MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Departamentul pentru Învăţământ la Distanţâ

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Suport de curs

Prof. univ.dr. IOAN VIDA

ANUL I
ÎNVĂŢĂMÂNT UNIVERSITAR
2001-2002
 CUPRINS

PRELEGEREA NR. 1.......................................................................Pg. 4

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR
JURIDICE

PRELEGEREA NR. 2 ....................................................................pg. 10

NORMA JURIDICĂ

PRELEGEREA NR. 3 ....................................................................pg. 29

IZVOARELE DREPTULUI

PRELEGEREA NR. 4 ....................................................................pg. 56

SISTEMUL DREPTULUI

PRELEGEREA NR. 5.....................................................................pg. 86

RAPORTUL JURIDIC

PRELEGEREA NR. 6.....................................................................pg. 97

CONCEPTUALIZAREA JURIDICĂ
 TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR JURIDICE

1. Consideraţii generale

În rândul disciplinelor juridice, Teoria generală a dreptului are o

apariţie de dată relativ recentă.1 Până la apariţia acestei discipline ştiinţifice,
problematica teoriei dreptului era abordată de ştiinţele privitoare la ramurile
sale, fiecare disciplină făcând, în introducere, o adevărată teorie a normativităţii
juridice din respectiva ramură de drept.
În anul 1934, Hans Kelsen publică teoria pură a dreptului (Reine
Rechtslehre), în anul 1951 apare în Franţa lucrarea lui P.Roubier, Théorie
générale du droit; la Bruxelles apare în 1948, lucrarea lui J.Hapsert, Théorie
générale du droit. Acestora li se adaugă alte asemenea lucrări, scrise de Jean
Dabin, F.Friedman, J.L.Bergel etc.
Teoria generală a dreptului este o disciplină necesară în studierea
dreptului, ea oferă o introducere generală în problematica dreptului, fără de care
studiul ştiinţelor particulare ale dreptului nu ar fi posibil şi nu ar asigura
studentului o viziune de ansamblu asupra fenomenului juridic. Studierea Teoriei
generale a dreptului este un imperativ care se
impune şi în ideea asigurării creării şi aplicării dreptului, a receptării dreptului
internaţional în dreptul intern şi a găsirii căilor prin care statul român poate
contribui la armonizarea dreptului intern cu dreptul internaţional, inclusiv prin
instituirea unor tehnici de control asupra introducerii dreptului comunitar în
dreptul intern. Din acest punct de vedere, o teorie a dreptului, astăzi, nu poate
face abstracţie de ceea ce reprezintă dreptul în ansamblul său, în condiţiile în
care el trebuie să integreze în conţinutul său tot mai multe prevederi ale
dreptului internaţional iar în viitor, să accepte prevederile dreptului comunitar,
în condiţiile în care România va deveni membră a Uniunii Europene. Esenţa
acestor trăsături, preponderent economice şi politice, nu poate să nu se reflecte
în spaţiul acţiunii dreptului, conţinutul acestuia urmând a fi adaptat la
imperativele asimilării dreptului comunitar, prin supremaţia reglementărilor sale
în raport cu reglementările interne şi prin integrarea ex oficio a regulamentelor şi
directivelor în dreptul intern.2

1
Sursele primare ale Teoriei Generale a Dreptului au rădăcini seculare. În anul 1275 Wilhelm
Durantes publică "Speculum juris", prima lucrare în care analiza dreptului este făcută din
punct de vedere enciclopedic. Dar despre o veritabilă trecere de la Enciclopedia Dreptului la
Teoria Generală a Dreptului se realizează abia în sec.XX.
2
A se vedea Jéan-Louis Bergel, Théorie Générale du Droit, 3e edition, Dalloz, Paris, 1999,
p.62.
 Cu alte cuvinte, Teoria Generală a Dreptului trebuie să ofere o viziune
generală asupra fenomenului juridic, ea trebuie să constituie pentru cel care
studiază dreptul un cadru naţional menit să asigure trecerea de la general la
particular în studiul de caz şi să revalorifice datele realităţii dreptului şi ale
practicii juridice în procesul elaborării şi aplicării dreptului.
Pornind de la aceste obiective, este necesar să precizăm, înainte de
toate, obiectul Teoriei Generale a Dreptului. Pentru a proceda la un asemenea
demers este necesar să definim principalele concepte cu care operăm. Se
impune, astfel, să arătăm că utilizarea cuvântului drept este făcută în două
sensuri: unul extrajuridic şi altul juridic.
Utilizarea cuvântului "drept" în limbaj extrajuridic are în mod
preponderent o valoare etică, el fiind folosit pentru a desemna o anumită
apreciere asupra conduitei umane. Atunci când oamenii spun că o sancţiune este
dreaptă sau când apreciază că o judecată este dreaptă ori când atribuie unui
judecător calificativul "drept", ei utilizează adjectivul drept şi variantele sale
pentru a evalua din punct de vedere moral un om, un comportament sau o stare
de fapt.
Spre deosebire de această semnificaţie comună a cuvântului drept, pe
plan juridic asistăm la trecerea de la cuvânt la concept, asistăm la trecerea
substantivului drept în concept juridic, apt de a dobândi sensuri distincte, care
acoperă realităţi de sine stătătoare. Astfel, din punct de vedere juridic, termenul
drept este utilizat pentru a desemna dreptul obiectiv, dreptul pozitiv, dreptul
subiectiv, dreptul natural, dreptul intern, dreptul internaţional sau ştiinţa
dreptului.

1. Prin drept obiectiv vom înţelege ansamblul normelor juridice

emise într-o societate dată. În viziunea lui Jean-Louis Bergel, dreptul obiectiv
reprezintă ansamblul regulilor care reglementează viaţa socială şi a căror
respectare este garantată de puterea publică.3

2. Dreptul pozitiv este o parte componentă a dreptului obiectiv şi el

cuprinde totalitatea normelor juridice care sunt în vigoare la un moment dat într-
o anumită societate. Dreptul pozitiv, împreună cu partea pasivă a legislaţiei
dintr-o anumită societate, respectiv cu acele norme juridice care şi-au încetat
aplicabilitatea, fie datorită abrogării, fie datorită căderii în desuetudine,
formează dreptul obiectiv.4

3. Dreptul subiectiv reprezintă o facultate sau o prerogativă umană

protejată de lege. Dreptul subiectiv este consecinţa interacţiunii dintre dreptul
obiectiv, care prin normele sale, statuează drepturi şi obligaţii şi posibilităţile
3
A se vedea Jéan-Louis Bergel, op.cit., p.2
4
Hans Kelsen arată că dreptul care formează obiectul ştiinţei juridice este dreptul pozitiv, fie
că este vorba de dreptul unui anumit stat ori de dreptul internaţional. Această sentinţă
normativistă respinge de plano introducerea în obiectul ştiinţei juridice a întregului drept
obiectiv, cât şi a metafizicii juridice, a dreptului natural.
reale ale individului de a beneficia de aceste prevederi abstracte ale normei de
drept. În esenţa sa, dreptul subiectiv este un procedeu juridic de ocrotire a
intereselor umane ce cad sub incidenţa dreptului pozitiv. În deplin acord cu
Ihering, putem spune că dreptul subiectiv este un interes ocrotit de lege.
Existenţa interesului depinde însă de starea de fapt a persoanei fizice sau
juridice. Cu alte cuvinte, legea (dreptul pozitiv) reglementează dreptul de
proprietate, în sensul de stăpânire de bunuri în virtutea prerogativelor care
vizează ius utendi, ius fruendi şi ius abutendi. Pe această dispoziţie a dreptului
pozitiv se naşte dreptul subiectiv al persoanei care deţine un bun în proprietatea
sa. Dreptul subiectiv se referă astfel la protejarea abilităţilor persoanelor de a
acţiona în societate. Sunt, astfel, drepturi subiective: dreptul de proprietate,
dreptul de moştenire, dreptul la concediu de odihnă etc., în măsura în care ne
raportăm la o persoană care se află într-o situaţie de fapt care este ocrotită de o
normă de drept în vigoare (este proprietar, este moştenitor, este salariat etc.).
4. Dreptul natural reprezintă o concepţie doctrinară care susţine că
există o ordine a relaţiilor umane, distinctă de dreptul pozitiv, superioară,
absolut validă şi justă, datorită faptului că emană de la natură, din raţiunea
umană ori din voinţa lui Dumnezeu. În virtutea acestei concepţii, voinţa divină
este identică cu natura şi în măsura în care natura este creaţia lui Dumnezeu,
legile naturale sunt o expresie a voinţei divine.5
Această definiţie, deşi este dată de un adversar al dreptului natural, are
meritul de a pune în evidenţă adversitatea concepţiei normativiste şi a celei a
dreptului natural. Cu toate acestea, Hans Kelsen respingând ideea dreptului
natural, în formula sa divină, o admite în cele din urmă într-o manieră proprie.
El respinge ideea potrivit căreia dreptul pozitiv are ca sursă dreptul natural, dar
admite că la baza dreptului pozitiv stă "norma fundamentală", o altă entitate
transcendentă, situată dincolo de legiuitor şi de dreptul pozitiv.

