoştinţe vor fi integrate.
 inducţia – modul de a raţiona de la particular la general, de la fapte concrete la generalizări teoretice. De exemplu: pentru orice
consumator, utilitatea fiecărei unităţi suplimentare de bun analogic (fie zahăr, pastă de dinţi sau ciorapi) scade. Deci, putem concluziona că
achiziţionarea unei cantităţi mari de acelaşi bun trebuie să fie stimulată prin reduceri de preţ.
 deducţia – modul de a raţiona de la general la particular. De exemplu: astfel, reieşind din teoria echilibrului de piaţă, putem
pronostica acţiunile unor vânzători în situaţia de deficit.
Metode specifice:
 istorică – descrierea faptelor economice aşa cum s-au derulat în timp.
 principiul “ceteris-paribus” – permite examinarea fenomenului, în condiţiile când toţi ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi. De
exemplu: la determinarea dependenţei între preţul mărfii şi volumul cererii, se schimbă doar preţul, iar restul parametrilor şi factorilor
(veniturile, gusturile consumatorilor, moda) rămân neschimbaţi.
 modelarea economico-matematică – descrierea simplificată, formalizată, reproducerea schematică a unui proces economic.
 experimentul economic – reproducerea artificială a unui proces (fenomen, fragment) pentru cercetarea lui în condiţii mai favorabile.
Experimentele se efectuează pentru elucidarea unor întrebări, monitorizarea schimbărilor ce au loc.
Diversitatea legilor economice:
Legităţi obiective nu depind de voia, interesele, dorinţele oamenilor. De exemplu: limitarea resurselor naturale, suprasolicitarea
sezonieră a transportului în turism.
Legităţile subiectiv psihologice reprezintă raporturi stabile, intermediate de prezenţa subiecţilor prin interesele, obiectivele,
preferinţele şi deprinderile lor. De exemplu: Legea psihologică fundamentală a lui Keynes, conform căreia oamenii îşi măresc consumul pe
măsură ce venitul lor creşte, dar într-o proporţie redusă.
Legea utilităţii marginale descrescânde confirmă că, începând cu un anumit moment, unităţile suplimentare din fiecare produs vor
aduce consumatorului satisfacţie suplimentară redusă.
Legile juridice. În economie, alături de legile economice ce determină ordinea naturală, acţionează şi norme legislative, standarde,
elaborate, aprobate şi realizate de oameni. La ele se referă: legile juridice (legislaţia), regulamentele, actele normative, ce reglementează
activitatea economică. În condiţiile economiei de piaţă o importanţă primordială au legile ce reglementează drepturile de proprietate,
activitatea întreprinderilor, sistemul fiscal, circulaţia hârtiilor de valoare etc.
Toate legile respective sunt subiective şi rezultă din conştiinţa, voinţa şi deciziile oamenilor. Ele pot fi rapid elaborate („compuse”) şi
schimbate. Nu este întâmplător faptul că, în ţările postsocialiste, se observă „boomul” legislativ: odată cu tranziţia la noile principii de
activitate, în condiţiile economiei de piaţă, este necesar un mediu legislativ adecvat.
Legile contribuie la reducerea costurilor de tranzacţie, înlătură barierele în cadrul schimbului şi contribuie la utilizarea optimală a
resurselor economice. Pentru diminuarea costurilor de tranzacţie şi crearea unui cadru juridic eficient al activităţii economice sunt
necesare legi juridice rezonabile, raţionale şi mecanisme reale pentru implementarea lor.
Nivele de cercetare a ştiinţei economice sunt:
 Microeconomia studiază procesele, faptele, actele şi comportamentele participanţilor individuali la activitatea economică.
 Macroeconomia studiază procesele, faptele, actele şi comportamentele economice ale agenţilor economici agregaţi, precum şi
economia naţională privită ca un tot întreg.
 Mezoeconomia este nivel intermediar între microeconomie şi macroeconomie, relevă procesele, faptele, actele şi comportamentele
care se referă la sectoarele şi ramurile activităţii economice.
 Mondoeconomia cuprinde totalitatea economiilor naţionale, procesele, faptele, actele şi comportamentele subiecţilor economici
ale comunităţilor internaţionale, legăturile economice dintre economiile naţionale, precum şi instituţiile internaţionale.
Teoria Economică are următoarele funcţii:
1. cognitivă – de studiere, cunoaştere şi explicare a proceselor şi fenomenelor vieţii economice (teoria economică pozitivă studiază
faptele şi legătura între ele)
2. practică – pun la dispoziţia societăţii recomandările teoretice (teoria economică normativă oferă modalităţi de acţiune)
3. metodologică reprezintă fundamentul teoretic şi metodologic general pentru toate ştiinţele economice
4. utilitaristă – alternativele cele mai eficiente de utilizare a resurselor
5. formativ-educativă – să formeze conştiinţa economică.

ECONOMIA POZITIVĂ ŞI ECONOMIA NORMATIVĂ. PRINCIPII ALE ECONOMIEI.

Economia pozitivă – parte a teoriei economice, care studiază faptele şi legătura între ele, evidențiază ceea ce este în economie şi ceea
ce se poate întîmpla, dacă va avea loc un anume eveniment endogen sau exogen.
 3

Economia normativă – parte a teoriei economice, care oferă modalităţile de acţiune, arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile
economice şi ce ar trebui de făcut pentru ca procesele economice sociale să se încadreze în normalitate.
Principiile economiei după Gregory Mankiw:
• Indivizii trebuie să facă o alegere;
• Costul unui produs este dat de preţul unui alt produs care nu se poate fabrica, la care trebuie să renunţăm. Orice cost este unul de
oportunitate;
• Indivizii raţionali gîndesc în termeni marginali;
• În măsura în care costurile şi profitul se schimbă, se modifică şi comportamentul indivizilor;
• Schimburile de bunuri îmbogăţesc lumea;
• Pieţele reprezintă cel mai eficient mod de organizare al economiei;
• Puterea publică poate ameliora rezultatele pieţei;
• Preţurile cresc dacă creşte masa monetară;
• Nivelul de trai depinde de capacitatea unei ţări de a produce bunuri;
• Pe termen scurt, societatea trebuie să aleagă între inflaţie şi şomaj.

TEMA: ACTIVITATEA ECONOMICĂ ȘI AGENȚI ECONOMICI.

1. Activitatea economică şi raţionalitatea activităţii economice.

2. Nevoile umane, resursele economice şi bunurile economice. Problema fundamentală a economiei.
3. Agenţii economici: funcţii, rolul lor şi sursa de venit.

ACTIVITATEA ECONOMICĂ ŞI RAŢIONALITATEA ACTIVITĂŢII ECONOMICE.

Premisele iniţiale ale desfăşurării oricărei activităţi economice sînt:
a) nevoile (trebuinţele) umane
b) resursele necesare pentru satisfacerea acestora.
Activitatea economică reprezintă un proces complex, ce reflectă ansamblul comportamentelor oamenilor referitoare la atragerea şi la
utilizarea resurselor economice în vederea producerii, circulaţiei, repartiţiei şi consumului de bunuri, în funcţie de nevoile şi interesele
economice.
Particularităţile activităţii economice:
 ea se înfăptuieşte în condiţii de risc
 activitatea economică are loc pe baza diviziunii sociale a muncii care duce la specializarea, diferenţierea activităţii economice
 activitatea economică trebuie să fie raţională, eficientă şi rentabilă.
Scopul oricărei activităţi economice este satisfacerea nevoilor.
Structura activităţii economice:
1. Producţia – constă în combinarea factorilor de producţie cu utilizarea resurselor materiale şi umane în vederea obţinerii bunurilor şi
serviciilor necesare existenţei umane.
2. Repartiţia – prin care bunurile materiale şi serviciile create în producţie sînt orientate spre destinaţiile lor.
3. Schimbul (circulaţia) – deplasarea în spaţiu a bunurilor materiale pe calea vînzării-cumpărării sau pe alte căi.
4. Consumul – activitatea economică de utilizare efectivă a bunurilor în scopul satisfacerii necesităţilor oamenilor.
Sectoarele activității economice:
• Primar: agricultura, pescuitul, silvicultura, industria extractivă;
• Secundar: industria de prelucrare, construcțiile;
• Terțiar: serviciile medicale, transport, asigurări etc.;
• Cuaternar: informația, noile tehnologii etc. „sectorul serviciilor intelectuale”
Raţionalitatea activităţii economice se referă la mulţimea deciziilor economice, pe care trebuie să le ia producătorul /consumatorul în
dependenţă de limitarea resurselor disponibile.
Deciziile economice sunt acele decizii care aleg între alternative în funcţie de costul lor de oportunitate, adică în funcţie de avantajul
maximal la care se renunţă atunci când se iau deciziile respective. Aşadar, raţionalitatea economică este acea raţionalitate care „caută”
costul minim de oportunitate, adică acea raţionalitate care minimizează dezavantajul adus de decizia economică în cauză.

NEVOILE UMANE, RESURSELE ECONOMICE ŞI BUNURILE ECONOMICE. PROBLEMA FUNDAMENTALĂ A ECONOMIEI.

Nevoile sînt nişte cerinţe (doleanţe, necesităţi) obiective ale indivizilor şi societăţii. Nevoile constituie motorul oricărei activităţi
economice. Pe parcursul istoriei nevoile au evoluat şi s-au diversificat fără încetare. Diversitatea enormă a nevoilor a condiţionat
necesitatea clasificării lor după mai multe criterii.
În funcţie de dimensiunile existenţei umane, nevoile pot fi:
a) nevoi fiziologice (natural-biologice) – nevoia de a bea, a mînca, a se proteja contra frigului etc.;
b) nevoi spiritual-psihologice – nevoia de cunoştinţe, de dragoste etc.;
c) nevoi sociale, sau de grup, care constituie ansamblul nevoilor a căror satisfacere este posibilă doar prin acţiunea conjugată a
diferitelor grupuri sociale.
După gradul lor de complexitate nevoile pot fi:
a) de bază (inferioare sau elementare)
b) superioare (sau complexe).
 4

Trăsăturile nevoilor:
1. Trăsătura caracteristică a nevoilor constă în caracterul lor nelimitat, numărul lor crescînd fără încetare o dată cu dezvoltarea
societăţii.
2. Nevoile sînt limitate în capacitate.
3. Nevoile oamenilor sînt concurente.
4. Nevoile sînt complementare (evoluiază în sensuri identice).
5. Nevoile se sting momentan prin satisfacere.
Nevoile transformate în mobiluri directe ale activităţii economice devin interese economice.
Resursele economice constituie totalitatea elementelor şi premiselor de care dispune societatea la un anumit moment dat de timp.
Întrucît resursele economice folosite sînt extrem de numeroase şi variate, se impune clasificarea lor.
1. Resurse primare:
a) resurse umane (omul cu experinţa, calificarea şi capacităţile sale antreprenoriale, starea de sănătate etc.)
b) resursele naturale (pămîntul, apele, pădurile şi bogăţiile subpămîntene de care dispune ţara, aşezarea geografică favorabilă)
2. Resursele derivate (sau acumulate), create de generaţiile trecute:
a) capitalul tehnic, sub formă de maşini, utilaje, echipamente, construcţii, sisteme de transport.
b) cunoştiinţele şi experienţa ştiinţifică, sau cum mai este numit potenţialul inovaţional al societăţii, resursele informaţionale.
c) resursele monetare şi valutare de care dispune societatea respectivă.
Factorii de producţie constituie acea parte a resurselor economice care sînt atrase şi consumate în procesul de producţie. Factorii de
producţie se consumă şi doar prin consumul lor se creează noi bunuri/servicii.
Trăsătura principală a resurselor economice constă în caracterul lor limitat.
Legea rarităţii resurselor constă în aceea că volumul, structura şi calitatea resurselor economice şi bunurilor economice se modifică mai
încet decât volumul, structura, intensitatea nevoilor umane.
Raportul nevoi/resurse determină caracterul şi formele organizării activităţii economice, constituie nucleul problemei fundamentale a
economiei.
Problema fundamentală a economiei rezidă în faptul că la temelia organizării şi desfăşurării activităţii economice se află alegarea pe
bază de alternativă a celei mai raţionale căi de utilizare a resurselor economice care sînt limitate.
Bunurile economice – mijloc de satisfacere a nevoilor umane. Prin bun înţelegem un obiect sau un serviciu, care prin proprietăţile lui
poate satisface o trebuinţă umană. Se deosebesc bunuri libere şi bunuri economice.
Bunurile libere sînt acelea ale căror cantitate raportate la cerinţele oamenilor, apare ca nelimitată: aerul, apa unui lac, lumina solară
etc.
Bunurile economice presupun următoarele condiţii:
a) existenţa unei nevoi care trebuie satisfăcută, întrucît bunul economic se manifestă numai în legătură cu o cerinţă umană.
b) proprietăţile corporale şi acorporale atribuite bunului care satisface nevoia.
c) disponibilitate şi accesibilitate.
d) raritatea relativă a bunurilor economice.
Tipologia bunurilor economice:
1. După materialitatea lor:
a) bunuri materiale (produse sau mărfuri)
b) bunuri nemateriale (servicii)
2. După originea lor:
a) bunuri naturale rare
b) bunuri produse prin muncă
3. După destinaţia lor:
a) bunuri de consum final sub formă de produse, servicii
b) bunuri de consum intermediar: materie primă, energie
c) bunuri de echipament (unelte, clădiri)
4. După subiectul consumului:
a) bunurile private
b) bunurile publice: ordinea publică, prestarea informației, vaccinarea populației, legislația etc.
Caracteristica bunurilor publice:
• non-rivalitatea – consum comun de către toți membrii societății;
• non-exclusivitatea – excluderea din utilizare a unui bun este imposibilă.
Utilitatea bunurilor economice – reprezintă capacitatea acestora de a fi de folos oamenilor, adică de a satisface trebuinţele de consum
sau de producţie. Utilitatea bunurilor economice este intrinsecă acestora, fiind determinată de caracteristicile sau proprietăţile lor fizice,
chimice, tehnice, economice, funcţionale etc.

AGENŢII ECONOMICI: FUNCŢII, ROLUL LOR ŞI SURSA DE VENIT.

Agenţii economici – o persoană sau un grup de persoane, care îndeplinesc funcţii bine determinate în viaţa economică.
Agenţii economici se divizează în:
 Menaje/gospodării proprii – funcţia de consum
 Firme – funcţia de producere
 Statul (administraţii publice) – oferă bunuri și servicii de utilitate publică (învațământ, sănătate, protecție socială, etc.)
 Străinătatea – activitate economică externă
 Instituţii financiare, de credit şi societăţi de asigurări – funcţia de intermediari financiari
 5

TEMA: FORMELE DE ORGANIZARE A ECONOMIEI ȘI SISTEMELE ECONOMICE

1. Economia naturală şi economia de schimb.

2. Sistemele economice.
3. Modelele economiei contemporane.

ECONOMIA NATURALĂ ŞI ECONOMIA DE SCHIMB.

Formele de organizare a economiei, formele de realizare a activităţii economice în timp şi spaţiu.
Tipurile principale:
• Economia naturală
• Economia de schimb
Baza diferenţierii:
• Gradul de dezvoltare a diviziunii sociale a muncii
• Gradul de izolare economică a producătorilor
• Interdependenţa dintre producţie şi consum
• Nivelul de dezvoltare a tehnicii şi a tehnologiei
• Gradul de reglementare a economiei
Economia naturală (tradiţională) – cea mai simplă formă de organizare a economiei.
Particularităţile de bază:
 Constă dintr-un număr mare de unităţi economice fragmentate şi omogene
 Diviziunea socială a muncii este redusă
 Predomină diviziunea naturală a muncii
 Legătura nemijlocită dintre producţie şi consum
 Bunurile se produc pentru autoconsum
 Producătorul deţine resursele necesare pentru desfăşurarea activităţii economice
 Rolul determinant îl deţin resursele naturale
 Predomină munca manuală
 Se bazează pe agricultură în combinaţie cu industria casnică
Economia de schimb – forma de organizare a economiei în care rezultatele activităţii economice nu sînt destinate consumului personal.
Condiţiile de apariţie şi existenţă: diviziunea socială a muncii. Tipurile principale (diferenţierea formelor activităţii economice): diviziunea
muncii în cadrul societăţii, diviziunea muncii în cadrul întreprinderii. Cauza nemijlocită a apariţiei şi existenţei: diferenţierea tipurilor de
activităţi economice.

Economia de schimb

Producţia de mărfuri simplă Producţia de mărfuri dezvoltată

1. Diviziunea socială a muncii 1. Sistemul diviziunii sociale a muncii dezvoltat

2. Proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi a
produselor muncii
3. Munca personală a proprietarului
4. Satisfacerea nevoilor personale
5. Nevoile producătorilor şi a membrilor familiilor acestora se
satisfac prin utilizarea nemijlocită a produselor şi prin schimbul
unei părţi a producţiei pe bunurile necesare
6. Doar o parte neînsemnată a producţiei se transformă în marfă
7. Forţa de muncă nu este considerată ca fiind marfă
8. Dimensiuni mici şi tehnică înapoiată
2. Proprietatea privată asupra resurselor
3. Sistemul de angajare a forţei de muncă
4. Obţinerea profitului maximal
5. Necesităţile producătorului şi a membrilor familiilor
acestora se satisfac prin schimbul producţiei fabricate pe
mărfurile necesare
6. Toată producţia devine marfă
7. Forţa de muncă devine marfă
8. Dimensiuni mari şi tehnică mecanizată dezvoltată

SISTEMELE ECONOMICE.
Sistemul economic constituie o anumită modalitate de organizare a vieţii economice şi sociale a unei ţări. El vizează felul de utilizare a
resurselor economice, de organizare şi funcţionare a procesului de producţie şi de trecere a bunurilor create de la producător la
consumator.
Elementele fundamentale ale sistemului economic, care diferă de la un sistem la altul sînt:
1. forma proprietăţii asupra resurselor şi rezultatelor activităţii economice.
2. formele de organizare şi de reglementare a activităţii economice.
3. scopul nemijlocit urmărit de către agenţii economici, atunci cînd se lansează într-o oarecare afacere.
4. sistemul de stimulente şi de motivaţii în activitatea economică.
Sistemele economice se clasifică în:
1. Sistemele economiei naturale
2. Sistemele economiei de piaţă
3. Sistemele economiei de comandă
 6

Sistemul economiei naturale reprezintă o formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care bunurile produse sînt
destinate autoconsumului, nevoile fiind satisfăcute fără a se apela la schimb, este un sistem economic închis, pentru care profitul nu este
caracteristic. Drept principal factor de producţie – pământul.
Sistemul economiei de piaţă. Condiţiile care au generat apariţia şi dezvoltarea economiei de piaţă sunt:
a) diviziunea socială a muncii, adică specializarea unităţilor economice în confecţionarea anumitor bunuri, numite marfă şi destinate
schimbului.
b) libertatea economică a producătorilor, bazată pe proprietatea privată, deci dreptul de a poseda şi a folosi după bunul plac atât
mijloacele de producţie, cît şi rezultatele muncii.
c) apariţia monedei, ca instrument de intermediere a schimburilor economice.
Trăsăturile definitorii ale economiei de piaţă:
1. predominarea proprietăţii private;
2. centrul activităţii economice este piaţa, prin intermediul ei are loc confruntarea între nevoi şi resurse, între producţie şi consum,
între cerere şi oferta.
3. în economia de piaţă toate deciziile economico-financiare sînt luate în mod liber şi nemijlocit de către agenţii economici, fapt ce
implică asumarea riscurilor proprii activităţi.
4. scopul oricărei activităţi economice este obţinerea de profit.
5. economia de piaţă este un sistem economic care se autoreglează. Implicarea statului în activitatea economică este limitată.
Sistemul economiei de comandă a existat între anii 1917 – 1991 în fosta URSS, iar după cel de-al II-lea război mondial şi într-un şir de
ţări din Europa Centrală. Trăsătura definitorie a acestui sistem este că statul este unicul proprietar al resurselor economice şi ia toate
deciziile. Toate activităţile economice sînt dirijate în mod centralizat prin intermediul planului. Indicatorii planului sînt obligatorii pentru
toţi agenţii economici. Centralizat sînt stabilite şi preţurile.

