OBSERVAŢII ASUPRA NORILOR

1. Nebulozitatea şi durata de strălucire a Soarelui

Prin nebulozitate se înţelege gradul de acoperire a cerului cu nori.
Aprecierea nebulozităţii se face cu o scară gradată de la 0 la 10, fiecărui grad
corespunzându-i fracţiunea din cer acoperită cu nori. Astfel valoarea 0 este atribuită cerului
senin iar valoarea 10 cerului acoperit în intregime cu nori.
Nebulozitatea este legată de durata de strălucire a Soarelui; când nebulozitatea creşte,
durata de strălucire scade.
În agrometeorologie este important să se cunoască frecvenţa zilelor cu diferite grade
de nebulozitate.
În acest sens, se poate face următoarea clasificare:
♦ zile senine, zilele cu nebulozitatea cuprinsă între 0-3,5
♦ zile noroase, zilele cu nebulozitatea cuprinsă între 3,6-7,5
♦ zile acoperite, zilele cu nebulozitatea cuprinsă între 7,6-10

2. Clasificări ale norilor

Prima încercare de clasificare a norilor a fost făcută de biologul englez Luke Howard în
jurul anilor 1800, schema sa fiind utilizată şi astăzi. Luke Howard stabileşte un criteriu de
clasificare reprezentativ, legând forma şi dimensiunile norilor de declanşarea precipitaţiilor.
Între timp s-au mai făcut şi alte criterii de clasificare a norilor. În anul 1896 s-a editat
primul atlas internaţional al norilor, alcătuit din 28 planşe colorate, atlasul cuprinzând
explicaţii amănunţite privind diferite tipuri de nori.
Ultima clasificare a norilor a fost făcută de Organizaţia Meteorologică Mondială, în 1956.
În funcţie de starea de agregare a apei ce se află în compoziţia lor, norii pot fi împărţiţi
în 3 categorii (http://www.amiciimuntilor.ro/meteorologie-aplicata):
 Nori formaţi din picături în stare solidă (cristale de gheaţă, fulgi de zăpadă, măzăriche):
Cirrus, Cirrostratus, Cirrocumulus;
 Nori formaţi din particule lichide: Stratus, Stratocumulus, Cumulus şi Altocumulus;
 Nori micşti (în a căror componenţă intră atât picături de apă, cât şi particule solide):
Cumulonimbus, Nimbostratus, Altocumulus, Altostratus

1
 După formă, norii se clasifică în 3 mari categorii:
(http://www.amiciimuntilor.ro/meteorologie-aplicata)
• Cumulus care sunt nori sub forma de grămezi izolate, bine individualizate, cu sau fără
contur precis,
• Stratus care sunt nori cu aspect de pânză continuă;
• Stratocumulus, nori sub formă de grămezi compacte, cu aspect de valuri
După condiţiile de formare (geneză), norii pot fi clasificaţi astfel:
- Nori de convecţie termică;
- Nori frontali;
- Nori de turbulenţă;
- Nori de radiaţie;
- Nori ce apar în funcţie de mişcările ondulatorii ale aerului.
Clasificarea mondială s-a făcut în primul rând funcţie de înălţimea la care se formează,
stabilindu-se în funcţie de aceastea, 4 familii în care au fost incluse 10 genuri de nori
(http://66.102.9.104/search?q=cache:qELOjZlYdgwJ:calin-
popovici.uv.ro/site/revista/nr04.pdf+clasificarea+norilor&hl=ro&ct=clnk&cd=17&gl=ro&lr=lan
g_ro)
Nori superiori: Cirrus, Cirrocumulus şi Cirrostratus, a căror limite sunt cuprinse între 5 si 13
km
Nori mijlocii: Altocumulus, Altostratus , cu înălţimi ce variază între 2 şi 7 km;
Nori inferiori: Nimbostratus, Stratocumulus, Stratus, a căror înălţime rar depăşeşte 3 km;
Nori cu dezvoltare pe verticală: Cumulus şi Cumulonimbus, cu baza foarte apropiată de
suprafaţa terestră, la 300-400 m, dar ale căror vârfuri, în cazul norilor Cumulonimbus, pot
atinge chiar 12-14 km.
O altă clasificare în funcţie de înălţime este următoarea
(http://www.trascaucorp.3x.ro/meteo.php#nebulozitatea):
Nori superiori: Cirrus, Cirrocumulus şi Cirrostratus
Nori mijlocii: Altocumulus, Altostratus, Nimbostratus
Nori inferiori: Cumulus, Cumulonimbus, Stratus, Stratocumulus