5. Dreptul intern este dreptul obiectiv al unei colectivităţi juridice.

Prin colectivitate juridică vom înţelege o grupare socială care se bucură de o
autoritate care instituie sau sancţionează norme juridice şi le garantează
realizarea practică. Această colectivitate poate fi anterioară creării statului sau
poate dispune de o autoritate statală.

6. Dreptul internaţional reprezintă şi el dreptul obiectiv creat pe baze

consensuale între subiecţii dreptului internaţional. Sursele formale ale dreptului
internaţional sunt cutuma, tratatele, acordurile, pactele, convenţiile şi alte
asemenea acte bilaterale sau multilaterale, care creează drepturi şi obligaţii
pentru părţile semnatare.
7. Ştiinţa dreptului sau ştiinţele juridice reprezintă dimensiunea
cognitivă a fenomenului juridic. Prin intermediul ştiinţei dreptului, fenomenul
juridic este studiat şi pus în evidenţă, el este definit şi raportat la realităţile

5
A se vedea H.Kelsen, Théorie générale du droit et de l'État, Bruylant, L.G.D.J., Paris, 1997,
p.60.
sociale şi naturale în care se nasc şi există, influenţându-le şi suportând
influenţele acestora.
Asupra conceptului de drept s-au aplecat nu numai jurişti, ci şi
filosofii, teologii, sociologii şi chiar politologii. Ansamblul acestor viziuni ne
determină să apreciem că în spaţiul relaţiilor sociale reglementate de drept,
poziţiile exprimate se rezumă la existenţa unor norme general-obligatorii a căror
respectare este garantată de o autoritate publică. În această definiţie, dreptul este
un concept universal, care priveşte ordinea de drept instituită în ansamblul
statelor lumii. Din acest punct de vedere, dreptul este un fenomen universal, care
are numeroase forme de manifestare la nivel statal şi internaţional, într-o
continuă evoluţie istorică. Sincronismul şi diacronia acestor stări ale dreptului ne
dă semnificaţia statutului individual al cetăţeanului în spaţiul statal al existenţei
sale.
2. Teoria Generală a Dreptului şi Filosofia Dreptului
Teoria Generală a Dreptului şi Filosofia Dreptului, deşi sunt două
discipline ştiinţifice care au acelaşi obiect de studiu - naşterea, stingerea şi
existenţa dreptului - se deosebesc în mod profund, atât prin tehnicile şi metodele
de analiză a fenomenului, cât mai ales prin perspectiva de abordare, prin
scopurile şi metodele de abordare a studiului dreptului.
Dreptul, în perspectiva sa filosofică, este un fenomen care presupune
abordarea sa ontologică, gnoseologică şi axiologică. Din acest punct de vedere
dreptul trebuie definit prin prisma integrării sale filosofice, care urmează să
delimiteze natura, existenţa, transformarea şi încetarea existenţei dreptului, în
măsura în care acest fapt este posibil, să deceleze determinările dreptului şi să
releve esenţa acestui fenomen.
Spre deosebire de Filosofia Dreptului, care se constituie într-o
metafizică juridică, credem că Teoria Generală a Dreptului nu-şi poate propune
analize specifice disciplinei filosofice. Dimpotrivă, Teoria Generală a
Dreptului trebuie să rămână o disciplină pragmatică, subordonată Filosofiei
Dreptului prin concepţiile formulate de această disciplină, dar care oferă celor
interesaţi soluţii practice pentru înţelegerea şi studierea fenomenului juridic dar,
mai ales, atunci când este vorba de crearea, modificarea, abrogarea normelor
juridice, de ierarhizarea acestora şi de constituirea sistemului juridic al societăţii.
În acest sens, Jean-Louis Bergel defineşte Teoria Generală a Dreptului ca o
construcţie intelectuală metodică şi organizată care se fondează pe observarea şi
explicarea diverselor sisteme juridice în vederea definirii marilor axe ale creării
şi aplicării dreptului.6 Sub acest aspect, obiectul Teoriei Generale a Dreptului
priveşte fenomenologia dreptului, în timp ce Filosofia Dreptului se cantonează,
mai ales, în sfera ontologiei juridice, ea fiind axată nu atât pe ceea ce este
dreptul, cât mai ales pe ceea ce trebuie să fie dreptul.
Dreptul, în viziunea teoriei sale generale, trebuie să determine o
anumită ordine socială, să reglementeze relaţiile sociale şi să asigure realizarea
valorilor morale şi sociale promovate de autorităţile publice.

6
A se vedea Jean-Louis, op.cit., p.3.
 Cu toate acestea, dreptul nu este o creaţie abstractă, lipsită de orice
suport social. În realitate, viaţa socială este premergătoare dreptului. Relaţiile
sociale se nasc şi există, în cele mai multe cazuri, înainte de naşterea unor norme
juridice, care le reglementează existenţa. Nu toate relaţiile sociale nasc nevoia
reglementării juridice. Această necesitate se naşte atunci când fenomenele care
au loc în spaţiul derulării relaţiilor sociale produc evenimente deviante, care
atentează la securitatea raporturilor dintre indivizi, punând sub semnul întrebării
interesele, securitatea şi integritatea lor individuală sau colectivă.
Criza unor astfel de relaţii naşte ideea reglementării lor juridice, a
creării unor norme juridice, care să asigure interesele participanţilor în
funcţionarea relaţiilor sociale, să permită desfăşurarea acestora în condiţii de
siguranţă socială.
Din cadrul Teoriei Generale a Dreptului nu poate lipsi modalitatea
juridică, parte intrinsecă prin care această disciplină juridică îşi defineşte
specificul în raport cu filosofia dreptului sau sociologia dreptului.
3. Teoria Generală a Dreptului şi ştiinţele juridice particulare
Dacă Teoria Generală a Dreptului îşi propune să studieze dreptul în
generalitatea sa, ştiinţele juridice particulare sunt discipline ştiinţifice care au ca obiect de
studiu fenomenul juridic specific unei anumite ramuri de drept. Vom întâlni astfel atâtea
discipline ştiinţifice particulare câte ramuri de drept există. Mai mult, ştiinţele juridice
particulare pot îngloba în ele instituţii juridice specifice mai multor ramuri de drept, cum
ar fi ştiinţa dreptului afacerilor, ştiinţa dreptului mediului etc.
Între Teoria Generală a Dreptului şi ştiinţele juridice particulare există o
strânsă legătură. Aspectele ridicate de ştiinţele juridice particulare se întemeiază în
conceptele Teoriei Generale a Dreptului, după cum şi acestea stau la baza fundamentării
conceptelor ştiinţelor particulare.
O categorie distinctă de ştiinţe care îşi propun să studieze fenomenul juridic o
constituie ştiinţele juridice istorice. Aceste ştiinţe îşi propun să investigheze istoria
dreptului la nivel global (istoria generală a dreptului) sau a fenomenului juridic dintr-o
anumită ţară (istoria dreptului naţional). Istoria dreptului prezintă o deosebită importanţă
pentru punerea în evidenţă a procesului evoluţiei fenomenului juridic, a relevării
constantelor sale, ca şi a elementelor de discontinuitate ce caracterizează acest proces.
Un loc aparte în sistemul ştiinţelor juridice revine ştiinţelor auxiliare, care fără
a fi determinante prin conţinutul lor normativ, au o deosebită importanţă în cunoaşterea
fenomenului juridic. În această categorie intră: criminologia, criminalistica, medicina
legală, statistica judiciară, logica juridică etc.7

