MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII

MOLDOVA
UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI
FACULTATEA: CADASTRU GEODEZIE ȘI CONSTRUCȚII
DEPARTAMENTUL: DREPT PATRIMONIAL

LUCRARE DE AN
LIMITELE JUDECĂRII APELULUI

A elaborat: st. gr. Ciobanu Ana

A verificat: lect. Superior, doc.in dr Pisarenco Olga

Chișinău 2017
 CUPRINS
INTRODUCERE ................................................................................................................................ 3

CAPITOLUL I: CONSIDERAȚIUNI GENERALE PRIVIND CALEA DE ATAC APELUL . 4

1.1 Scurt istoric privind apariția și evoluția apelului în Republica Moldova. ................... 4

1.2 Noțiunea importanța și scopul Apelului. ........................................................................... 5

1.3 Caracterele juridice și elementele apelului. ....................................................................... 7

1.4 Distincția dintre apel și recurs secțiunea I ........................................................................... 14

CAPITOLUL II: CONDIȚIILE DE FORMĂ, PROCEDURA DE EXAMINARE A

APELULUI ....................................................................................................................................... 17

2.1 Sesizarea instanţei de apel ...................................................................................................... 17

2.2 Procedura de examinare a cererii și procedura de soluționare a apelului ....................... 20

2.3 Retragerea apelului și renunțarea la apel ............................................................................ 26

CAPITOLUL III: ASPECTE PRACTICE ................................................................................... 27

CONCLUZII ..................................................................................................................................... 29

BIBLIOGRAFIE .............................................................................................................................. 30

ANEXE .............................................................................................................................................. 31

2
 INTRODUCERE
Având în vedere scopul şi noţiunea reglementării lor, căile de atac sunt indispensabile în orice
sistem procesual, pentru remedierea eventualelor greşeli ţinând de aprecierea fondului cauzei ori de
încălcarea unor norme de ordin strict procedural.
Acualitatea temei: domeniul larg al căilor de atac în materia procesului civil, prezintă o
importanţă covârşitoare, atât sub aspectul multitudinii şi complexităţii instituţiilor procesuale
implicate în acest domeniu, al problemelor de drept controversate şi a corelaţiei indisolubile cu
celelalte instituţii ce formează procesul civil în amploarea sa, de a deschide perspectiva controlului
judecătoresc asupra legalităţii şi temeiniciei unei hotărâri a unei alte instanţe ori a unor alte organe ce
nu fac parte din sistemul judiciar.
Importanța temei: în opinia practicienilor cât şi a majorităţii teoreticienilor, se detaşează ca
importanţă apelul se manifestă prin justificarea unei astfel de aprecieri aceea că apelul, fiind o cale
de atac ordinară, comună, de reformare, devolutivă, suspensivă de executare, asigură îndreptarea unei
hotărâri nelegale, realizează principiul dublului grad de jurisdicţie şi reprezintă nu numai un remediu
jurisdicţional, ci şi unul jurisprudenţial, asigurând omogenizarea practicii instanţelor în interpretarea
şi aplicarea regulilor de drept. Acesta este motivul pentru care am optat spre a alege ca subiect al
prezentei teze instituţia apelului aşa cum este ea reglementată în procesul civil şi cum se reflectă în
practica judiciară mai veche sau actuală, ca fiind singura cale de atac ordinară exercitată de oricare
dintre părţile din litigiu sau de procuror pentru orice fel de nemulţumire, de fapt sau de drept, pentru
a provoca o nouă judecată asupra fondului, apelul fiind singura cale de atac pentru care legea nu
prevede motive.
Structura lucrării: Lucrarea datăeste alcătuită din 3 Capitole, care la rîndul lor sunt compuse
din mai multe paragrafe după cum urmează: Cpitolul I numit Considerații generale privind Apelul în
care am reflectat aparițiași evoluția istorică, noțiunea caracterele elementele definotorii a apelului. În
Capitolul II am reflecat subiecte ce tin de procedura de examinare a acereri de declarare a apelului,
termeul de depundere, împuternicirile instanței etc.
Scopul și obiectivele propuse: ca obiective pentru realizarea lucrării date au servit drept
urmare: să dea definiţia căii de atac apelul; să argumentez scopul, rolul şi importanţa procedurii în
faţa instanţei de apel; să evidenţiez specificul căii de atac apelul; să identific şi să argumentez limitele
de examinare a pricinii în apel; să disting particularităţile examinării în apel în comparaţie cu
procedura de examinare în recurs; să caracterizez procedura de examinare în instanţa de apel; să
întocmească modele de cereri de apel şi decizii ale instanţei de apel.

3
CAPITOLUL I: CONSIDERAȚIUNI GENERALE PRIVIND CALEA DE
ATAC APELUL
1.1 Scurt istoric privind apariția și evoluția apelului în Republica Moldova.
Cuvântul „appel” provine de la latinescul appellatio (adresare), ceea ce înseamnă contestarea unui
act emis de prima instanţă în faţa unei instanţe superioare.[10]
Apelul, ca cale ordinară de atac, a cunoscut o evoluţie contradictorială de la începutul apariţiei şi
pînă la moment. Evoluţie contradictorială după formele şi modalităţile de exercitare a lui. Cît priveşte
esenţa, conţinutul şi sarcina apelului, ca cale de atac, în esenţa sa au rămas aceleaşi, cu mici
concretizări. Regulile fundamentale ale apelului au fost puse probabil de către imperatorul August
prin legea Iulia judiciara, care fu completată ulterior cu alte legi, şi sub regimul acestora, hotărîrile
judecătoreşti fie definitive sau numai interlocutorii, puteau fi atacate cu apel. Încă de la instituirea
acestei căi de atac Ulpian a constatat că există şi posibilitatea ca în apel o hotărîre să fie reformată
într-un sens rău, dar practica a demonstrat utilitatea sa incontestabilă. De la Romani apelul a trecut în
dreptul canonic şi în sistemul juridic al ţărilor de drept scris.
După părerea autorilor ruşi, ca de exemplu F.M. Dmitriev, apelul este unul din ultimele fenomene
în evoluţia fiecărui popor. Această afirmaţie îşi găseşte confirmare în istoria apariţiei şi evoluţiei a
căilor de atac ca institut al dreptului procesual civil.
În Republica Moldova instituţia apelului este o instituţie relativ tînără, cu o istorie specifică.
Astfel, la început judecata în Moldova poseda un caracter religios, în aceste condiţii nici nu era vorba
despre existenţa unei careva căi de atac a hotărîrilor emise, care deseori erau cu executare imediată.
Mai tîrziu, Moldova trece printr-o perioadă a dreptului feudal clasic, care din nou se caracteriza prin
exclusivitate şi imposibilitate de a ataca hotărîrea emisă, ea fiind definitivă şi irevocabilă. În secolul
XVI, odată cu trecerea sub protectoratul Imperiului Otoman, se poate de observat o influenţă minimă
a legislaţiei naţionale de către sistemul asiat, cu toate acestea procedura judiciară a păstrat specificul
naţional.
Apoi ca o prioadă specifică poate fi menţionat regimul fanariot din sec. XVIII – XIX, în
perioada căruia s-au făcut modificări esenţiale în jurisprudenţa naţională, precum şi în sistemul
judiciar. Astfel, esenţiale judiciare în această direcţie au fost petrecute de Constantin Mavrocordat,
care a stabilit ca sistemul judiciar să fie compus din două verigi, majoritatea dosarelor să fie examinate
în ţinut de judecătoriile locale, iar divanul să fie instanţa de apel. Din cele relatate se poate deduce că
la acest moment apare şi se realizează ideea şi conceptul apelului ca cale de atac. Pe lîngă aceasta s-a
dispus ca procesele să fie duse în scris pentru a avea o evidenţă strictă a cauzelor.

4
 Odată cu anexarea Basarabiei (Moldova actuală) la Rusia, toate conceptele şi reformele
judiciare care s-au petrecut în Rusia, s-au răsfrînt şi asupra acestui teritoriu, astfel fiind introduse căile
de atac, sistemul de instanţe din mai multe verigi, etc. Dar la 1856, odată cu înfăptuirea Unirii
Principatelor Române, Basarabia trece printr-o nouă etapă de evoluţie. Aşa dar, fiind inspiraţi de ideile
Revoluţiei franceze şi conceptele iluministe de la acea perioadă, reformatorii români au efectuat un
şir de inovaţii şi modificări, prin care s-a introdus sistemul judiciar compus din patru verigi, s-au
prevăzut căi de atac a hotărîrilor considerate ilegale, s-a adoptat Codul de procedură civilă.În
continuare, revenind sub protectoratul Rusiei, evoluţia apelului în Moldova a avut aceeaşi soartă, fiind
eliminat odată cu crearea statului sovietic RSSM, cunoscînd aceleaşi probleme de jurisdicţie şi
revenind în procedura civilă în 1992 prin conceptul de reformă judiciară şi mai tîrziu prin însăşi
reforma judiciară şi modificările din Codul de procedură civilă.[10]
Astfel, în baza Legii Republicii Moldova nr. 942-XIII din 18 iulie 1996, Codul de procedură
civilă al RM din 26 decembrie 1964 a fost completat cu capitolul treizeci şi patru – Apelul – în cadrul
titlului al treilea întitulat căile ordinare de atac.
Actualmente, apelul este reglementat prin Capitolul XXXVII din Titlul III, întitulat „Căile de
atac ale hotărîrilor judecătoreşti” din Codul de procedură civilă al RM din 30 mai 2003. Examinarea
cauzelor în ordine de apel se va efectua în strictă conformitate cu normele juridice încadrate în
capitolul menţionat [12]
Instituţia apelului, cu forme variate, se găseşte în aproape toate legislaţiile, începând cu cele
mai vechi timpuri şi până astăzi. Lucrul, de altfel, nu e de mirat, când ne gândim că justiţia omenească,
că tot ce este omenesc, este indubitabil supusă greşelii, şi că sentimentul neîncrederii pe care îl poate
inspira deciziile sale, este în cazul condamnatului un sentiment natural.
S-a discutat mult asupra originii acestei instituţii. Sunt păreri după care instituţia apelului ar fi
existat chiar în cele mai vechi legislaţii, deoarece în toate timpurile şi la toate popoarele, diferiţi
legiuitori, preocupaţi de ideea perfecţiunii în materie de drept, au căutat, ca prin anumite garanţii, să
înlăture pe cât posibil consecinţele erorii, ignoranţei sau injustiţiei judecătorilor.
După alte păreri, apelul ar fi având o dată mai recentă, şi n-ar fi apărut decât atunci când
împricinaţii, exasperaţi de parţialitatea şi reaua credinţă a judecătorilor, sau de insuficienţa legislaţiei,
au început să recurgă la „capul statului”, ca la o ultimă instanţă, pentru rezolvarea diferendelor
1.2 Noțiunea importanța și scopul Apelului.
Căile de atac reprezintă mijloace procedurale prin care se poate cere şi obţine anularea sau
reformarea (totală sau parţială) a unei hotărâri judecătoreşti; ele apar ca un remediu contra

5
eventualelor erori ce se pot strecura într-o hotărâre, uneori chiar contra nedreptăţii dintr-un act
jurisdicţional.

