CARACTERISTICILE DR UNIUNII EUROPENE

Tratatele institutive ale Comunităţilor Europene se disting de tratatele internaţionale

clasice prin următoarele:
- au creat instituţii independente de autorităţile publice naţionale şi le-au înzestrat
cu drepturi suverane în domeniile legislativ, administrativ şi judiciar, drepturi care le-au
fost transferate de la statele membre;
- stabilesc principiile de bază care fie sunt puse în aplicare chiar de către tratate,
fie sunt implementate prin actele legislative ale instituţiilor;
- formează un set de reguli care, în principiu, impun în mod direct, fără
interferenţe sau intervenţii, obligaţii, şi care dau naştere la drepturi pentru statele membre
şi pentru persoane fizice şi juridice din cadrul Comunităţilor.
Destinatarii normelor dreptului Uniunii. Tratatele comunitare deşi au început
ca tratate internaţionale au devenit ,,o Cartă constituţională,, a Comunităţilor 1, stabilind o
ordine juridică specifică, lucru confirmat de către Curtea de Justiţie: prin crearea unei
Comunităţi pe termen nelimitat, având propriile instituţii, propria personalitate,
propriile capacităţi juridice şi de reprezentare pe plan internaţional, şi - în mod
particular – puteri reale izvorâte din limitarea suveranităţii sau din transferul de putere de
la state către Comunitate, statele membre şi-au limitat propriile drepturi suverane într-un
număr de domenii şi au creat un corp legislativ, obligatoriu pentru cetăţenii lor şi pentru
ele însele2 .
Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie rezultă că destinatarii normelor de drept
comunitar, pe care îi vom numi şi subiecte ale acestei ramuri de drept sunt ,,statele
membre,,, cetăţenii3,, şi ,,Comunităţile,, (astăzi Uniunea, care le succede) ,,ele însele”
după cum precizează hotărârea CJCE)
Acestor subiecte li se impune o conduită specifică ,,într-o ordine juridică
diferită, ale cărei prevederi nu aparţin nici dreptului internaţional şi nici dreptului statelor
membre.

1
2
3
 2. Specificul dreptului Uniunii
Formată din elemente de natură diferită (integrare suprastatală şi cooperare
interguvernamentală), Uniunea reuneşte elemente specifice organizaţiilor internaţionale
interguvernamentale (în principal modul de constituire), statelor federale (modul de
repartizare a competenţelor, coexistenţa Uniunii şi a statelor membre, alegerea directă a
membrilor Parlamentului European, moneda unică, cetăţenia, sistemul juridic, politicile
comune, etc.) şi confederaţiilor (menţinerea calităţii de subiect de drept a statelor
componente, cooperarea într-un anumit număr de domenii, inclusiv în materie de politică
externă şi de securitate), fără a putea fi considerată ca aparţinând exclusiv uneia dintre
aceste categorii4.
Întemeiat pe tratate încheiate între state suverane, dreptul Uniunii, din punct de
vedere formal, aparţine dreptului internaţional public5. Drept urmare, normele juridice
ale dreptului Uniunii au luat naştere prin voinţa suverană a statelor membre, exprimată
prin tratate, care au acceptat să renunţe la o parte din suveranitatea lor şi să se supună
deciziilor unor instituţii supranaţionle, create de ele. Ulterior, aceste instituţii suprastatale
au creat la rândul lor norme de drept al Uniunii, aplicabile la nivelul întregului spaţiu
comunitar.
Dreptul Uniunii se diferenţiază de dreptul internaţional public prin următoarele: -
este un drept intern al statelor membre. Tratatele comunitare (dreptul primar) şi actele
instituţiilor (dreptul derivat) fac parte din ordinea juridică a statelor membre, având
caracter prioritar faţă de normele interne, naţionale. Normele comunitare, în principiu,
devin parte a dreptului naţional fără a fi necesară receptarea lor prin acte normative
interne. Aceasta se realizează prin ceea ce este specific ordinii juridice comunitare, şi
anume faptul că dezvoltă un proces de integrare, în timp ce ordinea juridică
internaţională se întemeiază în principal pe ideea de cooperare. De altfel, C.J.C.E. a
subliniat că Tratatul C.E., spre deosebire de tratatele internaţionale clasice, a instituit o
ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre, din momentul în
care acesta intră în vigoare şi se aplică de către organele lor de jurisdicţie6.