NORMA JURIDICĂ

7
A se vedea N.Popa, Teoria Generală a Dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p.13.
Norma juridică - normă socială

1. Norma juridică sau regula de drept reprezintă o prescripţie juridică

adresată conduitei umane. Norma juridică ne apare astfel ca o regulă de conduită
care coexistă cu alte norme sociale (morale, religioase etc.).
Normele sociale sunt prin definiţie obligatorii, generale şi
abstracte. Fiecare normă socială răspunde unei nevoi sociale, unui
imperativ de a cărui realizare depinde soarta colectivităţii sociale care a dat
naştere normei. Răspunzând unor asemenea finalităţi, normele sociale
dictează sau impun o anumită conduită în anumite împrejurări date. Ele
cer oamenilor să se supună imperativului pe care norma îl indică. Acest
imperativ le poate cere oamenilor să se abţină de la săvârşirea unei anumite
fapte sau, dimpotrivă, îi îndeamnă să aibă o anumită atitudine, să urmeze o
anumită conduită într-o situaţie concretă.
Caracterul general şi abstract al normelor sociale rezidă în faptul că
ele se adresează unui număr nedefinit de persoane. Normele sociale se pot
adresa membrilor unei comunităţi locale, familiale, statale, religioase, culturale
etc. În cazul în care o prescripţie socială se adresează unei persoane determinate,
nu ne găsim în prezenţa unei norme sociale, ci a unei prescripţii individuale sau
personale. Caracterul general al normei sociale este dat de faptul că prescripţia
acesteia este impersonală. Totodată, caracterul general al normei sociale rezidă
în indeterminarea cazurilor ce se află sub incidenţa normei. Astfel, norma
socială înglobează în generalitatea ei un număr de situaţii sau de cazuri
particulare. Bunăoară, norma care interzice furtul, are în vedere orice bun ce
poate constitui obiect al furtului. Nu există norme distincte pentru furtul din
buzunar, pentru furtul din biserici sau pentru furtul de maşini. Caracterul general
al normei rezidă că ea se raportează la o clasă de evenimente similare8. Din acest
punct de vedere norma juridică nu se poate confunda cu actul juridic individual,
care se raportează la conduita unui individ într-o situaţie concretă, determinată.
În sfârşit, o normă socială este generală datorită aplicării sale continue în
timp. Sub acest aspect, norma socială este generală deoarece ea nu se aplică o
singură dată, ci ori de câte ori este necesar în perioada în care ea coexistă cu
faptele ce cad sub incidenţa ei. Unele norme sociale pot fi permanente, dar pot fi
şi norme temporare, care se aplică o anumită perioadă de timp.

2. Trăsăturile normei juridice. În cadrul normelor sociale, norma

juridică are anumite trăsături specifice, pe care nu le întâlnim la celelalte
categorii de norme. Aceste trăsături specifice individualizează şi permit
identificarea normei juridice în cadrul normelor sociale.
a. Respectarea normei juridice este asigurată de coerciţia statală.
Spre deosebire de celelalte norme sociale a căror respectare vine din interiorul
fiinţei umane, supunerea faţă de comandamentul normei juridice este impusă din
8
A se vedea, H.Kelsen, Théorie générale du droit et de l'État, L.G.D.J., Paris, 1997, p.88.
exterior. Respectarea normei juridice este generată de intervenţia forţei
coericitive a puterii publice. Dacă scopul normei juridice este de a constitui o
ordine juridică, apărarea acestei ordini revine celui care a creat norma juridică,
respectiv statului. În cadrul acestei ordini juridice, cetăţenii au anumite drepturi,
iar pentru apărarea lor recurg la justiţie. Pe baza hotărârii judecătoreşti care le-a
recunoscut dreptul încălcat, ei cer executarea silită şi sunt repuşi astfel în
drepturile anterioare, iar norma juridică devine un reazem al apărării intereselor
membrilor colectivităţii statale.
b. Norma juridică are o finalitate proprie. Normele sociale au
finalităţi proprii. Astfel, normele religioase îşi propun să inducă în
comportamentul uman comandamente care vin de la Dumnezeu. Normele
morale vizează realizarea perfecţiunii umane. În schimb, normele juridice îşi
propun să instituie o bună organizare a vieţii sociale, care să dea satisfacţie
imperativului apărării drepturilor şi intereselor particulare, fundamentul esenţial
al înfăptuirii justiţiei.
În pofida deosebirilor dintre normele juridice şi celelalte norme
sociale, adeseori acţiunea lor este complementară sau identică. De altfel,
sincretismul normelor sociale, acţiunea lor concentrată reprezintă o garanţie a
realizării unei ordini sociale coerente.

II. Structura normei juridice. Norma juridică este alcătuită din

ipoteză, dispoziţie şi sancţiune. Aceste trei elemente se află într-o strânsă
interdependenţă, ceea ce face ca ele să fie considerate elementele structurale ale
normei juridice.
1. Ipoteza este acel element structural al normei juridice care
stabileşte împrejurările în care acţionează norma juridică, respectiv dispoziţia şi
sancţiunea. Legiuitorul, atunci când formulează o normă juridică, el stabileşte un
ansamblu de împrejurări, în prezenţa cărora trebuie urmată o anumită conduită.
În caz contrar, urmează a se aplica sancţiunea normei juridice.
Ipoteza normei juridice poate fi determinată de legiuitor sau urmează a
fi determinată de către cel care aplică legea. În prima situaţie, legiuitorul
identifică toate împrejurările în care urmează să acţioneze dispoziţia şi
sancţiunea. Astfel, atunci când legiuitorul stabileşte că "luarea unui bun imobil
din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l
însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă", această normă juridică, în virtutea căreia se încriminează furtul, are în
ipoteză circumstanţele privitoare la săvârşirea furtului:
a. Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia. Potrivit
alin.2-4 ale art.208 Cod penal, se consideră bunuri mobile şi orice energie care
are are valoare economică, precum şi înscrisurile. De asemenea infracţiunea
vizează şi bunul care aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dacă în
momentul săvârşirii faptei se găsesc în posesia sau deţinerea legitimă a altei
persoane. În categoria bunurilor mobile intră şi vehicolul, dacă acesta a fost luat
în scopul folosirii pe nedrept.
 b. Acţiunea să se facă fără consimţământul persoanei care deţine
bunul sau în posesia căruia se află.
c. Acţiunea să aibă drept scop însuşirea bunului pe nedrept sau, în
cazul vehicolului, al folosirii pe nedrept.
La aceste elemente stabilite de legiuitor, judecătorul nu poate adăuga
alte împrejurări, ceea ce face ca această ipoteză să fie determinată.
În cazul ipotezei relativ determinate, cel care aplică norma juridică are
posibilitatea să aprecieze dacă în cazul concret intră sau nu o anumită
împrejurare.

