Sunteți pe pagina 1din 3

Dependenţa emoţională

Dependenţa emoţională, ca structură psihică cognitivă, afectivă şi volitivă, ce afectează capacitatea indivizilor umani de-a stabili
relaţii intime satisfăcătoare, este învăţată în familia de origine. Deşi iniţial termenul de dependenţă emoţională sau codependenţă a
fost utilizat cu referire la persoanele ce aparţineau unor familii în care existau persoane toxicodependente, în prezent acesta a fost
extins şi asupra celor care, deşi nu provin din astfel de medii familiale, totuşi utilizează strategii relaţionale asemănătoare acestora.
Aceasta deoarece au trăit în familii disfuncţionale, asemănătoare, în multe privinţe, familiilor cu membri toxicodependenţi.
„Familia disfuncţionlă este cea în care membrii ei joacă roluri foarte rigide, iar comunicarea este sever limitată la conversaţiile care
se potrivesc rolului. Membrii familiei nu sunt liberi să-şi exprime toate experienţele, dorinţele, cerinţele sau sentimentele pe care le
au, ci sunt mai degrabă obligaţi să se limiteze la rolul care e în consonanţă cu rolurile jucate de ceilalţi” (Robin Norwood, 2001, p.
11). În astfel de familii vom avea unul sau mai multe din următoarele evenimente:

 adicţia unui membru de droguri, mâncare, muncă, sex sau jocuri


 abuz fizic, emoţional sau sexual
 cineva din familie poate suferi de o boală cronică psihică sau fizică
 într-o astfel de familie nevoile emoţionale ale membrilor nu sunt satisfăcute
 comportament compulsiv la unul sau mai mulţi membri ai familiei
 certuri şi tensiuni permanente
 lipsa de comunicare
 părinţi cu atitudini şi valori contradictorii
 competiţia părinţior şi antrenarea copiilor în aceasta
 convingeri foarte rigide
 părinţi iresponsabili, imaturi.
Indiferent însă de cât de multe şi de grave probleme ar exista într-o familie, gradul ei de disfuncţionalitate are legătură mai degrabă
cu incapacitatea membrilor acesteia de-a le accepta şi discuta, pentru a găsi eventuale soluţii. În familiile disfuncţionale se neagă
existenţa problemelor. Nu se vorbeşte despre ele şi indivizii nu se confruntă cu ele. În consecinţă, cei care provin din astfel de familii
învaţă să-şi reprime emoţiile şi să nu intre în contact cu propriile nevoi. Ei dezvoltă strategii defensive de negare şi evitare a
propriilor emoţii. Se detaşează unii de alţii, dar şi de sine. Nu comunică. Nu vorbesc. Nu se ating. Refuză să simtă. Dezvoltarea lor
emoţională este adesea inhibată.

Ca rezultat al experimentării deficienţelor din familia de origine, persoanele dependente emoţional capătă următoarele
caracteristici:

 se supraresponsabilizează, pentru că încă de mici li s-a cerut să-şi asume un rol care nu le era propriu, li s-a cerut să fie
mature atunci când erau încă copii
 confundă dragostea cu datoria, pentru că nu s-au simţit iubite pentru că există, ci au perceput oferta emoţională
condiţionată de îndeplinirea unor responsabilităţi, datorii
 îşi sacrifică nevoile proprii pentru a îndeplini nevoile partenerilor, pentru că nu-şi cunosc nevoile, pe de o parte, dar nici
nu au fost obişnuite să ţină cont de nevoile proprii, ci doar de ale celorlalţi; în acelaşi timp se simt rănite dacă ceilalţi nu
sesizează propriul sacrificiu, pentru că au deprins mecanismul de-a oferi condiţionat, dar şi pentru că nu se pot valoriza singure
 sunt dependente de aprobarea celorlalţi
 se simt vinovate în momentele când sunt asertive, a ţine cont de tine fiind un aspect nevalorizat în familia de origine
 au o tendinţă de a-i controla excesiv pe cei cu care intră în relaţii (de obicei, indisponibili emoţional), pentru a evita
suferinţa abandonului, care este intensă şi inconştientă; în acelaşi timp însă, odată cu eforturile pentru schimbarea celuilalt,
transmit mesaje împotriva schimbării, pentru că altfel ar exista riscul ieşirii din scenariul de viaţă
 nu au încredere în sine, pentru că nu se cunosc
 au o puternică teamă de abandon sau de singurătate, pentru că au trăit asemenea emoţii, la o intensitate mare şi o vârstă
timpurie
 au dificultăţi în a-şi recunoaşte emoţiile, pentru că nu au exerciţiul contactului cu acestea
 au o rezistenţă crescută la schimbare, pentru că nu au o imagine de sine pozitivă care să le permită adaptarea eficientă la
nou
 sunt nehotărâţi, au dificultăţi de luare a deciziilor, pentru că nu-şi cunosc propriile nevoi
 le este teamă de intimitate, pentru că nu au cunoscut-o şi pentru că intimitatea înseamnă dezvăluire persoanlă, iar lor le
este ruşine să se autodezvăluie pentru că se simt urâţi şi nedemni de-a fi iubiţi
 au o puternică dorinţă de-a suferi, suferinţa fiind o emoţie bine cunoscută, dar şi o modalitate de-a anestezia durerea
internă
 au tendinţa de-a intra în relaţii cu cei care au nevoie de ajutor, pentru că ajutându-i pe ceilalţi cred că îşi vor câştiga
dreptul de-a fi iubite
 au tendinţa de-a intra în relaţii epuizante emoţional, tocmai pentru a evita contactul cu propriile nevoi.
Pentru că n-au fost luate în seamă aşa cum sunt, pentru că n-au fost iubite doar pentru că există, pentru că li s-a creat prilejul să se
gândească că nu sunt valoroase, pentru că n-au fost întrebate ceea ce simt, nu ştiu exact cine sunt şi ce nevoi au, nu au încredere în
sine şi cred, în adâncul sufletului lor, că nu sunt demne de iubire. Aşa că vor cauta aprecierea în jur. Dar, datorită obişnuinţei de-a
interacţiona cu persoane indisponibile emoţional, aşa cum a fost în familia de origine, vor fi atrase tot de acest tip de persoane. Vor
utiliza aceleaşi strategii, vor recrea, într-un fel, atmosfera familială. În cadrul relaţiilor erotice, această reconstrucţie a situaţiei
emoţionale din copilărie, are mai multe cauze:

