Sunteți pe pagina 1din 3

Izvoarele dreptului Uniunii Europene

Se disting două categorii de izvoare ale dreptului comunitar: izvoare primare şi


izvoare secundare. O altă distincţie care a mai fost făcută s-a referit la izvoare interne
(tratate constitutive, principiile generale ale dreptului, legislaţia secundară) şi la izvoare
externe (acordurile internaţionale).
4.1. Izvoare primare
În prima categorie – izvoare primare – sunt incluse actele juridice fundamentale ale
dreptului UE constituite de:
 Tratatele de constituire a Comunităţilor Europene;
 Tratatele bugetare;
 Deciziile privin resursele proprii ale Comunităţilor;
 Actul Unic European şi Tratatul de fuziune din 1967;
 Decizia şi Actul privind alegerile directe din Parlamentul European (1976);
 Deciziile şi tratatele de aderare;
 Tratatul de modificare a tratatelor de instituire a Comunităţilor europene privind
Groenlanda (17 martie 1984);
 Tratatul de la Maastricht;
 Tratatul de la Amsterdam;
 Tratatul de la Nisa.
 Tratatul de la Lisabona
Unele dintre aceste acte comunitare cuprind şi protocoale anexe. Ele fac parte
integrantă din aceste acte aşa cum se precizează în chiar cuprinsul lor.

Toate aceste acte comunitare menţionate pot fi socotite ca un adevărat ,,corpus”


constituţional, ele având prioritate asupra altor acte comunitare de nivel inferior şi
beneficiind de o prezumţie absolută de legalitate.
În literatura juridică s-a arătat că scopurile integratoare ale Tratatului originar CEE au
fost facilitate de caracterul de self-executing al Tratatului, aceasta însemnând că, în baza
ractificării, el a devenit lege în cadrul statelor membre şi trebuie să fie aplicat în mod
direct de către tribunalele naţionale. S-a mai precizat că Tratatul , dobândind caracterul
de self- executing din forma sa legislativă şi din conturarea sa constituţională, punerea sa
în aplicare a fost încredinţată în primul rând instituţiilor comunitare, iar drepturile şi
obligaţiile pe care le stabileşte nu există pur şi simplu între statele membre pe o bază
internaţională reciprocă, ci pe baza unui set complex de relaţii între statele membre,
cetăţenii lor şi instituţiile comunitare.
Deşi prin Tratatele încheiate nu s-a prevăzut şi posibilitatea elaborării de noi dispoziţii
legislative prin crearea unei structuri cu funcţii legislative bine determinate în acest scop,
statele membre au capacitatea de a încheia convenţii între ele în anumite domenii
determinate. Au fost adoptate mai multe asemenea convenţii, precum: Convenţia din
1968 privind recunoaşterea reciprocă a societăţilor, Convenţia de la Bruxelles din 1968
privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială,
Convenţia de la Roma din 1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale ş.a.m.d.
Pe de altă parte, în cazul în care o materie nu este reglementată prin legislaţia
fundamentală, statele membre au înlăturat această lacună, creând noi reguli originale pe
calea convenţiilor sau pregătind asemenea reguli. În asemenea situaţii se putea recurge şi
la art. 308 CE prin care se dispunea că, dacă acţiunea Comunităţii s-ar dovedi necesară
spre a se atinge, unul dintre obiectivele Comunităţii şi Tratatul nu a prevăzut
competenţele necesare, Consiliul, acţionând unanim la propunerea Comisiei şi după
consultarea Parlamentului, va lua măsurile necesare. Acest temei a fost utilizat de-a
lungul anilor , în diverse domenii, precum uniunea economică şi monetară politica
regională, politica mediului, mecanismele financiare corectoare, relaţiile cu tările din
Europa estică, fără să fie necesară revizuirea Tratatului şi în pofida afirmării principiului
subsidiarităţii.
În categoria izvoarelor primare s-ar mai putea include şi acordurile internaţionale
prin care Comunităţile s-au obligat, inclusiv acordurile cu unul sau mai multe state sau
organizaţii internaţionale încheiate în exercitarea competenţelor externe.
4.2. Izvoare secundare
O caracteristică principală care distinge UE de organizaţiile internaţionale clasice,
şi care o apropie de ordinea juridică internă este capacitatea de a crea reguli de drept,
încredinţând astfel anumitor organe, pentru a exercita după o procedură prestabilită, o
putere normativă comparabilă cu o putere legislativă naţională1.

1
Deşi redactorii tratatelor s-au ferit să utilizeze termenii ,,lege,, sau ,,legislaţie,,
Curtea de Justiţie n-a ezitat acest lucru, referindu-se la T.C.E. ca reprezentând ,,sistemul
legislativ al Comunităţii,,2 sau ,,puterea legislativă a Comunităţii,,3. Tratatul de la
Amsterdam se referă la Consiliu în art. 207 C.E. ,,acţionând în calitatea sa de legislator,,
pentru ca apoi ,,Declaraţia nr. 39 anexată la Actul final să facă referire la calitatea
instituţiilor de a redacta legislaţie comunitară.
Dreptul derivat nu trebuie să contravină dreptului primar, în caz contrar el va fi
lipsit de efecte juridice4. De asemenea, trebuie să fie conform obiectivelor fundamentale,
generale ale Comunităţilor, şi obiectivelor cu caracter specific – care sunt înfăptuite prin
intermediul diverselor politici comunitare şi principiilor generale ale dreptului comunitar.
Izvoare de drept internaţional

Activitatea externă a Comunităţii, care presupune interacţiunea acesteia pe


scena internaţională, reprezintă o sursă directă de drept.

Se încadrează în această categorie:

 acordurile externe ale Uniunii, încheiate cu statele terţe sau cu organismele


internaţionale şi prevăzute de tratate, cu caracter comercial şi necomercial, şi acordurile
de asociere;
 actele unilaterale adoptate de diverse organe înfiinţate prin acordurile externe;
 anumite angajamente încheiate individual de statele membre cu ţări terţe,
anterioare constituirii Comunităţilor Europene.
Locul acestor acorduri ar fi între izvoarele primare şi izvoarele secundare. Nu pot
fi considerate izvoare primare, deoarece sunt încheiate în temeiul competenţelor conferite
Uniunii de tratatele originale. Pe de altă parte, după cum a confirmat Curtea în
jurisprudenţa sa, instituţiile comunitare trebuie să respecte aceste acorduri internaţionale
atunci când îşi exercită competenţa de legiferare.

2
3
4