2. Dispoziţia normei juridice ordonă o anumită conduită în

împrejurările stabilite în ipoteză. Se poate spune că dispoziţia normei juridice
stabileşte regula de conduită propriu-zisă pe care subiectele de drept urmează să
o urmeze în condiţiile date.
Dispoziţia normei juridice poate fi, la rândul ei, expresă sau
subînţeleasă. În cazul în care dispoziţia normei juridice este consacrată expres,
ne aflăm în prezenţa unei dispoziţii determinate. Astfel, potrivit art.998 C.civ.,
orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui
greşeală s-a ocazionat, a-l repara. În această normă juridică, dispoziţia o
constituie comandamentul pe care legea îl dă de a repara prejudiciul produs
altuia.
3. Sancţiunea normei juridice reprezintă consecinţa pe care o produce
nerespectarea dispoziţiei. În cazul infracţiunii de furt, sancţiunea normei juridice
o constituie o pedeapsă privativă de libertate sau o amendă penală.
Sancţiunea juridică este un element indispensabil pentru norma
juridică, deoarece prin intermediul acesteia, legiuitorul urmăreşte să determine o
conduită umană dezirabilă în cadrul împrejurărilor prevăzute de ipoteză. De aici
nu trebuie trasă concluzia că toate normele juridice au, în mod obligatoriu, o
sancţiune. Dimpotrivă, există norme juridice care nu au în structura lor o
sancţiune, cum ar fi multe din normele dreptului constituţional. Aceasta nu
înseamnă, însă, că aceste norme juridice nu sunt obligatorii şi nici că sancţiunea
ar determina caracterul obligatoriu al normei. În toate cazurile norma juridică
este obligatorie, în virtutea faptului că este o normă socială. Asigurarea realizării
sale, a derulării conduitei umane în conformitate cu dispoziţia normei, se asigură
în virtutea sancţiunii, dar şi a unei constrângeri psihologice9 pe care
nerespectarea normei o are asupra subiecţilor de drept, constrângere care are
drept sursă autoritatea cu care o înzestrează cel care o instituie - puterea publică.
Pe acest fond se poate constata că respectarea legii este impusă de această
constrângere psihologică, iar aplicarea sancţiunii o potenţează. De aceea se
impune a se observa faptul că norma este respectată de un număr nedeterminat
de subiecte, iar aplicarea sancţiunii vizează doar cazuri determinate, numărabile
şi, ca atare, limitate.
Clasificarea sancţiunilor. În structura normei juridice, sancţiunile
diferă de la o ramură de drept la alta. Astfel, în funcţie de apartenenţa normei
9
A se vedea H.Kelsen, op.cit., p.73 şi urm.
juridice la o anumită ramură de drept, vom distinge între sancţiuni civile,
sancţiuni penale, sancţiuni administrative, sancţiuni financiare şi sancţiuni
disciplinare.
În conformitate cu criteriul naturii lor, sancţiunile pot viza
patrimoniul, persoana, actele juridice sau drepturile. În rândul sancţiunilor
privitoare la patrimoniu intră confiscarea, amenzile etc. În schimb, privarea de
libertate este o sancţiune care se referă la persoană. Nulitatea relativă sau
absolută este o sancţiune care priveşte actele juridice. Sancţiunile privitoare la
drepturi au în vedere restrângerea exerciţiului cestora, decăderea etc.
În raport cu gradul de determinare, sancţiunile pot fi determinate şi
relativ-determinate. În primul caz, sancţiunea este stabilită cu toate elementele
sale de identificare de către legiuitor, fără a lăsa la îndemâna celui care aplică
legea vreo posibilitate de manevră. De exemplu: nulităţile. Acestea sunt
sancţiuni determinate prin voinţa exclusivă a legiuitorului. Cu alte cuvinte,
sancţiunea stabilită de legiuitor şi cea aplicată de judecător sunt identice. În
cazul sancţiunilor relativ determinate, legiuitorul se mărgineşte să stabilească
doar anumite coordonate ale sancţiunii, urmând ca în cadrul acestor limite, cel
care aplică legea să circumscrie sancţiunea aplicată. Astfel, în cazul amenzii
contravenţionale, limitele minime şi maxime sunt stabilite de legi, iar cel care
aplică legea va stabili cuantumul amenzii pentru contravenţia săvârşită. Un alt
criteriu de clasificare a sancţiunilor are în vedere caracterul alternativ sau
cumulativ al sancţiunilor. Sunt sancţiuni alternative acele sancţiuni care dau
posibilitatea celui care aplică norma juridică să aleagă între două sau mai multe
sancţiuni. De regulă, sancţiunile alternative se întâlnesc în dreptul penal şi în
dreptul contravenţional. Astfel, în cazul unei infracţiuni, legea penală poate lăsa
judecătorului posibilitatea să aleagă între pedeapsa privativă de libertate şi
amenda penală.
Sancţiunile cumulative sunt acele sancţiuni care intervin în cazul în
care norma juridică prevede pentru încălcarea dispoziţiei sale două sau mai
multe sancţiuni. Astfel de sancţiuni întâlnim în cazul normelor penale sau
contravenţionale care pentru aceeaşi faptă prevăd o sancţiune principală
(amenda) şi una complementară (confiscarea bunului care a fost produs prin
săvârşirea contravenţiei).
Definiţia normei juridice. Prin normă juridică se înţelege o regulă de
conduită obligatorie, cu caracter general şi abstract a cărei respectare este
asigurată de puterea publică.