MODELELE ECONOMIEI CONTEMPORANE.

Sisteme economice „pure” nu există. Atunci cînd are loc îmbinarea diferitor forme de organizare a activităţii economice şi chiar a unor
elemente din diferite sisteme, are loc apariţia sistemelor economice mixte.
Economia mixtă contemporană constituie o îmbinare organică a sectorului privat cu sectorul de stat, a mecanismelor pieţei cu
reglementarea proceselor economice de către stat, a micilor întreprinderi cu marile corporaţii, caracterizate prin tendinţe monopoliste şi
oligopoliste.
Modelele economiei mixte:
1. Modelul american – este un model liberal, cu un nivel înalt al diferenţierii sociale şi cu o pondere redusă a sectorului de stat în
economie. El se caracterizează prin crearea de către stat a condiţiilor optimale de dezvoltare a antreprenoriatului, de stimulare a iniţiativei
private. O trăsătură specifică a acestui model este o diferenţiere enormă a salariilor. Un manager de firmă poate avea un salariu de 110 ori
mai mare decât un simplu funcţionar al acesteia. SUA, Marea Britanie, Belgia, Canada ect.
2. Modelul german (economia socială de piaţă) – se caracterizează printr-o îmbinare reuşită a exigenţelor pieţei cu protecţia socială a
populaţiei. Sectorul public – 30%. Asistenţa medicală, învăţământul sînt gratuite. Sistemul bancar central beneficiază de o autonomie
deplină – mecanism decisiv în reglementare activităţii economice. Diferenţa dintre salarii este de 24 ori. Germania, Olanda, Austria.
3. Modelul suedez – (cel de-al II-lea model socialist) – accentul este pus pe politica socială care are scopul reducerii inegalităţilor de
avere. Stabilind o rată mare a impozitelor, statul acumulează în mâinile sale 60 – 70% din PIB – ce este utilizat în scopuri sociale. Este
sectorul cooperatist. Suedia, Norvegia, Finlanda, Danemarca.
4. Modelul francez – intermediar între modelul american şi cel german. Sectorul privat se îmbină cu un puternic sector public. În
sectorul public este creat circa 35% din volumul producţiei industriale.
5. Modelul japonez (paternalist) – se caracterizează printr-un rol important jucat în viaţa economică de marile corporaţii susţinute de
către stat şi un rol activ jucat de stat în programarea economică. O trăsătură deosebită constă în faptul că nivelul salariului rămîne mereu
în urma creşterii productivităţii muncii, ce conduce la reducerea costurilor şi la o competitivitate sporită a mărfurilor japoneze. Salariul
şefilor este de 17 ori mai mare ca a funcţionarilor.

TEMA: INSTITUȚIILE ȘI ROLUL LOR ÎN ECONOMIA DE PIAȚĂ.

1. Instituţiile: esenţă, rol şi clasificarea lor.

2. Proprietatea ca instituţie fundamentală. Teoria dreptului de proprietate.
3. Rolul statului în economia contemporană.

INSTITUŢIILE: ESENŢĂ, ROL ŞI CLASIFICAREA LOR.

În orice societate creşterea economică se sprijină pe 4 stâlpi de rezistenţă:
1. preferinţele umane;
2. accesul la resursele naturale şi umane
3. investiţiile tehnologice
4. instituţiile dezvoltării.
Ce reprezintă instituţiile? Dacă 2 agenţi economici găsesc posibilităţi să efectueze un schimb reciproc avantajos, ei se vor înţelege
asupra condiţiilor efectuării lui. Aceasta necesită elaborarea unor anumite reguli care determină interacţiunea lor pe parcursul perioadei cît
există relaţiile de schimb între ei. Existenţa acestor reguli presupune includerea în analiza economică a unei variabile specifice – a
instituţiilor. D. North – ca „reguli de joc în societate”, iar neoliberalii germani – ca „ordine economică”.
Înţelesul primar al noţiunii presupune că instituţiile reflectă ceva ce poartă autoritate în raport cu interesele şi preferinţele indivizilor.
 7

Există o mulţime de definiţii:

• Instituţia reprezintă forma de organizare a raporturilor sociale potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate;
• Instituţiile sînt un ansamblu de reguli, instanţe şi credinţe existenţe în societate;
• Instituţia presupune regularitate în comportamentul indivizilor bazată pe sancţiuni;
• Totalitatea regulilor şi normelor create de oameni, care apar ca restricţii pentru agenţii economici, precum şi mecanismele
corespunzătoare de apărare şi control ale îndeplinirii lor ş.a.
Cea mai adecvată definiţie care corespunde realităţii este: Instituţiile reprezintă totalitatea regulilor şi normelor ce asigură şi
controlează interacţiunea agenţilor economici pe teritoriul dat, într-o perioada de timp determinată. Totalitatea instituţiilor cuprinde
instituţii formale şi informale.
Instituţiile formale reprezintă reguli scrise care prevăd drepturile şi obligaţiile ce reglementează activitatea economică.
Instituţiile informale – legi nescrise, respectate de oameni fără a fi puse la îndoială, chiar şi fără a fi deseori înţelese, transiţîndu-se ca
ceva firesc şi obligatoriu pentru membrii comunităţii. La ele se referă tradiţiile, obiceiurile.
Funcţiile instituţiilor formale:
1. predictivă – activitatea economică are un caracter incert, astfel instituţiile determină cadrul în care se desfăşoară activitatea
economică introducând în ea o anumită certitudine şi previziune pe contul limitării libertăţii şi samovolniciei agenţilor economici.
2. de stabilizare – sistemul de piaţă este stabil şi capabil de reproducere doar în măsura în care indivizii utilizează în comportamentul
lor cotidian normele pe care acest sistem se bazează.
3. de eficientizare – activitatea are un caracter impersonal (agenţii economici sunt separaţi de mii de km şi nu se cunosc reciproc).
Astfel instituţiile uşurează specializarea şi schimbul dintre agenţi, deoarece le impune drepturi de proprietate, promovează contracte
demne de încredere şi stabileşte răspunderea pentru neîndeplinirea lor. Iar această specializare şi schimb benevol permite ca resursele
economice să fie folosite în cel mai bun mod posibil.
4. de sancţionare – încălcarea legilor este urmată de sancţiuni. După părerea lui J. Buchanan, nici o sancţiune nu compensează
pierderile pe deplin. Însă ele se cer a fi aplicate, pentru a preveni infracţiunile în viitor.
Funcţiile instituţiilor informale:
 reproductivă – obiceiurile şi tradiţiile includ noile generaţii în formele verificate ale relaţiilor economice, eliberând fiecare din individ
în parte de necesitate de a cuceri, o dată în plus, ceea ce a fost realizat deja de predecesori.
 integrativă – se exprimă unitatea economico-socială a comunităţii naţionale, deoarece tradiţiile şi obiceiurile nu numai că „obligă”,
ci şi „leagă” oamenii de comunitatea dată.
Sistemul instituţional desemnează totalitatea organizaţiilor care, în activitatea lor, se supun regulilor şi normelor existente pe teritoriul
dat, în societatea dată, într-o perioadă determinată de timp. Cu alte cuvinte, sistemul instituţional este compus din „reguli de joc” –
instituţiile şi „jucătorii” – organizaţiile.
Organizaţiile, ca grup de indivizi, includ:
a) grupuri politice (partide, guvern, parlament);
b) economice (firme, sindicate);
c) social-educaţionale (biserică, instituţii de învăţămînt, cluburi).

PROPRIETATEA CA INSTITUŢIE FUNDAMENTALĂ. TEORIA DREPTULUI DE PROPRIETATE.

Din punct de vedere economic, proprietatea este un fenomen social, specific pentru fiecare societate ce sistematizează (ordonează)
relaţiile dintre oameni în domeniul însuşirii – înstrăinării bunurilor, serviciilor, veniturilor.
Obiectul proprietăţii este un bun în jurul căruia se constituie relaţii de proprietate:
a) imobilul (pământul, clădirile, instalaţiile, reţelele de transport);
b) bunurile materiale (utilajul, mijloacele de transport, materia primă şi materialele, obiectele de consum);
c) active financiare (hârtiile de valoare, banii);
d) forţa de muncă, talentul;
e) rezultatele activităţii intelectuale, valorile nemateriale (operele de artă, invenţiile, manuscrisele, scenariile, resursele
informaţionale).
Subiectul proprietăţii îl formează agenţii economici:
a) indivizii (ca persoane fizice) şi gospodăriile casnice;
b) socio-grupurile (ca persoane juridice – asociaţii, societăţi pe acţiuni);
c) administraţiile publice de stat.
În condiţiile economiei de piaţă există următoarele forme principale de proprietate:
1) proprietatea privată – constituie baza economiei de piaţă şi cuprinde:
a) proprietatea particulară individuală mică (unităţi meşteşugăreşti, comerciale, exploatări agricole etc.), bazate pe munca proprie
a proprietarului şi familiei acestuia;
b) proprietatea particulară mijlocie şi mare în care proprietarul foloseşte muncitori salariaţi;
c) proprietatea particulară asociativă, care apare sub forma societăţilor comerciale pe acţiuni (corporatistă).
2) proprietatea publică – există în proporţii diferite în toate ţările lumii. Ea se constituie la nivel naţional, municipal şi comunal ca
proprietate de stat, iar organizaţiile de stat sunt subiecţi ai dreptului de proprietate.
3) proprietatea mixtă – apare prin combinarea în forme şi proporţii diferite a celor două forme de proprietate: privată şi publică.

Proprietatea privată. Avantaje:

 contribuie la dezvoltarea iniţiativei personale şi a abilităţilor antreprenoriale,
 este fundamentul libertăţii economice şi al creşterii bunăstării,
 asigură dezvoltarea producţiei în conformitate cu necesităţile sociale;
 8

Dezavantaje:
• presupune un anumit grad de risc şi o presiune înaltă asupra proprietarului,
• este posibilă ignorarea activităţilor cu rentabilitatea scăzută sau în care profitul lipseşte.
Proprietatea publică. Avantaje:
 este justificată în cazul obiectelor ce ţin de infrastructură,
 în cazul întreprinderilor militar-strategice,
 în sectorul social,
 în cadrul prestării serviciilor sociale,
 în realizarea cercetărilor ştiinţifice fundamentale.
Dezavantaje:
• răspândirea ei de proporţii diminuează interesul şi iniţiativa lucrătorilor,
• duce la scăderea eficienţei producţiei,
• provoacă o indiferenţă socială.
Sensul juridic a proprietăţii se reduce la drepturile de proprietate. Proprietarului îi aparține dreptul de a poseda bunurile, de a le folosi
și a le administra:
− posedarea bunurilor constă în stăpânirea efectivă a bunurilor,
− folosirea bunurilor constă în întrebuințarea calităților utile ale bunurilor,
− administrarea bunurilor – în determinarea destinului bunurilor.
Aspectele juridice ale proprietăţii caracterizează:
 mişcarea, "circulaţia" patrimoniului;
 distribuirea şi redistribuirea drepturilor pe patrimoniu (de exemplu, întocmirea juridică a actelor de cumpărare-vânzare a
apartamentului, automobilului).
Conţinutul economic al proprietăţii reflectă:
 sursele şi mecanismul creşterii avuţiei;
 principiile de distribuire a bunurilor materiale şi veniturilor;
 cauzele diferenţierii în procesul de distribuţie a averii în rândul populaţiei.
Neoinstituţionaliştii prin sistemul drepturilor de proprietate înţeleg totalitatea normelor ce reglementează accesul la resursele şi
bunurile rare, adică la factorii de producţie necesari începerii sau continuării activităţii, la actul de schimb şi de retribuire a veniturilor şi
patrimoniului naţional.

ROLUL STATULUI ÎN ECONOMIA CONTEMPORANĂ.

Teoriile referitoare la intervenţia statului în economie:
1) Liberalism economic (A. Smith) – se caracterizează prin ideea neamestecului în viaţa economică. Se susţine că economia poate fi
optimă numai pe baza acţiunii nestingherite a agenţilor producţiei sociale prin intermediul mecanismului cerere-ofertă.
2) Totalitarismul economic (K. Marx) – se susţine că numai statul poate să facă faţă tuturor problemelor cu care se confruntă
economia. Se consideră că individul este subordonat statului drepturile sale derivînd din voinţa statului.
3) Neoclasicismul (A. Marshall, K. Menger) – statul este considerat deasupra intereselor economice. În viziunea neoclasică sistemul
economic era considerat ca autoreglator.
4) Dirijismul economic (J. M. Keynes) – a sugerat complementarea mecanismului pieţei cu intervenţia statului în scopul corectării
dezechilibrelor ciclice şi evitării amplificării lor.
5) Neoliberalismul economic (M. Friedman) – consideră că orice formă de intervenţie în economie trebuie să se reducă la intervenţia
monetară. Rolul dominant în procesele economice revine banilor, iar stabilitatea monetară ar fi premisa esenţială a stabilităţii economice.
6) Sinteza neoclasică (P. Samuelson) – menţionează că intervenţia statului în economie ar trebui cît mai limitată şi indirectă şi ar avea
drept obiectiv principal echilibrarea ofertei cu cererea totală în scopul asigurării unei creşteri economice echilibrate în condiţiile unui nivel
înalt al ocupării forţei de muncă şi stabilităţii necesare a preţurilor.
Funcţiile statului în economia contemporană:
• funcţii generale (tradiţionale):
a) apărarea statului
b) menţinerea ordinei în societate
c) efectuarea bunurilor publice
d) elaborarea cadrului legislativ
• funcţii economice:
a) remedierea eşecurilor pieţei
b) perfecţionarea distribuirii şi redistribuirii veniturilor
c) stabilitatea şi dezvoltarea macroeconomică
d) reprezentarea ţării pe plan internaţional.
• funcţii sociale:
a) protecţia mediului ambiant
b) diminuarea sărăciei
c) ocrotirea sănătăţii
d) securitatea dreptului de proprietate în economia de tranziţie.
Funcţiile economice şi obiectivele statului (creşterea economică, stabilitatea preţurilor, diminuarea şomajului, asigurarea echilibrului
balanţei externe) se realizează prin intermediul administraţiilor publice.
 9

Administraţiile publice utilizează următoarele instrumente de reglementare:

– instrumente administrative (legislaţia, licenţe, brevete)
– instrumente economice: impozite directe şi indirecte, cheltuielile guvernamentale etc.
Politica economică reprezintă ansamblul deciziilor adoptate de către autorităţile publice, în vederea orientării activităţii economice într-
un sens considerat rezonabil pe teritoriul naţional. Prin politici economice se înţelege totalitatea acţiunilor întreprinse de decidenţii politici
în scopul influienţării comportamentului agenţilor economici şi a îmbunătăţirii performanţelor economiei. Constituind un arbitraj între
diferite tipuri de obiective şi instrumente, politica economică exprimă ansamblul alegerilor economice ale autorităţilor publice, similar
alegerilor economice ale consumatorului, producătorului, investitorului etc.

TEMA: PIAȚA ȘI MECANISMELE EI.

1. Piaţa: esenţă, funcţii, clasificări. Infrastructura pieţei.

2. Elementele modelului de comportament al consumatorului.
3. Cererea şi parametrii ei. Legea cererii.
4. Oferta şi factorii de influenţă. Legea ofertei. Echilibrul pieţei.
5. Preţuri: tipuri şi modalităţi de reglementare a preţurilor.
6. Concurenţa: esenţă, formele, mecanismul.

PIAŢA: ESENŢĂ, FUNCŢII, CLASIFICĂRI. INFRASTRUCTURA PIEŢEI.

