Pierduta

Uneori, nu văd în fața ochilor decât acel gol pe care-l cunosc mult prea bine, spre marea mea
nefericire, și-n care temerile și eșecurile își arată colții, gata să sfâșie sufletul ce încă vibrează plin de
nădejde în mine. Dar apoi îți întâlnesc privirea, ochii ce au văzut mereu aceleași lucruri și mă întreb:
“sunt oare un clișeu sau poate o enigmă?“.
Nu pot spune despre mine că sunt un clișeu pentru că în minte și în inimă îmi port propriile iluzii și
dezamăgiri, iar în zâmbetele și în lacrimile mele se ascunde o iubire pe care nimeni nu o înțelege. Însă
nici misterul nu mi-e cunoscut. Cum să fiu eu o enigmă, când fiecare pas pe care-l fac dezvăluie tot ce
nu am fost vreodată în stare să rostesc?
Uneori mă simt asemenea unei pene în vânt, atât de liberă și, totuși, purtată spre locuri pe care nu
vreau să le văd, dar îmi amintesc repede că sunt, de fapt, atât de ancorată în realitate încât mă doare.
Iubirea pe care ți-o port îmi dă viață, însă simplitatea ființei tale mă ucide fără pic de milă. Prezența
ta îmi dă aripi, dar gândul tău ce nu poate zbura peste ale tale porți mereu închise mi le taie cu o
cruzime pe care eu reușesc s-o iert. Ce rost ar avea să plutesc spre infinit de una singură? Ce plăcere aș
putea găsi în agonia asta a nepăsării în care te stingi fără să-ți dai seama? Aș obosi…
Zâmbetul tău îmi vindecă sufletul, dar tăcerea ta, nemilosul tău strigăt mut, mă sfâșie. Chipul ți-e
luminos, însă mi-e teamă că-n inimă ții captive prea multe umbre. Ce vrei să ascunzi? Un exces sau o
lipsă?
Am fost dintotdeauna conștientă că timpul nu stă în loc, nici măcar o secundă, chiar dacă uneori
simțeam că, dac-aș întinde mâna, aș putea prinde o firmitură de eternitate, pe care s-o eliberez în
văzduh atunci când îmi vedeam sfârșitul în zare. Cu toate astea, iată-mă așteptând iubire de la cineva
care nu va putea niciodată s-o simtă așa cum o simt eu.
Am gândit despre tine că ești un om născut pentru a alerga printre reguli, fără a fi în stare să le
încalci vreodată, am știut că ai limitele tale – oh, și cât de multe sunt –, dar am fost suficient de egoistă
pentru a trece cu vederea incapacitatea mea de a înțelege iubirea. Cred că iubirea nu e o teorie pe care
s-o înțelegi. Nu e nimic de înțeles, trebuie doar să simți.
Mi-am zis că iubirea se poate strecura prin orice crăpătură, că, asemenea vântului, poate răscoli și
cele mai temeinice gânduri, dar am uitat că pentru a aprinde focul este nevoie de mai mult decât o
simplă adiere.
Îți adoram privirea, iubeam acei ochi pătrunzători și reci, dar n-am putut regăsi în ei decât reflexia
mea, doar efortul și dorința care veneau dintr-o singură direcție și, din păcate, nu era suficient.
Și nu doar ochii ți-s reci și triști, dragule, ci și inima. Iubirea pentru tine e ca un strigăt de ajutor
într-o peșteră, este absurd să aștept ceva în schimb… În inima ta nu se va înălța vreodată un foc, așa că
m-am lăsat pradă propriilor mele flăcări, căci dacă-n al tău foc n-am putut renaște, aveam de gând să
mor în al meu.
Îmi ridic mâinile în aer cu o disperare chinuitoare ce nu m-a mai încercat nici măcar o dată, de
parcă mi-aș dori să prind sufletul înainte să mă părăsească, dar la ce bun să-mi împart trupul cu dorința
de a iubi omul care nu vrea să fie iubit?