III. Clasificarea normelor juridice

Normele juridice sunt diferite de la o ramură de drept la alta şi chiar în

cadrul aceleeaşi ramuri de drept pot fi întâlnite norme juridice diferite. De aceea,
clasificarea acestora este un exerciţiu logic ce permite o mai bună înţelegere a
specificului acestora.
Un prim criteriu de clasificare îl constituie apartenenţa normelor la
una sau alta din ramurile dreptului. Din acest punct de vedere, vom distinge
norme juridice civile, norme juridice penale, norme juridice de drept
constituţional, norme juridice de drept administrativ etc.
Unul din cele mai importante criterii de clasificare a normelor juridice
îl constituie tehnica de redactare dispoziţiei normei juridice. În raport cu
acest criteriu distingem norme juridice imperative, permisiune şi supletive.
În cazul normelor juridice imperative, dispoziţia acestora impune o
conduită univocă în împrejurările stabilite în ipoteză. Dacă această conduită
univocă obligă la săvârşirea unei acţiuni suntem în prezenţa unei norme
juridice onerative. Astfel, potrivit art.30 C.fam., "Soţii sunt obligaţi să
contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsniciei."
Opusul normelor onerative îl constituie normele juridice prohibitive.
În această situaţie, dispoziţia normei juridice interzice o anumită conduită în
împrejurările stabilite de ipoteză. Sunt norme prohibitive normele dreptului
penal care interzic săvârşirea unor fapte penale, cum ar fi omorul, violul,
tâlhăria, calomnia, trădarea etc. Dar norme juridice prohibitive vom întâlni şi în
dreptul constituţional (Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din
România - art.19 alin.1), în dreptul civil (Este oprit judecătorului a se pronunţa,
în hotărârea ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi reglementare, asupra
cauzelor ce-i sunt supuse - art.4 C.civ.), în dreptul familiei art.5 opreşte bărbatul
sau femeia căsătorită să se căsătorească.
Normele permisive reprezintă o categorie distinctă de norme juridice
care lasă la latitudinea subiectului de drept alegerea conduitei în împrejurările
date în ipoteză. Sub aspect tehnic, normele permisive au dispoziţia redactată
într-o formulare neunivocă, el lasă la îndemâna subiecţilor de drept o alternativă,
acestea putând opta pentru una sau alta din variantele de conduită posibile,
desigur în cadrul reglementărilor juridice în vigoare. Astfel, potrivit art.87 alin.
(1) din Constituţie, "Preşedintele României poate lua parte la şedinţele
Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica
externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului ministru,
în alte situaţii." Această normă juridică este permisivă deoarece dispoziţia
acesteia lasă la latitudinea Preşedintelui României ca, în împrejurările date, să
participe sau nu la şedinţele Guvernului. Dispoziţia nici nu-l obligă, nici nu-l
opreşte. De aici decurge şi caracterul permisiv al normei juridice. Norme
permisive întâlnim însă mai cu seamă în dreptul civil şi în dreptul familiei.
Astfel, potrivit art.40 al Codului Familiei, în caz de divorţ, părţile se pot învoi în
legătură cu numele pe care îl va purta după desfacerea căsătoriei soţul care a
preluat numele celuilalt.
Normele supletive sunt norme juridice apropiate de cele imperative în
sensul că dispoziţia acestora este la fel de univocă, numai că ele intervin chiar în
cazul în care părţile nu şi-au manifestat opţiunea în situaţia în care trebuiau să
dea curs unei norme permisive. Astfel, tot potrivit Codului familiei, în cazul în
care părţile nu şi-au exercitat dreptul de a cădea de acord asupra numelui pe care
să-l poarte după divorţ, intervine norma supletivă, în virtutea căreia instanţa
judecătorească este obligată să se pronunţe şi în legătură cu numele soţilor după
desfacerea căsătoriei.
 Un alt criteriu de clasificare a normelor juridice îl constituie criteriul
structurii normei juridice. După cum vom găsi sau nu în structura normei
juridice toate cele trei elemente - ipoteză, dispoziţie şi sancţiune, vom avea
norme juridice complete sau incomplete. Normele juridice complete sunt acele
norme care au în redactarea lor dată de legiuitor atât ipoteză, cât şi dispoziţie şi
sancţiune.
Normele incomplete sunt acele norme care nu au toate elementele
structurale. În cazul unor astfel de norme, lipseşte un element structural. În
categoria normelor incomplete întâlnim norme de trimitere şi norme în alb.
Normele de trimitere sunt acele norme al căror element structural
absent din textul legislativ îl vom găsi în altă parte a actului normativ sau în alt
act normativ. De regulă, în cazul normelor de acest gen, trimiterea se face la un
alt articol sau la alt act normativ în care este prevăzută sancţiunea normei
juridice respective. În cazul normelor în alb, legiuitorul urmează să completeze
norma juridică cu un element ce va fi cuprins într-un act normativ ce va fi
adoptat la o dată ulterioară.
După tipul de sancţiune, normele juridice pot fi punitive sau
stimulative. Normele juridice punitive sunt acele norme care au o sancţiune
juridică cu efecte negative asupra subiectului de drept. Normele stimulative sunt
acele norme juridice care cuprind în sancţiunea lor măsuri de stimulare a
conduitei subiecţilor de drept.
Un alt criteriu de clasificare a normelor juridice are în vedere gradul
de generalitate al acestora. În raport cu acest criteriu se disting norme
generale, norme speciale şi norme de excepţie.
Normele juridice generale reprezintă acea clasă a normelor juridice
care au cea mai largă sferă de aplicare.
Aceste norme juridice formează, de regulă, nucleul unei ramuri de
drept. În unele cazuri chiar ramura de drept constituie dreptul comun într-o
anumită materie. Delimitarea normelor generale poate fi făcută însă numai prin
raportare la normele speciale. Această categorie de norme juridice se distinge de
cea a normelor generale. În unele cazuri chiar legiuitorul operează această
distincţie. Astfel, în cuprinsul unor acte normative, în special a unor coduri,
întâlnim o parte generală şi o parte specială. Importanţa acestei distincţii are în
vedere faptul că normele generale influenţează şi ghidează procesul de aplicare a
normelor speciale. Atunci când ne raportăm la sistemul legislaţiei, în funcţie de
perspectiva din care se abordează selecţia normelor, distincţia dintre norme
generale şi norme speciale este relativă, în sensul că o normă juridică poate fi
specială în raport cu alta, după cum poate deveni generală într-o altă perspectivă.
De regulă, se consideră că normele dreptului civil sunt norme generale
în raport cu normele în raport cu normele dreptului comercial, dreptului muncii
şi protecţiei sociale, dreptului familiei ş.a.
Normele juridice de excepţie constituie o categorie distinctă de
norme juridice, ele caracterizându-se prin faptul că prin raportare la o normă
generală sau la una specială, instituie un regim derogator.
 În literatura de specialitate, instituţia derogării este adeseori privită ca
o soluţie legislativă care se abate de la o normă generală în virtutea unor
circumstanţe de fapt. În acest sens, I.Mrejeru consideră că derogarea presupune
preexistenţa unui act normativ care promovează într-o anumită materie soluţii
legislative cu aplicaţie generală. Norma derogatoare, care se exprimă fie în
cadrul unui act ad hoc, fie în cadrul unui act care conţine şi alte reglementări,
creează, pe plan legislativ, o situaţie de excepţie în rezolvarea de altă manieră a
unui caz care, în lipsa normei derogatoare, s-ar rezolva potrivit prevederilor
generale din actul emis în materia respectivă. Caracteristica de bază a derogării
constă în faptul că exprimă o abatere de la o reglementare în vigoare,
circumstanţiată la un anume caz10.
Într-o altă opinie, profesorul V.D.Zlătescu consideră că ideea de
derogare presupune existenţa unei norme (act normativ) generale, care se aplică
necondiţionat tuturor raporturilor şi situaţiilor juridice. Prin actul derogator, unul
sau mai multe acte (eventual o categorie sau un grup) sau situaţii particulare sunt
scoase de sub incidenţa normei generale, căpătând o reglementare diferită. Actul
de derogare nici nu modifică, nici nu completează actul de la care derogă, act ce
rămâne general aplicabil, mai puţin cazurile vizate de derogare.
În opinia noastră, derogarea nu se raportează numai la norma generală,
ci şi la cea specială. Derogarea, în astfel de cazuri, ne apare ca o excepţie la
excepţie. Într-adevăr, dacă vom raporta şi excepţia şi derogarea la norma
generală, sesizarea diferenţelor dintre ele poate fi cu greu efectuată. Astfel,
profesorul V.D.Zlătescu consideră că excepţiile sunt prevederi legale în temeiul
cărora anumite situaţii prezentând un grad de generalitate mai redus decât cel al
normei de bază primesc o soluţie diferită de a acesteia. În aceeaşi opinie,
derogarea este determinată de apariţia unor situaţii care comportă soluţii diferite
de cele prevăzute de un alt act normativ în vigoare11.
Se poate observa că introducerea într-un act normativ a unor excepţii
sau a unor derogări reprezintă constituirea unor soluţii diferite de cele ale normei
generale. Cu toate acestea, excepţia şi derogarea nu se identifică. Astfel,
excepţia reprezintă o soluţie diferită de norma generală, cuprinsă, de regulă,
împreună cu aceasta în aceeaşi reglementare juridică. Spre deosebire de
excepţie, derogarea este cuprinsă în alt act normativ.
O altă deosebire esenţială între excepţie şi derogare rezidă în faptul că
excepţia se raportează întotdeauna la norma generală, fiind, ceea ce şi denumirea
îi spune, o alternativă particulară la norma juridică generală. În schimb, în opinia
noastră, derogarea operează inclusiv în raport cu excepţia creată într-un act
normativ prin raportare la o normă generală. Cu alte cuvinte, derogarea se
justifică şi acolo unde legiuitorul apreciază că de la o excepţie consacrată printr-
o reglementare juridică se cere instituirea unui regim derogatoriu. În aceste
condiţii, pentru a se aprecia corect raportul dintre norma juridică generală,
excepţie şi derogare, trebuie să observăm că ele sunt supuse unui raport de