Piaţa – componentă esenţială a economiei de schimb în care îşi găseşte expresie totalitatea relaţiilor ce apar în procesul de vînzare-
cumpărare a bunurilor materiale şi serviciilor. Piaţa constituie totalitatea relaţiilor de vînzare-cumpărare într-un spaţiu geografic dat, fie
localitate, regiune sau ţară. Formele concrete ale pieţei sînt foarte variate: de la tîrgurile şi halele publice din antichitate, pînă la formele
cele mai complexe şi sofisticate cum ar fi magazinele specializate, staţiile de alimentare auto, casele de schimb valutar etc.
Principalele tipuri de piaţă. Economia de piaţă presupune existenţa mai multor tipuri de piaţă, care se grupează după următoarele
criterii:
1. După natura economică a bunurilor tranzacţionate se disting:
a) piaţa bunurilor de consum (satisfactori);
b) piaţa bunurilor pentru producţie (prodfactori), adică: piaţa resurselor naturale, piaţa pământului, piaţa muncii, piaţa monetară,
piaţa capitalului etc.
2. După spaţiul geografic, se disting:
a) piaţa locală,
b) piaţa naţională,
c) piaţa regională,
d) piaţa mondială.
3. După existenţa (inexistenţa) bunurilor în momentul schimbului, distingem:
a) piaţa reală (cererea şi oferta de bunuri reale);
b) piaţa simbolică (bursa) şi, mai nou, piaţa virtuală.
Formele specifice ale pieţei sunt: bursele (muncii, hîrtiilor de valoare, mărfurilor); licitaţiile (pentru vinderea produselor unicale) ş.a.
Funcţiile pieţii:
1. funcţia de intermediere – îi pune faţă în faţă pe producători şi consumatori, făcînd astfel posibil schimbul. Ea oferă consumatorului
posibilitatea de a-şi alege producătorul optimal din punct de vedere al preţului, calităţii, etc.
2. funcţia de reglementare – piaţa îndeplineşte rolul unei mîini invizibile, care după A. Smith, îi „împinge” pe agenţi economici
individuali să acţioneze în conformitate cu interesul general, orientînd producătorii să confecţioneze bun/serviciu de care are nevoie
societatea la momentul dat.
3. funcţia de formare a preţului – piaţa stabileşte un preţ unic ce corespunde cheltuielilor socialmente necesare.
4. funcţia de informare – piaţa oferă agenţilor economici informaţia necesară despre mersul afacerilor în diferite domenii de activitate.
5. funcţia de diferenţiere a producătorilor – piaţa încurajează realizarea de performanţe economice, îi înbogăţeşte pe învingătorii în
lupta de concurenţă şi în acelaşi timp penalizează pînă la falimentare întreprinderile necompetitive.
Infrastructura pieţei constituie ansamblul de instituţii, servicii, întreprinderi specializate, generate de înseşi relaţiile de piaţă, care la
rîndul lor asigură o funcţionalitate civilizată şi eficientă a pieţei.
Elementele infrastructurii pieţei sînt:
− Sistemul comercial (bursele de mărfuri, bursele hîrtiilor de valoare, licitaţiile, complexele de expoziţii);
− Sitemul bancar (băncile comerciale şi sistemul de credit, banca de emisie)
− Sistemul publicitar (agenţii publicitare, centre informaţionale..)
− Sistemul de consulting şi audit (servicii ce acordă consultaţii în problemele economice şi juridice, precum şi serviciile care efectuiază
controlul activităţii economico-financiare a întreprinderii)
− Sisteme de asigurare.
− Sistemul de învăţămînt economic (mediu şi superior).
Elementele pieței sunt: cererea, oferta, prețul și concurența.

ELEMENTELE MODELULUI DE COMPORTAMENT AL CONSUMATORULUI.

Teoria comportării consumatorului analizează deciziile care permit consumatorului obţinerea unui avantaj maximal, pornind de la
resursele disponibile. Consumatorul, din punct de vedere al teoriei economice, este individul, menajele, întreprinderile, statul care folosesc
bunuri şi servicii pentru aşi satisface o nevoie umană. Consumul ca sferă a reproducţiei, relevă folosirea bunurilor corporale şi incorporale
 10

care antrenează pierderea imediată sau treptată a utilităţi lor. Comportamentul consumatorului este un proces logic de a lua decizii prin
intermediul cărora se tinde de a obţine un maximum de avataje de la utilizarea resurselor disponibile.
Presupunînd că banii disponibili trebuie cheltuiţi cît mai raţional, admitem că consumatorul are pentru anumite preferinţe şi alternative
de consum. Preferinţa distinge o anumită ierarhie a bunurilor din perspectiva utilităţii, proprie fiecărui individ, care există anterior şi
independent de preţuri şi venituri. Utilitatea bunului economic – gradul de satisfacţie obţinut de consumator la folosirea unui bun sau a
combinaţiei de bunuri.
Există 2 teorii ale utilităţii:
1) Teoria ordinală sau calitativă (ABORDAREA NEOCLASICĂ) – porneşte de la faptul că utilitatea nu poate fi cuantificată, în schimb se
poate stabili ierarhia între utilitatea diferitelor bunuri. Drept criteriu de clasificare se folosesc opţiunile de preferenţialitate ale
consumatorilor. Opţiunea conturează actul de selecţie dintre 2 pachete de bunuri luînd în consideraţie 3 variabile: preferinţa, preţul şi
venitul.
2) Conform Teoriei cardinale (ABORDAREA CLASICĂ) – utilitatea poate fi măsurată cantitativ, unitatea de măsură fiind utils sau utility.

Conform teoriei cardinale poate fi determinată:

• utilitatea totală – suma utilităţilor individuale
• utilitatea marginală – suplimentul de utilitate totală obţinută în urma consumului fiecărei unităţi suplimentare de bun.
Legea utilităţii marginale descrescînde: Odată cu majorarea cantităţii consumate de bunuri, utilitatea totală creşte, pînă la o anumită
limită, iar cea marginală scade, obţinînd valori pozitive. Cînd utilitatea totală este maximală, utilitatea marginală este nulă. La micşorarea
utilităţii totale, utilitatea marginală descreşte, obţinînd valori negative.
Modelul de comportament al consumatorului are drept reper afirmaţia că consumatorii tind să obţină un nivel cît mai înalt de utilitate,
cheltuind venitul lor pentru mărfuri şi servicii ce se află pe piaţă.
Echilibrul consumatorului reprezintă acea stare, care-i conferă consumatorului utilitatea totală maximală sau satisfacţia de la utilizarea
integrală a venitului. Echilibrul consumatorului rezidă în Legea a II a lui Gössen (regula maximizării bunăstării consumatorului): pentru a
maximiza utilitatea totală, consumatorul trebuie să-şi distribuie venitul în aşa fel, ca pentru două bunuri, utilităţile marginale ponderate la
preţurile bunurilor date să fie egale.

CEREREA ŞI PARAMETRII EI. LEGEA CERERII.

Cererea reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată, la un anumit preţ, într-o perioadă determinată de timp şi pe
o piaţă dată. Evoluţia cererii pe piaţă în funcţie de preţ este ilustrată în tabelul ce urmează:
Preţ unitar – P (unități monetare) Cantitatea solicitată – Q (bucăţi)
250 500
500 400
750 250
1000 100
1250 50
Factorii care determină creşterea sau reducerea cererii sunt:
1. nivelul preţurilor;
2. veniturile indivizilor, destinate consumului;
3. modificarea preţului la bunurile substituibile şi la cele complementare;
4. schimbarea modei şi a gusturilor cumpărătorilor;
5. anticipările privind evoluţia pieţei;
6. numărul şi structura pe categorii a cumpărătorilor (odată cu îmbătrînirea populaţiei creşte cererea la medicamente).
Legea cererii exprimă o interdependență potrivit căreia odată cu creşterea preţului la un bun oarecare, cantitatea cerută scade şi
invers, o scădere a preţului generează o sporire a cantităţii cerute (ceteris paribus).

OFERTA ŞI FACTORII DE INFLUENŢĂ. LEGEA OFERTEI. ECHILIBRUL PIEŢEI.

Oferta reprezintă cantitatea dintr-un bun economic sau serviciu, furnizat pe piaţă spre vânzare la un anumit preţ, într-o perioadă
determinată de timp.
Evoluţia ofertei pe piaţă în funcţie de preţ
Preţ unitar – P (unități monetare) Cantitatea solicitată lunară – Q (bucăţi)
500 100
750 250
1000 400
1250 500
Factorii care influenţează dimensiunile ofertei:
1. nivelul preţurilor.
2. costul producţiei – dacă acesta scade, atunci oferta creşte, şi invers.
3. numărul de ofertanţi: ieşirea pe piaţă a noilor firme va contribui la creşterea ofertei, indiferent de preţ.
4. schimbarea preţului la alte bunuri – fapt care va condiţiona trecerea resurselor la alte domenii de activitate prin plecarea unor firme
din ramura dată, ceea ce va contribui la reducerea ofertei.
5. politica fiscală şi subsidiile: creşterea impozitului provoacă scăderea ofertei şi invers, acordarea de subsidii din partea statului
încurajează mărirea ofertei.
6. condiţiile naturale şi social politice. Calamităţile naturale condiţionează reducerea ofertei. Condiţiile social-politice (de exemplu:
stabilitatea politică) va duce la creşterea ofertei, iar instabilitatea politică duce la reducerea ofertei.
 11

Legea ofertei: cantitatea oferită se măreşte odată cu creşterea preţului şi se reduce în cazul micşorării acestuia (ceteris paribus).
Echilibrul pieţei.
În urma contrapunerii permanente dintre cerere şi ofertă apare o situaţie când cumpărătorii sînt dispuşi să procure un bun oarecare la
un preţ care îi satisface şi pe vânzători. Astfel se stabileşte un preţ de echilibru, care mai poate fi numit şi preţul pieţei.
Preţ unitar, lei Cantitatea oferită lunar, kg Cantitatea ce s-ar cere lunar, kg Diferenţa dintre ofertă şi cerere
1250 500 50 Exces de bunuri
1000 400 100 Exces de bunuri
750 – preț de echilibru 250 – cantitatea de echilibru 250 – cantitatea de echilibru Cererea este egală cu oferta
500 100 400 Deficit de bunuri
250 50 500 Deficit de bunuri

PREŢURI: TIPURI ŞI MODALITĂŢI DE REGLEMENTARE A PREŢURILOR.

Prețul – cantitatea de bani pe care cumpărătorul trebuie să o plătească pentru a obţine un bun sau serviciu.
Formele specifice ale preţului sînt: salariul – se stabileşte pe piața muncii, profitul – piața capitalului, renta – pe piața pămîntului,
dobînda şi devidentul – pe piața financiară, cursul valutar – piața valutară.
Funcţiile Preţului
Funcţia de evidenţă cu ajutorul preţului se calculează şi se măsoară cheltuielile şi rezultatele activităţii

Funcţia de informare preţul informează agenţii economici despre situaţia economică la un moment dat

Funcţia de stimulare de a orienta producătorii să-şi orienteze activitatea unde preţul şi deci cererea este mai mare;
de a motiva producătorul pentru a reduce costul de producţie

Funcţia de repartiţie presupune repartiţia şi redistribuirea produsului naţional între diferite ramuri sau regiuni
Sistemul de prețuri:
 preţuri angro;
 preţul cu amănuntul;
 preţul de achiziţie a producţiei agricole;
 preţ mondial.
Principalele tipuri de preţuri folosite sunt:
a) Preţurile libere – sunt preţurile bunurilor şi serviciilor, formate în condiţiile concurenţei deschise, prin confruntarea cererii cu oferta.
b) Preţurile administrate – sunt stabilite de către firmele cu un anumit control al pieţei, precum şi cele aflate sub intervenţia organelor
de stat. Intervenţia statului este uneori prezentă la formarea preţurilor unor produse de strictă necesitate pentru populaţie (pâine, lapte,
carne etc.), sau pentru a stăvili creşterea nelimitată a preţurilor în perioade inflaţioniste.
c) Preţurile mixte – sunt preţuri formate ca rezultat al acţiunii tuturor factorilor (interni şi externi).

CONCURENŢA: ESENŢĂ, FORMELE, MECANISMUL.

Concurenţa reprezintă confruntarea, rivalitatea economică între industriaşi, bancheri, comercianţi, prestatori de servicii pentru a atrage
de partea lor clientela consumatoare prin preţuri mai convenabile, prin calitatea mai bună a mărfurilor, în vederea obţinerii unor profituri
cât mai mari şi mai sigure.
Concurenţa şi mecanismele concurenţiale diferă de la o etapă la alta, de la o ţară la alta, în funcţie de numeroşi factori şi de variate
condiţii:
 numărul şi talia vânzătorilor, pe de o parte, a cumpărătorilor, pe de alta, în economia naţională, în ramură, în zonă sau în localitate;
 gradul de diferenţiere a produsului;
 facilităţile sau limitările marilor producători de a intra în una sau alta dintre ramuri;
 gradul de transparenţă a pieţei;
 mobilitatea sau rigiditatea preţurilor;
 nivelul dezvoltării economice;
 conjunctura politică internă şi internaţională;
 cultura economică a populaţiei, a diferiţilor factori economici etc.
Concurenţa este fenomen complex şi exercită o influenţă pozitivă cît şi negativă asupra dezvoltării economiei. Efectele pozitive sînt mai
mari decât cele negative.
Avantajele concurenţei:
• Încurajarea acumulării capitalului şi a lărgirii permanente a producţiei, fapt ce asigură creşterea economică.
• Favorizarea reducerii costului de producţie şi implicit a preţului de vînzare, precum şi a diversificării produselor.
• Stimularea întreprinzătorilor de a introduce în producţie noile descoperiri ale ştiinţei şi tehnicii, contribuind la creşterea
productivităţii muncii.
• Stimularea creşterii calităţii bunurilor produse.
• Avantajarea celor mai instruiţi şi mai abili întreprinzători.
Efectele negative ale concurenţei:
• Generarea conflictelor, care adesea se manifestă prin atentate, omoruri, etc.
• Provocarea distrugerii unor bunuri materiale importante (explozii, incendii).
 12

• Concurenţa împinge societatea spre divizarea ei în oameni foarte bogaţi şi foarte săraci.
• Deseori concurenţa cauzează externalităţi negative pentru societate.
• Concurenţa conduce la apariţia monopolurilor.

Se cunosc 2 tipuri de concurenţă:

1. Concurenţă perfectă – are loc cînd sînt respectate următoarele 5 condiţii:
a) atomicitatea pieţei – presupune existenţa unui număr mare de vînzători şi cumpărători pe piaţă, astfel încît nimeni nu poate în
mod individual să exercite vre-o influienţă asupra preţului.
b) omogenitatea produselor (aproximativ identice)
c) libera intrare pe piaţă – oricine poate să intre şi să iasă fără nici un fel de restricţii.
d) mobilitatea factorilor de producţie – posibilitatea lor de a se deplasa liber şi în orice moment de pe piaţa unui produs pe piaţa
altuia.
e) transparenţa pieţilor – presupune că atît producătorii cît şi consumatorii dispun de toată informaţia cu privire la cerere, oferta și
preţuri.
2. Concurenţă imperfectă – tip de concurenţă, în care există posibilitatea ca vînzătorii sau cumpărătorii să influenţeze preţul de
piaţă. Formele de bază a concurenţei imperfecte:
a) Monopol – se distinge prin următoarele trăsături specifice:
• existenţa unei singure firme care vinde şi a mai multor cumpărători care acţionează independent;
• lipsa produselor substituibile;
• imposibilitatea intrării altor firme în domeniul respectiv de activitate.
Piaţa ce presupune existenţa unui monopol (un singur vînzător) cît şi a unui monopson (un singur cumpărător) se numeşte
monopol bilateral. De exemplu: producerea armamentului – statul singurul cumpărător.
b) Concurenţă monopolistică – este o formă de concurenţă în care se confruntă un număr destul de însemnat de firme, dar care şi-
au diferenţiat produsele din punct de vedere al calităţii, astfel încît fiecare producător reuşeşte să-şi facă o fidelă clientelă
predispusă să accepte o anumită sporire a preţurilor. De exemplu: automobilile de marca Ford, Mercedes, etc.
c) Concurenţă oligopolistică – se caracterizează prin existenţa unui număr redus de firme, care pun la dispoziţia unui număr mare
de cumpărători un produs oarecare. Trăsătura definitorie este că fiecare producător este obligat să ţină cont de
comportamentul rivalilor pentru a promova o politică proprie în domeniul preţului.
METODELE LUPTEI DE CONCURENȚĂ:
Metode extraeconomice:
a) fraude financiare
b) speculaţii cu hîrtii de valoare
c) distrugerea patrimoniului concurentului
Metodele economice ale luptei de concurenţă sînt:
1. Prin preţ 2. Prin produs
a) războiul preţurilor a) calitate
b) libertatea preţurilor b) garanţie
c) reduceri de preţ c) deservire
d) condiţiile de plată d) tehnologii avansate
În funcţie de instrumentele folosite în lupta cu rivalii, concurenţa poate fi:
• Loială – rivalii folosesc mijloace legale: diminuarea preţurilor, lansarea produselor noi pe piaţă
• Neloială – folosirea instrumentelor extraeconomice: înlăturarea fizică a concurentului, obţinerea unor privilegii de desfăşurare a
businessului (prin legislaţie).
• Perfectă – când se exercită într-un număr teoretic nelimitat de producători şi consumatori, cumpărătorul având o mare libertate de
alegere.
• Imperfectă – apare în situaţia în care fie producătorii fie cumpărătorii sunt în număr mic, ceea ce reduce posibilitatea satisfacerii
intereselor lor.
Practicile anticoncurenţiale sunt implementate în scopul de a limita:
− abuzul de poziţie dominantă;
− măsurile discriminatorii, inclusiv în funcţie de cetăţenie;
− realizarea unor înţelegeri de tip cartel (privind preţul, volumul producţiei şi desfacerii, împărţirea pieţelor) şi promovarea altor
practici restrictive;
− intervenţii publice care pot deforma concurenţa dintre firme (prin anumite ajutoare de stat, drepturi/avantaje speciale acordate
unor întreprinderi);
− realizarea de concentrări (fuziuni) interne şi internaţionale etc., care alterează competiţia.
Obiective ale politicii în domeniul concurenței pot fi grupate succinct în următoarele categorii:
 Creșterea bunăstării consumatorilor. Această funcție tehnică a concurenței se bazează pe prezumția că există o relație directă între
promovarea concurenței și îmbunătățirea performanțelor economice.
 Protecția consumatorilor. Acest obiectiv se referă la apărarea indivizilor de practicile concurențiale dăunătoare, care pot fi folosite
de marile companii.
 Redistribuirea veniturilor. Se pleacă de la prezumția că monopolurile și cartelurile sunt structuri nedemocratice și se incearcă astfel
combaterea inclinației companiilor de a acumula o mare parte din produs național brut.
 Protejarea firmelor mici și mijlocii. Se consideră că existența unui număr mare de actori de dimensiuni mai mici este un aspect
pozitiv într-o economie.
 13

 Considerații regionale sociale sau sectoriale. Politica în domeniul concurenței este utilizată ca un instrument ce are drept scop
obținerea unor efecte non-concurențiale: menținerea sectoarelor aflate în declin, reducerea șomajului sau încurajarea internaționalizării
anumitor sectoare.
 Integrarea piețelor. O politică adecvată în domeniul concurenței amplifică sau atenuează numeroase sensibilități ce sunt comportate
de integrarea piețelor sectoriale.
În cadrul Uniunii Europene s-a elaborat şi promovează Politica Comună în domeniul concurenţei, menită să asigure o concurenţă liberă,
nedistorsionată, „cel mai bun stimulent al eficienţei tehnice şi inovării de către firme şi cel mai eficace drum pentru realizarea diviziunii
muncii şi a unei specializări la nivelul UE, benefice pentru participanţii la comunitate”.

TEMA: PIAȚA FACTORILOR DE PRODUCȚIE ȘI REPARAȚIA VENITURILOR

1. Piaţa muncii. Cererea şi oferta forţei de muncă. Remunerarea muncii şi sistemele de salarizare.
2. Piaţa capitalului şi dobînda.
3. Piaţa pământului şi renta.