Apelul este mijlocul procedural prin care partea nemulţumită de hotărârea primei instanţe sau
procurorul solicită instanţei ierarhic superioară, în condiţiile prevăzute de lege, reformarea hotărârii
atacate.[5]

Unii autori pornind de la definiţia dată apelului în legislaţia franceză, adaugă în definiţie şi faptul
că, prin intermediul apelului, se poate cere, uneori, doar anularea hotărârii atacate. Se pare că nu este
necesar să se reţină acest aspect în definiţie, deoarece noţiunea de reformare include şi simpla anulare
a hotărârii. Codul nostru de procedură civilă nu dă o definiţie a apelului, dar aceasta nu este sarcina
legiuitorului ci, în principal, a doctrinei. Cu toate acestea, unele legislaţii procesuale manifestă
preocupare pentru definirea unor căi de atac, împrejurare care are meritul de a înlătura orice speculaţii
doctrinare. Definiţia dată apelului în doctrina noastră este una de maximă generalitate, dar ea cuprinde
toate elementele esenţiale ale unei căi de atac: subiectele, obiectul şi scopul apelului.

Apelul constituie o formă de manifestare a acţiunii civile, un mijloc procedural ce intră în

conţinutul acesteia, şi, ca urmare, dreptul de apel reprezintă o componentă a dreptului la acţiune, cu
toate consecinţele ce decurg de aici. Aceasta înseamnă că, pentru exerciţiul dreptului de apel, trebuie
îndeplinite condiţiile generale de exercitare a dreptului la acţiune (interesul, calitatea procesuală,
capacitatea procesuală) la care se mai adaugă şi unele condiţii speciale (de exemplu, partea să nu fi
renunţat expres sau tacit la dreptul de apel, să nu fie o hotărâre nesusceptibilă de apel, satisfacerea
condiţiilor privitoare la taxele de timbru etc.)

Apelul reprezintă prima cale ordinară care declansează controlul judiciar ierarhic asupra
legalității hotăririlor pronuntate în primă instanță. Apelul este mijlocul procedural prin care partea
nemulţumită de hotărârea primei instanţe sau procurorul, în condiţiile legii, solicită instanţei ierarhic
superioare reformarea hotărârii atacate ori anularea acesteia. Apelul este o cale ordinară de atac, prin
intermediul căreia oricare dintre părţi poate solicita unei jurisdicţii superioare reformarea hotărârii
pronunţate de instanţa de fond. [10]

Apelul este calea de atac comună, ordinară, de reformare, devolutivă şi suspensivă de

executare, prin care partea nemulţumită de hotărârea primei instanţe sau, după caz, procurorul, solicită
instanţei ierarhic superioare desfiinţarea sau modificarea hotărârii atacate. Ion Deleanu a încercat să
6
cuprindă într-o singură noţiune toate trăsăturile apelului ca şi cale de atac, instanţa competentă să
judece şi obligaţia esenţială a instanţei de apel, respectiv rejudecarea pricinii. Apelul este singura cale
de atac deopotrivă ordinară, devolutivă şi suspensivă de executare, care conferă instanţei ierarhic
superioare învestite cu soluţionarea sa – pe lângă atributul verificării legalităţii şi temeiniciei hotărârii
atacate – şi toate atributele de judecată ale primei instanţe.

Definiţia reflectă ce este esenţial pentru calea de atac a apelului, respectiv posibilitatea
instanţei de apel de a se substitui primei instanţe, inclusiv atunci când aceasta a respins acţiunea sau a
anulat cererea de chemare în judecată, fără a cerceta fondul.

Deci persoanele interesate utilizează această instituţie – apelul pentru a ataca o hotărâre cu
care nu sunt de acord din diferite motive (netemeinicie, nemotivare, necompensarea cheltuielilor
suportate de către martori, experţi în cadrul procesului desfăşurat) – instanţa de jurisdicţie nefiind în
drept să refuze primirea cererii pe motiv că nu este întemeiată. Apelul mai este cale de atac şi din
considerentul efectelor pe care le produce, şi anume, că dacă acesta va fi admis, hotărârea primei
instanţe va fi modificată, casată parţial sau integral cu emiterea unei noi hotărâri.[9]
Scopul Apelului îl constituie verificarea corectitudinii constatării circumstanțelor de fapt al
pricinii cvile, a aplicării și interpretării normelor de drept material, precum și respectării normelor
dedrept procedural,la judecarea pricinii în primă instanță. Dacă luăm în considerare scopul şi
importanța reglementării lor, căile de atac sunt indispensabile în orice sistem procesual modern, fie el
civil sau penal, pentru remedierea greşelilor ţinând de judecata fondului cauzei, a procesului, ori de
încălcarea unor norme de ordin procedural.
1.3 Caracterele juridice și elementele apelului.
Apelul este o cale de atac ordinară, devolutivă, de reformare şi suspensivă de executare.
Evidenţierea caracterelor juridice ale apelului decurg din analiza efectelor procedurale produse de
introducerea acestei căi de atac.

Apelul este o cale ordinară de atac pentru că poate fi exercitată de oricare dintre părţile din
proces, pentru simplul motiv că partea respectivă este nemulţumită de hotărârea pronunţată. De aceea,
instanţa este datoare să dea calificare corectă cererii, chiar dacă titulatura dată de părţi acesteia este
greşită. Totodată, pot fi exercitate asupra hotărîrilor judecătorești definitive de oricare din participanți
la proces, prin care se solicită casarea Hotărîrei judecătoreștipe motiv de ilegaluitate sau neteimicie.

7
 Apelul este o cale de atac de reformare, deoarece are drept efect învestirea unei instanţe
ierarhic superioare celei care a dat hotărârea apelată. Din momentul sesizării sale, instanţa de apel
dobândeşte dreptul, dar şi obligaţia de a proceda la soluţionarea cauzei. Si sunt soluționate de o
instanță superioară celei care a emis hotărîrea. Totodată în literatura de specealitate se evedențiază
un criteriu în dependență de circumstanțele asupra cărora se exercită căile de atac, astfel apelul este o
cale de atac de fapt si de drept, la examinarea cărora se verifică atît circumstanțele de fapt vît și cele
de drept. Caracterul devolutiv şi suspensiv de executare necesită o tratare mai detaliată.

A. Caracterul devolutiv al apelului. Aplicarea regulilor tantum devolutum quantum

apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum. Cuvântul devolutiv provine de la latinescul
devolo, voli, volutum care înseamnă a transmite ceva de la o persoană la alta. În materia căilor de atac,
prin devoluţiune se înţelege transmiterea dreptului de a judeca de la un judecător de grad inferior la
un judecător de grad superior; deci efectul devolutiv al unei căi de atac constă în „reînnoirea” sau
„reeditarea” judecăţii. Acest efect presupune posibilitatea părţilor de a supune judecării în apel litigiul
dintre ele, în ansamblul său, cu toate problemele de fapt şi de drept ce au fost ridicate în primă instanţă.

Legiuitorul a acordat efect devolutiv apelului, din mai multe considerente, pentru care:
necesitatea unei reeditări a judecăţii de teama parţialităţii primei jurisdicţii; speranţa că a doua
jurisdicţie, ierarhic superioară şi în principiu colegială, va fi mai calificată în exercitarea unui control
asupra legalităţii hotărârii atacate; uniformizarea jurisprudenţială urmărită a fi realizată de o curte
supremă nu se poate concepe decât dacă calea ordinară de atac a apelului are un caracter devolutiv.

În principiu, devoluţiunea este totală, completă. Ea este însă limitată de două reguli, exprimate
prin adagiile: tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum. Prima
regulă restrictivă – tantum devolutum quantum apellatum – constituie o exigenţă a principiului
disponibilităţii procesuale care se aplică şi în faţa instanţelor de control judiciar ordinar. Ea exprimă
ideea că instanţa ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele
indicate în cererea de apel. Prin urmare, instanţa de apel nu se poate pronunţa asupra altor motive
decât acelea cuprinse în cererea de apel.

Sunt anumite situaţii în care apelul nu prezintă efect devolutiv. Uneori, apelantul nu urmăreşte
să aibă loc o rejudecare a fondului, ci doar ca instanţa de apel să anuleze hotărârea primei instanţe,
mai exact să respingă cererea de chemare în judecată în baza unei excepţii procesuale peremptorii; de
exemplu, când prin cererea de apel se invocă prescripţia dreptului de a obţine condamnarea pârâtului,
8
puterea de lucru judecat, lipsa reclamaţiei administrative prealabile într-un litigiu de contencios
administrativ etc.

A doua regulă restrictivă – tantum devolutum quantum indicatum – exprimă ideea că efectele
apelului nu se pot resfrânge decât numai asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanţă. Aceasta
înseamnă că, prin intermediul apelului, nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în faţa primei
instanţe. Această regulă are o justificare deplină. Instanţa de apel realizează un control judiciar asupra
hotărârii atacate, iar acest control nu poate avea în vedere alte pretenţii sau elemente care nu au format
obiectul primei judecăţi. În caz contrar, s-ar încălca în mod grav principiul dublului grad de jurisdicţie.

B. Caracterul suspensiv de executare silită a apelului. Hotărârea primei instanţe nu poate

fi executată silit cît timp este susceptibilă de apel şi nici pe perioada judecării apelului. Termenul de
apel suspendă de drept executarea silită, iar acest efect suspensiv este continuat prin introducerea, în
termen, a cererii de apel.