10
A se vedea I.Mrejeru, op.cit., p.151.
11
Ibidem, p.107.
derivare, a cărui înfăţişare logică este următoarea: normă generală - excepţie -
derogare.
Autorii la care n-am referit consideră, totodată, că derogarea nu
reprezintă o modificare a normei generale şi nici o completare a acesteia. Ei se
sprijină pe o afirmaţie a autorului Legisticii formale, care arată, printre altele,
că derogarea introduce un regim paralel şi diferit faţă de cel al normei generale,
aplicabil într-un singur caz sau într-un număr mic de cazuri12. În opinia noastră,
derogarea operează o modificare tacită a normei juridice generale. În lipsa
derogării, situaţia care este scoasă de sub incidenţa normei generale, ar fi tratată
la fel ca toate celelalte situaţii aflate sub incidenţa acesteia. Restrângerea
câmpului de aplicare a unei norme juridice reprezintă, în toate cazurile, o
modificare a acesteia, după cum extinderea acestuia este dată de o completare a
normei juridice. Tertium non datur!
Pentru a exemplificam cele arătate, vom porni de la norma derogatorie
instituită prin legea nr.53/1991 privind indemnizaţiile şi celelalte drepturi ale
senatorilor şi deputaţilor, precum şi salarizarea personalului din aparatul
parlamentului României, care, în art.37 aklin.4, precizează: "Prin derogare de la
Legea nr.3/1977, cu modificările ulterioare, la încetarea mandatului, indiferent
de durata acestuia, senatorii şi deputaţii pensionari pot solicita recalcularea
pensiei, luându-se în calcul indemnizaţia lunară primită şi perioada mandatului."
Această dispoziţie legală instituie o normă derogatorie, prin faptul că ea scoate
de sub incidenţa unei excepţii o anumită categorie de funcţii şi le instituie un alt
regim juridic. Astfel, potrivit Legii pensiilor nr.3/1977 stabilirea pensiilor pentru
limita de vârstă se face o singură dată, la împlinirea vârstei legale de pensionare.
Prin excepţie de la această regulă generală, art.621 din Legea nr.3/1977,
stabileşte: "Pensionarii care au lucrat după stabilirea pensiei pentru limită de
vârstă o perioadă de cel puţin 5 ani pot cere recalcularea pensiei folosind ca bază
de calcul, potrivit prevederilor art.10 şi 21, fie salariul avut la stabilirea iniţială a
pensiei, fie salariile realizate în ultimii 5 ani de activitate." De la această
excepţie, Legea nr.53/1991, în art.37 alin.4, instituie o derogare, calificată ca
atare, datorită faptului că instituie un alt regim de recalculare a pensiei pentru
parlamentarii pensionari. Acest regim este derogatoriu, deoarece priveşte doar
această categorie de persoane şi permite recalcularea pensiei la încheierea
mandatului parlamentar, indiferent de durata acestuia.
Derogarea trebuie precizată ca atare în actul normativ derogator şi ea
trebuie trecută în repertoriile legislative la rubrica modificări ale actului
normativ de la ale cărui prevederi se derogă. Această operaţiune, impusă de
regulile privitoare la evidenţa legislaţiei, este necesară pentru a putea cunoaşte
orice modificare ce afectează un act normativ, chiar dacă aceasta este făcută prin
derogare.
Art.59 al Legii privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative obligă organele emitente ale unor acte normative
derogatorii să identifice în cuprinsul lor normele derogatorii prin formula "prin
derogare de la ...". În continuarea formulei se arată actele sau actul normativ de
12
A se vedea I.Byvoet, op.cit., p.62.
la care se derogă, cu precizarea tuturor elementelor de identificare. Aceeaşi
reglementare legală stabileşte că derogarea se poate face numai printr-un act
normativ de nivel cel puţin egal cu al reglementării de bază. Ca atare, derogarea
de la o lege organică poate fi făcută numai printr-o lege organică ori printr-o
ordonanţă de urgenţă. Dacă derogarea se face printr-o ordonanţă emisă în baza
unei legi de abilitare, derogarea nu poate privi decât o lege ordinară sau o altă
ordonanţă din aceeaşi categorie.
De altfel, Curtea Constituţională a statuat că derogarea poate fi
stabilită numai printr-o lege de aceeaşi natură cu aceea a legii de la care se
derogă. Rezultă, pe cale de consecinţă, că printr-o lege ordinară nu se poate
deroga de la o prevedere de natura legii organice, deoarece ar însemna ca, printr-
o asemenea derogare, legea ordinară să reglementeze în domenii rezervate de
Constituţie legii organice13.
În sfârşit, o categorie distinctă de norme o constituie normele
organizatorice. Aceste norme se abat de la normele juridice complete, norme
care au ipoteză, dispoziţie şi sancţiune. Aceste norme, de regulă, enunţă regulile
privitoare la înfiinţarea, organizarea, funcţionarea, obiectul de activitate,
competenţele sau scopurile unei autorităţi publice, organizaţii sau instituţii.

13
A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr.6/1992, publicată în M.Of.nr.48 din 4 martie
1993.
IV. Acţiunea normelor juridice în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor

Norma juridică se raportează în ceea ce priveşte validitatea şi

eficacitatea sa la trei elemente exterioare: timpul, spaţiul şi persoanele.

A. Acţiunea normei juridice în timp

Norma juridică se referă la conduita umană, element legat inexorabil
de trecerea timpului. Ca şi obiectul său, norma juridică este legată de un început,
de o durată în timp şi de un sfârşit. De aceea, timpul pentru norma juridică are o
triplă semnificaţie: 1. există un moment al începerii acţiunii în timp; 2. o durată
a acţiunii în timp şi 3. o încetare a acţiunii normei juridice în timp. Primul
moment este exprimat pe plan juridic de intrarea în vigoare a normei juridice,
al doilea de momentul acţiunii normei juridice în timp şi al treilea de momentul
ieşirii din vigoare a normei juridice.

1. Intrarea în vigoare a normei juridice

În principiu, norma juridică intră în vigoare la data publicării sale în
Monitorul Oficial al României, Partea I. În situaţia în care în cuprinsul actului
normativ se prevede o dată diferită de cea a publicării, pentru intrarea în vigoare
a legii, norma juridică din acest act normativ intră în vigoare la această dată.
Intrarea în vigoare a normei juridice semnifică faptul că norma în cauză este
validă, este obligatorie pentru toţi cei cărora li se adresează şi începe să producă
efecte juridice.
În cazul normelor juridice al căror izvor formal se află într-un alt izvor
de drept intră în vigoare în condiţii specifice. De exemplu, norma juridică
abrogatoare cuprinsă într-o decizie a Curţii Constituţionale prin care se declară
neconstituţională o altă normă juridică, intră în vigoare la data publicării deciziei
în Monitorul Oficial al României, Partea I. De asemenea, o normă juridică
instituită pe calea unei decizii a Curţii Supreme de Justiţie, în cazul unui recurs
în interesul legii, intră în vigoare la data publicării acestei decizii în Monitorul
Oficial al României, Partea I.
În toate cazurile, aşa cum se poate constata, intrarea în vigoare a
normei juridice este condiţionată de aducerea acesteia la cunoştinţă publică, prin
intermediul publicării. Obligaţia creatorului normei juridice de a aduce la
cunoştinţa întregii populaţii, derivă din faptul că dreptul este călăuzit de
principiul nemo consetur ignorare legem, în virtutea căruia nimeni nu poate
invoca în propria apărare necunoaşterea legii.