PIAŢA MUNCII. CEREREA ŞI OFERTA FORŢEI DE MUNCĂ. REMUNERAREA MUNCII ŞI SISTEMELE DE SALARIZARE.
Piața factorilor de producție: piaţa pe care, în rezultatul interacţiunii dintre cerere şi ofertă, se formează preţul factorilor de producţie
sub formă de salariu, rentă, dobîndă şi profit.
Pentru fiecare factor de producţie există piaţă separată:
• piaţa funciară;
• piaţa capitalului;
• piaţa muncii.
Particularitățile pieței factorilor de producție:
 cererea pentru factorii de producţie este derivată şi este determinată de cererea pentru producţia ce se obţine prin utilizarea
acestor factori;
 oferta factorilor de producţie depinde de specificul acestora.
Repartiţia veniturilor procesul prin care valoarea adăugată din activitatea economică se împarte între posesorii factorilor de producţie,
iar în cele din urmă şi între alţi indivizi. Repartiţia conduce la formarea veniturilor în societate; veniturile oamenilor (salariaţilor), veniturile
firmelor şi grupurilor sociale, veniturile cu destinaţie socială (generală şi de grup).
Repartiția funcțională sau primară (distribuirea) Repartiția secundară sau derivată (redistribuirea)
Are loc între posesorii factorilor de producție în funcție de contribuția Completează procesul repartiției prin intervenția administrațiilor
pe care o au la crearea noii valori publice determinînd formarea unor noi venituri
Veniturile funcționale (primare) Veniturile secundare
Salariu, profit, dobîndă, renta Prelevări cu caracter obligatoriu, transferuri
a) repartiţia primară, care are loc la nivelul producţiei şi conduce la formarea veniturilor primare. Ea este o repartiţie funcţională care
arată cum se împarte valoarea creată în activitatea economică între diferiţii factori de producţie şi conduce la următoarele forme
fundamentale de venituri.
b) repartiţia secundară, legată de mecanismele de redistribuire a veniturilor primare între agenţii economici și ea conduce la formarea
unor venituri derivate. Această fază cuprinde, pe de o parte, preluarea de către stat a unei părţi din veniturile primare, iar pe de altă parte,
alocarea unor venituri suplimentare, prestarea unor servicii gratuite pe seama alocaţiilor bugetare (învăţământ, sănătate), sau satisfacerea
unor cerinţe generale.
Piaţa muncii este o piaţă aparte în care se întâlnesc şi se confruntă cererea şi oferta de muncă. Piaţa muncii se manifestă la nivel local,
regional, naţional şi internaţional.
• cererea de muncă – cantitatea muncii, pe care angajatorul doreşte şi poate să o cumpere la preţul de piaţă în perioada dată. Cererea
de muncă reprezintă nevoia de muncă salarizată care se formează la un anumit moment dat într-o economie şi se exprimă prin numărul de
locuri de muncă (oferta de locuri de muncă salarizate);
• oferta de muncă – dorinţa şi capacitatea individului de a lucra într-o anumită perioadă de timp pentru un salariu ce se stabileşte pe
piaţa muncii. Oferta de muncă este munca pe care o pot depune membrii societăţii în condiţii salarizate şi se exprimă prin numărul
populaţiei apte de muncă din care se scad anumite categorii de persoane ce prestează munca nesalarizată;
• preţul muncii – remunerarea pentru factorul muncă.
Salariul reprezintă venitul prin care se remunerează munca depusă, preţul de piaţă al forţei de muncă.
Tipuri de salarii:
 salariul nominal: suma de bani primită de salariat pentru munca prestată;
 salariul real: cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi procurată cu salariul său nominal la un anumit nivel al preţurilor:
Salariul real = Salariul nominal / Preţ
Formele principale de salarizare:
 în acord – pe unitate de produs;
 în regie – pe unitate de timp;
 mixtă.
 14

Elementele sistemelor de salarizare:

 salariul tarifar;
 adaosurile şi sporurile;
 premii şi recompense.

PIAŢA CAPITALULUI ŞI DOBÎNDA.

Piața capitalului reprezintă relaţiile băneşti care se formează în procesul atragerii şi plasării fondurilor băneşti, relaţii rezultate din
confruntarea cererii şi ofertei de capital, formându-se resursele financiare ale agenţilor economici.
Formele pieței capitalului:
 piaţa capitalului pe termen scurt sau piaţa monetară – cuprinde relaţiile care se formează în domeniul atragerii şi plasării fondurilor
pe termen scurt, până la 1 an.
 piaţa capitalului pe termen lung sau piaţa financiară – cuprinde relaţiile ce se formează în domeniul atragerii şi plasării fondurilor pe
termen mediu şi lung. Componente:
− piaţa financiară (piaţa acţiunilor, obligaţiunilor);
− piaţa împrumuturilor pe gaj de titluri pe termen lung (lombardul);
− piaţa ipotecară.
Elementele pieței de capital:
 Cererea de capital reflectă totalitatea nevoilor de capital ale agenţilor economici la un moment dat, ori într-o anumită perioadă,
avînd în vedere şi nivelul dobânzii pe care sunt dispuşi s-o suporte.
 Oferta de capital cuprinde totalitatea mijloacelor băneşti disponibile pentru plasament la un moment dat sau într-o anumită
perioadă de timp şi la un anumit preţ (dobîndă).
 Dobînda – suma ce revine proprietarului oricărui capital antrenat sub formă de împrumut într-o activitate economică.
Creditorul – persoana care acordă creditul. Debitorul – persoana care beneficiază de credit. Banii – mijloc de plată general acceptat în
schimbul bunurilor şi serviciilor şi pentru achitarea datoriilor.
Funcțiile banilor:
Mijloc de circulație Capacitatea banilor de a servi ca intermediar în procesul schimbului de mărfuri

Măsura a valorii Capacitatea de a măsura valoarea bunurilor și a serviciilor, activitățile economice, cheltuielile și
rezultatele activității

Mijloc de acumulare Capacitatea de a asigura posibilitatea achiziționării bunurilor și serviciilor pe viitor

Mijloc de plată Capacitatea de a circula relativ independent atît mai devreme, cît și mai tîrziu decît marfa

Bani mondiali Capacitatea de a asigura circulația economică între diferite țări

PIAŢA PĂMÂNTULUI ŞI RENTA.

Piața funciară exprimă relaţiile prin care are loc interacţiunea dintre cerere şi ofertă de resurse naturale, formîndu-se preţul resurselor
naturale sub forma rentei.
Particularitățile pieței pămîntului:
• Suprafeţele arabile apte pentru agricultură sunt limitate în suprafaţă şi foarte diverse din punct de vedere al fertilităţii lor naturale.
• Oferta lor este rigida, deci nu pot fi multiplicate prin intervenţia omului.
• Îmbunătăţirea fertilităţii artificiale a pământului prin investiţii succesive pe una şi aceeaşi suprafaţă de teren, materializate în
îngrăşăminte, lucrări de îmbunătăţiri funciare etc., ar putea fi echivalentă, până la urmă, cu o suprafaţă mai mare de teren.
• Recolta care se obţinea înainte de pe o unitate de suprafaţă, ca urmare a creşterii productivităţii marginale a capitalului, poate fi
acum dublată, sau chiar triplată, practicînd o activitate agricolă intensivă.
• Deşi se utilizează acelaşi număr de hectare, rezultatele economice sunt tot atât de mari ca şi când s-ar fi folosit o suprafaţă dublă.
• Totodată, nu sunt excluse nici lucrările de atragere în circuitul economic a unor noi suprafeţe prin defrişări, desecări, combaterea
eroziunii solului, desţeleniri etc., care, deşi sunt considerate ca având un caracter extensiv, pot mări fondul funciar al unei ţări.
Renta – valoarea contribuţiei pe care o aduce pămîntul (sau alt bun imobiliar) în cadrul activităţii economice şi pe care şi-o însuşeşte
proprietarul bunului dat.

TEMA: ÎNTREPRINDEREA ȘI ANTREPRENORIATUL ÎN CONDIȚIILE ECONOMIEI DE PIAȚĂ

1. Noţiuni introductive privind antreprenoriatul.

2. Întreprinderea: tipurile şi funcţiile sale.
3. Managementul şi marketingul – elemente constitutive în coordonarea activităţii întreprinderii.
4. Planificarea activităţii întreprinderii.
5. Etapele înregistrării afacerii în RM.
 15

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND ANTREPRENORIATUL.

Antreprenor:
1. Tip de agent economic reprezentativ în economia de piaţa care adoptă un comportament de esență activă şi novatoare, specific
sistemelor economice bazate pe concurenţă, risc şi inițiativă privată. În aceasta accepțiune, antreprenorul este sinonim cu întreprinzătorul.
2. Persoană fizică sau juridică care se obligă, pe baza unor clauze şi condiții contractuale, să execute diferite lucrări (industriale, de
construcții etc.) în beneficiul altei persoane sau organizații, în schimbul unei sume de bani dinainte convenite. Sinonim – contractor.
3. Persoană care îşi asumă responsabilitatea pentru organizarea, managementul şi riscul în producerea unor bunuri şi servicii.
Funcțiile antreprenorului:
• iniţiativa de producţie – a combina toţi factorii de producţie în vederea obţinerii rezultatelor maximale;
• organizarea producţiei – diagnosticarea situaţiei, elaborarea unui plan, organizarea administrativă şi controlul îndeplinirii planului;
• rolul de inovator – realizează îmbinarea unor noi factori de producţie;
• asigură adaptarea permanentă a producţiei la cerinţele pieţei;
• îşi asumă riscul afacerii;
• realizează un management previzional;
• reprezintă autoritate în cadrul întreprinderii;
• combină multiple cerinţe şi exigenţe ale tuturor agenţilor economici.

ÎNTREPRINDEREA: TIPURILE ŞI FUNCŢIILE SALE.

Întreprinderea constituie un agent economic, cu firma (titulatură) proprie, înfiinţată de antreprenor, în mod stabilit de legislaţie; are
statut de persoană juridică sau de persoană fizică, care au aceleaşi drepturi şi responsabilităţi, cu excepţia răspunderii patrimoniale pentru
obligaţiile lor; devine subiect de drept din momentul înregistrării de stat. Întreprinderea este unitatea economică ce combină factorii de
producţie în scopul obţinerii unor bunuri şi servicii, care fiind realizate pe piaţă, aduc proprietarului întreprinderii un anumit venit.
Noţiunile de firmă şi întreprindere pot fi utilizate ca sinonime, dar între ele există şi anumite deosebiri. Întreprinderea este o unitate
economică producătoare ce desfăşoară un anumit gen de activitate. Firma însă este o organizaţie care poate întruni nu doar una, ci mai
multe întreprinderi, ca părţi componente ale acesteia. Vom utiliza aceste noţiuni ca sinonime.
Caracteristicile întreprinderii:
1. existenţa patrimoniului, care-i dă posibilitatea asumării riscului producţiei şi asigurării unităţii ei;
2. combinarea factorilor de producţie atât sub aspect tehnic şi tehnologic, cît şi sub aspectul economic, al rentabilităţii maxime.
3. agenţii care aduc factori de producţie pot exista distinct faţă de întreprinzător, munca fiind furnizate de către salariaţi, iar capitalul –
de către unităţile bancare.
4. producţia pentru piaţă, destinată schimbului – aceasta presupune anticiparea cît mai corectă a cererii (D) şi a ofertei (S), decizie
grevată de incertitudini, lucru ce arată însemnătatea vitală pentru întreprindere de a cunoaşte piaţa, tendinţele şi factorii evoluţiei cererii
(D) şi a ofertei (S).
5. maximizarea profitului este scopul activităţii întreprinderii şi, în acelaşi timp, condiţia supravieţuirii şi dezvoltării ei.
Ţinând seama de specificul şi de ansamblul activităţilor care au loc în întreprindere, se evidenţiază funcţiile ei:
1) funcţia de gestiune sau managerială, care constă în organizarea, coordonarea, dirijarea şi controlarea activităţii în cadrul unităţii
economice respective.
2) funcţia financiară, rolul căreia este de a aduna, utiliza şi gestiona capitalul de care dispune.
3) funcţia socială are misiunea de a gestiona resursele umane implicate în afacere.
4) funcţia de aprovizionare care constă în procurarea bunurilor necesare pentru activitatea economică că şi gestionarea lor.
5) funcţia tehnică, numită şi de producţie, care include şi pe cea de cercetare – dezvoltare.
6) funcţia comercială sau de marketing, care constă în studierea pieţei şi realizarea bunuri și servicii.
Clasificarea întreprinderilor:
1. După forma de proprietate
a) întreprinderi cu proprietate de stat;
b) întreprinderi cu proprietate privată;
c) întreprinderi cu proprietate mixtă.
2. După sfera de activitate
a) întreprinderi ale sectorului primar (întreprinderi agricole);
b) întreprinderi ale sectorului secundar (întreprinderi industriale);
c) întreprinderi ale sectorului terţiar (întreprinderi din sfera serviciilor);
d) întreprinderi ale sectorului cuaternar (producerea informaţiilor).
3. După scopul activităţii
a) comerciale – scopul principal este obţinerea de profit;
b) non-comerciale – scopul principal fiind efectul social obţinut.
4. După destinaţia economică şi caracterul producţiei finite
a) întreprinderi de producere a obiectelor de consum;
b) întreprinderi de producere a mijloacelor de producţie.
5. În funcţie de caracterul obiectului muncii
a) întreprinderi extractive;
b) întreprinderi prelucrătoare.
 16

6. După dimensiunile întreprinderii

a) micro întreprinderi;
b) întreprinderi mici;
c) întreprinderi mijlocii;
d) întreprinderi mari.
Clasificarea întreprinderilor după dimensiuni
Criterii (Republica Moldova): Numărul angajaţilor, Volumul anual al vînzărilor, Valoarea totală anuală de bilanţ a activelor.
1) Micro întreprinderi
 numărul personalului pînă la 9 persoane;
 volumul anual al vînzărilor pînă la 3 mln lei;
 valoarea totală anuală de bilanţ a activelor pînă la 3 mln lei.
2) Întreprinderi mici
 numărul personalului pînă la 49 persoane;
 volumul anual al vînzărilor pînă la 25 mln lei;
 valoarea totală anuală de bilanţ a activelor pînă la 25 mln lei.
3) Întreprinderi mijlocii
 numărul personalului pînă la 249 persoane;
 volumul anual al vînzărilor pînă la 50 mln lei;
 valoarea totală anuală de bilanţ pînă la 50 mln lei.

MANAGEMENTUL ŞI MARKETINGUL – ELEMENTE CONSTITUTIVE ÎN COORDONAREA ACTIVITĂŢII ÎNTREPRINDERII.

Management – proces prin care se acţionează împreună, cu şi prin alţii pentru a realiza obiectivele organizaţiei într-un mediu în
continuă schimbare. Managementul a apărut iniţial în sfera afacerilor, dar în prezent el şi-a lărgit sfera de cuprindere şi se utilizează în
toate sferele de activitate; cultura, medicina, sport etc. reprezentând activitatea de conducere, de administrare. Management
(conducerea) ca proces reprezintă ansamblul integral al acţiunii de planificare, organizare, motivare şi control exercitate de sistemul
conducător. Deci ca proces managementul are 4 funcţii:
1. Planificarea – stabilirea obiectivelor şi a căilor de realizare a lor.
2. Organizarea – repartizarea responsabilităţilor pentru realizarea sarcinilor, crearea sistemului de conducere.
3. Motivarea – iniţierea angajaţilor în activitate, crearea imboldurilor pentru o activitate productivă.
4. Control – evaluarea şi compararea rezultatelor cu cele preconizate.
În cele mai multe organizații, echipa de manageri este structurată pe câteva niveluri de conducere, niveluri ce formează piramida tipică,
așa cum se prezintă în figura 1.1
Managementul de vârf
(Președinte, Vicepreședinți)

Managementul de mijloc

Nivelul de bază
(Supraveghetori)
Managementul de vârf – este răspunzător de conducerea de ansamblu a organizației. Acesta stabilește strategia și politicile operaționale,
obiectivele generale ale organizației și o reprezintă în relațiile cu mediul.
Managementul la nivel mijlociu – îi cuprinde pe toți managerii aflați între adjuncții președintelui și cei de la nivelul de bază,
supraveghetorii. Acești manageri sunt responsabili pentru implementarea strategiei și politicilor managementului de vârf.
Supraveghetorii – se află pe treapta cea mai de jos, nivelul operațional. Subordonații lor sunt executanți (nonmanageri) care realizează
nemijlocit operațiile de care depinde atingerea obiectivelor planificate.
Cu cît crește nivelul ierarhic, cu atât crește necesitatea cunoştinţelor conceptuale şi scade necesitatea cunoştinţelor tehnice –
profesionale. Managerii de la diferite niveluri organizatorice şi de conducere pot lucra în diverse domenii (arii de management) ale
organizaţiei din care ei fac parte.
Cele mai multe definiții ale marketingului nu se referă la filozofia acestuia, ci la procesele manageriale care sunt inerente în crearea și
păstrarea clienților profitabili pentru întreprindere. Iată câteva din cele mai importante definiții de acest fel:
 „Marketingul este procesul de management responsabil pentru identificarea, anticiparea și satisfacerea în mod profitabil a
necesităților clientului” (The Chartered Institute of Marketing, UK)
 Marketingul este „un proces managerial și social prin care indivizii sau grupurile obțin ceea ce au nevoie prin crearea sau schimbul
de produse sau valori cu alții” (Kotler și Armstrong, 1994).
 „Marketingul reprezintă procesele de planificare și executare a concepției stabilirii prețului, promovării și distribuției ideilor,
bunurilor și serviciilor pentru a crea schimburile care satisfac scopurile indivizilor și organizațiilor” (American Marketing Association, 1985).
 „Marketingul este un întreg sistem de activități economice referitoare la programarea, prețurile, promovarea și distribuția
produselor și serviciilor menite să satisfacă cerințele consumatorilor actuali și potențiali” (W.J.Stanton, 1981).
a) Concepția modernă se referă la o nouă optică în organizarea și desfășurarea activității economice a firmelor, care are ca punct de
plecare cercetarea nevoilor de consum, a pieței, în vederea satisfacerii cerințelor – efective și potențiale – ale consumatorilor
 17

(utilizatorilor), în mod superior și cu maximum de eficiență. În plus, finalizarea activităților întreprinderilor nu se limitează la vânzarea
produselor și serviciilor, ci include și urmărirea comportării lor în consum (utilizare), a nivelului de satisfacere a nevoilor pentru care ele au
fost concepute și produse. Optica de marketing vizează, așadar, raporturile întreprinderii cu piața, mai mult chiar, cu ansamblul de factori și
condiții care alcătuiesc „mediul ambiant” al firmei. În centrul atenției, pe piață, este deci consumatorul și nu producătorul.
b) Activitățile practice specifice matketingului se pot concretiza în:
 investigare a pieței a consumului;
 testare de acceptabilitate, pe piață, a produselor;
 activități promoționale;
 urmărire a produselor în consum etc.
Mix-ul de marketing – ansamblul instrumentelor politicii de produs, de preţ, de distribuţie şi de comunicare elaborate de o societate
comercială, în rapot cu resursele de care dispune şi condiţiile de pe piaţă. Mix-ul de marketing sau “cei 4P” reprezintă cele 4 domenii pe
care societatea comercială trebuie să ia decizii: Produsul, Preţul, Plasamentul (distribuţia) şi Promovarea în funcţie de “cei 4C” ai clientului:
Cerinţele clientului, Costul pentru client, Comoditatea şi Comunicarea.