Efectul suspensiv de executare al apelului nu a fost consacrat, totuşi, existenţa unui asemenea
efect decurgea din chiar natura căii de atac a apelului, iar unele texte ale Codului de procedură civilă
conduceau, pe cale de interpretare, la aceeaşi concluzie. S-a pus problema, în doctrină, dacă un apel
neregulat întocmit are efect suspensiv de executare. Au fost exprimate păreri pro şi contra, ultimele
fiind argumentate prin faptul că, dacă nu s-ar recunoaşte condiţia enunţată (de regularitate a
introducerii apelului), partea interesată ar putea declara un apel doar în mod formal, respectiv pentru
a obţine suspendarea executării hotărârii, ce este de natură să încurajeze reaua-credinţă.[7]

Prin urmare, numai apelul întrodus peste termen nu mai poate beneficia de efectul suspensiv
de executare. În cazul în care apelantul a achiesat expres sau tacit la hotărârea pronunţată împotriva
sa, efectul suspensiv de executare a apelului nu se produce.
Obiectul apelului îl constituie hotărîrile și încheierile emise în primă instanță, care încă n-au
devenit definitive și care sunt susceptibile de apel. Potrivit art 357. Codul de procedură civilă se
stipuleaza ca Hotărîrile susceptibile de apel pot fi atacate, pînă a rămîne definitive, în instanță de apel
care în baza, materialelor din dosar și a celor prezentate suplimentar, verifică corectitudinea constatării
circumstanțelor de fapt al pricinii, al aplicării si interpretării normelor de drept material, precum și
respectarea normelor de drept procedural, la judecarea ricinii în primă instanță. Iar potrivit art.358 din
Codul de procedură civilă, hotărîrile pronunțate în primă instanță de judecătorii pot fi atacate cu apel

9
la curțile de apel de drept comun. Hotărîrile pronunțate în primă instanță de Judecătoria Comercială
de circumscripție pot fi atacte cu apel la Curtea de Apel Chișinău.
Potrivit aceluiași articol, nu pot fi atacate cu apel: hotărîrile pronunţate în primă instanţă de de către
curțile de apel;
Totodată, ținem să menționăm că potrivit art.359 din Codul de procedură civilă, încheierile emise
în primă instanţă nu pot fi atacate cu apel decît odată cu hotărîrea, cu excepţia încheierilor care pot fi
atacate cu recurs, separat de hotărîre, în special, încheierile care fac imposibilă desfășurarea de mai
departe a procesului. La fel, menționăm că apelul declarat împotriva hotărîrii se consideră declarat şi
împotriva încheierilor date în pricina respectivă, chiar dacă au fost emise după pronunţarea hotărîrii
şi dacă atacarea încheierii nu se menţionează în cererea de apel.
Subiecții apelului sînt apelantul – persoana care declară apelul și intimatul – partea adversă.
Potrivit art.360 din Codul de procedură civilă, sînt în drept să declare apel:
a) părţile şi alţi participanţi la proces. Aceștia sînt subiecți cu interes juridic în pricină, atît material-
juridic, cît și procesual-juridic. Din această categorie fac parte: reclamantul, coreclamantul, pîrîtul,
copîrîtul, intervenienții, petiționarii și persoanele interesate în procedura specială. Aici ținem să
menționăm că în temeiul art.65 alin.(3) din Codul de procedură civilă, intervenientul principal care n-
a fost atras în proces este în drept să intervină în instanță de apel, cu consimțămîntul părților.Dacă nu
au declarat apel separat, coparticipanţii (coreclamanţii, copîrîţii) şi intervenienţii care participă în
proces din partea apelantului se pot alătura la apel, dacă pretenţiile lor coincid cu pretenţiile
apelantului, prezentînd o cerere scrisă. Pentru cererea de alăturare la apel nu se plăteşte taxă de stat.
În cazul în care pretenţiile apelantului nu coincid cu pretenţiile alăturatului, acesta din urmă este în
drept să depună apel după regulile generale, plătind taxă de stat. Dacă apelantul principal îşi retrage
apelul sau cererii de apel nu i se dă curs, sau cererea a fost restituită, ori există alte motive care exclud
soluţionarea fondului, alăturarea la apel va produce efecte juridice în cazul în care a avut loc în
interiorul termenului de apel şi persoana alăturată a plătit taxă de stat.[6]

b) reprezentantul în interesul apelantului, dacă este împuternicit în modul stabilit de lege. Astfel,
reprezentantul părții în proces, al intervenientului, petiționarului sau al persoanei interesate poate
declara apel numai dacă acest drept este expres prevăzut în procură. Totodată, reprezentanții legali
dispun de dreptul de a exercita căile de atac în virtutea legii, fie personal, fie printr-un terț.

c) martorul, expertul, specialistul şi interpretul, reprezentantul cu privire la compensarea

cheltuielilor de judecată ce li se cuvine. Persoanele care contribuie la înfăptuirea justiției, neavînd

10
interes juridic în proces, pot declara apel doar cu privire la compensarea cheltuielilor de judecată ce li
se cuvin.
Potrivit art.360 alin.(1) din Codul de procedură civilă, persoana interesată care a renunţat
expres la apel în privinţa unei hotărîri nu mai are dreptul să declare apel. Pentru ca renunțarea să
producă efecte trebuie să fie expresă, adică să fie exprimată într-o cerere scrisă, și să fie făcută după
pronunțarea hotărîrii. Renunțarea anticipată la calea de atac nu se admite.[1]
La categoria subiecților apelului se aliniază indirect și instanța de judecată competentă să
examineze cererea de apel, care întotdeauna este o curte de apel. În apel cauzele se examinează de un
complet format din 3 judecători, complet din care nu pot face parte judecătorii care au participat la
judecarea pricinii în primă instanță.
Printre temeiurile de declarare a apelului, reieșind din prevederile art.386 din Codul de
procedură civilă, pot fi evidențiate:

– circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii nu au fost constatate şi elucidate pe

deplin. Aceasta se poate întîmpla atunci cînd instanța a determinat incorect obiectul probațiunii, cînd
instanța nu a pus în discuție circumstanțele relevante examinării cazului, însă, din contra, a examinat
circumstanțe care nu au nici o importanță la soluționarea litigiului. În vederea determinării corecte a
obiectului probațiunii, instanța de judecată este în drept să propună părților și altor participanți la
proces prezentarea de probe suplimentare care ar dovedi faptele ce constituie obiectul probațiunii,
veridicitatea lor.[5]

– circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii, pe care prima instanţă le consideră

constatate, nu au fost dovedite cu probe veridice şi suficiente. Aceasta se întîmplă atunci cînd instanța
trage concluzie cu privire la existența unui fapt ce intră în obiectul probațiunii, însă probele care ar
justifica o asemenea concluzie lipsesc sau sînt insuficiente ori inadmisibile, precum și atunci cînd
instanța nu consideră constatate circumstanțele dovedite prin probele administrate. Spre exemplu,
instanţa a considerat ca fiind dovedit dreptul de proprietate asupra autoturismului, reieşind din
existenţa unei procuri care mandatează pe pretinsul proprietar de a vinde autoturismul, fapt ce
contravine pct.44 din Regulamentul cu privire la registrul de stat al transporturilor, aprobat prin
Hotărîrea Guvernului nr.1047/08.11.1999, care prevede ca mijloc de probaţiune unic al dreptului de
proprietate asupra autoturismului înmatriculat – certificatul de înmatriculare.[3]

11
– concluziile primei instanţe, expuse în hotărîre, sînt în contradicţie cu circumstanţele pricinii.
Se are în vedere situaţia în care instanţa inferioară a constatat toate circumstanţele pricinii şi din
acestea rezultă o anumită soluţie, însă instanţa, în mod greşit, a pronunţat o altă soluţie ce nu
corespunde celei adecvate, rezultante din circumstanţele respective. Acesta este rezultatul aprecierii
incorecte a probelor, cînd probele administrate constituie temeiul unor concluzii, iar instanța trage
concluzii contrare. Aceste erori se comit deseori cînd circumstanțele importante ale pricinii sînt
dovedite prin probe indirecte.

– normele de drept material au fost încălcate sau aplicate eronat. Se consideră că normele de
drept material sînt încălcate sau aplicate eronat în cazul în care instanţa judecătorească:

- nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată. Se consideră că instanța nu a aplicat legea care
trebuia să fie aplicată în cazurile cînd: nu a aplicat nici o normă de drept material și a pronunțat o
hotărîre ce contravine legislației în vigoare; la soluționarea pricinii au fost aplicate acte normative
subordonate legii, adoptate cu încălcarea competenței, procedurii stabilite sau contrare prevederilor
legii; a aplicat un act normativ declarat neconstituțional sau contrar normelor constituționale de
aplicare directă; a aplicat unul dintre mai multe acte normative ce reglementează raportul material
litigios, neaplicînd pe celelalte. Acesta constituie un motiv de casare incident în cazul în care actul
normativ aplicabil în litigiul dedus judecăţii nu şi-a găsit aplicarea în cadrul hotărîrii, fără ca instanţa
să aplice o altă lege în locul celei incidente. În cazul în care soluţia este corectă în fond, cu toate că
instanţa nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată, hotărîrea va fi menţinută de instanţa de recurs,
cu relevarea normei juridice aplicabile.

- a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată. Acest temei se reflectă în situaţia în care instanţa
aplică o normă juridică care este străină de situaţia de fapt existentă în cazul dedus judecăţii. În acest
temei se încadrează și cazul în care hotărîrea şi-a pierdut fundamentul juridic în legătură cu principiul
aplicării legii civile în timp (principiul neretroactivităţii), spre exemplu: situaţia juridică s-a născut
sub imperiul Codului civil vechi, iar instanţa a aplicat Codul civil nou. Se consideră că instanța a
aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată în cazurile cînd: a dat o calificare juridică incorectă
raportului material litigios, aplicînd o normă străină acestuia; a încălcat regulile acțiunii normelor în
timp, în spațiu și asupra persoanelor; a soluționat pricina în baza normei de drept interne, ce contravine
prevederilor tratatului internațional cu aplicare directă; instanța a aplicat normele juridice ce contravin
Convenției Europene și jurisprudenței CEDO; a determinat incorect legea aplicabilă raportului

12
material litigios cu element de extraneitate; a soluționat greșit conflictul dintre normele cuprinse în
diferitele acte normative interne; a aplicat o uzanță ce contravine legii.[5]

- a interpretat eronat legea. Aceasta se produce atunci cînd instanța deși corect a făcut calificarea
juridică a raportului material litigios și corect a determinat norma aplicabilă, totuși, din cauza
înțelegerii incorecte a sensului acesteia, trage o concluzie greșită cu privire la drepturile și obligațiile
părților. Interpretarea eronată a legii poate fi condiționată de necunoașterea de către instanța de
judecată a esenței legislației străine, a practicii de aplicare a acesteia în statul respectiv. Totodată,
interpretarea eronată poate fi o consecință a folosirii incorecte de către judecător a metodelor
(sistematică, gramaticală, istorică, logică) sau procedeelor (extensivă, restrictivă, ad litteram) de
interpretare a normelor de drept. Acest temei devine incident în cazul în care normei juridice aplicabile
i s-a atribuit un mai mare grad de abstracţie sau aceasta suscită îndoieli la aplicare, iar instanţa, aplicînd
norma respectivă, a extins norma juridică dincolo de ipotezele la care se aplică sau invers – a exclus
ipoteza concretă din aria de ipoteze pe care le acoperă norma juridică respectivă.