2
 3. Clasificarea internaţională a norilor
Tabelul 4
FAMILIA GENUL SPECIA VARIETATE
Fibratus Intortus
Uncinus Radiatus
Cirrus Apissatus Vertebratus
Castellanus Duplicatus
NORI Floccus
SUPERIORI Cirrocumulus Stratiformis Undulatus
Lenticularis Lacunosus
Castellanus
Floccus
Cirrostratus Fibratus Duplicatus
Nebulosus Undulatus
Altocumulus Stratiformis Tranlucidus
Lenticularis Perlucidus
Castellanus Opacus
Floccus Duplicatus
Undulatus
NORI MIJLOCII Radiatus
Lacunosus
Altostratus - Translucidus
Opacus
Duplicatus
Undulatus
Radiatus
Nimbostratus - -
Stratocumulus Stratiformis Translucidus
Lenticularis Perlucidus
Castellanus Opacus
NORI Duplicatus
INFERIORI Undulatus
Radiatus
Lacunosus
Stratus Nebulosus Opacus
Fractus Translucidus
Undulatus
Cumulus Humilis Radiatus
NORI DE Mediocris
DEZVOLTARE Congestus
VERTICALA Fractus
Cumulonimbus Calvus -
Incus
Mammatus,
etc

Inălţimea şi grosimea norilor sunt date în tabelul 5

http://www.trascaucorp.3x.ro/meteo.php#nebulozitatea

3
 Înălţimea Înălţimea Înălţimea Grosimea
Genuri
minimă medie maximă medie
Cirrus 6 000 12 500 8 000 2 000
Cirrocumulus 5 000 7 000 6 000 3 000
Cirrostratus 3 500 12 000 6 000 3 000
Altocumulus 2 000 5 000 4 000 1 500
Altostratus 1 500 5 000 3 500 4 000
Nimbostratus 300 2 000 800 5 000
Stratocumulus 500 2 500 1 500 2 000
Stratus la sol 1 200 500 800
Cumulus 400 2 000 1 200 5 000
Cumulonimbus 300 3 500 1 000 12 000

3. Caracteristicile principalelor tipuri de nori

Norii Cirrus(Ci) sunt nori cu aspect filamentos, fibros sau de benzi transparente albe şi
subţiri, de cele mai multe ori separaţi. Sunt formaţi din cristale foarte fine de gheaţă şi nu
reduc strălucirea Soarelui sau a Lunii. Foarte adesea se găsesc la peste 8000 m altitudine. De
la apariţia lor pe cer, este foarte important să li se urmărească evoluţia, deoarece ei prevestesc
sosirea frontului cald al unei perturbaţii atmosferice. Se deplasează pe cer de obicei de la vest
spre est.
Norii cirrocumulus (Cc) au un aspect de grămăjoare albe, dând cerului un aspect
vălurit, asemănător cu o plajă de nisip. Sunt transparenţi, deoarece sunt formaţi tot din cristale
de gheaţă, lăsând să se vadă prin ei Soarele şi Luna. Apar repede şi dispar la fel de repede, în
jurul altitudinii de 6000 m.
Norii Cirrostratus (Cs) se prezintă sub forma unei pânze transparente, albicioasă,
netedă sau fibroasă. Pot acoperi bolta cerului total sau parţial. Ei produc fenomenul optic
de"halo", datorită refracţiei cristalelor de gheaţă. Au o înălţime medie de 6000 m. Apariţia lor
precede schimbarea timpului.
Norii Altocumulus (Ac) au o formă mult mai variată: şiruri de benzi, rulouri sau de pături
suprapuse, uneori cu o parte de culoare mai închisă, ceea ce îi separă de norii Cirrocumulus.
Când au grosime mai redusă, Soarele poate fi vizibil printre ei, dar de multe ori sunt opaci. La
apusul şi la răsăritul Soarelui, sunt uneori coloraţi într-un roşu aprins. Apariţia lor precede
manifestări orajoase.