Produsul Prețul Promovarea Plasamentul

− Varietatea sortimentală − Prețul de catalog − Publicitatea − Canalele de distribuție
− Calitatea − Reducerile − Forța de vânzare − Acoperirea
− Design-ul − Termenul de plată − Promovarea produselor − Stocurile
− Amabalajul − Bonificațiile − Relațiile publice − Transportul
− Numele de marcă − Condițiile de creditare − Marketing-ul direct − Locurile de desfacere
− Garanții de performanță

PLANIFICAREA ACTIVITĂŢII ÎNTREPRINDERII.

Un business-plan conţine descrierea afacerii tale, include date despre conjunctura pieţei, despre concurenţi, strategii de marketing,
date financiare.
Structura planului de afaceri
Nr. Elemente componente Conținut
1. Pagina de titlu  Denumirea întreprinderii, logotip
 Adresă, numere de telefoane / fax, adresă electronică
 Persoana de contact
 Data de întocmire a planului
 Mențiuni cu privire la confidențialitatea informației
2. Cuprins Va conține enunțarea capitolelor și numărul paginilor la care acestea se găsesc
3. Tabelul anexelor Va cuprinde numărul și denumirea fiecărei anexe, cu mențiunea paginii la care se află
4. Tabelul abrevierilor – facultativ Abrevierile + decodificarea acestora (dacă se folosesc în text)
5. Sumar executiv Această secțiune cumulează și evidențiază punctele-cheie ale planului de afaceri. Ea are o
importanță deosebită, pentru că este prima parte de conținut a acestuia și deci, va fi citit în
primul rând de potențialii creditori sau investitori, creând prima impresie. Dacă aceasta este
negativă, există riscul ca textul să nu fie parcurs mai departe. De aceea, e necesar să formulezi
concis, dar dinamic scopul planului, descrierea pieței și direcțiile strategice ale afacerii, să
menționezi sursele de venit și profitul scontat.
6. Descrierea întreprinderii Cuprinde informații relevante cu privire la:
 Forma organizatorică și documentele de înregistrare
 Domeniul de activitate
 Fondatori, parteneri
 Istoria întreprinderii (dacă există, respectiv dacă firma nu se află la început de drum)
 Echipamente și utilaje, facilități, sedii etc.
 Obiectivele afacerii
Pentru informații suplimentare se poate menționa o adresă web (dacă există)
7. Analiza pieței  Caracteristicile industriei / pieței de desfacere (mărimea și structura pieței)
 Evoluția pieței (dinamică și tendințe)
 Segmentarea pieței
 Numărul clienților existenți (dacă există) și/sau potențiali
 Informații despre mediul concurențial (eventual informații cu privire la cota de piață a firmelor
concurente)
 Sumare ale studiilor de piață disponibile
8. Prezentarea de produs(e) / serviciu (ii) Acest capitol poate cuprinde date despre:
 Gama de produse / servicii
 Procesul de producție / prestare
 Drepturile de proprietate asupra produselor / serviciilor
 Marca înregistrată (dacă există)
 Certificarea calității
 Avantaje comparative
 Lansări planificate de (noi) produse / servicii
 18

9. Politicile de marketing  Rezultatele cercetărilor de marketing – ca bază a elaborării strategiilor și planificării (studii de
piață, studii privind comportamentul consumatorului)
 Raportul auditului de marketing (dacă s-a efectuat)
 Strategiile de marketing
 Mixul de marketing – cu descrierea fiecărei politici în parte
 Modalitățile de control a activității de marketing
 Planul de marketing (inclusiv planul promoțional)
10. Analiza financiară  Situația financiară curentă (informații din diverse rapoarte contabile – dacă firma are deja
activitate)
 Fluxuri monetare lunare / anuale
 Soldul datoriilor / creanțelor
 Analiza pragului de rentabilitate
 Indici financiari
 Estimări ale vânzărilor / veniturilor / cheltuielilor viitoare
11. Date privind managementul și echipa firmei  Structura organizatorică a firmei
 Personalul de bază – descrierea calificărilor și responsabilităților managerilor, a celorlalți
angajați
 Strategii de motivare și dezvoltare profesională a personalului
 Planuri privind crearea de noi locuri de muncă
 Strategiile de dezvolatare
12. CONCLUZII
13. Descrierea întreprinderii Planul acțiunilor cu mențiunea termenelor de implementare
14. Anexe Anexele sunt foarte importante, mai ales pentru obținerea de fonduri și crearea de
parteneriate strategice.
 Fotografii ale produselor / serviciilor
 Rapoarte de cercetare și de audit
 Materiale promoționale
 Declarații financiare
 Bilanțul contabil
 Copii ale contractelor de bază
 Copii ale acordurilor de parteneriat
Alte documente relevante despre activitatea și/sau intențiile întreprinderii

ETAPELE ÎNREGISTRĂRII AFACERII ÎN RM.

Înregistrarea unei afaceri se realizează la Camera Înregistrării de Stat şi la oficiile ei teritoriale. În scopul simplificării procedurilor de
iniţiere a afacerii, la Camera Înregistrării de Stat a fost creat „ghişeul unic”, care îi permite întreprinzătorului, pe lângă perfectarea
documentelor de înregistrare, verificarea denumirii şi confecţionarea ştampilei, să se pună în evidenţa electronică a Casei Naţionale de
Asigurări Sociale şi a Companiei Naţionale de Asigurări în Medicină, să obţină codurile statistice şi cel fiscal. Procesul de înregistrare se
finalizează cu primirea certificatului de înregistrare, a actelor de constituire şi a ştampilei. Simpla înregistrare a afacerii şi obţinerea
certificatului de înregistrare nu permit întreprinzătorului să înceapă activitatea, deoarece există o serie de proceduri obligatorii a fi
parcurse, printre care:
Luarea deciziei de deschidere a afacerii,
identificarea și evaluarea ideii de afaceri

Alegerea formei organizatorico-juridice

− Perfectarea documentelor de înregistrare;

Înregistrarea întreprinderii la Camera
Înregistrării de Stat (CÎS)
Deschiderea contului
bancar provizoriu
4 ore/5 zile − Verificarea denumirii afacerii;
− Atribuirea codurilor statistice și a codului fiscal;
− Confecționarea ștampilei;
− Publicarea informației privind înregistrarea în Buletinul oficial al CÎS;
− Eliberarea certificatului de înregistrare

Punerea în Înregistrarea în calitate de plătitor al: Deschiderea Obținerea Obținerea autorizațiilor

evidența − contribuțiilor de asigurări sociale de contului licenței sanitare; de amplasare;
fiscală stat obligatorii bancar curent de construcții etc.
− primelor de asigurare obligatorie
de asistență medicală

Activități organizatorice:
− localizarea afacerii și dotarea tehnică;
− stabilirea relațiilor cu partenerii de afaceri;
− recrutarea și selectarea personalului;
− promovarea afacerii.

în cazul în care legislația prevede începerea activității

 19

TEMA Producţia şi rezultatele activităţii de antreprenoriat

1. Conceptul de producţie şi combinarea factorilor de producţie. Marfa.
2. Esenţa costurilor de producţie şi tipologia lor.
3. Veniturile şi profitul. Rentabilitatea întreprinderii.

CONCEPTUL DE PRODUCȚIE ȘI COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCȚIE. MARFA

Producţia-se utilizează în 2 sensuri:
 ca proces - microeconomia utilizează producţia ca proces de transformare a unor bunuri
(materii prime, materiale) în alte bunuri. În ansamblul, procesul de producţie poate fi
reprezentat ca o corelaţie dintre intrări (totalitatea factorilor de producţie) şi ieşiri (ansamblul
de produse şi servicii puse pe piaţă de agenţii economici ).

intrări ieşiri

firma
 ca rezultat al unui proces – ansamblul bunurilor şi
serviciilor deja create.
Factorii de producţieresursele economice atrase şi utilizate în circuitul economic, aflate în mişcare ca
fluxuri
 Munca – activitate conştientă, specific umană, în cadrul căreia sunt puse în mişcare aptitudinile,
experienţa şi cunoştinţele, consumul de energie
 Natura – pămîntul, resursele de apă şi resursele minerale
 Capitalul – ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei activităţi anterioare, utilizate în
producerea de bunuri şi servicii
 Neofactorii – progresul tehnic, inovaţia, resursele informaţionale, abilităţile antreprenoriale
Clasificarea factorilor de producție

Factori clasici neofactorii

informaţia

Progresul Abilitatea
natura munca capitalul tehnologiile tehnic antreprenor
ială

Factorii primari  munca

 natura
Factorii derivaţi
 capitalul

Capitalul - factor de producţie care poate fi utilizat pentru producerea altor bunuri şi servicii.
principalele forme
 Capitalul real – stocurile de bunuri productive ce contribuie la crearea bunurilor şi serviciilor
 Capital financiar

Principalele forme ale capitalului real

 Capitalul fix, partea capitalului ce participă la mai multe cicluri de

produţie şi care îşi transferă treptat valoarea sa asupra valorii producţei
finite (utilaj, clădiri, mijloace de transport)
 Capital circulant, partea capitalului ce participă la un singur ciclu de
produţie şi care îşi transferă integral valoarea sa asupra valorii producţei
finite (materie primă, materiale, semifabricate)

 20

Principalele faze ale rotaţiei capitalului fix

 Uzura

– pierderea valorii de întrebuinţare sub forma uzurii fizice, ca rezultat al

expluatării îndelungate sau sub influenţa factorilor naturali
– pierderea valorii sub forma uzurii morale de două tipuri: ieftinirea
producţiei ca urmare a creşterii productivităţii muncii şi apariţiei
tehnologiilor mai productive

 Amortizarea – procesul de transferare treptată şi pe părţi a valorii

capitalului fix asupra produselor finitepe măsura uzurii sale
Creșterea capitaluluiîn
 Recuperarea realizează
se formă prin investiții
naturală în capitalul
– cuprinde două fix saureparaţia
faze: circulant. capitală şi
reparaţia curentă
Combinarea factorilor de producţie un mod specific de unire a factorilor de producţie, sub aspect
cantitativ şi calitativ, din punct de vedere tehnic şi economic.
PROPRIETĂŢILE FACTORILOR DE PRODUCŢIE
Divizibiltatea Posibilitatea factorului de producţie de a se împărţi în unităţi simple de subunităţi
omogene, fără a fi afectată calitatea factorului de producţie
Adaptabilitatea Capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie cu mai multe unităţi
din alt factor de producţie
Complementaritatea Procesul în care se stabilesc raporturile cantitative ale factorilor de producţie,
care participă la producerea unui bun economic
Substituibilitatea Posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de producţie, printr-o
cantitate determinată dintr-un alt factor, în scopul menţinerii unui nivel constant al producţiei
Interacţiunea factorilor de producţie din punct de vedere economic este caracterizată prin funcţia
de producţie:
Q = f ( K; L; M )  maxim
K- capital; L – munca; M – natura
În analiza microeconomică a producţiei se evidenţiază 3 perioade:
1. perioada spontană - în care toţi factorii de producţie sunt constanţi.
2. perioada scurtă – modificarea nivelului de producţie se efectuează doar prin modificarea
factorului muncă sau muncă + capital.
3. perioada lungă – toţi factorii de producţie sunt variabili.

ESENȚA COSTURILOR DE PRODUCȚIE ȘI TIPOLOGIA LOR.

Pentru a obţine bunurile conomice şi servicii, agenţii economici fac cheltuieli cu factorii de producţie care se
regăsesc în preţurile rezultatelor obţinute. Costul de producţie numit şi preţ de cost, reprezintă o
problematică importantă la nivel microeconomic şi care în condiţiile economiei de piaţă, stă la
baza deciziei întreprinzătorului pentru producţia şi oferta anumitor bunuri materiale sau servicii.
Costul de producţie poate fi definit ca fiind:
 totalitatea cheltuielilor corespunzătoare consumului de factori de producţie, pe care producătorii le
efectuează pentru producerea şi vânzarea de bunuri materiale sau pentru prestarea de servicii;
 preţul de cost reprezintă totalitatea cheltuielor fabricantului pentru a produce bunurile economice pe
care le vinde sau,
 totalitatea costurilor cu manopera, materialele şi regia pentru a produce ceva sau,
 suma cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de producţie.
Caracterizarea costurilor la bază doi parametri:
1. Structura costurilor - evidențiază elementele componente ale acestora, ponderea pe care o
ocupă fiecare element în totalul cheltuielilor, precum şi tendinţele manifestate în evoluţia fiecărei
categorii de cheltuieli.
 21

În funcţie de natura economică a cheltuielilor structura costului cuprinde următoarele elemente:

a) cheltuieli cu factorii materiali de producţie care mai sunt denumite costuri materiale care
reprezintă expresia bănească a consumurilor de capital fix şi circulant;
b) cheltuieli cu forţa de muncă care sunt denumite costuri ale forței de muncă, și care au
în vedere eforturile făcute de întreprindere cu plata salariilor, contribuţiile la fondul de şomaj,
conrtribuții pentru asigurări sociale;
c) cheltuieli de regie– cheltuielile cu chiriile, încălzitul, iluminatul etc.
2. Mărimea (nivelul) costului se determină prin însumarea mărimii absolute a cheltuielilor din
care este alcătuit, şi se determină:
- pe unitatea de produs,
- pe întreaga producţie realizată.
Structura costului de producție:
 consumuri directe de materiale;
 consumuri directe privind retribuirea muncii;
 consumuri indirecte;
 cheltuieli general – administrative;
 cheltuieli comerciale.
Cunoaşterea funcţiilor îndeplinite de cost poate influenţa opţiunea nivelului şi dinamicii sale, astfel:
- cunoaşterea reală a consumurilor de resurse materiale,
financiare şi umane pentru întreaga producţie şi pentru fiecare produs în
parte; - evidenţa şi controlul consumurilor factorilor de producţie;
- calcularea indicatorilor de eficienţă;
- influenţarea nivelului rentabilităţii (profitului);
- stabilirea preţului de vânzare a bunului pe piaţă.
Tipologia costurilor
A) după pricipiul „cine plăteşte”.
 Costuri private - acele cheltuieli din punct de vedere a întreprinderii condiţionate de confecţionarea
şi desfacerea produsului.
 Cost social - cheltuieli din punct de vedere al societăţii pentru obţinerea unor bunuri. Cost
social>cost privat deoarece nu toate cheltuielile legate de obţinerea unui produs intră în costul
privat.
 Ex: externalităţi negative-o firmă produce dar aduce daune ecologice mari care nu se include în
costul privat dar pentru aceasta plăteşte întreaga societate afectată.
 externitatea pozitivă – agentul economic ce se ocupă cu creşterea peştelui e obligat să îngrijească
lacul/rîul.
B) corelaţia cu modificarea volumului de producţie:
 Costuri fixe (CF)- care nu depind de volumul de producţie; cheltuieli pentru întreţinerea factorului
constant al producţiei.
 Costuri variabile (CV)- cheltuieli ce depind de nivelul de producţie; acele cheltuieli necesare
pentru întreţinerea factorului variabil.
 Cost total/ global (CT)- CT = CF-CV
C) după modul de raportare a costurilor la producţia obţinută:
 Costul total mediu ATC- reflectă cheltuielile efectuate pentru obţinerea unei unităţi de produs.
TC
 ATC= ; ATC=AVC+AFC
Q
CV CF
 AVC= AFC=
Q Q
D) interdependenţa dintre creşterea volumului producţiei fabricate şi creşterea costului total:
 Costul marginal MC se referă la schimbarea pe care o produce în CT confecţionarea şi vinderea
unei unităţi suplimentare de produs.
 22
CT CT
 MC=
Q Q
E) după modul de evidenţă:
 Costuri contabile reprezintă expresia bănească a consumurilor de resurse determinate de fabricarea
și desfacerea unor mărfuri.
Caracteristici:
- sunt costuri reale, constante și înregistrate în evidența contabilă a organizației;
- exprimă efortul producătorului pentru a achiziționa factori de producție necesari realizării unor
mărfuri și pentru asigurarea nivelului consumurilor din fazele de fabricație ale acestora;
- nu au în vedere folosirea alternativă a capitalului organizației și a forței de muncă în alte
afaceri.
 Costuri economice (de oportunitate): expresia bănească a opțiunii pentru producerea sau
desfacerea unor mărfuri în detrimentul altor mărfuri.
Caracteristici:
- stau la baza calculelor previzionate ale costurilor;
- asigură corectarea și adaptarea costurilor calculate în contabilitate;
- exprimă dacă un producător a selectat decizia optimă de a produce o marfă, pornind de la
valorificarea cea mai bună a resurselor disponibile.
F) după efectivitatea cheltuielilor:
 costuri explicite - cuprind acele cheltuieli necesare cu factorii de producție din afara
întreprinderii și pe care aceasta le efectuează pentru fiecare ciclu de producție;
 costuri implicite - cuprind cheltuielile inerente producției, care nu presupun plăți către terți,
ele făcîndu-se pe seama resurselor proprii ale unității în cauză. De exemplu: amortizarea,
munca proprietarului și a întreprinzătorului, dobînda aferentă capitalului propriu.
G) costuri aferente schimbului de mărfuri:
 Costul de tranzacţie- include cheltuielile ce se fac pentru plata comisioanelor comercianţilor şi
celor care intermediază încheierea contractelor de vînzare-cumpărare, pentru publicitate etc.
 Costul informării- evidenţiază cheltuielile legate de înlăturarea incertitudinii în afaceri.

VENITURILE ȘI PROFITUL. RENTABILITATEA ÎNTREPRINDERII.