- a aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului.[5]Acest temei poate apărea în situaţiile
cînd: a) există o reglementare expresă a raportului juridic litigios, însă instanţa a aplicat greşit
analogia; b) nu există similitudini între prevederea legală, la care s-a raportat instanţa, și raportul
juridic existent; c) s-au limitat anumite drepturi civile sau s-a stabilit răspunderea civilă, în lipsa unor
norme exprese. Aceasta are loc atunci cînd instanța de judecată încalcă unul sau mai multe principii
ale aplicării analogiei, și anume: a) aplicarea analogiei se admite doar în cazul obscurității sau lipsei
normei de drept; b) circumstanțele pricinii și circumstanțele prevăzute în norma aplicabilă prin
analogie trebuie să fie asemănătoare după esență și regim juridic; c) aplicarea analogiei este
inadmisibilă în cazurile cînd aceasta este expres interzisă de lege sau cînd legea stabilește producerea
efectelor juridice numai în caz de aplicare a unor norme concrete; d) normele de excepție se aplică
doar în privința faptelor cu caracter excepțional; e) soluția adoptată ca urmare a aplicării analogiei nu
trebuie să contravină legislației în vigoare; f) aplicarea analogiei presupune căutarea normei în actele
aceleiași instituții, ramuri de drept și doar în cazul inexistenței acesteia – referirea la alte ramuri sau
legislație în general.[6]

– normele de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat. Se consideră că a avut loc
o încălcare sau aplicare eronată a normelor de drept procedural dacă:

- pricina a fost judecată de un complet de judecată compus ilegal;

13
- pricina a fost judecată de instanţă în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat
locul, data şi ora şedinţei de judecată;

- în judecarea pricinii au fost încălcate regulile cu privire la limba procesului, temei care cuprinde
următoarele ipoteze: a) procesul s-a desfăşurat într-o altă limbă decît cea de stat, aceasta nefiind
acceptabilă pentru majoritatea participanţilor; b) persoanei interesate, care nu posedă sau nu vorbeşte
limba de stat, nu i s-a asigurat prezenţa interpretului pentru exprimarea în judecată; c) procesul s-a
desfăşurat într-o altă limbă, iar instanţa nu a emis hotărîrea şi în limba de stat;
- instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces;
- la emiterea hotărîrii a fost încălcat secretul deliberării;
- hotărîrea nu este semnată de judecător sau de cineva din judecători ori hotărîrea este semnată nu
de acel judecător sau de acei judecători care sînt menţionaţi în hotărîre;
- în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată, temei ce se referă la lipsa procesului-
verbal al şedinţei în care s-a pronunţat hotărîrea;
- în dosar lipseşte procesul-verbal privind efectuarea unui act procedural;
- pricina a fost examinată cu încălcarea competenţei generale sau jurisdicţionale;
- alte încălcări care au dus sau au putut duce la soluţionarea eronată a pricinii.

Totodată, legislația procesual civilă menționează că o hotărîre legală în fond nu poate fi casată
numai din motive formale. De aceea, apelantul trebuie să dovedească existența acestor temeiuri, fie
doar în baza materialelor din dosar, fie şi în baza probelor prezentate suplimentar.

În temeiul art.372 din Codul de procedură civilă, părţile şi alţi participanţi la proces sînt în
drept să refacă ori să completeze probele administrate în primă instanţă, să prezinte noi probe, iar
instanţa de apel este obligată să administreze noi probe şi să constate noi circumstanţe dacă este
necesar soluţionării juste a pricinii. În instanţa de apel pot fi citaţi martorii audiaţi în primă instanţă
dacă în cererea de apel se contestă depoziţiile lor.
Totuși, în apel nu se poate schimba calitatea procedurală a părţilor, temeiul sau obiectul
acţiunii şi nici nu pot fi înaintate noi pretenţii. Se pot cere însă dobînzi, rate, venituri ajunse la termen
şi orice alte despăgubiri apărute după emiterea hotărîrii în primă instanţă, se poate solicita o
compensaţie legală.
1.4 Distincția dintre apel și recurs secțiunea I

14
 Apelul și recursul din secțiunea I se deosebesc printro muțime de criterii chiar dacă ambele au
ca scop căile de atac sunt indispensabile în orice sistem procesual modern, fie el civil sau penal, pentru
remedierea greşelilor ţinând de judecata fondului cauzei, a procesului, ori de încălcarea unor norme
de ordin procedural.

Astfel în continuare vom relata unșir de criterii din care vom deduce dinstința dinetre aceste
două căăi de atac.

Noțiunea: Prin Apel se ințelege acel mijloc procedural prin care partea nemulțumită de
Hotărîrea prime Instanțe solicită Instanțeiierarhic superioare, în condițiile legii mofificarea, anularea,
acesteia în tot sau în parte. Recursul Secțiunea I- Calea ordinară de atac exercitată de către persoane
îndreptățite împotriva actelor de dispoziție aleinstanței judecătorești.

Criteriul, caracterul căi de atac. Astfel, din prima categorie putem distinge anumite
asimilări dintre apel și recursul secțiunea I, astfel ambele sunt cai de atac ordinare, de reformare,
suspensive de executare și devolutive.

Termenul de declarare: Apelul se declară în termen de 30 de zile dela data pronunțării

dispozitivului hotărîrii, iar Recursul Secțiunea I – în termen de 15 zile de la data pronunțării.

Calitatea procesuală : În Apel destingem Apelantul și Intimatul, iar în Recursul Secțiunea I

avem recurent și intimat.

Instanța Competentă să soluționeze cauza: Apelul este solutionatde către Curtea de Apel ,
iar Recursul Secțiunea I este soltionat de Catre Curtea de Apel sau Curtea Suprema de Justiție

Instanta la care se dpune cererea de declarare a apelului si a recursului: În Apel și în

Recursul Secțiunea I ambele cereri se depun la Instanța acrei hotărîre sau încheire se atacă.

Taxa de stat: pentru depunerea apelului, conform Legii cu privire la taxa te stat, pentru apel
se achită 75% din cuantumul achitat în primă Instanță. Iar Recursul Secțiunea I nu se achita taxa de
stat.

Obiectul: Obiectul Apelului îl formează Hotărîrile și încheierele emise în Iinstanță, car eîncă
n-au devenit definitiveși care sunt susceptibile de Apel. În Recursul Secțiunea I obiectul îl formează

15
Hotărîrile și închierile pronunțate în primă instanță fără drept de apel. Incheirile Curții de apel de care
depinde solutionarealitigiului mai departe. Incheiereile isntantei de fond dee care nu depind
solutionarea litigiului mai departe.

Temeiurile de declarare a apelului: Drept temeiuri de declarare a apelului și recursului sunt

aceleași ca de exemplu: Circumstanțele nu au fost constatate și elucidatepe deplin; Circumstanțele pe
care prima instanță lea constatat, nu au fost dovedite ca probe veridice și suficienete; Concluziile
expuse în hotărîre sunt în contradicțiecu circumstanțele pricinii; normele de drept material au fost
încălcatesau aplicate eronat; normele de drept procedural au fost încălcate saua plicate eronat.[5]

16
CAPITOLUL II: CONDIȚIILE DE FORMĂ, PROCEDURA DE EXAMINARE
A APELULUI

2.1 Sesizarea instanţei de apel

Cererea de apel se depune în scris la instanţa judecătorească a cărei hotărîre se atacă, cu plata
taxei de stat în cazul în care apelul se impune cu taxă, în condiţiile legii.

Cererea de apel se depune în scris la instanţa judecătorească a cărei hotărîre se atacă, în termen
de 30 de zile de la data pronunțării hotărîrii motivate, cu plata taxei de stat. Cererea de apel şi
înscrisurile noi care nu au fost prezentate în primă instanţă se depun cu atîtea copii cîţi participanţi la
proces sînt, plus cîte o copie pentru instanţa de apel.[1]

Termenul de apel se întrerupe prin decesul participantului la proces care avea interes să facă
apel sau prin decesul mandatarului căruia i se comunicase hotărîrea. În astfel de cazuri, se face o nouă
comunicare la locul deschiderii succesiunii, iar termenul de apel începe să curgă din nou de la data
comunicării hotărîrii. Pentru moştenitorii incapabili şi pentru cei limitaţi în capacitatea de exerciţiu
sau pentru cei dispăruţi fără veste termenul curge din ziua în care se numeşte tutorele sau
curatorul.Repunerea în termen de apel se face de către instanţa de apel în cazurile şi în ordinea
prevăzute de art.116.

Termenul de apel suspendă executarea hotărîrii pronunţate în primă instanţă, cu excepţia

hotărîrilor cu executare imediată. Apelul exercitat în termen este suspensiv de executare a hotărîrii,
iar apelul declarat peste termen poate suspenda executarea hotărîrii dacă există cererea apelantului și
motive întemeiate. Cererea de apel şi înscrisurile noi care nu au fost prezentate în primă instanţă se
depun cu atîtea copii cîţi participanţi la proces sînt, plus cîte o copie pentru instanţa de apel. Copiile
de pe înscrisuri se legalizează în modul stabilit de lege. Înscrisurile alăturate, redactate într-o limbă
străină se depun în traducere, certificată în modul stabilit de lege. Potrivit art. 365 al Codului de
Procedură Civilă cererea de apel trebuie să cuprindă: În cererea de apel se indică: a) instanţa căreia
îi este adresat apelul; b) numele sau denumirea, domiciliul sau sediul apelantului, calitatea lui
procedurală; c) hotărîrea atacată, instanţa care a emis-o, completul de judecată, data emiterii; d)
motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul; e) probele invocate în susţinerea apelului;

17
f) solicitarea apelantului; g) numele şi domiciliul martorilor, dacă se cere a fi citaţi în apel; h)
documentele ce se anexează.

În cererea de apel se poate indica şi alte date ce ţin de examinarea apelului. Cererea de apel se
semnează de apelant sau de reprezentantul său. În ultimul caz, la cerere se anexează documentul,
legalizat în modul stabilit, care certifică împuternicirile reprezentantului dacă în dosar lipseşte o astfel
de împuternicire. La cererea de apel se anexează dovada de plată a taxei de stat dacă apelul se impune
cu taxă.[5]

Cu privire la elementele indicate la pct. 1din art. 365 Codul de procedură civilă, ele reprezintă
cerinţe necesare pentru corecta identificare a părţilor, persoane fizice sau juridice. Apelantul trebuie
să indice numele părţilor, mai ales în situaţia în care la judecata în primă instanţă au fost mai multe
părţi. În cererea de apel, apelantul poate să indice o eventuală schimbare a părţilor, arătate în textul de
lege. Aceste cerinţe de formă prevăzute la pct. 1 alin. 1 din art. 365 Codul de procedură civilă, nu sunt
sancţionate, în caz de nerespectare, cu nulitatea cererii de apel. Spre deosebire de judecata în faţa
instanţei de fond, la apel obiectul cererii îl constituie hotărârea primei instanţe care trebuie
individualizată prin indicarea instanţei care a pronunţat-o, a numărului sentinţei date şi a datei
pronunţării, eventual şi a numărului dosarului. În legătură cu cerinţa vizând hotărârea care se atacă,
se poate observa că legea nu stabileşte elementele de identificare, dar în mod firesc trebuie menţionată
instanţa care a pronunţat-o cât şi numărul şi data pronunţării. S-a decis, însă, că nu se poate anul apelul,
chiar dacă nu se arată numărul ei sau data acestuia, cu condiţia ca cererea să cuprindă elemente
suficiente care să permită cu certitudine identificarea hotărârii.