4
 Norii Altostratus (As) sunt nori ce formează o pânză albăstruie sau cenuşie şi pot acoperi
cerul total sau parţial. Prezintă un aspect striat, din două sau mai multe straturi suprapuse.
Norii Nimbostratus(Ns) apar sub forma unui strat cu aspect cenuşiu închis. Aceşti nori
dau naştere la precipitaţii (nimbus=ploaie), sub formă de ploaie sau ninsoare. Se menţin de
obicei la 800 m altitudine, formându-se prin îngroşarea şi coborârea norilor Altostratus şi
Altocumulus. Sunt formaţi în special dintr-un amestec de particule lichide şi solide.
Statocumulus (Sc) sunt nori în formă de bancuri albicioase, pături cenuşii sau rulouri.
Uneori sunt opaci, alteori prin ei se poate observa poziţia Soarelui. Nu au un aspect fibros. Apar
numai dimineaţa şi seara.
Norii Stratus(St) au un aspect de pânză noroasă, cu o bază de culoare cenuşie, uneori
atât de joşi, încât pot atinge obiectele mai înalte. Sunt de cele mai multe ori opaci, fiind foarte
rare cazurile când prin ele se pot vedea Soarele şi Luna. Vara sunt formaţi din picături fine de
apă, iar iarna şi în amestec cu mici particule de gheţă. Burniţa, este forma de precipitaţii
specifică acestor nori.
Norii Cumulus (Cu) sunt nori cu un contur bine delimitat, în formă movile sau de grămezi
de vată. Au culoare albă şi se deplasează repede pe cer. Se dezvoltă mai bine pe verticală.
Baza este mai închisă la culoare, iar vârfurile sunt albe. Sunt nori de timp frumos şi apar în
urma curenţilor de convecţie ce rezultă ca urmare a insolaţiei puternice sau a unirii unei mase
de aer cald cu una rece. Pot sta la baza formării norilor Cumulonimbus.
Norii Cumulonimbus (Cb) sunt formaţiuni dense, care au o puternică dezvoltare pe
verticală, baza norului fiind la câteva sute de metri înălţime, iar vârful ajunge până la peste
8-10 km înălţime. Au formă de turnuri sau nicovală şi sunt de culoare albă. Norii Cumulonimbus
au în constituţia lor picături de apă suprarăcite şi cristale de gheaţă în părţile superioare.
În perioadele calde, convecţia termică dă naştere norilor cumuliformi. Norii Cumulus se
deplaseaza în grămezi izolate sau şiruri. Când insolaţia termica este puternică sau în timpul
frontului rece, norii Cumulus suportă o ascensiune verticală puternică, de la Cumulus congestus
la Cumulonimbus. Aceştia produc ploi în aversă, grindină, fenomene orajoase. Viteza de
deplasare este mare, Cumulonimbus putând să se dezvolte până la 10 km „prin înmugurire”,
baza întunecându-se, vârful devenind cirriform (http://www.amiciimuntilor.ro/meteorologie-
aplicata).

5
MĂSURAREA CANTITĂŢII DE PRECIPITAŢII

Prin precipitaţii atmosferice se înţelege totalitatea formelor solide şi lichide sub care
apa rezultă din condensare sau sublimarea vaporilor existenţi în atmosferă şi care ajung la
suprafaţa pământului. Apar atunci când atmosfera (văzută ca o soluţie gazoasă) devine saturată
cu vapori de apă iar apa condensează şi cade (precipită). Aerul devine saturat sau datorită
răcirii sale, sau datorită creşterii umidităţii.
Precipitaţiile care ajung la suprafaţa solului pot apare în diferite forme: ploaie, zăpadă,
lapoviţă, grindină. O parte din aceste precipitaţii se formează la suprafaţa solului sau a
corpurilor aflate pe sol: roua, bruma, poleiul, chiciura.
Precipitaţiile sunt o componentă importantă a ciclului hidrologic, fiind responsabile în
cea mai mare parte pentru cantităţile de apă proaspătă de pe planetă.
Precipitaţiile care se formează în atmosferă, după starea de agregare, se împart în
următoarele categorii:
-precipitaţii lichide (burniţă, ploaie);
-precipitaţii lichide care îngheaţă în contact cu solul (bruma);
-precipitaţii solide (zăpadă, gheaţă sub formă de cristale)
-precipitaţii mixte (lapoviţa)
Aerul cald are o capacitate mai mare de a ţine vaporii de apă decât aerul rece. Datorită acestei
proprietăţi, cea mai simplă modalitate de a satura aerul este de a-l răci.
Mecanisme de răcire: ascensiune (încălzirea din timpul zilei, convectivă, orografică);
răcire prin conducţie (aerul cald se deplasează pe o suprafaţă rece); răcire radiativă (căldura
se pierde în timpul nopţii prin radiaţie); răcire prin evaporare (temperatura aerului scade pe
măsură ce apa lichidă foloseşte energia pentru a trece în stare de vapori). O altă modalitate
de a satura o parcelă de aer este de a creşte umiditatea la nivelul ei. Aceasta poate avea loc
datorită: precipitaţiilor care vin din straturi superioare; căldura din timpul zilei evaporează apa
de pe întinderile de apă; aerul uscat se deplasează pe întinderile de apă.