Venitul - suma totală a încăsărilor obţinută de către proprietar de la vînzarea mărfii într-o anumită
perioadă de timp
 Venituri din Vânzari – reprezinta suma veniturilor acumulate în procesul de desfacere în urma
realizarii produselor finite, marfurilor, serviciilor.
 Venituri din activitatea investitională – sunt venituri din titluri de participanti (devidente); venit din
realizarea activitatilor matematice (realizarea mijloacelor fixe, actiuni, hârtii de valori).
 Venituri din activitatea finaciara – reprezinta valoarea bunurilor materiale primite gratuit
subventiile din bugetulde stat, (banci pentru înfaptuirea unor lucruri specifice (lucrari de teren);
Formele venitului
 venit total (TR - total revenue) – preţul bunurilor şi serviciilor vîndute, înmulţit la cantitatea lor →
TR = P*Q;
 venit mediu (AR - averagerevenue) – raportul dintre venitul total şi cantitatea producţiei → AR =
TR/Q;
 venitul marginal (MR – Marginal Revenue) – reflectă creşterea veniturilor totale pe fiecare
unitate de producţie → MR = ∆TR/∆Q.
 Profitul - excedentul de venituri faţă de costuri
 profit total (П) – venitul brut minus costurile de producţie: П = TR - TC;
 profitul marginal (MП) – venitul marginal minus costul marginal sau sporul de profit ca rezultat
al creşterii cantităţii vîndute cu o unitate:
MП = ∆П/∆Q;
 profit economic – venitul brut minus costurile economice;
 profit contabil – venitul brut minus costurile contabile;
 23
 profit net – profitul total fără impozite şi plăţi obligatorii;
 profit normal – cîştigul minimal pe care întreprinzătorul îl consideră suficient pentru a-şi continua
activitatea.
Prag de rentabilitate Situaţie, în care venitul total este egal cu costul total şi firma înregistrează
profit zero;
Relaţia de calcul a pragului de rentabilitate porneşte de la ecuaţia:
TR = TC şi deci П = 0
P*Q = TC
TC
P ATC , Profit = 0
Q
Calculul producţiei corespunzătoare pragului de rentabilitate (Qr):
TC = FC + VC ; VC = AVC * Qr =>
P * Qr= VC + AVC * Qr
P * Qr– AVC * Qr= FC
(P- AVC) * Qr= FC
FC
Qr
P AVC
reprezentarea grafică

TC TR
TR
TC pierderi

pierderi Rs

Ri profit

FC

Q
Qri Qrs
(Prag derentabilitate (Prag de rentabilitate
inferior) superior)
 Dacă firma reuşeşte să producă o cantitate mai mare decât Qr, atunci ea va obţine un profit pozitiv.
Dacă însă nu va reuşi să ajungă cu producţia la pragul de rentabilitate, atunci firma va înregistra
pierderi.
 firmă cu costuri fixe mari şi costuri variabile scăzute va avea un prag de rentabilitate mai ridicat
decât una cu costuri fixe mici şi costuri variabile mari.
 De regulă, firmele cu costuri fixe mari utilizează mai mult capital din punctul de vedere al
factorilor de producţie (sunt mai capital-intensive), iar firmele cu costuri variabile mai mari
utilizează mai multă muncă (sunt mai intensive în factorul muncă).
 24

1. Să se determine pragul de rentabilitate al firmei, dacă cunoaştem că cheltuielile fixe

constituie 80 000 u.m., preţul unitar este 500 u.m. şi costul mediu variabil este egal
cu 300 u.m. Presupunem că firma va înregistra profit învaloare de 10000 u.m.
Calculaţi volumul produţiei ce va permite înregistrarea acestui profit.

2. Pentru producerea a 100 bucăţi de produse s-au efectuat următoarele cheltuieli:

Materii prime şi materiale 1200 lei
Combustibili şi energie 800 lei
Iluminat şi încălzit 400 lei
Chirii 200 lei
Amortizarea capitalului fix 600 lei
Salarii personalului din producţie 1500 lei
Salariile personalului administrativ 300 lei
Să se calculeze :
costul total al producţiei (TC);
costul mediu total (ATC);
costul fix (FC), costul mediu fix (AFC); costul variabil (VC), costul mediu variabil
(AVC).

3. Completaţi tabelul, dacă capitalul este considerat factor constant şi constitue 50

utilaj/ore. Preţul unei unităţi de capital este de 4 u.m.
Q 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9
VC 0 70 130 180 220 300 420 574 760 990
FC
TC
AVC
AFC
ATC
MC
 25
Tema Economia naţională şi creşterea economică.

1. Economia naţională şi principalii indicatori macroeconomici.

2. Creşterea şi dezvoltarea economică.
3. Ciclicitatea dezvoltării economice. Particularităţile crizei economice
contemporane.
Economia naţională şi principalii indicatori macroeconomici.
Macroeconomia, ca ramura a ştiinţei economice, s-a cristalizat după Marea Criza de la
sfârşitul deceniului trei şi începutul deceniului al patrulea ale secolului al XX-lea. Atunci
problema majoră a economiştilor a fost de ce apar crizele şi cum pot fi ele
preîntâmpinate. Analiza macroeconomică s-a concentrat asupra economiei naţionale, a
elementelor de structură ale acesteia sau asupra economiei mondiale.
Dacă ştiinţa economică datează încă de la 1776, anul publicării Avuţiei Naţiunilor a
lui Adam Smith, naşterea macroeconomiei, ca ramura a economiei poate fi datată în
1936, anul apariţiei Teoriei generale a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor a
lui J.M. Keynes. În această perioadă au fost reconsiderată politica economică.
Teoria macroeconomică studiază:
- economia naţională ca un întreg şi conexiunile sale cu economia mondială, precum şi
modul în care se formează şi evoluează agregatele macroeconomice:
* cererea globală (agregată) - AD * şomajul
* oferta globală (agregată) - AS * inflaţia
* nivelul general al preţurilor - P * deficitul bugetar
* venitul naţional - Y * soldul balanţei de plăţi externe
- efectele pe care le au acţiunile de reglementare ale puterii publice (impozite,
cheltuieli publice, deficitul bugetului public) asupra veniturilor totale şi ansamblul
locurilor de muncă.
Scopul teoriei macroeconomice: explicarea preţurilor medii, precum şi a
venitului total, producţiei totale şi utilizării globale a forţei de muncă etc.
Printre cele mai importante obiective macroeconomice în epoca contemporană
se înscriu:
1. asigurarea echilibrului economic dintre cererea agregată şi oferta agregată;
2. creşterea economică;
3. ocuparea deplină a resurselor de muncă;
4. asigurarea economiei naţionale cu monedă în cantităţi şi structurile cerute de
mersul normal al fluxurilor economice reale;
5. dirijarea proceselor economice de către stat prin intermediul diferitor politici
economice;
6. asigurarea pe termen lung a unei balanţe comerciale de plăţi externe echilibrate;
7. integrarea problemelor macroeconomice în strategii globale.
 26
Politici Obiective Probleme
macroeconomice macroeconomice
macroeconomice

politica
bugetară Producţia şi Fluctuaţiile
politica
creşterea ciclice
monetară
politica economică
MACROECONOMIA
veniturilor
politica ec. Ocuparea Şomajul
externă
deplină

Variabile externe
Stabilitatea Inflaţia
preţurilor
climă
epidemii
războaie Echilibrul extern Deficitele
cataclisme comerciale
naturale externe

Fig. Probleme şi obiective macroeconomice

O anumită problemă economică devine o problemă macroeconomică atunci când şi

acolo unde ea priveşte economia naţională, afectează interesele generale ale unor
categorii largi ale populaţiei unei ţări şi presupune măsuri şi acţiuni ini țiate din partea
participanţilor la viaţa economică.

Principalii indicatori macroeconomici.

Măsurarea rezultatelor activităţii la nivelul întregii economii s-a produs abia în anii
1930.
În scopul evaluării activităţii economice la nivelul întregii ţări, se folosesc 2 sisteme de
calcul:
1. Sistemul Conturilor Naţionale (SCN), numit şi contabilitatea naţională.
2. Sistemul Producţiei materiale (SPM).
SPM a fost utilizat în fosta URSS şi în celelalte state socialiste. Conform acestui
sistem, venitul naţional este creat doar prin munca cheltuită pentru producerea bunurilor
şi serviciilor materiale.
În Republica Moldova, precum şi în alte ţări de tranziţie, dezvoltate este utilizat
Sistemul Conturiolor Naţionale. Acest sistem porneşte de la conceptul teoretic, potrivit
căruia venitul naţioanal se crează nu numai în ramurile producţiei materiale (industrie,
agricultură, construcţii, transport,) ci şi în celelalte sectoare, cum ar fi : învăţămîntul,
sănătatea, cultura etc.
Principalele componente ale sistemului conturilor naţionale sînt:
1. Agenţii economici:
a) Menajele;
b) Întreprinderile;
c) Instituţiile bancare şi de asigurări;
d) Administraţiile publice (statul) şi private (sindicatele, partidele politice,
asociaţiile sportive şi culturale, organizaţiile de cult);
 27
e) Străinătatea, numită şi restul lumii.
2. Operaţiunile:
a) Operaţiunile cu bunuri materiale şi servicii (producţia, consumul, formarea brută
a capitalului, exportul şi importul)
b) Operaţiunile de repartiţie ce vizează salariile, impozitele, veniturile provenite
din proprietate şi activitate economică.
c) Operaţiunile financiare (creanţele, împrumuturile, economiile).
3. Conturile naţionale care sunt:
În RM sunt:
 contul de bunuri şi servicii;  contul de utilizare a venitului
 contul de producţie; disponibil brut;
 contul de exploatare;  contul de redistribuire a veniturilor
 contul de distribuire primară a în natură;
veniturilor;  contul de utilizare a venitului
 contul de distribuire secundară a disponibil ajustat brut;
veniturilor;  contul de capital;
 conturile restului lumii.
Astfel un cont naţional este compus din 2 părţi: în prima parte - la Debit – se înscriu
resursele de care dispune un sector oarecare, iar în partea a doua – la Credit – se înscrie
folosirea acestor resurse.
Indicatorii macroeconomici se calculează numai în expresie valorică, prin
intermediul preţurilor şi tarifelor. Ei pot fi evaluaţi la preţurile pieţei (preţurile
cumpărătorilor), la preţurile factorilor de producţie, (preţurile producătorilor) sau în
preţuri comparabile.

Prin folosirea preţurilor comparabile (constante) se reliefează dinamica rezultatelor

macroeconomice, eliminându-se influenţa schimbării preţurilor şi tarifelor asupra acestei
dinamici.
Folosirea indicatorilor macroeconomici în analizele economice ale evoluţiei
economiei naţionale într-o perioadă de timp necesită exprimarea lor în preţuri
comparabile (preţurile anului de bază). În acest fel se obţine înlăturarea efectului
inflaţiei şi putem să comparăm evoluţia reală a indicatorilor analizaţi.
Principalii indicatori de rezultate macroeconomice calculaţi în S.C.N. sunt:
Produsul intern brut (PIB) - exprimă valoarea brută de piaţă a bunurilor economice
finale produse în interiorul unei ţări într-o anumită perioadă, de regulă, un an, de către
agenţii economici autohtoni şi străini.
Produsul intern net (PIN) exprimă valoarea adăugată netă de piaţă a bunurilor
materiale şi serviciilor finale produse de agenţii economici autohtoni şi străini în
interiorul unei ţări, într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an. Se determină prin
scăderea din PIB a consumului de capital fix (amortizarea).
Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută a tuturor bunurilor
materiale şi serviciilor finale obţinute de către agenţii economici autohtoni care
acţionează atât în interiorul ţării cât şi în afara teritoriului naţional, într-o perioadă de
timp determinată, de regulă, un an.
Produsul național net (PNN) exprimă valoarea adăugată netă a bunurilor materiale
și serviciilor finale obținute de agenții economici autohtoni, în țară sau în afara
 28
teritoriului național, într-o perioadă de timp determinată, de regulă, un an. Se determină
prin scăderea din PNB a consumului de capital fix (amortizarea).
Venitul naţional (VN) reprezintă mărimea agregată a veniturilor obţinute de către
proprietarii factorilor de producţie, ca recompensă pentru aportul acestora la producerea
bunurilor materiale şi serviciilor. El exprimă atât veniturile din muncă (salarii şi
contribuţii), cât şi cele din proprietate (dobânzi, dividende, rente, chirii etc.).

Creşterea şi dezvoltarea economică.

Creşterea economică constă în sporirea cantitativă a activităţilor şi rezultatelor acestora
pe ansamblul economiei naţionale, în strânsă legătură cu factorii ce contribuie la această
sporire.
Cele mai utilizabile concepte ale creșterii economice sunt:
1. „Creşterea economică zero”, menţionată pentru prima oară în anul 1972 într-un
raport către Clubul de la Roma, intitulat „Limitele creşterii”, semnifică situaţia în care
rezultatele economice absolute şi populaţia totală sporesc în acelaşi timp, nivelul
agregatelor pe locuitor rămânând constant.
În 1970, Clubul de la Roma, o asociatie privata compusa din intreprinzatori, oameni de
stiinta si politicieni, a insarcinat un grup de investigatori din Massachusettes Institute of
Technology sub conducerea profesorului Dennis L. Meadows sa realizeze un studiu
despre tendintele si problemele economice care ameninta societatea. Rezultatele au fost
publicate in martie 1972 sub titlul "Limitele cresterii".
2. „Creşterea economică negativă” sau descreşterea economică evidenţiază acea
situaţie în care, pentru un anumit timp, rezultatele macroeconomice pe locuitor au o
tendinţă de scădere, menţinându-se însă sub control o serie de corelaţii fundamentale de
echilibru, ceea ce presupune compromisuri rezonabile pe planul eficienţei economice şi
al bunăstării sociale.
3. Creștere economică pozitivă - rezultatele macroeconomice au o tendinţă de creştere
la nivelul economiei de ansamblu.
4. Creștere economică potenţială ca proces pe termen lung reprezintă creşterea
producţiei potenţiale, adică, creşterea PIB potenţial.
PIB potenţial reflectă cel mai ridicat nivel al producţiei care se poate obţine în mod
continuu la un nivel stabil al preţurilor şi în condiţiile menţinerii ratei naturale a
şomajului.
Dezvoltarea economică surprinde simultan aspecte cantitative, calitative şi
structurale ale evoluţiei economice, în corelaţie cu evoluţia demografică şi
problematica generală a omului, ca şi cu evoluţia echilibrului ecologic. Creşterea
economică pune accent pe latura cantitativă a dezvoltării economice, în special pe
producţia de bunuri şi servicii, pe când dezvoltarea economică se referă şi la schimbări
din economie asupra nivelului de trai, a modului de viaţă, de gândire şi de comportament
al oamenilor, asupra eficienţei utilizării resurselor economiei naţionale şi asupra
mecanismelor funcţionale ale sistemului economic.
Conceptul de dezvoltare economică este multidimensional:
I. dezvoltarea economică implică în sine creşterea economică; nu există proces de
dezvoltare economică fără o creştere a rezultatelor macroeconomice pe termen lung.
Pentru a se transforma însă în proces de dezvoltare economică, creşterea trebuie să fie
însoţită de transformări cantitativ - structurale pozitive în economie, în modul de trai şi în
calitatea vieţii oamenilor.
 29
II. dezvoltarea economică are o conotaţie istorică mai amplă; ea surprinde procesul
trecerii economiei unei societăţi umane date de la o formă inferioară de evoluţie spre alta
superioară.
III. dezvoltarea economică poate fi definită, într-un sens mai restrâns, drept
dezvoltarea factorilor de producţie, respectiv dezvoltarea principalelor componente ale
economiei naţionale, cum ar fi:
dezvoltarea infrastructurii materiale,
asigurarea de condiţii optime la nivel micro şi macroeconomic privind combinarea
factorilor de producţie,
valorificarea avantajelor specializării şi cooperării dintre agenţii economici,
dezvoltarea fluxurilor economice stabile intersectoriale şi interregionale,
îmbunătăţirea coeziunii interne a spaţiului economic naţional,
dezvoltarea şi calitatea activităţilor comerciale (interne şi externe), financiar-bancare
etc.
IV. noţiunea de dezvoltare economică se referă la:
progresele realizate în raporturile dintre agenţii economici şi mediul economic al
acestora (micro, macro şi mondoeconomic),
la structurile tehnice, sociale şi culturale ale producţiei şi economiei în totalitatea sa.
Creşterea economică pe termen lung are două surse importante (tipurile creșterii
eonomice):
creşterea cantitativă a factorilor de producţie utilizaţi (a numărul de persoane, a
cantităţii de capital fix sau circulant utilizat); aceasta poartă şi denumirea de creştere
economică extensivă;
Creşterea calitativă a factorilor, adică creşterea eficienţei utilizării factorilor de
producţiei (a productivităţii acestora); rezultatul este creşterea economică intensivă.

Procesul creşterii economice este determinat de influenţa mai multor factori.

Factorii ce pot influenţa creșterea economică pot fi:
A. Factori direcţi: - Migraţia forţei de muncă, a
1. Resursele umane - oferta de muncă, capitalului;
disciplina, motivaţia ş.a. - Politica bugetar-fiscală;
2. Resursele naturale - aer, apă, subsol, - Politica monetară ş.a.
pămînt ş.a.
3. Stocul de capital - maşini,
echipamente, transport ş.a.
4. Tehnologia - inovaţiile, cunoştinţele,
abilitatea întreprinzătorului.
B. Factori indirecţi au influenţă
imediată asupra creșterii economice:
- Dimensiunea cererii agregate;
- Capacitatea de absorbţie a cererii
interne;
- Eficienţa sistemului financiar,
bancar;
- Rate economiilor;
- Rata investiţiilor;
- Mediul internaţional;
- Competitivitatea bunurilor naţionale;
 30

Ciclicitatea dezvoltării economice. Particularităţile crizei economice contemporane.

Urmărirea evoluţiei nivelului activităţii economice pe o perioadă lungă pune în
evidenţă o evoluţie fluctuantă, în cicluri, în care fazele de expansiune alternează cu
cele de recesiune.

Faza I  producţia, ocuparea, profitul şi salariile evoluează

Expansiunea în sensul creşterii;
(grafic A - B)  cererea de bunuri este în creştere;
 sunt încurajate investiţiile;
 afacerile sunt prospere.
Faza II Contracţia  atingerea plafonului maxim al expansiunii;
(grafic p. B)  predomină fenomene care evidenţiază frînarea
dezvoltării: tendinţa de reducere a profiturilor,
scumpirea şi restrîngerea creditului.
Faza III  cererea este în continuă scădere;
Recesiunea  dinamica producţiei încetineşte sau devine negativă;
(grafic B - C)  şomajul se menţine la un nivel ridicat;
 treptat apare fenomenul de stagnare.
Faza IV  înlocuirea şi modernizarea factorilor de producţie,
Relansarea găsirea de noi combinaţii ale acestora;
(grafic p. C)  este necesară o intervenţie din afara sistemului
economic, prin politici macroeconomice.

