ATMOSFERA

Atmosfera este un inel de aer care înconjoară Pământul.

II.2.1. Compoziţia aerului atmosferic

Atmosfera, locul unde au loc fenomenele care determină vremea, este compusă dintr-un
amestec de gaze în care sunt suspendate particule fine solide şi lichide. Unele dintre aceste
particule (picături de apă şi cristale de gheaţă)sunt vizibile sub forma norilor. Atmosfera
Pământului are forma unei anvelope subţiri. Porţiunea din atmosferă care conţine circa 99% din
masa atmosferei are o grosime de numai 0,25% din diametrul pământului.
In grosime, atmosfera P ământului seamănă cu coaja unui măr!
Compoziţia aerului este destul de eterogenă, masa principală fiind dată de amestecul de
gaze. Astfel în 10 tone, care este aproximativ masa atmosferei până la distanţa de 1 m de sol şi
la nivelul mării, sunt 9,98 tone de aer, 20 Kg de apă (echivalent cu 20 mm de apă din precipitaţii)
şi circa 1 Kg de materii solide fin divizate, din care, o mică parte, microorganisme.
Particulele solide sunt reprezentate de minerale sau microorganisme având dimensiunile
de câţiva nanometri. Ele sunt particule minerale duse de vânt de la sol spre înălţime sau din
emanaţiile vulcanice care ajung până în straturile superioare ale atmosferei, în timpul marilor
erupţii. De asemenea ele pot fi particule organice (în special polen) care pot fi transportate la sute
de km de la locul de origine, sau particule cosmice, de origine meteorică.
Compoziţia aerului este aceeaşi până la circa 80 Km înălţime, datorită curenţilor de aer
care o omogenizează.
Din punct de vedere al compoziţiei aerului, atmosfera se împarte în două părţi:
a)omosfera, partea inferioară, până la 80 de Km
b)eterosfera, partea superioară, unde gazele sunt stratificate.

Aerul a fost considerat multă vreme ca fiind un element chimic simplu. Această idee a fost
infirmată de Lavoisier care a identificat şi denumit principalele două gaze componente ale aerului
atmosferic: azotul şi oxigenul.
Ulterior s-au descoperit şi celelalte gaze.
Compoziţia aerului atmosferic uscat din omosferă este:
1)azot 78,08%
2)oxigen 20,95%
3)argon 0,93%
4)dioxid de carbon 0,033
5)neon 0,0018
Unele gaze apar datorită unor reacţii fotochimice (ozon, oxid de azot), altele apar în urma
unor procese microbiologice (amoniac, metan), iar altele sunt emanaţii din sol (dioxid de carbon,
dioxid de azot). ~n jurul centrelor industriale şi în timpul erupţiilor vulcanice, cantităţile de dioxid
de carbon cresc.
Aerul uscat poate fi considerat ca un gaz unic cu masa moleculară 28,97 Kg/Kmol şi
comportându-se ca un gaz perfect. El conţine apă (deci nu este uscat) sub cele trei forme de
agregare ce formează aproximativ 5% din volumul aerului. Aceasta se găseşte în straturile
inferioare ale atmosferei unde formează norii şi precipitaţiile.
Aerul din sol are efecte biologice şi agronomice importante. Prezenţa unei faze gazoase suficient
de bogată în oxigen este absolut necesară pentru existenţa, funcţionarea şi creşterea rădăcinilor,
la absorbţia apei şi sărurilor minerale, pentru majoritatea plantelor cultivate, vegetale şi forestiere.
Factorii care influenţează negativ conţinutul aerului din sol pot fi precipitaţiile excesive sau o
porozitate slabă datorată naturii solului. Acţiunile favorabile creşterii conţinutului de aer din sol
sunt:

1
♦ muncile agricole legate de sol (arat, prăşit) care au ca scop creşterea porozităţii solului.
♦ operaţii de ameliorare (drenaje, diferite culturi)
♦ activitatea faunei.
Printre activităţile defavorabile conţinutului de aer din sol se pot enumera:
• irigarea excesivă,
• tasarea solului în timpul lucrului sau prin trecerea tractoarelor şi maşinilor grele,
• acţiunea animalelor
• umiditatea aerului, a solului, potenţialul hidric.

. Scăderea păturii de ozon ar afecta puternic viaţa pe pământ datorită caracterului său de
protector al pământului împotriva radiaţiilor ultraviolete.