Motivele de fapt şi de drept reprezintă elemente importante ale cererii de apel, deoarece
determină cadrul în care se va desfăşura activitatea procesuală în faţa instanţei de apel. Motivarea
apelului este importantă sub dublu aspect: pe această cale se aduc la cunoştinţă instanţei motivele de
nemulţumire ale apelantului faţă de hotărârea atacată, iar intimatul este pus în situaţia de a-şi putea
formula în mod judicios şi în timp apărarea.

Cât priveşte cerinţa de a arăta în cerere motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază
apelul, părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi
dovezi decât cele invocate în prima instanţă sau arătate în cererea de apel şi în întâmpinare (art. 292
Codul de procedură civilă). Instanţa de apel va fi obligată să examineze toate motivele invocate de

18
apelant prin cererea sa; ea nu poate refuza discutarea acestor motive, pe considerentul că ele au fost
analizate şi de prima instanţă, care le-a respins ca nefondate.

Este de preferat ca motivele să fie prezentate de apelant într-o formă clară şi precisă, astfel
încât instanţa să poată reţine cu exactitate adevăratele temeiuri ale nemulţumirii apelantului. Totuşi,
indicarea greşită a unui text de lege, ca motiv de drept, nu poate atrage nulitatea apelului, o atare
eroare putând fi rectificată şi oral în instanţă.

Motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul trebuie menţionate în cererea de apel
sau până la prima zi de înfăţişare, apelantul nu va putea cere amânarea cauzei pentru depunerea
motivelor de apel. Dacă motivele nu au fost invocate în aceste condiţii, apelantul decade din dreptul
de a le mai invoca, dar apelul nu va fi anulat sau respins ca nemotivat, deoarece, părţile pot să se
folosească în faţa instanţei de apel de motivele invocate în prima instanţă[4].

Tot în legătură cu aceste motive de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul, trebuie
analizată şi situaţia în care termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii atacate. Având în vedere
că în cererea de apel trebuie arătate nemulţumirile faţă de hotărârea primei instanţe, se naşte întrebarea
dacă partea respectivă va putea face acest lucru, atât timp cât nu cunoaşte hotărârea în întregul ei,
deoarece critica acesteia se face şi în raport de considerente. Din reglementarea actuală, în cazul în
care termenul de apel curge de la pronunţare, trebuie să facă demersuri pentru a cunoaşte hotărârea şi
a motiva apelul până la prima zi de înfăţişare, soluţie ce nu pare a fi cea mai potrivită. Este de preferat
ca situaţia să fie rezolvată prin analogie, ca şi în cazul recursului, unde prin art.303 alin. 2 Codul de
procedură civilă. se permite ca termenul pentru depunerea motivelor de recurs să se socotească de la
comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte[5].

Probele administrate în primă instanţă produc efecte, atât faţă de cauză, cât şi faţă de părţi, atât
în favoarea cât şi în sarcina acestora, fără ca cel care doreşte a se prevala de ele în apel să mai aibă
obligaţia de a le menţiona în cerere[7].

Este necesară arătarea noilor dovezi de care apelantul doreşte a se servi în susţinerea apelului,
pentru a putea fi aduse şi la cunoştinţa intimatului; astfel, acesta din urmă nu va fi pus în
imposibilitatea de a-şi pregăti apărarea.

19
 Indiferent de situaţiile ivite cu privire la administrarea probelor, cererea de apel nu poate fi
respinsă ca nedovedită, deoarece partea va putea invoca dovezile susţinute în primă instanţă; numai
că nearătarea la termen a acestor dovezi (cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 138) atrage sancţiunea
decăderii din dreptul de a le mai folosi.

În ceea ce priveşte semnătura, condiţie esenţială a valabilităţii apelului, ea poate fi îndeplinită

în tot cursul judecăţii, mai puţin în situaţia când ea este invocată de intimat.În atare împrejurări,
apelantul va trebui să-şi semneze cererea cel mai târziu la prima zi de înfăţişare următoare, iar dacă
este prezent, în chiar şedinţa în care a fost invocată nesemnarea. Dacă apelantul nu va semna cererea
de apel, aceasta va fi sancţionată cu nulitatea.

2.2 Procedura de examinare a cererii și procedura de soluționare a apelului

După expirarea pentru toţi participanţii la proces a termenului de depunere a apelului, prima
instanţă expediază a doua zi instanţei de apel dosarul împreună cu apelurile depuse şi înscrisurile
alăturate care nu au fost prezentate în primă instanţă.[1]

Procedura de examinare a pricinii în instanța de apel parcurge aceleași etape ale examinării în
prima instanță. Judecarea pricinei în instanţa de apel se face după regulile de procedură specifice în
primă instanţă, avîndu-se în vedere şi regulile speciale în materia apelului. În felul acesta,
neprezentarea părţilor sau a reprezentanţilor lor sau a altor participanţi la proces, nu împiedică
judecarea apelului. Dacă instanţa va constata motivele neprezentării întemeiate, poate amîna procesul.

Judecînd apelul, instanţa verifică legalitatea şi temeinicia hotărîrii primei instanţe, în baza
materialelor şi dovezilor din dosar şi a celor noi prezentate. Apelantului nu i se poate crea în apel o
situaţie mai dificilă, cu excepţia cazurilor cînd el consimte aceasta şi cînd hotărîrea este atacată şi de
alţi participanţi la proces.

Pînă la dezbaterea pricinei în fond, apelantul-şi poate retrage apelul. De asemenea, apelantul
poate renunţa la acţiune, poate realiza tranzacţia de împăcare cu intimatul, etc.

Judecata în apel se face după aceleaşi reguli procedurale ca şi în primă instanţă.

Instanţa de apel admite apelul dacă cererea întruneşte toate condiţiile de valabilitate cerute. În
cazul în care cererea de apel nu întruneşte condiţiile de formă și de conținut, precum şi dacă cererea
20
este depusă fără plata taxei de stat, instanţa de apel dispune printr-o încheiere susceptibilă de recurs
să nu se dea curs cererii, acordînd apelantului un termen pentru lichidarea neajunsurilor. În cazul în
care apelantul îndeplineşte în termen indicaţiile din încheierea judecătorească, apelul se consideră
depus la data prezentării iniţiale.[9]

Instanţa de apel restituie, printr-o încheiere susceptibilă de recurs, cererea dacă:

a) apelantul nu a îndeplinit în termen indicaţiile instanţei de apel din încheierea de

înlăturare a neajunsurilor;
b) apelul a fost depus în afara termenului legal, iar apelantul nu solicită repunerea în
termen sau instanţa de apel a refuzat să efectueze repunerea în termen;
c) apelantul a înaintat o nouă pretenţie, neexaminată în primă instanţă;
d) cererea de apel a fost depusă de o persoană care nu este în drept să declare apel;
e) apelantul solicită restituirea apelului pînă la începerea dezbaterii pricinii în fond în
instanţa de apel;
f) în virtutea legii, hotărîrea nu poate fi atacată în apel.

Pregătirea pricinii către dezbateri judiciare. Instanţa de apel va efectua, în termen de 30 zile de
la data primirii dosarului spre examinare, actele procedurale în vederea pregătirii pricinii către
dezbateri în şedinţă de judecată în conformitate cu normele generale. Instanţa de apel va expedia
participanţilor la proces copii de pe cererea de apel şi de pe înscrisurile care nu au fost prezentate
primei instanţe, va cita părţile şi alţi participanţi la proces, propunîndu-le să depună, cu cel puţin 3
zile înainte de judecarea apelului, noi referinţe şi înscrisuri la dosar.

Dezbaterile judiciare au ca obiect criticile aduse modului în care s-a desfăşurat judecata în
prima instanţă şi cea a soluţiilor pronunţate de aceasta cu privire la latura penală şi latura civilă şi la
alte dispoziţii ale hotărârii apelate. Dezbaterile au loc sub toate aspectele de fapt şi de drept, în limitele
situaţiei persoanei care a declarat apelul sau la care se referă apelul declarat şi în raport cu calitatea
procesuală a apelantului.

Preşedintele şedinţei oferă cuvântul apelantului, intimatului, apărătorilor şi reprezentanţilor

lor, apoi procurorului. Dacă între apelurile declarate se află şi apelul procurorului, primul cuvânt îl are
acesta. Părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi apărute în procesul dezbaterilor.
Inculpatul are cel din urmă cuvântul.
21
 Dezbaterea pricinii în instanţa de apel se realizează în următoarea consecutivitate.

Preşedintele şedinţei de judecată deschide şedinţa şi anunţă pricina, numele apelantului,

instanţa a cărei hotărîre este atacată, constată prezenţa participanţilor la proces şi a reprezentanţilor,[1]
determină identitatea celor prezenţi, verifică împuternicirile persoanelor cu funcţie de răspundere şi
ale reprezentanţilor, anunţă completul de judecată şi informează participanţii la proces că au dreptul
să facă propuneri de recuzare, le explică drepturile şi obligaţiile lor procedurale.

Se soluţionează cererile şi demersurile participanților la proces ce ţin de examinarea apelului

după ce ascultă opiniile celorlalţi participanţi. Părţile şi ceilalţi participanţi la proces sînt în drept să
ceară prezentarea unor noi probe a căror reclamare a fost respinsă de prima instanţă, instanţa de apel
nefiind în drept să le respingă din motivul respingerii lor în primă instanţă.[5]

Judecarea pricinii în instanţă de apel se deschide cu raportul asupra pricinii, prezentat de

preşedintele şedinţei de judecată sau de un judecător. Raportorul expune circumstanţele pricinii,
cuprinsul hotărîrii primei instanţe, motivele înaintării apelului, sumarul referinţelor depuse împotriva
lui, conţinutul noilor probe prezentate instanţei de apel, alte date necesare verificării legalităţii şi
temeiniciei hotărîrii.

Instanţa de apel ascultă explicaţiile participanţilor la proces prezenţi în şedinţa de judecată şi

ale reprezentanţilor acestora. Primul ia cuvînt apelantul şi reprezentantul său, după aceea şi ceilalţi
participanţi la proces în ordinea stabilită de instanţă. Dacă ambele părţi au depus apel, primul ia cuvînt
reclamantul.

După explicaţiile participanţilor la proces, instanţa de apel verifică probele din dosar şi cele
prezentate suplimentar de aceştia. Procedura de administrare a probelor în instanţă de apel este
similară celei din primă instanţă. Instanţa de apel este în drept să dea citire explicaţiilor participanţilor
la proces absenţi, precum şi depoziţiile martorilor care nu au fost citaţi în instanţa de apel.