4
5
6
 Într-o altă hotărâre Curtea a subliniat că ,,Tratatul (C.E.E.) stabilind o piaţă
comună şi armonizând progresiv politicile economice ale statelor membre, a urmărit să
unească pieţele naţionale într-o singură piaţă, care să aibă caracteristicile unei pieţe
interne7. ,,Piaţa internă,, care este o parte a pieţei comune şi este definită de Tratat ca ,,o
zonă fără frontiere în care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor,
serviciilor şi capitalului,,8 nu poate fi reglementată decât de un drept intern, comun al
statelor membre. Iată de ce se poate vorbi, fără a limita argumentele, că dreptul comunitar
este un drept intern a unei comunităţi de state;
- subiectele dreptului internaţional public sunt statele, în timp ce subiectele
dreptului Uniunii sunt statele membre, persoanele fizice/juridice, şi chiar instituţiile
comunitare;
- în dreptul internaţional public izvorul dispoziţiilor sale sunt tratatele care
exprimă voinţa suverană a statelor semnatare. În dreptul Uniunii pe lângă dispoziţiile
cuprinse în tratate care reprezintă sursa primară a acestui drept, instituţiile - create
prin tratatele comunitare - exercită drepturi suverane provenite de la statele membre,
adoptând legislaţie în mod autonom, însă în limitele prevăzute de tratatele
comunitare9;
- Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, organ judiciar principal al
O.N.U., este competentă să soluţioneze, în principiu, numai litigiile dintre state,
competenţa ei obligatorie fiind excepţională. Curtea de Justiţie este o jurisdicţie
internă10 a unei comunităţi de state, angajată într-un proces de integrare, fiind investită nu
numai cu garantarea respectării dreptului Uniunii, dar şi cu garantarea unităţii de aplicare
a acestuia.
3. Ordinea juridică a Uniunii
3. 1. Caracteristici principaleOrdinea juridică reprezintă un ansamblu organizat
şi structurat de norme juridice care are propriile izvoare, propriile organe şi proceduri
apte să adopte acte, să le interpretează, să constate şi să sancţioneze, dacă e cazul,
încălcarea acestora11.
7
8
9
10
11
 Ordinea juridică internă sau naţională, este în vigoare în interiorul unei
colectivităţi statale; cunoaşte o centralizare aproape completă de funcţii prin care se
creează şi se aplică dreptul; are ca principale izvoare, constituţia şi legea, inclusiv actele
unilaterale ce provin de la puterile publice naţionale, puse în aplicare de către organele
guvernamentale şi sancţionate de instanţele judecătoreşti.
Ordinea juridică de drept internaţional reprezintă un ansamblu de norme
juridice, scrise sau nescrise, create în principal de către state în relaţiile pe care le
stabilesc în acest scop; se caracterizează printr-o descentralizare accentuată de funcţii prin
care se lasă statelor controlul direct asupra - asupra organizării, asupra sancţiunilor.
Ordinea juridică a Uniunii reprezintă un sistem organizat de norme juridice
diversificate şi ierarhizate, dotat cu organe şi proceduri apte de a le emite, a le
interpreta, a constata şi sancţiona încălcarea lor.
Transferul de suveranitate realizat de către statele membre organelor/instituţiilor
comunitare, în scopul instituirii, iniţial a Comunităţilor Europene, şi ulterior, a Uniunii
Europene este considerat a avea natură ireversibilă 12. În vederea respectării principiului
egalităţii de tratament, prin raportare la statele membre, pe ansamblu Comunităţilor
există o echitabilă repartizare a drepturilor şi îndatoririlor, şi o corectă şi uniformă
aplicare a actelor comunitare. Pentru aceasta, noua ordine juridică ce constituie
fundamentul Comunităţilor şi al Uniunii trebuie să se impună pe lângă sau în cadrul
ordinii juridice naţionale din fiecare stat membru.
Literatura juridică a evocat în acest sens două caractere aparent în contrast ale
ordinii juridice a Uniunii13:
1) este o ordine juridică de sine stătătoare, autonomă, independentă de
diversele sisteme juridice naţionale, care presupune:
a. autonomia izvoarelor dreptului Uniunii;
b. autonomia noţiunilor de drept al Uniunii, în sensul că acestea nu depind de
calificările recunoscute prin dreptul naţional;
c. autonomia reglementărilor jurisdicţionale ale litigiilor prin prin implicarea
organelor de jurisdicţie ale Uniunii, care au competenţe de atribuţie;

12
13
 d. autonomia normelor Uniunii care nu pot fi lipsite de eficacitate prin reguli de
drept intern al statelor membre.
2) este o ordine juridică integrată în sistemul juridic din statele membre, care
priveşte următoarele aspecte:
a. subiectele de drept ale Uniunii; acestea fiind, după cum am arătat, nu numai
statele ci şi persoanele (fizice/juridice);
b. organele naţionale, inclusiv instanţele naţionale (de toate gradele) care aplică
regulile dreptului Uniunii; acestea trebuie să aplice dreptul Uniunii identic, în timp şi în
spaţiu, fără să contrazică unitatea şi uniformitatea regulilor Uniunii.