II.2.3.Structura termică a atmosferei

Din punct de vedere al variaţiei temperaturii cu înălţimea, se cunosc 5 straturi:
1) troposfera,
2) stratosfera,
3) mezosfera,
4) termosfera şi
5) exosfera. (Fig.II.1)

Troposfera este cel mai important strat pentru că aici trăiesc toate vieţuitoarele.
Troposfera are trei părţi distincte:

2
 a)stratul limită planetar (stratul de turbulenţă), care are aproximativ 1-2 Km şi care
suferă influenţa suprafeţei adiacente. ~n acest strat, după Geiger, primii doi metri de la sol
formează o pătură specială de aer în care condiţiile climatice sunt diferite. Această microclimă
este denumită "clima plantelor".
b)stratul mijlociu (de convecţie), cuprins între 2-6 Km, în care se formează principalele
tipuri de nori.
c)stratul superior, care se întinde mai sus de 6 Km, în care se întâlnesc doar nori formaţi
din cristale de gheaţă.
Trecerea din troposferă la stratul superior se face prin tropopauză sau substratosferă, cu
o grosime de 1-2 Km.
Stratosfera se întinde până la peste 50 Km. Până la circa 20 Km temperatura este
aproximativ constantă (-56,6), după care începe să crească.
S-au găsit însă, în straturile superioare ale stratosferei şi temperaturi de 0 grade Celsius,
ceea ce a condus la considerarea existenţei unor "straturi calde" în părţile acestea superioare ale
stratosferei.
Tranziţia de la stratosferă la stratul următor se face prin stratopauză sau submezosferă.
Mezosfera este stratul cuprins între 50 şi 80 de Km înălţime.
Aici temperatura suferă o inversiune de semn. La început temperatura creşte, atingând
60-70 grade, apoi scade ajungând la -80 grade, sau chiar mai mici (-1100C). ~ncălzirea se
datorează radiaţiilor cu lungimi de undă mici (ultraviolete) care sunt absorbite de straturile de
ozon, care se formează la înălţimi de 40-50 de Km.
Această absorbţie este extrem de importantă pentru noi deoarece, în prezenţa radiaţiilor
ultraviolete, viaţa nu ar fi posibilă. Pătura de ozon din atmosferă se numeşte ozonosferă.
Partea superioară a mezosferei se numeşte "mezosfera rece".
Termosfera urmează după mezopauză sau subtermosferă.
Termosfera se întinde până la circa 1000 de Km. Temperatura creşte până la 2.000 de
grade la 500 de Km, după care, se menţine constantă. Această temperatură nu este indicată de
termometre, ci este temperatura corespunzătoare energiei cinetice a moleculelor gazelor din
aerul atmosferic.
Cea de a doua centură, centura exterioară, este alcătuită din electroni şi neutroni captaţi
din radiaţia corpusculară emisă de soare.

Din această cauză ea este direct legată de activitatea solară.

Cea de a treia centură este constituită din electroni cu viteze mai mari decât ale celor din
centurile Van Allen.

3
 MĂSURAREA PRESIUNII ATMOSFERICE

Presiunea atmosferica reprezinta apăsarea exercitată asupra unităţii de suprafaţă

aflată în atmosferă, de coloana de aer care se întinde de la suprafaţa considerată până la
limita superioară a atmosferei; aceasta este însăşi greutatea coloanei de aer în punctul
considerat.
Presiunea atmosferică normal are o valoare de:

p 0 = 1,013.10 5 N / m 2
In meteorologie se folosesc ca unităţi pentru presiune "mm Hg" sau "torr"

10 5
1torr = N / m2
760
şi milibarul (mb)

1mb = 10 2 N / m 2
Presiunea atmosferică normală este:
p 0 = 760torr = 1013mb
Intre cele două unităţi tolerate există relaţia:
3
1mb = torr
4

Instrumentele care măsoară presiunea atmosferică

Instrumentele cu care se măsoară presiunea atmosferică sunt:
 barometrele
 barografele.
Barometrele sunt de doua feluri: cu mercur şi metalice.
1. Barometrul cu mercur
Barometrul cu mercur are la baza un tub Torricelli, rezervorul cu mercur si tubul fiind
protejate de un cilindru metalic prevazut cu o ferestra pentru a se putea face citirile. Citirea
presiunii se face pe scala aparatului cu ajutorul unui vernier cu precizia de 0,1 mb.
Pentru a citi corect înălţimea coloanei de mercur, se deplasează vernierul cu atenţie
până când partea de jos a acestuia este tangentă la vârful meniscului, ochiul observatorului
fiind la nivelul meniscului mercurului din tub (Figura 22).