2. Ieşirea din vigoare a normei juridice

Norma juridică iese din vigoare, în sensul că încetează să mai producă
efecte juridice, prin abrogare, ajungere la termen sau cădere în desuetudine.
a. Abrogarea este operaţiunea de asanare a sistemului legislativ de
"ramurile uscate" ale acestuia. Prin abrogare sunt scoase din sistemul legislaţiei
acele reglementări juridice care încetează să se mai aplice, datorită faptului că
ele nu mai sunt necesare sau că în locul lor apar noi norme juridice, cu un
conţinut diferit faţă de cele anterioare.
Cu privire la funcţiile abrogării, în literatura noastră de specialitate au
fost exprimate două opinii, de către I. Mrejeru şi V.D.Zlătescu, care nu se
deosebesc decât prin modul lor de formulare. Astfel, I.Mrejeru consideră că
rolul instituţiei abrogării este de a contribui la armonizarea legislaţiei. Pe acest
fond, abrogarea îndeplineşte următoarele funcţii: a) înlătură textele de conflict
între actul nou şi vechea reglementare; b) înlătură eventualele paralelisme în
legislaţie; c) înlătură discrepanţele şi necorelările; d) ajută la degrevarea
fondului legislativ de anumite acte devenite desuete, prin lipsa unei cerinţe de
aplicare, ca urmare a transformărilor petrecute în societate.14
În opinia noastră, funcţiile abrogării rezidă în: 1) eliminarea
antinomiilor în drept; 2) eliminarea redundanţelor din reglementările juridice; 3)
trecerea în fondul pasiv al legislaţiei a unor acte normative care au fost înlocuite
cu noi reglementări juridice sau care au căzut în desuetudine.
Abrogarea îşi realizează prima din funcţiile sale - eliminarea
antinomiilor în drept - prin scoaterea din vigoare a unor dispoziţii normative
care se află în contradicţie cu altele. Legiuitorul, atunci când introduce în
sistemul dreptului o nouă reglementare juridică este dator să asigure corelarea
acesteia cu restul elementelor ce compun sistemul. Pentru a îndeplini această
funcţie, legiuitorul va suprima din reglementările juridice existente pe cele care
intră în contradicţie cu noua reglementare juridică. Modalitatea de realizare a
acestei funcţii specifice legiuitorului o constituie abrogarea expresă directă şi
indirectă. În cazul abrogării exprese directe, legiuitorul declară că se abrogă
anumite categorii de acte normative identificate prin titlu, număr şi an, data
publicării şi numărul Monitorului Oficial. În cadrul enumerării actelor normative
abrogate sau a unor părţi constitutive ale acestora, se trec în ordine legile
organice, ordinare, ordonanţele de urgenţă, ordonanţele emise în temeiul unei
legi de abilitare şi hotărârile Guvernului. În cazul abrogărilor care se fac prin
lege, enumerarea sau abrogarea expresă directă se opreşte la nivelul hotărârilor
emise de Guvern, urmând ca actele normative subordonate acestora să fie
abrogate prin actele organelor emitente a actelor care urmează a fi abrogate ca
urmare a încetării efectelor actului ierarhic superior în baza căruia au fost emise.
În ceea ce priveşte ierarhia actelor normative, este necesar să precizăm
că un act normativ ierarhic inferior nu poate abroga un act normativ ierarhic
superior. Astfel, printr-o hotărâre a Guvernului nu pot fi abrogate ordonanţe sau
legi, după cum printr-o ordonanţă emisă în baza unei legi de abilitare nu pot fi
abrogate ordonanţe de urgenţă care reglementează materii rezervate legilor
organice şi nici legi organice. În opinia noastră, dispoziţiile unei legi organice
care nu cuprind reglementări ce ţin de domeniul legii organice nu pot fi abrogate
printr-o lege ordinară sau printr-o ordonanţă a Guvernului emisă în temeiul unei
legi de abilitare. Această soluţie are în vedere faptul că în materie legislativă
dispoziţiile de conţinut ale legii nu pot anihila imperativele procedurale cerute
14
A se vedea I.Mrejeru, op.cit., p.126.
de Constituţie. Cel puţin în concepţia normativistă, regulile care stabilesc
procedura adoptării legii sunt superioare normelor de conţinut ale acesteia din
urmă. De aceea o lege ordinară sau o ordonanţă simplă nu poate abroga o lege
organică sau o ordonanţă de urgenţă care reglementează materii rezervate legii
organice. Această regulă este valabilă şi în cazul modificării, completării,
suspendării sau abrogării unor dispoziţii dintr-o lege organică, dispoziţii care ţin
de domeniul legii ordinare. Motivarea acestei soluţii are în vedere faptul că prin
votul unei majorităţi parlamentare simple (relative) nu poate fi modificat
conţinutul votului unei majorităţi absolute.
Realizarea funcţiei abrogării de eliminare a antinomiilor juridice se
realizează deopotrivă şi prin abrogarea expresă indirectă. Dacă în cazul abrogării
exprese directe legiuitorul identifică şi individualizează reglementările juridice
care pot intra în contradicţie cu noua reglementare juridică, scoţându-le din
vigoare printr-o decizie nemijlocită, în cazul abrogării exprese indirecte, el se
mulţumeşte să înscrie la sfârşitul noului act normativ formula "orice dispoziţie
contrară se abrogă". În cazul abrogării exprese indirecte, legiuitorul nu mai
identifică actele pe care intenţionează să le abroge expres, ci lasă această
operaţiune, adeseori extrem de complicată, la îndemâna organului de stat abilitat
să aplice legea.
Abrogarea tacită sau implicită este foarte apropiată de abrogarea
expresă indirectă în sensul că, şi în acest caz, constatarea abrogării unor
reglementări juridice se face în virtutea contradictorialităţii a două texte
legislative apărute la date diferite. În lipsa unei manifestări exprese de voinţă a
legiuitorului, organul de aplicare a legii este dator să elimine această antinomie
juridică, pentru a putea identifica textul legal ce urmează a fi aplicat într-un caz
dat. Pentru aceasta, el are la dispoziţie principiul lex posteriori derogat priori.
În virtutea acestui principiu, atunci când există două texte legislative
contradictorii emise la date diferite, textul cel mai recent este în vigoare, iar cel
anterior este considerat abrogat. În astfel de cazuri, se prezumă că voinţa ultimă
a legiuitorului este cea valabilă, ea incluzând şi intenţia de a abroga dispoziţiile
contrare. Principiul lex posteriori derogat priori se aplică şi în cazul abrogării
exprese indirecte, abrogare care se deosebeşte de cea tacită doar prin faptul că,
în primul caz, legiuitorul se simte obligat să notifice celui care aplică legea că
există reglementări juridice ce se află în contradicţie cu noua reglementare. În
cazul abrogării tacite sau implicite, această atenţionare lipseşte, ceea ce nu-l
scuteşte pe cel care aplică legea să se confrunte cu astfel de situaţii. Uneori
abrogarea expresă directă este însoţită de abrogarea expresă indirectă. În astfel
de cazuri legiuitorul nu reuşeşte să identifice toate textele care pot intra în
contradicţie cu noua reglementare juridică, şi pe cele care le identifică, le scoate
din vigoare printr-o abrogare expresă-directă, iar cu privire la celelalte, se
mulţumeşte că atragă atenţia celor interesaţi că ele există şi sunt abrogate. În
astfel de cazuri, în cadrul formulei de abrogare se enumeră actele supuse
abrogării exprese directe, iar după epuizarea enumerării se adaugă "precum şi
orice alte dispoziţii contrare".
 În activitatea de legiferare este preferabilă, în toate cazurile, abrogarea
expresă directă. Numai pe această cale se face o delimitare clară între normele
juridice care sunt în vigoare şi cele care sunt abrogate, evitându-se orice
neclaritate sau confuzie în această materie.
Realizarea funcţiei de eliminare a redundanţelor din reglementările
juridice se realizează în exclusivitate prin abrogarea expresă directă. Există
numeroase cazuri în care legiuitorul se vede obligat să preia în noua
reglementare o serie de reglementări care sunt deja în vigoare. Această preluare
se impune fie pentru a se asigura caracterul complet al noii reglementări
juridice, fie pentru a se suda organic diferitele prevederi ale noului act normativ,
fie din alte motive. Pentru a se evita ca astfel de dispoziţii să figureze, în acelaşi
timp, în noua reglementare şi în acte normative anterioare, legiuitorul va recurge
la abrogarea elementelor redundante, a paralelismelor şi a altor texte care fără a
fi identice îndeplinesc aceleaşi funcţii juridice atât în vechiul act normativ, cât şi
în cel nou.
În sfârşit, funcţia de trecere în fondul pasiv al legislaţiei a unor acte
normative care au fost înlocuite cu noi reglementări juridice sau care au căzut în
desuetudine se realizează numai prin intermediul abrogării exprese directe. Prin