După examinarea pricinii în fond, preşedintele şedinţei de judecată oferă participanţilor la

proces şi reprezentanţilor posibilitatea de a face demersuri sau completări.

După ce soluţionează demersurile, instanţa trece la susţineri orale, primul ia cuvînt apelantul.
Dacă ambele părţi au depus apel, primul ia cuvînt reclamantul.

22
 După încheierea dezbaterilor judiciare şi ascultarea susţinerilor orale, completul de judecată
se retrage în camera de deliberare pentru adoptarea deciziei unde verifică, în limitele cererii de apel,
ale referinţelor şi obiecţiilor înaintate, legalitatea şi temeinicia hotărîrii atacate în ceea ce priveşte
constatarea circumstanţelor de fapt şi aplicarea legii în primă instanţă. În limitele apelului, instanţa de
apel verifică circumstanţele şi raporturile juridice stabilite în hotărîrea primei instanţe, precum şi cele
care nu au fost stabilite, dar care au importanţă pentru soluţionarea pricinii, apreciază probele din
dosar şi cele prezentate suplimentar în instanţă de apel de către participanţii la proces.

În cazul în care apelul nu este motivat ori motivaţia nu cuprinde argumente sau dovezi noi,
instanţa de apel se pronunţă în fond, numai în temeiul celor invocate în primă instanţă. Instanţa de
apel nu este legată de motivele apelului privind legalitatea hotărîrii primei instanţe, ci este obligată să
verifice legalitatea hotărîrii în întregul ei și să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în apel.
Apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai dificilă decît aceea din hotărîrea
atacată cu apel, cu excepţia cazurilor cînd consimte şi cînd hotărîrea este atacată şi de alţi participanţi
la proces.

În urma judecării apelului, preşedintele şedinţei de judecată sau un alt judecător din completul
de judecată pronunţă decizia adoptată, dispozitivul urmînd să fie redactat în termen de 15 zile. Decizia
instanţei de apel rămîne definitivă din momentul pronunţării, avînd autoritate de lucru judecat, fiind
susceptibilă de executare silită, însă poate fi atacată cu recurs în Secțiunea II şi supusă revizuirii în
modul stabilit de Codul de procedură civilă.[1]

După ce judecă apelul, instanţa de apel este în drept:

– să respingă apelul şi să menţină hotărîrea primei instanţe dacă aceasta este legală și
întemeiată. Instanţa de apel este obligată să indice în decizie pe lîngă faptul că apelul este nefondat și
motivele respingerii apelului.

– să admită apelul şi să modifice hotărîrea primei instanţe dacă cel puțin unul din motivele
de casare invocate de către apelant este întemeiat. Prin modificare se are în vedere introducerea unor
corectări în partea de motivare sau în dispozitivul hotărîrii, fără a schimba semnificativ conținutul și
esența hotărîrii.

23
 – să admită apelul şi să caseze integral sau parţial hotărîrea primei instanţe emiţînd o nouă
hotărîre dacă a constatat încălcarea sau aplicarea eronată a normelor de drept material. Instanța de
apel, la cererea participanților la proces, poate să emită o hotărîre nouă atunci cînd s-au încălcat sau
aplicat eronat unele norme de drept procesual, și anume: pricina a fost judecată de instanţă în absenţa
unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată; la judecarea
pricinii au fost încălcate regulile cu privire la limba procesului; instanţa a soluţionat problema
drepturilor unor persoane neantrenate în proces; la emiterea hotărîrii a fost încălcat secretul deliberării.

– să admită apelul şi să caseze integral sau parţial hotărîrea primei instanţe restituind
pricina spre rejudecare în primă instanţă dacă a constatat încălcarea sau aplicarea eronată a normelor
de drept procedural. În acest caz, instanţa de apel poate să se expună în decizia sa asupra actelor
procedurale care urmează a fi efectuate în primă instanţă la rejudecarea pricinii, însă nu este în drept
să prejudece în opiniile sale că o anumită probă ar inspira sau nu încredere, că unele probe ar fi mai
temeinice decît altele şi nici să stabilească ce hotărîre ar trebui adoptată după rejudecarea pricinii. De
regulă, pricina se restituie spre rejudecare în instanța care a examinat-o în fond în alt complet de
judecată, însă dacă hotărîrea primei instanțe a fost casată pentru lipsă de competență jurisdicțională
pricina se va trimite la rejudecare instanței competente, cu excepția cazului în care curtea de apel
constată propria competență.

– să admită apelul şi să caseze integral sau parţial hotărîrea primei instanţe, dispunînd
încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol dacă există temeiurile consemnate la art.265 şi 267
din Codul de procedură civilă.

Dispoziția judecătorească prin care se soluționează fondul apelului, adică se rezolvă chestiunea
cu privire la legalitatea sau temeinicia hotărîrii primei instanțe, se emite sub formă de decizie. Decizia
instanţei de apel trebuie să fie pe cît e posibil de concisă. Ea poate fi întocmită liber, dar trebuie să
corespundă tuturor normelor de drept, să fie clară, înţeleasă de părţile implicate în litigiu şi să răspundă
în mod sigur şi expres la toate cererile şi obiecţiile formulate în ea. Astfel, formulările din conţinutul
deciziei trebuie să corespundă exigenţelor de: corectitudine, certitudine, concreteţe, deplinătate,
claritate, consecutivitate, logică, elocvenţă, lipsă de rezerve (necondiţionalitate), sobrietate,
oficialitate şi pertinenţă.[1]

Analogic hotărîrii judecătorești, decizia instanţei de apel trebuie să conţină:

24
 – partea introductivă, în care se indică: denumirea instanţei care a emis decizia, completul
de judecată; locul şi data pronunţării deciziei; numele sau denumirea apelantului şi calitatea lui
procedurală; caracterul public sau secret al şedinţei; expunerea succintă a hotărîrii primei instanţe, a
motivelor cererii de apel, a noilor probe, lămuririle participanţilor la proces.

– partea descriptivă, în care sînt expuse circumstanțele pricinii stabilite pe parcursul

examinării ei, precum şi rezumatul soluţiei pronunţate de prima instanţă şi de instanţa de apel, de fapt,
partea descriptivă și de motivare a hotărîrii primei instanțe.

– partea de motivare, în care se indică temeiurile de fapt și de drept care au condus la

adoptarea deciziei, motivele concluziilor instanţei de apel şi referirea la legea guvernantă. În acest
sens, Plenul Curții Supreme de Justiție menționează că în cazul respingerii apelului, instanţa este
obligată să indice în decizie motivele respingerii, iar în cazul casării integrale sau parţiale a hotărîrii
primei instanţe şi restituirii pricinii spre rejudecare în primă instanţă, este în drept să se pronunţe în
decizia adoptată asupra actelor procedurale care urmează a fi efectuate în primă instanţă la rejudecarea
pricinii, însă nu este în drept să prejudece în opiniile sale că o anumită probă ar inspira sau nu
încredere, că unele probe ar fi mai temeinice decît altele şi nici să stabilească ce hotărîre ar urma să
fie adoptată după rejudecarea pricinii. Dacă instanţele de apel vor considera că hotărîrea atacată este
legală şi temeinică, în motivarea deciziei adoptate îşi va expune concluzia cu privire la toate
argumentele invocate de apelant sau recurent şi, referindu-se la legea respectivă, va motiva din ce
considerente instanţa a ajuns la concluzia de a recunoaşte apelul neîntemeiat. Este inadmisibilă
limitarea instanţelor de apel şi de recurs doar la reproducerea în decizie a hotărîrii apelate sau recurate
ori la constatarea netemeiniciei apelului sau recursului, deoarece în acest caz decizia apare ca
nemotivată.[4]

– partea dispozitivă, care include rezultatul controlului hotărîrii instanței de fond,

concluziile instanţei de apel în urma examinării apelului. Plenul Curții Supreme de Justiție
menționează, de asemenea, că în dispozitiv se indică denumirea primei instanţe şi data adoptării
hotărîrii în primă instanţă, numele părţilor, obiectul litigiului, numele apelantului şi concluzia instanţei
de apel în sensul admiterii sau respingerii apelului.

Decizia instanței de apel se semnează de toți judecătorii care au examinat apelul, inclusiv de
judecătorul care are opinie separată. După examinarea pricinii în instanţă de apel, dosarul se restituie
primei instanţe.
25
 2.3 Retragerea apelului și renunțarea la apel

Apelantul şi reprezentantul lui împuternicit în mod legal pot retrage apelul pînă la dezbaterea
pricinii în fond în instanţă de apel. Retragerea se face în scris sau oral, în ultimul caz cu consemnare
în proces-verbal. Retragerea apelului înaintat de procuror, de o altă persoană sau un organ împuternicit
prin lege să se adreseze în judecată pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale
unei alte persoane nu privează persoana în al cărei interes este declarat apelul de dreptul de a-l susţine
după plata taxei de stat. În cazul retragerii apelului, instanţa de apel dispune printr-o încheiere
încetarea procedurii de apel, fapt ce se aduce la cunoştinţă participanţilor la proces, încetarea
procedurii în privinţa persoanei care a renunţat la apel şi examinează apelurile altor participanţi la
proces.

După primirea cererii de apel, procedura de apel încetează din oficiu sau la cerere dacă instanţa
de apel constată că:

a) apelul a fost depus în afara termenului legal, iar apelantul nu a solicitat repunerea în
termen sau instanţa de apel a respins cererea de repunere în termen;
b) cererea de apel a fost depusă de o persoană care nu este în drept să declare apel;
c) hotărîrea nu poate fi atacată cu apel, potrivit legii.[1]

Încheierea judecătorească privind încetarea procedurii de apel poate fi atacată cu recurs.

Renunţarea reclamantului la acţiune şi tranzacţia încheiată între părţi după depunerea apelului se
prezintă instanţei de apel în scris sub formă de cerere. Examinarea cererii reclamantului de renunţare
la acţiune sau a cererii părţilor de încheiere a tranzacţiei, efectele admiterii sau respingerii renunţului
sau tranzacţiei au loc în conformitate cu art.212. În caz de admitere a renunţului reclamantului la
acţiune sau de confirmare a tranzacţiei dintre părţi, instanţa de apel anulează hotărîrea atacată şi
dispune încetarea procesului dacă sînt respectate prevederile art.60 alin.(5).