4
 Figura 22. Măsurarea cu vernierul barometrului
Lungimea coloanei de mercur reprezintă o presiune care diferă de presiunea normală.
Pentru a reduce această presiune la valoarea presiunii normale, trebuie să aplicăm corecţiile:
Corecţia instrumentală
Corecţia instrumenrtală are în vedere faptul că secţiunea interioară a tubului
barometric nu este riguros aceeaşi după cum nici vidul din partea superioară a tubului nu este
perfect.
De asemenea, datorită fenomenului de capilaritate, nivelul mercurului este mai
coborât. Ca urmare, după fabricaţie, orice instrument se etalonează de către Institutul
Meteorologic şi este insoţit de un certificat care serveşte la aplicarea acestei corecţii.
Corecţia de temperatură.
Creşterea temperaturii duce la dilatarea mercurului din tubul barometric. Pentru ca
măsurătorile să fie comparabile între ele, s-a convenit să se exprime presiunea presupunându-
se că mercurul se gaseşte întotdeauna la temperatura de 0oC (reducerea presiunii la zero).
La staţiile meteorologice corecţiile de temperatură se aplică dupa tabelul 6, acestea
fiind pozitive când temperatura este negativă şi negative când temperatura este mai mare de
0oC.

5
Tabelul 6 (http://science.csustan.edu/stkrm/INFO/BAROMETER/bar-corrections.htm)

Corecţia de latitudine
Aşa cum se observă din formula Laplace, lungimea coloanei de mercur este influenţată
de acceleraţia gravitatională care depinde de latitudine. Din această cauză, pentru aceeaşi
presiune şi la aceeaşi temperatură, coloana de mercur va avea o lungime mai mică la poli şi
mai mare la ecuator. De aceea s-a convenit să se facă atunci corecţia în raport cu latitudinea
de 45o.
Corecţia de altitudine
Datorită faptului că acceleraţia gravitatională variază cu înălţimea, barometrului cu
mercur i se aplică şi corecţia de altitudine.
Corecţiile de latitudine, altitudine şi instrumentală sunt constante pentru o anumită
localitate şi de aceea se însumează dând “corecţia constantă” aplicată barometrului cu mercur.
Corecţiile se trec în tabele.

2. Barometrul aneroid
Barometrul metalic sau aneroid se bazează pe deformarea suferită de o capsulă metalică
elastică (a se vedea capsulele Vidi de la barograf) la variaţii ale presiunii atmosferice. In
interiorul unei capsule se găseşte un resort care depărtează membrana laterală impiedicând
turtirea capsulei vidate în interior (Figura 23).

6
 Figura 23. Barometrul aneroid
Deformarea capsulei se transmite, printr-un sistem de pârghii, la un ac indicator care
dă pe un cadran presiunea în mm şi mb.
In scopul cunoaşterii tendinţei barometrice, unele barometre mai au un ac indicator (în
figura 23 acul de culoare mai deschisă) care, fixându-se la valoarea presiunii gasită la citirea
precedentă, ne arată tendinţa de creştere sau scădere a presiunii, lucru foarte important
pentru cunoaşterea evoluţiei timpului. Citirea se face ciocănind usor în geamul cutiei
protectoare pentru ca astfel inerţia instrumentului să fie înlăturată.
Etalonarea barometrului aneroid se face prin comparaţie cu barometrul etalon cu
mercur.
Pe principiul de functionare al barometrului aneroid se construiesc altimetrele, care
sunt instrumente ce dau înălţimea în funcţie de variaţia de presiune, conform formulei lui
Laplace.
3. Barograful

Pentru cunoaşterea variaţiei presiunii în timp, se folosesc barometre înregistratoare sau

barografe.
Un barograf este alcatuit din trei părţi principale: partea receptoare, sistemul de
amplificare şi transmitere şi partea înregistratoare (Figura 24).

7
 Figura 24. Barograful

Partea receptoare este formată dintr-o coloană de celule Vidi, la fel ca la barometrul
aneroid. Partea superioară a coloanei de capsule este pusă în legatură cu sistemul de pârghii
care amplifică şi transmite deformările acesteia peniţei înregistratoare.
Sistemul înregistrator este format dintr-un tambur de forma cilindrică în interiorul
căruia există un mecanism de ceasornic care produce o rotaţie completă a tamburului în 24 de
ore sau o saptămână. Pe tambur se înfăşoară barograma corespunzatoare fiecarui tip de
barograf, gradată în mm sau în mb.
In staţiile meteorologice barometrul cu mercur se aşează în biroul staţiei, ferit de
variaţii bruşte ale temperaturii şi de trepidaţii, cu rezervorul la 80 cm înălţime de la podea.
Barometrul aneroid şi barograful se fixează alături de cel cu mercur, pe o poliţă fixată în perete
la înălţimea de 1,5 m de podea şi într-un loc care trebuie să îndeplineasca aceleaşi condiţii ca
şi pentru barometrul cu mercur.