1. Modul de formare al precipitaţiilor

Precipitaţiile se formează prin:

6
-condensare. Precipitaţiile încep să se formeze când aerul cald şi umed începe să urce. Pe
măsură ce aerul se răceşte, vaporii de apă condensează pe nucleele de condensare, formând
norii. După ce picăturile de apă au crescut suficient de mult, pot apare două procese care duc
la formarea precipitaţiilor.
-concreşterea. Apare atunci când picăturile de apă se unesc sau se transformă într-un cristal
de gheaţă. Rezistenţa aerului face ca picăturile de apă să fie staţionare într-un nor. Când apar
turbulenţe ale aerului, picăturile se unesc, producând picături mai mari care cad, procesul
continuă şi astfel picăturile devin suficient de mari pentru a învinge rezistenţa aerului şi ploaia
cade. Concreşterea are loc mai ales în nori aproape de temperatura de îngheţ.
Procesele Bergeron apar când cristalele de gheaţă iau suficient de multe molecule de
apă de la picăturile de apă suprarăcite din apropierea lor. Masa lor creşte şi cristalele încep să
cadă. Acest proces depinde de temperatură deoarece picăturile de apă suprarăcite există numai
când norul este sub temperatura de îngheţ. În plus, datorită diferenţei mari de temperatură
dintre nor şi aerul de la nivelul solului, cristalele se pot topi şi devin ploaie pe măsură ce cad.

2. Tipuri de precipitaţii
Activitatea fronturilor. Precipitaţii stratiforme apar ca o consecinţă a mişcării lente
ascendente a aerului (cm/s) în sistemele sinoptice ca fronturile reci şi înaintea fronturilor
calde. Mişcări ascendente similare au loc şi în jurul ciclonilor tropicali.
Convecţia. Ploaia convectivă apare din nori de convecţie (Cumulonimbus), cade cu intensitate
variabilă şi apare cu precădere în regiunile ecuatoriale şi tropicale unde temperatura este
ridicată în timpul zilei. Rata de evapotranspiraţie este ridicată. Apa evaporată se ridică
împreună cu masele de aer cald şi, pe măsură ce are loc urcarea, presiunea scade şi aerul se
destinde. Are loc o scădere a temperaturii şi o creştere a umidităţii relative. Vaporii de apă
condensează formând nori Cumulonimbus, iar când picăturile devin suficient de grele, ploaia
cade.
Precipitaţii frontale sau ciclonice. Aceste precipitaţii se datorează activităţii ciclonice şi apar
de-a lungul fronturilor ciclonce. Formarea are loc atunci când două mase de aer de temperaturi,
umidităţi şi densităţi diferite se întâlnesc. Stratul care le separă se numeşte front. Acest front
are două părţi: frontul cald şi frontul rece. În cazul frontului cald, aerul cald, fiind mai uşor se
ridică peste cel rece care este mai greu. Pe măsură ce aerul cald se ridică se răceşte iar apa
din el condensează formând nori Altostratus. Ploaia care cade din aceşti nori este continuă şi
poate dura de la câteva ore la câteva zile. În frontul cald, aerul rece forţează aerul cald să