26
 CAPITOLUL III: ASPECTE PRACTICE

Speţa 1 La 2 noiembrie 2005, B. a semnat cu vecina sa M. contractul de donaţie a

apartamentului său. La 7 decembrie 2006, B. s-a adresat cu cerere de chemare în judecată, solicitînd
revocarea donaţiei pentru ingratitudine. În argumentarea cererii, B. a indicat că la momentul
semnării contractului părţile s-au înţeles că M. o va întreţine pînă la moarte, oferindu-i hrană, bani
necesari pentru tratament şi altele. Deşi M. asigură întreţinerea referitor la care s-au înţeles, B. a
solicitat să i se plătească lunar cîte 500 USD, considerînd că poate pretinde mai mult, deoarece
preţurile la imobile au crescut considerabil în ultimul timp. M. a depus acţiune reconvenţională,
solicitînd să fie anulat contractul de donaţie ca fiind simulat şi să fie recunoscută între părţi existenţa
contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă. Prin hotărîrea Judecătoriei
Centru din 18 mai 2007 s-a admis acţiunea lui B., contractul de donaţie fiind revocat pentru
ingratitudine, din motivul că donatarul nu a oferit donatorului întreţinerea datorată (art.835 CC).
Nefiind de acord cu hotărîrea instanţei de judecată, M. a depus cerere de apel.

Indicaţi împuternicirile instanţei de apel şi limitele judecării apelului.

În cazul dat instanța este în drept:

1. Să respingă apelul și să mențină hotărîrea primei instanțe;

2. Să admită apelul și să modifice hotărirea primei instanțe;
3. Să admită apelul și să caseze integral sau parțial hotărîreaprimei instanțe, emițind onouă
hotărîre;

Speța nr.2

La 1 martie 2005, B. a procurat de la C. un apartament cu două odăi la preţul de 30.000

EURO. Contractul a fost încheiat în formă autentică şi înregistrat în Registrul bunurilor imobile. În
luna iunie 2006, B. a fost chemat în judecată de G., care a solicitat declararea nulităţii contractului
de vînzare-cumpărare a apartamentului care îi aparţine la moment lui B. În acţiune G. a indicat că
este proprietar al apartamentului în litigiu. La data de 12 mai 2003, o persoană necunoscută, în baza
unei procuri false, a vîndut acest apartament, din numele proprietarului G. lui C., la preţul de 20.000
USD. G. a mai cerut prin acţiune anularea contractului de vînzarecumpărare semnat cu C.,
declararea nulităţii procurii şi revendicarea apartamentului. Prin hotărîrea instanţei de judecată
pretenţiile lui G. au fost acceptate integral. Nefiind de acord cu hotărîrea instanţei, B. a declarat apel.
Deşi nu a fost atras la judecarea pricinii, C. a depus o cerere de alăturare la apel.
27
 Identificaţi condiţiile pentru alăturare la apel.

Coparticipanţii (coreclamanţii, copîrîţii) şi intervenienţii care participă în proces din partea

apelantului se pot alătura la apel, dacă pretenţiile lor coincid cu pretenţiile apelantului, prezentînd o
cerere scrisă. Pentru cererea de alăturare la apel nu se plăteşte taxă de stat.

În cazul în care pretenţiile apelantului nu coincid cu pretenţiile alăturatului, acesta din urmă
este în drept să depună apel după regulile generale, plătind taxă de stat.

Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau cererii de apel nu i se dă curs, sau cererea a fost
restituită, sau există alte motive care exclud soluţionarea fondului, alăturarea la apel prevăzută la
alin.(1) produce efecte juridice în cazul în care a avut loc în interiorul termenului de apel şi persoana
alăturată a plătit taxă de stat.

Indicaţi actele instanţei de apel.

Instanle de apel emit următoarele acte:

Decizia judecătorească- care reprezinta actul de dispozitie prin care se sonluționează fondul
apelului. Ea se adoptă in completul de judecatăîn camere deliberare.

Incheiere – reprezinta actulde dispozitie al instanței prin care nu se solutionează fondul pricinii
civile, adică, instnța dispune asupra procesului fără ca prin aceasta litigiul sa fie soluționat în fond.

Hotărîre judecătorească – act de dispozitie prin care se solutionează fondul oricărei pricini
civile. Prin hotărire se admin sau se resping pretențiile reclamantului.

28
 CONCLUZII
În concluzie, putem stabili că diferiți autori utilizează diferite metode pentru determinarea
esenței acestei instituții juridice. Unii îl analizează din prisma caracterelor juridice pe care le comportă
ca și cale de atac (cale ordinară, suspensivă de executare, de reformare, devolutivă ș.a.), alții scot în
evidență împuternicirile instanței de apel în urma examinării apelului (modificarea sau chiar emiterea
unei noi hotărâri cu casarea celei emise de către prima instanță). Însă, indiferent de modalitatea de
definire a acestei instituții, toți par a cădea de acord că apelul constituie o cale veritabilă de atac care
poate fi utilizată de către partea interesată ori de câte ori aceasta se consideră lezată în drepturile sale,
fără a fi nevoit să indice care îi sunt nemulțumirile în legătură cu hotărârea dată.

Apelul, dincolo de a fi o cale de atac comuna, ordinara, de reformare, devolutiva, suspensiva

de executare, reprezinta o transpunere a caracterului formalist al procesului civil. Acest caracter
formalist, aplicabil oricarei proceduri judiciare, inclusiv celei penale, scoate in evidența, dupa cum
spune prof. univ. dr. Ligia Catuna, ca „procedura este un rit” care trebuie respectat intocmai pentru a-
și atinge obiectivele, respectiv stabilirea adevarului judiciar și, pe cale de consecința, stingerea
conflictului care l-a determinat pe reclamant sa sesizeze instanța de judecata. Mai precis, in cazul
procesului civil, apelul nu este altceva decat o etapa in stabilirea adevarului judiciar, etapa care este
parcursa de parțile procesului la inițiativa celei nemulțumite, in orice mod, de hotararea judecatoreasca
a primei instanțe.

29
 BIBLIOGRAFIE

Acte normative

1. Codul de procedură civilă, nr.225-XV din 30.05.2003.

Practica judiciară

2. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la examinarea pricinilor civile în

ordine de apel, nr.15 din 03.10.2005.

Monografii

3. Durac Gh. Drept procesual civil. Partea II. – Bucureşti: Lumina Lex, 1999.
4. Cojuhari A. ş.a. Drept procesual civil. Partea specială. Curs universitar. – Chişinău: USM,
2009.
5. Pisarenco O. Drept procesual civil. Note de curs. Ediţia a II-a. – Chişinău: Tehnica Info, 2012,
404 pag.
6. Poalelungi M. Modele de acte judecătoreşti (ediţia a II-a adnotată cu legislaţie şi jurisprudenţă
CEDO). – Chişinău, 2005.
7. Zilberstein S., Ciobanu M. Drept procesual civil. Partea II. – Bucureşti: Lumina Lex, 1998.
8. Борисова Е.А. Апелляция в гражданском (арбитражном) процессе. – Мoсква, 2000.
9. Măgureanu Fl. Drept procesual civil român. Vol.II. București: Lumina Lex, 1998, p. 13
10. Leş Ioan. Ttratat de drept procesual civil. Vol. II. Bucureşti: All Beck, 2002, p.545.
11. Ciobanu V.M. Drept procesual civil. Vol.II, Universiatatea din Bucureşti, 1988, p. 327
12. . Răducan G. Drept procesual civil. Bucureşti: All beck, 2005.

30
 ANEXE

Curtea de Apel Chișinău

mun. Chișinău, str. Teilor, 4
materialele dosarului nr.2a-1251/17
Judecătorul raportor L.BULGAC

Apelant: SRL ”Construct Clasic”

mun. Chișinău, str. Calea Ieșilor 63/6
administrator Neamțu I.

Intimat: Hacina Leonid

MD-2064, mun. Chișinău, str. E.Coca, 47, ap.9

CERERE DE APEL MOTIVAT

(împotriva Hotărîrii Judecătoriei Chișinău (sediul Buiucani) din 16 februarie 2017 )

În fapt, la data de 05 decembrie 2016 reclamantul SRL ”Construct Clasic” s-a adresat în
instanța de judecată cu cerere împotriva lui Hacina Leonid, solicitând obligarea ultimului de a executa
contractul de investiţii nr. 56/B din 14 decembrie 2007 în construcţia spaţiului locativ , şi anume de a
aduce un alt investitor, cît și încasarea din contul pîrîtului cheltuielile de judecată.

În motivarea cererii SRL ”Construct Clasic” indică, că la data de 14 decembrie 2007, între
Î.C.S. „ Constr Prim Locuința” S.R.L., în calitate de executor, și Hacina Leonid, în calitate de
investitor, a fost încheiat contractul nr. 56/B de investire în construcția spațiului locativ, prin care
executorul, la comanda investitorului, organizează construcția blocurilor locative, iar ultimul achită
prețul obiectului imobiliar comandat. Investitorul obține dreptul de proprietate asupra obiectului
imobiliar după achitarea integrala a datoriilor față de executor și darea în exploatare a întregului bloc
locativ. Afirmă reclamantul că, în baza contractului de administrare fiduciară acumulativă nr. CL-
IS/03M din 01 iulie 2015, SRL ”Construct Clasic” este noul administrator fiduciar al blocului locativ,
situat pe adresa mun. Chișinău, str. Calea Ieșilor nr. 63/6, care efectuează finisarea construcției,
pregătirea pentru darea în exploatare, transmiterea locuințelor (apartamentelor) în proprietatea
investitorilor și altor împuterniciri transmise prin contract de la Î.C.S. „Constr Prim Locuința” S.R.L.
la SRL ”Construct Clasic”.

31
 Apelantul mai indică că, potrivit pct. 4.1. din contractul nr. 56/B din 14 decembrie 2007, prețul
total pentru proiectul imobiliar (apartamentul nr. 56, cu 2 camere, et. 3, suprafața totală de 77, 43 m.p.
) constituie 43 361 Euro. Conform Anexei nr. 2 la respectivul contract și graficului de achitări în rate
pe perioada de decembrie 2007- iunie 2009 constituie 50 % (21 881 Euro) din suma stabilită în pct.
4.1 al contractului se achită la momentul semnării acestuia, iar restul sumei se achită în rate, în 6 etape
(din 20 martie 2008 - 20 iunie 2009), ultima rată urma să fie achitată la data de 20 iunie 2009.

La nenumăratele solicitări ale lui SRL ”Construct Clasic” în adresa intimatului de achita prețul
contractului nr. 56/B din 14 decembrie 2007, ultimul intenționat ignora cerințele înaintate, se eschiva
de la orice eventuală discuție, nemotivat refuza în executarea condițiilor contractuale, ceea ce
reprezintă intenția pîrîtului de a rezilia contractul nr. 56/B din 14 decembrie 2007. Or, prin inacțiunile
pîrîtului, materializate prin neachitarea prețului conform condițiilor stabilite prin contract este
prejudiciat esențial SRL ”Construct Clasic”. Fiind noul administrator fiduciar al blocului locativ,
situat pe adresa mun. Chișinău, str. Calea Ieșilor nr. 63/6, SRL ”Construct Clasic” efectuează finisarea
construcției respective și pregătirea pentru darea în exploatare, aflându-se la etapa finală construirii și
dării în exploatare a bunului imobil, este îndreptățiți de a efectua orice acțiuni juridice și efective care
sunt direcționate spre executarea contractului de investiții în construcția spațiului locativ nr. 56/B din
14 decembrie 2007. Astfel, potrivit pct. 2.4 al contractului nr.CL- IS/03M din 01 iulie 2015, SRL
”Construct Clasic” este în drept să întreprindă vizavi de bunurile aflate în administrare fiduciară orice
acțiuni juridice și efective în interesul fiduciantului, orientate spre atingerea scopurilor stipulate
contract, inclusiv acțiuni de înregistrare a drepturilor și notarilor în registrul de stat al bunurilor
imobile, să dispună în relațiile sale cu terții de prerogativele unui proprietar în limitele împuternicirilor
sale stabilite în contract.