 necunoaşterea propriilor nevoi, ceea ce conduce la alegerea unor parteneri inadecvaţi emoţional
 partenerii inadecvaţi, indisponibili, sunt foarte asemănători, din punct de vedere al ofertei relaţionale, propriilor părinţi,
de unde atracţia inconştientă pentru aceştia
 neîncrederea şi nevalorizarea inconştientă conduc la alegerea unor parteneri care să confirme acest scenariu; nu sunt o
persoană valoroasă, aşa că o să-mi aleg parteneri care să nu mă iubească sau o să mă mulţumesc cu orice relaţie, pentru că
oricum este foarte dificil să mă iubească cineva.
Deşi persoanele dependente au o mare nevoie de dragoste, sunt avide, pentru că s-au simţit neiubite în dezvoltarea lor timpurie,
totuşi scenariul lor inconştient le oferă numai posibilitatea de-a se confrunta cu propriile temeri, frici, neputinţe, ele negăsind în
relaţii un izvor de mulţumire, fericire şi dragoste, ci numai frustrare emoţională. Dacă însă, prin absurd ar intra în relaţie cu
persoane disponibile emoţional, ele totuşi n-ar şti să le primească acestora oferta, pentru că n-au fost obişnuite să primească, ci
numai să dea. Aşa că, foarte probabil, comportamentul relaţional ar fi de aşa natură încât şi-ar provoca, indirect, frustrarea
emoţională.

Refacerea atmosferei familiare din punct de vedere emoţional are totuşi nişte aspecte foarte benefice pentru dezvoltarea personală,
pentru că oferă modalitatea de-a intra în contact cu emoţii, frici, neputinţe refulate, ocazia de-a le conştientiza şi accepta. Oferă
oportunitatea de cunoaştere, acceptare şi ulterior, de valorizare personală. Deşi dependenţa emoţională funcţionează ca un
mecanism ineficient împotriva durerii şi suferinţei personale (pentru că efectul este mai degrabă accentuarea suferinţei), totuşi ea
reface posibilitatea de-a intra în legătură cu multe frici refulate, deci premisa integrării unor părţi respinse ale eului.

Deoarece dependenţa emoţională este un mecanism constituit în perioadele timpurii, abordarea terapeutică a acesteia presupune
explorarea istoriei şi relaţiilor familiale, identificarea patternurilor destructive de relaţionare, refacerea contactului cu propriile
nevoi şi dorinţe, pentru ca persoana să poată să-şi construiască o viaţă în conformitate cu ceea ce e şi să se iubească pe sine suficient
încât să şi-o facă şi frumoasă.
Ca o concluzie a celor de mai sus, putem spune că persoanele dependente emoţional evită singurătatea, ele caută relaţiile şi fac
eforturi mari pentru a nu fi abandonate, dar ele sunt incapabile de a trăi o adevărată intimitate. Incapacitatea lor de a dezvolta şi
a trăi intimitatea este o consecinţă a imaginii de sine negative, a alegerilor parteneriale inadecvate, dar şi a strategiei de
relaţionare (dependentă, adezivă, sufocantă, controlantă şi revendicativă) utilizată.
Fragment extras din cartea Ioana Stancu, Mecanismele intimitatii in relatia de cuplu. Evaluare și intervenție terapeutică , Ed. Sper,
2011