7
urce rapid ducând la condensarea vaporilor conţinuţi de acesta şi la formarea astfel a norilor
Cumulonimbus. Din aceşti nori cade o ploaie intensă şi de scurtă durată.
Forma picăturilor de ploaie a fost studiată de Philipp Lenard în 1898. El a descoperit că
picăturile mici de ploaie (cu diametrul mai mic de 2mm) sunt aproximativ sferice. Pe măsură
ce dimensiunile lor sunt mai mari (până la 5mm) devin instabile şi capătă o formă asemănătoare
cu o gogoaşă. Peste 5mm, picăturile devin instabile şi se fragmentează. O picătură de ploaie
are diametrul în medie 1 – 2mm. Cele mai mari picături de ploaie au fost înregistrate în Brazilia
la Marshall Islands în 2004, unde picăturile aveau 10mm. Mărimea este explicată de condensarea
pe particule mari de fum. Înainte de a ajunge pe sol, picăturile au o viteză finală care este mai
mare pentru picăturile mari.
În general ploaia are un pH uşor sub valoarea 6, deoarece dioxidul de carbon atmosferic
se dizolvă în picături formând acid carbonic care disociază parţial scăzând valoarea pH-ului. În
anumite zone deşertice, praful din aer conţine carbonat de calciu care contracarează aciditatea
naturală a precipitaţiilor, ploaia devenind astfel neutră sau chiar alcalină. O ploaie care are
pH-ul mai mic de 5.6 este considerată ploaie acidă.
Ploaia acidă apare atunci când în atmosferă se emit dioxid de sulf şi oxizi de azot care
sunt absorbite de apa conţinută de nori. Termenul de ploaie acidă este uneori utilizat într-un
cadru mai general incluzând toate formele de depuneri acide. Ploaia acidă contribuie la
acidificarea râurilor, pădurilor la altitudini mari.
Cantitatea de precipitaţii se măsoară în milimetri; un milimetru de precipitaţii
reprezintă cantitatea de apă care ar acoperi o suprafaţă de 1m2 de sol şi ar avea grosimea de
1mm dacă această apă nu s-ar scurge, nu s-ar evapora şi nici nu s-ar infiltra în pământ. Un
strat de apă de 1mm pe o suprafaţă de 1m2 echivalează cu un litru de apă pe metru pătrat.
Cantitatea de precipitaţii este înregistrată cu ajutorul pluviometrelor şi pluviografelor.
Este exprimată prin înălţimea de apă colectată de o suprafaţă plană şi se măsoară cu o
acurateţe de 0,1mm.

3. Pluviometrul
Prima înregistrare a cantităţii de precipitaţii datează din Grecia Antică în jurul anului
500î.C., urmată de înregistrări în India, 100 de ani mai târziu. Aceste măsurători stăteau la
baza calculării taxelor pentru pământ. În 1441, Jag Yeong Sil, un om de ştiinţă corean, a realizat
un instrument standardizat pentru determinarea precipitaţiilor numit Cheokugye. Aceasta

8
făcea parte dintr-un program care avea ca scop estimarea precipitaţiilor în diferite zone ale
ţării, pentru o planificare mai bună a fermierilor şi ajustarea taxelor de către guvern.
Pluviometrul standard datează de la începutul secolului al douăzecilea şi constă într-o
pâlnie ataşată unui cilindru gradat care este plasat într-un cilindru mai mare.
Pluviometrul de tip Helmann este alcătuit dintr-un cilindru de tablă zincată, cu o
suprafaţă receptoare de 200cm2. În interiorul cilindrului receptor se găseşte o pâlnie pentru
precipitaţii prevăzută cu un tub de scurgere care se prelungeşte până în interiorul unui vas
numit colector. Acesta este un vas cilinidric prelungit în partea superioară cu o parte conică,
prevăzută cu un orificiu în care pătrunde etanş tubul pâlniei receptoare. Fundul colectorului se
sprijină pe o lamă metalică care se poate roti lateral atunci când se scoate colectorul pentru
măsurarea apei provenite din precipitaţii (Figura 17).