SRL ”Construct Clasic” mai explică că, prin cererea prealabilă nr. 132 din 25 iulie 2016,
expediată în adresa lui Hacina Leonid, a solicitat executarea obligației stabilite prin contractul nr. 56/B
din 14 decembrie 2007, găsirea unu alt investitor care va achita integral suma investită la momentul
rezilierii contractului. Astfel, s-a menționat că, în cazul în care Hacina Leonid nu va achita prețul
contractului nr. 56/B din 14 decembrie 2007 și ultimul nu dorește să contracteze mai departe,
respectiv, a fost îndemnat să execute condițiile contractuale, în special pct. 8.2 al contractului nr. 56/B
din 14 decembrie 2007, care prevede că, în cazul rezilierii contractului din inițiativa proprie a
investitorului, ultimul este obligat de a găsi un alt investitor în termen de cel puțin 10 zile pînă la data
preconizată rezilierii contractului, care va achita integral suma investita la momentul rezilierii

32
contractului. Cererea prealabilă a fost recepționată de către Hacina Leonid la data de 26 iulie 2016,
însă pîrîtul nu a dat nici un răspuns pînă în prezent.

Prin hotărîrea Judecătoriei Chișinău (sediul Buiucani) din 16 februarie 2017, acțiunea înaintată
de SRL ”Construct Clasic” a fost respinsă.

La data de 10 martie 2017, SRL ”Construct Clasic” a declarat apel împotriva hotărîrii instanței
de fond, solicitînd casarea hotărîrii instanței de fond și remiterea cauzei la rejudecare. Apelul este
depus în termenul legal de 30 de zile prevăzut de art.362 CPC al RM.

Prin încheierea Colegiului civil și de contencios administrativ al Curții de Apel Chișinău

cererii de apel nu i sa dat curs, și s-a acordat apelantului S.R.L. SRL ”Construct Clasic” un termen de
pînă la data de 08 iunie 2017, ora 10.00 pentru achitarea taxei de stat în mărime de 75 (șaptezeci și
cinci) lei și prezentarea apelului motivat, în limba de stat.

Întru lichidarea neajunsurilor stabilite apelantul preazintă instanței de apel cererea de apel
motivată și soliciat anexarea la materialele cauzei dovada achitării taxei de stat în valoare de 75
(șaptezeci și cinci) lei.

Deasemenea, suplimentar apelantul dorește să se expună asupra argumentelor de fapt și de

drept în susținerea apelului înăintat. Astfel,

1. Instanța greșit a constatat circumstanțele de fapt și de drept ale prezentei cauze. Astfel,
în motivarea Hotărîrei sale instanța menționează, că reclamantul nu i-a prezentat dovezi
raportului obligațional și anume Contractul de investire în construcția spațiului locativ nr.56/B
din 14.12.2007 semnat între ICS ”Constr Prim Locuința” SRL și Hacina Leonid, ce ar permite
stabilirea existenței raportului obligațional dintre părți, precum și nici Contractul de
administrare fiduciară acumulativă din 01.07.2015, care ar confirma calitatea de administrator
fiduciar al SRL ”Construct Clasic”. Prin prezenta dorim să atragem atenția instanței asupra
faptului:
a) Au fost fixate și care au avut loc doar 2 sedințe de judecată, unde déjà în a doua sedința
instanța decide de a examina în lipsa părților cauza și de a respinge cererea.
b) Pentru prima ședință de judecată reclamantul SRL ”Construct Clasic” a expediat în adresa
instanței la data de 23.01.2017 (cu 2 zile înăinte de ședință) un demers privind
reclamarea probelor prin care a solicitat instanței emiterea unei încheieri prin care Hacina
Leonid să fie obligat de a transmite participanților la proces copia Contractului de investire

33
 în construcția spațiului locativ nr.56/B din 14.12.2007, semnat între ICS ”Constr Prim
Locuința” SRL și Hacina Leonid și totodată a explicat instanței, că nu îl deține și că a depus
toată diligență în vederea obținerii probei solicitate, certificînd cele invocate cu suficiente
probe. Însă, instanța încalcă normele de procedură civilă, nu emite careva încheiere în
acest sens, nu comunică despre acest fapt părților interesate, lipsind reclamantul de
posibilitatea obținerii probei solicitate, importante pentru soluționarea cauzei, încălcînd
astfel drepturile procedurale ale reclamantului, rolul diriguitor al judecătorului, principiul
disponibiltății.
În conformitate cu art. 9 CPC al RM, Instanţei judecătoreşti îi revine un rol diriguitor în
organizarea şi desfăşurarea procesului. Instanţa judecătorească explică participanţilor la
proces drepturile şi obligaţiile lor procesuale, preîntîmpină asupra urmărilor pe care le
poate implica exercitarea sau neexercitarea actului procesual, le acordă sprijin în
exercitarea drepturilor, ordonă, la solicitarea părţilor şi altor participanţi la proces,
prezentarea de probe care să contribuie la adoptarea unei hotărîri legale şi întemeiate,
conduce dezbaterile judiciare, informează părţile despre posibilitatea iniţierii procesului
de mediere şi ia orice alte măsuri necesare bunei desfăşurări a procesului, pune în
discuţia părţilor şi altor participanţi la proces orice împrejurare de fapt sau de drept. Deci,
rolul activ al judecătorului în procesul civil se manifestă prin lămurirea, îndrumarea sau
sprijinul pe care judecătorul poate să-l dea părţilor şi celorlalţi participanţi în procesul civil,
în vederea exercitării de către aceştia a drepturilor şi obligaţiilor procesuale. Dar ce avem
noi în speța data, instanța nu numai nu indeplinește sarcinile sale stabilite prin lege în
vederea bunei desfășurări a procesului, dar și încalcă grav drepturile participanților la
proces, ignoră solicitările acestora, deoarece administrarea probelor (dovezilor) reprezintă
cel mai important şi cel mai hotărîtor moment în derularea unui proces civil, nu le acordă
sprijin, ba mai mult, adoptă o hotărîri ilegală în condiții ilegale déjà în a doua ședință, fără
a acorda un sprijin reclamantului în administrarea probelor!
Drept confirmare celor invocate servește cererea privind remiterea actului judecătoresc,
expediată de către reclamant în adresa instanței la data de 14.02.2017 prin intermediul
poștei electronice, care aparține instanței.
2. Instanța de judecată în mod illegal, încălcînd drepturile altor participanți la proces, a
dispus examinarea cauzei în lipsa părților.

34
 Dorim să atragem atenția onoratului Colegiu la norma legală în baza căruia instanța de fond a
dispus examinarea cauzei în lipsa participanților la proces - art. 206 al.(2)-(3) CPC al RM,
care reglementează efectele neprezentării în şedinţă de judecată a părţilor şi a reprezentanţilor.
Astfel, alin.(2) articolului menționat prevede, că dacă reclamantul, înştiinţat legal despre
locul, data şi ora şedinţei, nu s-a prezentat în judecată şi nu a comunicat instanţei motivul
neprezentării sau dacă motivele sînt considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate, sau dacă
reclamantul nu a solicitat examinarea pricinii în lipsa sa, iar pîrîtul nu cere soluţionarea
pricinii în fond, instanţa scoate cererea de pe rol dacă prin acest act procedural nu se încalcă
dreptul altor participanţi la proces. Menționăm, că situația de drept reglementată la art.206
alin.(2) CPC al RM reflectă cauzele și motivele legale ale scoaterii cererii de pe rol și nu
examinarea a cauzei în lipsa părților.
Alin.(3) aceluiași articol are următorul conținut Dacă pîrîtul, înştiinţat legal despre locul, data
şi ora şedinţei de judecată, nu s-a prezentat în judecată şi nu a comunicat instanţei motivul
neprezentării sau dacă motivele sînt considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate, sau dacă
pîrîtul nu a solicitat examinarea pricinii în lipsa sa, instanţa o examinează în lipsa acestuia.
Aceasta normă deasemenea nu se refera la cazul nostru care a avut loc în ședința din
16.02.2017, or norma citată presupune altă situație juridică, cum ar fi în ședința de judecată
este prezent reclamantul și acesta însistă asupra examinării cauzei în lipsa pîrîtului citat legal.
Însă noi suntem în prezența unei alte situații juridice, reglementata de alin.(4) art.206 CPC al
RM, în care ambele părți nu sunt prezente la ședința din judecată și ambele nu au solicitat
examinarea cauzei în lipsa lor. Astfel, dacă reclamantul şi pîrîtul nu s-au prezentat în judecată
din motive neîntemeiate şi dacă nici una din părţi nu a cerut examinarea pricinii în absenţa
sa, instanţa amînă procesul. Neprezentarea repetată aduce la scoaterea cererii de pe rol.
Astfel, instanța de judecata urma să amine procesul, sedința din 16.02.2017 și nici decum să
examineze cauza în lipsa părților.

Prin urmare, în baza celor expuse, Hotărîrea Judecătoriei Chișinău este una neîntemeiată și
ilegală, pasibilă de a fi casată din motivul că nu au fost constatate pe deplin circumstanțele cauzei, au
fost încălcate cît normele de procedură civilă atît și drepturile participanțior la proces, urmează a fi
antrenate alte persoane la proces și anume ICS ”Constr Prim Locuința” SRL cu care a fost încheiat
Contractul de investire nr.56/B din 14.12.2007 și Hacina Leonid.

35
Astfel, în baza art.360, 362, 364, 386 -388 CPC al RM solicităm admiterea integrală cererii de apel,
casarea hotărîrii judecătorești din16.02.2017 cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Anexa:
Copia Contractului de administrare fiduciară acumulativă nr.CL- IS/03M din 01 iulie 2015;
Copia demersului din 20.01.2017 și copia chitanței de expediere (nr. trimiterii DS2015000581AR);
cererea privind remiterea actelor judecătorești din 13.02.2017;
dovada recepționării cererii din 13.02.2017;
Taxa de stat învaloare de 75 mdl.

Cu respect,
administratorul SRL ”Construct Clasic”
Neamțu I. 30.05.2017

36