PIB D
● Y* = PIB potenţial

Y = PIB efectiv
B
●

●
C
● A

A
tr tc tr t

Criza este o tulburare bruscă a echilibrului economic, o manifestare a unor

perturbări şi dereglări de amploare în desfăşurarea activităţii economice şi
inversarea de la faza ascendentă la cea descendentă a ciclului afacerilor exprimată
prin creşterea stocurilor de produse nevândute şi reducerea producţiei, prin
 31

scăderea preţurilor (până la cel de-al doilea război mondial), prin şomaj şi scăderea
cursurilor bursiere.
Crizele economice se caracterizează prin următoarele crăsături:
1) în condiţiile contemporane întâlnim crize de supraproducţie şi nu crize de
subproducţie, ca acum circa 100 de ani. Aceasta nu înseamnă că este exclusă
posibilitatea ca în perioada contemporană să nu apară crize de subproducţie, în
ţările subdezvoltate sau în alte condiţii;
2) crizele ciclice, în condițiile actuale, nu se rezumă la o ramură sau la un sector
de activitate, ci cuprind mai multe ramuri şi sectoare, economia naţională şi, în
anumite condiţii, economia mondială;
3) crizele sunt periodice şi definesc ciclurile economice, indiferent dacă în
analiza teoretică ele sunt situate la începutul sau la sfârşitul acestora.
Tipologia crizelor:
a. În funcţie de modul cum se produc: crize ciclice şi crize necilcice;
b. În funcţie de volumul producţiei existente în societate: crize de subproducţie,
crize de supraproducţie;
c. În funcţie de spaţiul de desfăşurare: crize locale, crize regionale, crize
naţionale, crize mondiale;
d. În funcţie de natura activităţii economice: crize industriale, crize agrare,
crize comerciale, crize de credit, crize valutar-financiare.
Deoarece în economiile actuale condiţiile economice şi sociale sunt profund
diferite de cele din secolele anterioare, în tipologia obişnuită a crizelor economice
se disting două categorii: crizele pre-industriale şi crizele moderne.
Crizele pre-industriale sau crizele tradiţionale au fost crize de
subzistenţă, legate de insuficienţa producţiei alimentare în anumite perioade
(recolte slabe, secete, inundaţii ...) în societăţile dominant rurale. Aceste societăţi
se caracterizează prin: agricultura domină viaţa economică; tehnica de producţie
este constantă sau cvasi-constantă în timp; sporurile de productivitate sunt nule sau
productivitatea înregistrează creşteri mici; producţia este constantă în timp sau
creşte puţin în perioadele de calm climatic; populaţia creşte în perioadele de calm
politic.
Revoluţia industrială a făcut să apară un nou tip de societate şi prin aceasta
un nou tip de criză în economie. Complexitatea acestui tip de criză economică a
crescut pe măsura dezvoltării capitalismului industrial.
Crizele moderne din ţările dezvoltate sunt, în general, crize de supra-
producţie. Supraproducţia reprezintă o situaţie economică în care mărfurile oferite
nu întâlnesc o cerere solvabilă: dezvoltarea aparatului productiv produce o masă în
creştere de mărfuri, care nu găsesc cumpărători. Prima criză de supraproducţie a
avut loc în Anglia în 1825, următoarele două (1836 şi 1847-1848) au fost
înregistrate şi în alte ţări europene, iar criza din 1857 a fost prima criză cu caracter
mondial.
Începând cu a doua jumătate a secolului XIX, prin extensia crizelor de
supraproducţie declanşate în una sau câteva economii importante asupra întregii
economii mondiale, crizele economice majore au înregistrat un caracter global,
 32

mondial. Creşterea gradului de complexitate a economiilor naţionale şi a relaţiilor

dintre acestea în cadrul circuitului economic mondial a făcut ca situaţiile de criză
mondială să nu constituie o simplă extensie a crizelor de supraproducţie din
principalele ţări dezvoltate şi, în consecinţă, revirimentul înregistrat de aceste ţări
nu duce în mod obligatoriu la resorbirea crizei economice mondiale: pe fondul
dezvoltării economice din ţările care constituie motorul economiei mondiale s-au
agravat crize economice sectoriale sau regionale: (criza datoriilor externe, crize
comerciale, crize agricole).
În majoritatea abordărilor teoretice, crizele economice moderne sunt
interpretate ca având un caracter ciclic, fiind, aşa cum s-a arătat, punctele de
inflexiune, de inversare a tendinţei de creştere din economiile moderne.
Criza economico-financiară contemporană
În opinia cercetătorilor şi experţilor criza economică globală este condiţionată
de criza financiară declanşată în SUA în anul 2007, în rezultatul gestionării
incorecte al creditelor ipotecare.
Disponibilitatea de mijloace băneşti în volume mari a permis contractarea de
împrumuturi, ce nu aveau acoperire garantată de către debitori, iar acest fapt a
contribuit la falimentarea celor mai mari bănci americane. „Aceste împrumuturi, în
sumă de aproximativ 1.200 miliarde de dolari, au fost distribuite cu precădere
începând cu anul 2000. Transformate prin mecanismul de titrizare (securitizare) în
obligaţiuni (CDO – Collateralized Debt Obligation), acestea au fost transferate
apoi către bănci şi investitori din lumea întreagă. Atunci când preţurile bunurilor
imobiliare au început să scadă, aceste credite nu au mai putut fi rambursate,
antrenând astfel pierderi abisale pentru cumpărătorii de titluri bazate pe creditele
de tip subprime.”1
Ulterior criza financiară a propagat situaţie de criză economică care s-a răsfrânt
asupra sectorului real al economiei şi a provocat instabilităţi în sectorul privat, iar
mai apoi şi în cel public.
„Criza este în fapt un ansamblu de disfuncţionalităţi diverse, dar a căror
interdependenţă ilustrează explicit gradul de globalizare financiară şi economică în
societatea umană din prezent”
Transversînd frontierele naţionale ale SUA criza a afectat economiile
dezvoltate, însă în condiţile globalizării, ea s-a răspîndit la sară mondială, având
impact şi asupra pieţelor emergente.
Dacă analizăm consecinţele crizei după declanșarea și răspîndirea acesteia, prin
prisma creşterii economice ale ţărilor lumii, atunci pentru anul 2008 s-au
înregistrat următoarele:
 economia Statelor Unite ale Americii a înregistrat o creştere reală a economiei
de doar 1,1%;
 statele membre ale Uniunii Europene au avut o rată de creştere de doar 0,9%,
iar pentru anul 2009 se preconiza o diminuare cu 4,1%;
 33

 economia Japoniei a scăzut cu 0,7%;

 China afectată şi de calamităţile naturale a suportat pierderi de la 10,6% în
primul trimestru al anului la 6,8% în ultimul trimestru, creşterea economică
fiind cu 4 puncte procentuale mai mică decât în anul 2007, adică de 9%;
 Ucraina a înregistrat pierderi de 5,8 puncte procentuale din creşterea economică
comparativ cu anul 2007 ect.
 34

Tema Inflaţia şi şomajul.

1. Cauzele şi tipurile inflaţiei.
2. Politica antiinflaţionistă în RM.
3. Şomajul: esenţa, cauze, forme. Legea lui Okun.
4. Politica antişomaj.

CAUZELE ȘI TIPURILE INFLAȚIEI.

INFLAŢIA CONTEMPORANĂ reprezintă un dezechilibru structural monetaro-material,
care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei,
fapt ce antrenează deprecierea banilor neconvertibili în aur şi a celor neconvertibili în
general şi creşterea durabilă şi generalizată a preţurilor.
DEFLAŢIA constă în procesul monetaro-material caracterizat prin scăderea durabilă pe
termen lung a nivelului preţurilor, scădere rezultată dintr-un ansamblu de măsuri care
vizează restrângerea cererii nominale pentru a reduce tensiunile asupra dinamicii
crescătoare a preţurilor.
Forme intensive (tipurile) ale inflaţiei:
 inflaţie târâtoare/latentă, exprimată printr-un ritm mediu anual de creştere a
preţurilor de consum de până la 3-4%;
 inflaţie moderată, dacă preţurile respective creşteau în ritm de la 5% până la 20%;
 inflaţie galopantă (cu două cifre), când creşterea preţurilor de consum depăşea
20%;
 hiperinflaţie peste 50% lunar.
Samuelson (neoclasic), considera că inflaţie are alte cauze, cum ar fi: unele ce ţin de
cerere, iar altele de ofertă. El identifică mai multe tipuri în funcţie de cauza ce stă la bază:
1. INFLAŢIA INERŢIALĂ caracteristică mai mult economiilor dezvoltate, care se
menţine la un anumit nivel până nu se întâmplă un eveniment economic. Ea este cea
prevăzută în bugetul de stat şi este anticipată.
2. INFLAŢIA PRIN CERERE este acea inflaţie care rezultă din creşterea cererii
agregate. Creşterea cererii agregate este explicată de unii specialişti prin creşterea
veniturilor băneşti ale populaţiei. Oricare dintre factorii care antrenează creşterea
ofertei monetare conduc la acest tip de inflaţie, inclusiv o politică economică
populistă, specifică perioadelor electorale.
3. INFLAŢIA PRIN COSTURI, PRIN OFERTĂ apare în situaţia în care costurile de
producţie cresc independent de cererea agregată. Dacă firmele sunt confruntate cu o
sporire a costului, ele vor răspunde parţial prin creşterea preţului de vânzare şi parţial
prin reducerea volumului activităţii.
Spirala inflaţionistă preţuri - salarii
Politică economică populistă → creşteri de salarii → creşterea costurilor → creşterea
preţurilor de vânzare → scăderea puterii de cumpărare a salariilor → revendicări sociale
→ noi majorări de salarii → o nouă majorare a costurilor → un nou puseu inflaţionist …
Costurile inflaţiei Consecinţele (efectele, costurile) inflaţiei pot fi analizate atât la nivel
microeconomic, cât şi la nivel macroeconomic.
♦Influenţa asupra consumului, economisirii şi investiţiilor
Inflaţia, prin efectul deprecierii monetare, schimbă comportamentul individual, atât în
actul de consum, cât şi în cel al economisirii. Astfel, în calitate de consumatori şi pentru a
atenua efectele deprecierii monedei, agenţii economici sporesc ritmul cumpărărilor,
plasându-şi disponibilităţile băneşti, cu precădere în bunuri de folosinţă îndelungată sau
în diferite bunuri de valoare precum obiecte din aur, opere de artă etc.
 35
♦ Efecte asupra gestiunii întreprinderii
Firmele întâmpină greutăţi în a prevedea corect raportul dintre costuri şi încasări
(evoluţia cash-flow-urilor), fapt care le afectează capacitatea concurenţială pe piaţă,
crescând şi gradul de incertitudine a deciziilor de investiţii.
Pe de altă parte, inflaţia favorizează agenţii economici debitori, întrucât ei îşi vor plăti
aceeaşi datorie cu bani a căror putere de cumpărare este mai scăzută (bani mai ieftini).
Acest lucru se întâmplă atunci când dobânzile practicate de bănci sunt real-negative,
adică se situează sub rata inflaţiei. Drept urmare, întreprinderile sunt tentate să se
îndatoreze permanent, acest fapt comportânt riscuri mai mari şi generând o reducere a
cursului acţiunilor firmelor respective.
♦Efecte asupra repartiţiei (redistribuirii) veniturilor
Efectul redistribuirii veniturilor apare prin diferenţele dintre valoarea nominală şi cea
reală. Dacă nu ar exista inflaţie, venitul nominal ar fi egal cu cel real. Inflaţia deformează
raporturile dintre valoarea nominală şi cea reală, reducând puterea de cumpărare a
banilor. Redistribuirea venitului se manifestă, în principal prin următoarele forme:
a) prin contractele de muncă pe termen îndelungat, care, dacă se derulează în condiţiile
unei rate a inflaţiei superioară celei de creştere a salariului nominal, atunci salariul
real se va reduce.
b) prin relaţiile de împrumut, între creditori şi debitori. Şi această formă apare ca urmare
a reducerii valorii reale ale banilor, adică scăderii puterii lor de cumpărare. Debitorul
primeşte de la creditor un împrumut cu o anumită putere de cumpărare. El va restitui
suma împrumutată peste o perioadă de timp, dar această sumă va avea o putere de
cumpărare diminuată, în funcţie de nivelul ratei inflaţiei.
c) prin mecanismul repercusiunii preţurilor. Semnificativ este şi faptul că cel mai afectat
de inflaţie e cel aflat la capătul circuitului procesului economic - consumatorul.
Intermediarii se pot apăra transmiţând povara inflaţionistă asupra preţurilor, pe care le
practică şi le impun cumpărătorilor finali, care nu mai au unde să realizeze această
translaţie, suportând totul pe seama veniturilor nominale disponibile.
d) prin mecanismul fiscalităţii. Statul poate câştiga de pe urma inflaţiei nu numai în
calitate de debitor, ci şi în calitatea sa de încasator al impozitelor directe şi indirecte.
Astfel, cu cât salariile şi profiturile cresc în mărime nominală, cu atât încasările
nominale din impozite şi taxe sporesc.
♦Utilizarea forţei de muncă în condiţii de inflaţie
Cercetările economice în domeniile inflaţiei şi şomajului au demonstrat, cu suficiente
argumente, că inflaţia conţine în sine factori cauzatori sau agravanţi pentru fenomenul
şomaj.
♦Cursul valutar şi balanţa de plăţi
Inflaţia este însoţită şi de serioase consecinţe monetar-valutare, întrucât presupune
scăderea puterii de cumpărare a monedei naţionale în raport cu alte valute şi, pe această
cale, determină o scădere a cursului valutar al acesteia. Un curs valutar scăzut al monedei
naţionale antrenează o scumpire a importurilor, care afectează negativ balanţa de plăţi a
unei ţări. Pe de altă parte, o monedă naţională depreciată, exprimată printr-un curs valutar
scăzut, deşi în aparenţă ar trebui să încurajeze exporturile, nu reuşeşte acest deziderat din
cauza ofertei naţionale insuficiente.
♦ Consecinţe în plan social
Toate aceste consecinţe în plan economic se vor repercuta inevitabil şi în plan social,
acolo unde vom întâlni stări de incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei, dar şi situaţii
grave de sărăcie şi diferenţieri sociale, toate acestea în funcţie de intensitatea
fenomenului inflaţionist.
 36

POLITICA ANTIINFLAȚIONISTĂ ÎN RM
În mod firesc, politicile de combatere a inflaţiei sunt corelate cu cele două forme
cauzale ale acestui fenomen - inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri.
Controlul cererii agregate se poate realiza prin două tipuri de politici economice: politici
bugetar-fiscale şi politici monetare.
Politicile bugetar-fiscale folosesc, de regulă, două instrumente sau pârghii de
politică economică, precum:
reducerea cheltuielilor publice, care constituie o componentă importantă a cererii
agregate,
creşterea presiunii fiscale, ceea ce reduce masa monetară destinată consumului şi
investiţiilor.
Politicile monetare vizează controlul masei monetare aflate în circulaţie şi au drept
scop, fie blocarea (îngheţarea) masei monetare, fie reducerea acesteia în corelaţie cu
nevoile circulaţiei.
Controlul ofertei agregate presupune susţinerea ofertei din economie, acţionând
asupra tuturor cauzelor care conduc la scăderea sau stagnarea producţiei naţionale. Între
măsurile de sprijinire a ofertei agregate dintr-o economie se pot enumera, ca principale,
următoarele:
- ieftinirea creditelor, prin scăderea ratei medii a dobânzii pe piaţa monetară, şi
acordarea acestora, cu prioritate, în scopuri productive şi acelor agenţi economici care
prezintă planuri de afaceri viabile. Consecinţele acestei măsuri vor fi, atât o creştere a
volumului investiţiilor în economie, cât şi o punere la timp în funcţiune a obiectivelor de
investiţii;
- acordarea unor facilităţi fiscale, care pot însemna: scutiri sau reduceri de impozite
în primii ani de activitate; reduceri de impozite pentru profiturile reinvestite; scutiri
temporare de la plata impozitului pe profit pentru investiţiile de capital străin; aplicarea
sistemului de amortizare accelerată a capitalului fix; reducerea taxelor vamale la unele
materii prime provenite din import şi înglobate în produsele destinate pieţei interne;
reducerea taxelor vamale la unele produse finite provenite din import ş.a.
- reducerea costurilor de producţie, deziderat care poate fi realizat prin eforturile şi
implicarea directă a agenţilor economici. Aceştia trebuie să ia în considerare, atât
achiziţionarea de factori de producţie la preţurile cele mai mici de pe piaţă (fără a fi însă
afectată calitatea acestora), cât şi creşterea randamentului acestor factori (creşterea
productivităţii muncii, creşterea eficienţei capitalului fix, reducerea consumurilor
specifice de materii prime şi materiale, creşterea vitezei de rotaţie a capitalului circulant
etc.). Toate acestea conduc la o reducere a costurilor pe unitatea de produs. De asemenea,
în această direcţie trebuie să se manifeste şi rolul statului, atât pentru descurajarea
monopolurilor şi oligopolurilor, cât şi pentru întărirea şi respectarea concurenţei loiale şi
sancţionarea celei neloiale.
Inflația în RM
Indicii preturilor, pe sectoare ale economiei, anul precedent=100 dupa
Indici si Ani
2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010
Indicele
preturilor de 109,6 105,2 111,6 112,4 111,9 112,7 112,3 112,7 100,0 107,4
consum la
 37