Figura 17. Pluviometrul

Picăturile de apă provenite din precipitaţii cad prin receptor în pâlnia receptoare şi se
scurg în colector. La ora de observaţie se determină cantitatea de apă adunată în colector prin
turnarea acesteia în eprubeta pluviometrică divizată în mm şi zecimi de mm. Aceasta este
gradată în raport cu suprafaţa pluviometrului de 200cm2, adică un mm al eprubetei
pluviometrice echivalează în volum cu 20cm3de apă.
Dacă există un exces de apă, acesta va curge în cilindrul exterior, de unde va putea fi
măsurată ulterior.
În cadrul fiecărei staţii meteo sunt instalate două pluviometre, pe acelaşi stâlp, cele
două funcţionând alternativ. Al doilea, fiind de rezervă, se acoperă cu un capac. Măsurătorile

9
se fac de două ori pe zi, dimineaţa şi seara. Pluviometrele se fixează în apropierea adăpostului
meteorologic la o distanţă egală cu cel puţin înălţimea lui şi astfel încât gura receptoare să fie
la 1,50m deasupra solului, ca în figura 19.
Pluviometrele au anumite limitări. Colectarea apei în timpul unei furtuni puternice
poate fi aproape imposibilă şi datele obţinute nu sunt reale datorită condiţiilor extreme. În plus
cantitatea de precipitaţii este determinată într-o zonă localizată putând astfel să nu fie
reprezentativă pentru o arie mai mare. O altă problemă apare atunci când temperatura se
apropie de cea de îngheţ. Trebuie de asemenea eliminate şi eventualele influenţe date de
diferite structuri prezente în zona în care se află pluviometrele.
Pluviometrele determină cantitatea de precipitaţii zilnică sau lunară.
Determinarea cantităţii de precipitaţii şi studiul variaţiei acestora sunt deosebit de
importante în agricultură.
În staţiile meteorologice se fac observaţii asupra precipitaţiilor care cad pe sol legate
de felul precipitaţiilor, intensitatea lor, intervalul de timp în care cad şi cantitatea. Se
menţionează şi prezenţa precipitaţiilor formate pe sol. Tipul precipitaţiilor şi intervalul de timp
în care cad se notează conform instrucţiunilor referitoare la înscrierea fenomenelor
atmosferice.

4. Pluviograful
Primul dispozitiv înregistrator a fost realizat de Christoppher Wren în 1662.
Pluviograful serveşte la înregistrarea cantităţii de precipitaţii lichide în timp, măsurând
atât cantitatea totală de precipitaţii căzute cât şi durata lor. Cunoscând aceste date se poate
determina intensitatea precipitaţiilor.
Pluviograful de tip Hellmann este format dintr-o pâlnie receptoare cu suprafaţa de
200cm2 sau 500cm2. Pâlnia receptoare este situată deasupra unei carcase metalice cilindrice
care are rolul de a proteja piesele din interiorul aparatului. Pâlnia este prevăzută cu un filtru.
Vasul colector de formă cilindrică este situat în interiorul carcasei pluviografului pe un suport
orizontal fix. Apa colectată de suprafaţa receptoare pătrunde în vasul colector pe la baza
acestuia prin intermediul unei ţevi care are în partea superioară o pâlnie ce pătrunde în pâlnia
receptoare. În interiorul vasului colector se află un cilindru etanş din tablă subţire numit
plutitor, de care este sudată, în partea superioară, o tijă metalică care trece printr-un orificiu
centrat din capacul vasului. Pe tijă este fixat suportul unei peniţe. La baza vasului colector
este sudată o altă ţeavă, înclinată în jos faţă de peretele vasului şi care serveşte la golirea
colectorului când acesta este plin. Peniţa apasă pe o diagramă fixată pe un tabur, pus în mişcare

10
de un mecanism de ceas. Diagrama are în abscisă timpul iar pe ordonată cantitatea de
precipitaţii (Figura 18).

Figura 18. Pluviograful

Din momentul în care începe să plouă, nivelul apei din colector începe să crească
ridicând plutitorul şi deplasând peniţa. Aceasta înscrie pe diagramă o curbă a cărei înclinare
depinde de intensitatea precipitaţiilor. Punctele de inflexiune care apar la modificarea
intensităţii precipitaţiilor se numesc puncte de schimbare a direcţiei. Pentru fiecare interval
dintre două puncte de schimbare a direcţiei, intensitatea ploii se calculează prin împărţirea
cantităţii de precipitaţii la durata intervalului.

11