marfuri si
servicii
..marfuri – total 110,3 105,3 112,2 112,4 113,1 112,1 112,2 111,7 97,4 106,5
...produse
110,8 104,3 113,6 112,8 113,7 109,1 111,0 115,6 94,4 105,7
alimentare
...marfuri
109,2 107,6 110,0 111,8 112,3 116,4 113,1 108,3 99,7 107,3
nealimentare
..servicii 106,0 104,7 110,4 112,4 107,8 114,7 114,3 116,5 108,2 109,1
Informatia este prezentata fara datele raioanelor din partea stinga a Nistrului si mun.
Bender Sursa: Biroul National de Statistica
În anul 2010 evoluţia inflaţiei a fost influenţată de următorii factori:
Majorările de tarife la energia electrică, gaze şi agentul termic efectuate în lunile
ianuarie şi mai.
Evoluţia pe piaţa valutară a monedei naţionale în raport cu principalele valute de
referinţă – dolarul SUA şi euro.
Abaterea condiţiilor climaterice de la normă şi fluctuaţiile preţurilor alimentare pe plan
mondial,care au determinat creşteri semnificative ale preţurilor la produsele alimentare.
Creşterea preţurilor la petrol pe plan internaţional, fapt ce a generat creşterea preţului
de import la produsele petroliere.
Majorarea accizelor la produsele petroliere consemnată la începutul anului 2010.
Efectele de runda a doua, determinate de majorările de tarife şi preţuri la combustibil,
care au condiţionat creşterea unor bunuri şi servicii aferente inflaţiei de bază.
Recuperarea activităţii economice atât pe plan intern, cât şi extern (creşterea cererii
agregate).
Asigurarea stabilităţii preţurilor şi menţinerea ratei inflaţiei la un nivel redus constituie
cel mai important obiectiv al BNM, deoarece aceasta este în măsură să conducă la crearea
unui cadru macroeconomic relativ stabil, care permite dezvoltarea economică şi
asigurarea unui nivel susţinut de creştere economică.
BNM şi-a propus un obiectiv pe termen mediu al nivelului inflaţiei de 5.0 la sută cu o
probabilă deviere de ± 1.0 puncte procentuale, fapt identificat în Strategia politicii
monetare a Băncii Naţionale a Moldovei pentru 2010 - 2012.
Obiectivul inflaţiei de 5.0 la sută pentru finele anului 2010 este stabilit în baza unor anticipări pe
termen scurt şi lung. Anticipările pe termen scurt pentru anul 2010 cuprind revigorarea cererii
agregate şi creşterea uşoară în termeni reali a PIB-lui, la fel şi prognoza actuală a BNM privind
preţurile mondiale, în special la energie şi combustibil.
Realizarea obiectivului fundamental va fi efectuată prin utilizarea
instrumentului principal de politică monetară: operaţiunile de piaţă deschisă,
precum şi de instrumentele auxiliare: facilităţile permanente, norma rezervelor
obligatorii şi intervenţiile pe piaţa valutară. Aceste instrumente au un impact direct
asupra nivelului ratelor dobânzilor nominale pe termen scurt pe piaţa monetară.
O condiţie obligatorie a implementării regimului de ţintire directă a inflaţiei constă în
menţinerea unui curs valutar flexibil. Astfel, BNM a limitat intervenţiile pe piaţa valutară
la sumele necesare fără a se opune trendului pe termen lung al ratei de schimb a leului
moldovenesc.
 38
ȘOMAJUL: ESENȚA, CAUZE, FORME. LEGEA LUI OKUN
Deoarece principala resursă a economiei este forţa de muncă, susţinerea ocupării
acesteia este unul din principalele obiective ale politicii macroeconomice din fiecare ţară.
Şomajul se formează pe baza a două mari procese:
1. Pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate;
2. Creşterea ofertei de muncă prin maturizarea noilor generaţii şi prin afirmarea nevoii
de a lucra a unor persoane mai vârstnice, apte de muncă.
Conform ultimei metodologii a BNS:
Şomeri conform criteriilor Biroului Internațional al Muncii (BIM) sunt
persoanele de 15 ani şi peste, care în cursul perioadei de referinţă îndeplinesc simultan
următoarele condiţii:
- nu au un loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor venituri;
- sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele 4 săptămâni diverse metode
pentru a-l găsi:
înscrierea la oficiile forţei de muncă sau la agenţii particulare de plasare,
demersuri pentru a începe o activitate pe cont propriu,
publicarea de anunţuri şi răspunsuri la anunţuri,
apel la prieteni, rude, colegi, sindicate etc.;
- sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă s-ar găsi imediat un loc
de muncă.
Populaţia ocupată cuprinde toate persoanele de 15 ani şi peste, care au desfăşurat o
activitate economică sau socială producătoare de bunuri sau servicii de cel puţin o oră în
perioada de referinţă (o săptămână), în scopul obţinerii unor venituri sub formă de
salarii, plată în natură sau alte beneficii.
Populaţia activă din punct de vedere economic cuprinde toate persoanele care
furnizează forţa de muncă disponibilă pentru producţia de bunuri şi servicii în timpul
perioadei de referinţă, incluzând populaţia ocupată şi şomerii.
PA=PO+Ş
Populaţia inactivă din punct de vedere economic cuprinde toate persoanele,
indiferent de vârstă, care n-au lucrat cel puţin o oră şi nu erau şomeri în perioada de
referinţă.
Populaţia economic inactivă include următoarele categorii de populaţie:
- elevi sau studenţi;
- pensionari (de toate categoriile);
- casnice (care desfăşoară numai activităţi casnice în gospodărie);
- persoane întreţinute de alte persoane ori de stat sau care se întreţin din alte venituri
(chirii, dobânzi, rente etc.).
În RM: Rata şomajului – proporţia şomerilor BIM în numărul populaţiei active.
Rş=Ş/PA
Rata de ocupare a populaţiei – proporţia populaţiei ocupate în numărul populației
active.
Ro=PO/PA
Creşterea şomajului în Republica Moldova este susţinută şi de unele caracteristici
demo-economice specifice ca:
densitatea sporită a populaţiei, aceasta fiind o restricţie serioasă pentru mobilitatea
teritorială a forţei de muncă;
caracterul pronunţat agrar al economiei, majoritatea populaţiei locuind în mediul rural
(58,7 %), problema ocupării şi şomajului fiind aici extrem de acută şi greu de
soluţionat;
 39

ponderea ridicată a femeilor (51,9 %) în totalul populaţiei şi nivelul lor de activitate

tradiţional înalt.
Se pot constata două forme (cauzale) clasice ale şomajului: şomajul voluntar, generat de
cauzele subiective şi şomajul involuntar, ca rezultat al cauzelor obiective.
I. Şomajul voluntar
În literatura de specialitate contemporană, se consideră că în cadrul şomajului
voluntar se includ persoanele care refuză actul muncii, fie datorită salariilor sau
condiţiilor de muncă oferite, care sunt inacceptabile în raport cu pretenţiile posesorului
forţei de muncă şi care consideră că indemnizaţia de şomaj îi este suficientă pentru un trai
decent, fie datorită existenţei altor mijloace de trai pe care aceste persoane le au şi care
fac ca motivaţia muncii să dispară.
Comportamentul ce stă la baza şomajului voluntar ar putea exista oricând, s-a
format concluzia că în orice societate există un şomaj natural, care nu poate fi resorbit,
un şomaj permanent, denumit şi şomaj normal, pentru că nu este determinat de factorii
conjuncturali şi monetari. Unii economişti îl mai denumesc şi şomaj neinflaţionist.
Şomajul natural include şomajul structural şi fricţional.
În practică, şomajul voluntar poate avea următoarele forme de manifestare: şomajul
fricţional (tranzitoriu) şi şomajul indus de însăşi indemnizaţia de şomaj.
a. Şomajul fricţional (tranzitoriu)e este generat atât de deplasarea permanentă a
populaţiei dintr-o regiune în alta cît şi de schimbarea etapelor de viaţă. Şomajul fricţional
este un fenomen inevitabil pentru orice sistem economic deoarece exprimă tendinţele
populaţiei de a-şi schimba locul de muncă pentru a-şi ameliora condiţiile de viaţă sau
pentru a cunoaşte şi alte medii şi zone ale ţării. Şomajul fricţional există chiar şi în
condiţiile utilizării depline a braţelor de muncă. Acesta se consideră deseori benevol.
Această formă de şomaj se mai numeşte şi ”tranzitoriu”, întrucât locuri de muncă există,
dar necesită un timp pentru ca solicitanţii să le ocupe.
b. Şomajul indus de însăşi indemnizaţia de şomaj. Se constată că şomajul, în forma sa
voluntară, este cu atât mai amplu cu cât această indemnizaţie este mai mare; o mărime
mai redusă a acesteia va incita pe posesorul forţei de muncă la a găsi cât mai repede un
loc de muncă, după cum, o sumă mai mare primită ca indemnizaţie va reduce intensitatea
căutării unei slujbe.
II. Şomajul involuntar desemnează starea specifică persoanelor neocupate care, deşi
dispuse să lucreze pentru un salariu real mai mic, determinat în condiţiile pieţei, nu pot
să-şi realizeze acest obiectiv întrucât aceste locuri de muncă, pur şi simplu, nu există.
În funcţie de cauzele obiective (amintite anterior), şomajul involuntar poate avea
următoarele forme de manifestare reprezentative: şomajul structural, şomajul
tehnologic, şomajul ciclic, şomajul sezonier şi şomajul demografic.
a. Şomajul structural desemnează acea situaţie de nonocupare când nu se pot crea locuri
de muncă durabile pe măsura sporirii ofertei de muncă. Aceasta este legat de procesele
majore ale restructurării economiilor în condiţiile în care aparatul de producţie existent
şi-a epuizat valenţele potenţiale ale creşterii economice, când se manifestă pregnant criza
energetică şi criza de materii prime.
b. Şomajul tehnologic este legat de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi.
O asemenea operaţiune este condiţionat de trecerea de la ramurile propulsatore ale
vechiului mod tehnic de producţie la cele ale noului mod tehnic de producţie cît şi de
procesul centralizării capitalului şi concentrării producţiei.
c. Şomajul ciclic Acesta se mai numeşte şi şomaj conjunctural, atunci când este
determinat de crize economice neciclice (care nu au o anumită repetabilitate) şi care pot
 40

fi parţiale sau intermediare. Şomajul ciclic este explicat în principal prin insuficienţa
cererii efective, el fiind rezultatul modului defectuos în care se realizează legătura dintre
nivelul salariilor, pe de o parte, şi cel al preţurilor şi productivităţii muncii, pe de altă
parte. În general, această formă de şomaj poate fi resorbită, total sau parţial, în perioadele
de avânt economic.
d. Şomajul sezonier e legat de volumul divers al producţiei ce se îndeplineşte de unele
ramuri în diferite perioade ale timpului, adică în unele luni de cererea de ofertă a forţei de
muncă în aceste ramuri creşte, iar în altele descreşte. Ramurilor cărora le este
caracteristică variaţia sezonieră a volumului de producţie, li se ataşează agricultura,
turismul şi construcţia. Astfel de activităţi sunt cele din agricultură, construcţii, lucrări
publice, turism etc.
e. Şomajul demografic este cel rezultat ca urmare, în principal, a unei creşteri
demografice ”şoc”, adică a unei creşteri anormale de populaţie, care se reflectă prin
prezenţa din ce în ce mai masivă pe piaţa muncii a tinerilor - cu diferite niveluri de
pregătire -, în condiţiile în care aceasta nu este încă pregătită să-i asimileze.
f. Şomajul tehnic este o formă specială de şomaj involuntar şi care presupune
disponibilizarea parţială sau totală a lucrătorilor, datorită întreruperii activităţii unei
întreprinderi, din lipsă de comenzi, pe o perioadă determinată. Cei afectaţi de această
formă de şomaj nu sunt înregistraţi la oficiile de forţă de muncă şi primesc o indemnizaţie
de şomaj de la firma respectivă, iar cuantumul acesteia se stabileşte în mod diferit faţă de
celelalte indemnizaţii şi ajutoare clasice, reglementate prin lege la nivel naţional. Şomajul
tehnic încetează odată cu reluarea activităţii firmei. Este caracteristic economiilor care se
află în criză sau în tranziţie la economia de piaţă.
Costurile şomajului la nivelul economiei şi societăţii este deosebit de complex şi
cuprinzător. Aici se au în vedere aspecte cum sunt:
Şomajul contribuie la creşterea costurilor sociale pe care o economie trebuie să le
suporte sub forma ajutoarelor de şomaj.
Un alt cost important al şomajului îl constituie (în anumite condiţii) pierderile de
producţie şi de venit pe care acesta le antrenează.
Şomajul este un factor de scadenţă a intensităţii dezvoltării economice.
Inutilizarea şi irosirea unei părţi din resursele de muncă ale unei ţări, aspect cu atât
mai negativ cu cât societatea suportă cheltuieli însemnate cu educaţia şi pregătirea
forţei de muncă neocupate, cheltuieli care rămân încă nerecuperate;
Şomajul conduce la reducerea veniturilor populaţiei şi la creşterea tensiunilor sociale,
constituind un factor de scădere a standardului de viaţă şi de înrăutăţire a calităţii
vieţii.
Legea lui Okun: La fiecare sporire anivelului şomajului ciclic cu 1 % faţă de rata
naturală a şomajului, duce la o diminuare a PIB real cu 2-3% faţă de nivelul său potenţial.
Legea lui Okun are un caracter static şi este valabilă doar pentru etapa în care el a făcut
cercetarea în economia SUA. Însă o asemenea relaţie se poate deduce pentru fiecare ţară
în funcţie de particularităţile concrete ale etapei de cercetare.

POLITICA ANTIȘOMAJ.
Politici antişomaj - ansamblul de măsuri luate de către societate şi agenţii economici
in vederea atenuării consecinţelor şomajului şi diminuării sau chiar resorbirii acestuia.
Politici de reducere a şomajului:
1. Măsurile care privesc direct pe şomeri sunt concretizate, de regulă, în: acţiuni pentru
pregătirea, calificarea şi reintegrarea şomerilor proveniţi din diferite ramuri, ca urmare a
restructurărilor tehnologice şi economice; facilităţi acordate de stat pentru crearea de noi
 41

întreprinderi şi noi locuri de muncă, în special în zonele cu subocupare ridicată; trecerea

la noi forme de angajare (pe timp parţial sau cu orar redus, angajarea cu contract de
muncă pe durată determinată etc.); instituirea unui sistem de sprijinire a şomerilor care
doresc să devină întreprinzători particulari (consultanţe gratuite, credite preferenţiale);
acordarea de credite avantajoase agenţilor economici care angajează şomeri; limitarea
cumulului de funcţii pentru ocuparea locurilor de muncă vacante cu prioritate de către
şomeri ş.a.m.d.
2. Măsurile care privesc populaţia ocupată au ca scop prevenirea fenomenului de
şomaj, prin crearea unor posibilităţi suplimentare de ″împărţire a muncii″ între cei
angajaţi şi menţinerea astfel, a locurilor de muncă existente. Aceasta presupune o
reîmpărţire a muncii la scara economiei şi afirmarea unor noi principii de organizare a
muncii şi producţiei. Desigur, acest deziderat nu trebuie să încalce principiul potrivit
căruia nivelul salarizării trebuie să fie în concordanţă cu dinamica productivităţii muncii.
De asemenea, protejarea populaţiei ocupate poate fi realizată şi prin eforturile conjugate
ale statului şi angajatorilor de a facilita perfecţionarea sau recalificarea posesorilor forţei
de muncă, din acele unităţi (private sau de stat) confruntate cu probleme de restructurare.
Șomajul în RM
Rata de activitate, ocupare si somaj
Media anuala
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010
Rata de 59,9 57,9 57,2 51,6 49,7 49,0 46,3 44,8 44,3 42,8 41,6 ..
activitate
Rata de 54,8 53,7 53,3 47,5 45,7 45,4 42,9 42,5 42,5 40,0 38,5 ..
ocupare
Rata 8,5 7,3 6,8 7,9 8,1 7,3 7,4 5,1 4,0 6,4 7,4 ..
somajului
Informatia este prezentata fara datele raioanelor din partea stinga a Nistrului si mun.
Bender. Sursa: Biroul Național de Statistică al RM
În anul 2010, repartizarea populaţiei, după participarea la activitatea economică, se
structurează în următoarele categorii:

Întru diminuarea efectelor şomajului şi sporirea posibilităţilor de ocupare a forţei de

muncă şomerii sunt antrenaţi la lucrări publice şi cursuri de formare profesională.
Numărul persoanelor care au absolvit cursurile de formare profesională s-a diminuat de la
4616 persoane în 2007 pănă la 2295 persoane în 2010, corespunzător micşorînd şi
cheltuielile preconizate pentru formarea profesională .
STRATEGIA NAŢIONALĂ privind politicile de ocupare a forţei de muncă
pe anii 2007-2015 (RM)
 42
Obiective:
1. Majorarea ratei de ocupare a forţei de muncă şi reducerea ratei şomajului prin
măsuri active şi preventive.
2. Crearea locurilor de muncă prin implementarea politicilor axate pe promovarea
spiritului de întreprinzător, susţinerea dezvoltării întreprinderilor mici şi
mijlocii şi transformarea acestora în companii mari generatoare de locuri de
muncă pe termen lung, cu asigurarea condiţiilor de securitate şi sănătate.

3. Sporirea adaptabilităţii forţei de muncă la schimbările economice şi sociale şi

asigurarea premiselor pentru mobilitatea internă geografică şi profesională a
forţei de muncă.
4. Formarea unei forţe de muncă instruite şi sănătoase, capabile să păstreze
competitivitatea şi capacitatea de instruire pe tot parcursul vieţii active.
5. Promovarea politicilor ce ar contribui la creşterea calitativă şi cantitativă a
ofertei pe piaţa muncii, concomitent cu creşterea cererii de forţă de muncă, fapt
ce ar facilita aflarea productivă a lucrătorilor cu vîrstă pre- şi post-pensionară în
cîmpul muncii.
6. Prevenirea şi eliminarea de pe piaţa muncii a oricăror forme de discriminare (în
funcţie de sex, vîrstă, naţionalitate etc.), reducerea decalajelor salariale
asociate cu aceste discriminări, promovarea, prin intermediul pieţei forţei de
muncă, a integrării persoanelor defavorizate din diferite cauze sau supuse
riscului de excluziune socială.
7. Sporirea rentabilităţii muncii prin majorări semnificative ale salariilor plătite şi
avansare în carieră, impunerea respectării condiţiilor de siguranţă şi confort al
activităţii de muncă.
8. Includerea unui număr cît mai mare de angajaţi în procesul economic formal,
atît în ţară, cît şi peste hotare, şi eliminarea practicelor de muncă prestată în
afara cadrului legal.
9. Reducerea dezechilibrelor din sistemul economic, sporirea coeziunii sociale,
consolidarea creşterii la nivel local şi macroeconomic, ridicarea standardelor de
viaţă şi a veniturilor disponibile ale populaţiei în regiunile defavorizate.
10. Constituirea unui mediu tripartit de negocieri, consultări şi schimb de
informaţie în domeniul politicilor sociale şi economice, favorabil pentru
consolidarea încrederii reciproce şi cooperarea între angajatori, angajaţi,
organele centrale de specialitate ale administraţiei publice şi autorităţile
administraţiei publice locale.
11.Managementul impactului migraţiei asupra pieţei forţei de muncă pentru
atenuarea consecinţelor negative şi intensificarea efectelor pozitive ale
fenomenului în cauză.