această operaţiune se trec, din fondul activ al legislaţiei în fondul pasiv al
acesteia, actele normative care şi-au încetat aplicabilitatea fie ca urmare a
înlocuirii lor, fie datorită căderii în desuetudine. Îndeplinirea acestei funcţii
intră, cu precădere, în sarcina Consiliului Legislativ, care în temeiul art.150 alin.
(2) din Constituţia României ,"în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare
a legii sale de organizare, va examina conformitatea legislaţiei cu prezenta
Constituţie şi va face Parlamentului sau, după caz, Guvernului, propuneri
corespunzătoare."
În opinia noastră, această sarcină de asanare a legislaţiei de "ramurile
ei uscate" este o sarcină permanentă a Consiliului Legislativ, termenul de 12 luni
fiind unul de recomandare, legat de asigurarea concordanţei legislaţiei cu
Constituţia în momentul apariţiei acesteia. Caracterul permanent al acestei
sarcini a Consiliului Legislativ derivă şi din faptul că el este o autoritate publică
responsabilă cu sistematizarea şi unificarea întregii legislaţii a României, ceea ce
îl obligă la operarea unei delimitări clare între legislaţia în vigoare şi cea aflată
în fondul pasiv. În acest sens, art.61 alin.(2) al Legii privind normele de tehnică
legislativă, stabileşte că "În cadrul operaţiunilor de sistematizare şi unificare a
legislaţiei se pot elabora şi adopta acte normative de abrogare distincte, având ca
obiect exclusiv abrogarea mai multor acte normative." În activitatea desfăşurată
de Consiliul Legislativ în acest sens, au fost elaborate mai multe proiecte de acte
normative, care au fost promovate şi au scos din fondul activ al legislaţiei mii de
acte normative abrogate prin contrarietatea lor cu Constituţia sau cu alte legi, ori
care au căzut în desuetudine. Actul de decizie al Parlamentului în astfel de
cazuri cuprinde un articol unic, în următoarea formulare:
"Articol unic. - Sunt şi rămân abrogate următoarele acte normative:”.
În enumerare, actele normative se trec în ordine ierarhică şi în cadrul acesteia în
ordine cronologică, cu menţionarea datelor de identificare.
 Rolul abrogator al Constituţiei şi al legilor constituţionale
Adoptarea unei constituţii ori a unei legi constituţionale face ca un
important număr de legi şi de alte acte normative să intre în contradicţie cu noua
lege fundamentală. Un exemplu pe cât de viu, pe atât de aproape de noi, îl
reprezintă Constituţia României din anul 1991. Autorii noii legi fundamentale,
conştienţi de contrarietatea dintre Constituţie şi marea majoritate a actelor
normative în vigoare la data adoptării acesteia, au simţit nevoia să precizeze
expres în art.150 alin.(1) că "Legile şi toate celelalte acte normative rămân în
vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii." Ne aflăm în
prezenţa unei aplicări particulare a principiului lex posteriori derogat priori,
principiu care se aplică şi mai riguros atunci când este vorba de legea
fundamentală a ţării.
Formula înscrisă în art.150 alin.(1) din Constituţie, reprezintă un alt
mod de consacrare a abrogării exprese indirecte. Ea îl pune pe cel ce aplică
legea în situaţia de a constata dacă o dispoziţie a acesteia se află sau nu în
contradicţie cu prevederile Constituţiei. În cazul în care constată o astfel de
antinomie, autoritatea publică pusă în situaţia de a aplica legea, va ignora
dispoziţiile abrogate prin contrarietate cu Constituţia. În acest proces au fost
angajate toate autorităţile publice din România, un rol deosebit revenind
instanţelor judecătoreşti şi Curţii Constituţionale.
O situaţie distinctă se înregistrează în cazul legilor constituţionale.
Acestea sunt legi de revizuire a Constituţiei şi ele pot avea ca obiect
modificarea, completarea sau abrogarea unor dispoziţii constituţionale. În cazul
constituţiilor rigide, revizuirea acestora este supusă unor proceduri greoaie,
menite să conserve pe cât posibil voinţa puterii constituante originare. În cazul
nostru, Constituţia României stabileşte că un proiect de lege care are ca obiect
modificarea, completarea sau abrogarea unor prevederi constituţionale poate fi
iniţiat doar de Preşedintele României, la propunerea Guvernului, de cel puţin o
pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin
500.000 de cetăţeni cu drept de vot, cu îndeplinirea unor condiţii de
reprezentativitate. Proiectul de lege de revizuire a Constituţiei trebuie adoptat de
fiecare Cameră, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor
săi. În cazul în care procedura de mediere eşuează, cele două Camere, în şedinţă
comună, elimină divergenţele dintre ele cu votul a cel puţin trei pătrimi din
numărul deputaţilor şi senatorilor. Revizuirea este definitivă după aprobarea ei
prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului
sau a propunerii legislative de revizuire.
Sub aspectul modificării, completării sau abrogării unor dispoziţii din
legea fundamentală o importanţă aparte o au dispoziţiile art.148 care stabilesc
limitele revizuirii Constituţiei. Astfel, potrivit art.148 alin.1 nu pot forma obiect
al revizuirii, dispoziţiile constituţionale referitoare la caracterul naţional,
independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de
guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic
şi limba oficială.
 Respectarea prevederilor art.148 alin.1 din Constituţie presupune
inadmisibilitatea oricărui proiect de lege de modificare, completare sau abrogare
a materiilor care intră în limitele revizuirii Constituţiei. Declararea caracterului
inadmisibil al revizuirii Constituţiei se relevă de către Consiliul Legislativ, în
cazul iniţiativelor populare de revizuire a Constituţiei, prin aviz, înainte de
publicarea iniţiativei legislative în Monitorul Oficial şi înainte de declanşarea
operaţiunii de întocmire a listelor de susţinători. În cazul celorlalte iniţiative de
revizuire a Constituţiei, inadmisibilitatea se decide de Curtea Constituţională
înainte de înregistrarea proiectului legii constituţionale la Parlament. Decizia
Curţii Constituţionale intervine şi în cazul iniţiativei populare de revizuire a
Constituţiei, dar numai după depunerea acesteia şi a listelor de susţinători la una
din Camerele Parlamentului, potrivit dispoziţiilor art.7 al Legii nr.189/1999
privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni15.
Dacă ne raportăm la prevederile art.148 alin.(2) din Constituţie, vom
constata că revizuirea nu poate avea ca obiect suprimarea drepturilor şi a
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. Din analiza
acestor prevederi constituţionale, rezultă că sunt inadmisibile proiectele de legi
sau propunerile legislative constituţionale care au ca obiect abrogarea unor
prevederi constituţionale referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. Sunt însă admisibile, proiectele de lege sau
propunerile legislative care au ca obiect modificarea sau completarea acestora,
fără a se aduce atingere fiinţei dreptului sau libertăţii fundamentale ori
garanţiilor sale.
În sfârşit, alineatul al 3-lea al art.148 instituie o limită temporară a
revizuirii Constituţiei - pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi în timp
de război. Această interdicţie vizează în egală măsură orice proiect de lege
constituţională, ca şi operaţiunile parlamentare ori extraparlamentare legate de
promovare acesteia, pe întreaga durată a interdicţiei.
Momentul abrogării prezintă o deosebită importanţă pentru
destinatarii normei juridice, el generând o mutaţie în comportamentul acestora,
care este legată de încetarea valabilităţii unui comandament juridic. De aceea,
momentul abrogării este important sub aspectul realizării sincronizării intrării în
vigoare a noii reglementări juridice (atunci când este cazul) cu ieşirea din
vigoare a vechi reglementări juridice. Cele două momente se cer a fi
concomitente, pentru a se evita posibilitatea creării unor antinomii ori a unor
goluri legislative dictate de decalajul dintre intrarea şi ieşirea din vigoare a celor
două acte normative. Asigurarea simultaneităţii intrării şi ieşirii din vigoare a
două acte normative consecutive se asigură prin precizarea care se face în actul
normativ abrogator a faptului că abrogarea are loc pe data intrării în vigoare a
noii reglementări juridice. Există şi posibilitatea ca dispoziţii ale unei noi
reglementări juridice să intre în vigoare la date diferite. În asemenea cazuri este
necesar ca şi reglementările similare, care-şi încetează aplicabilitatea, să producă
efecte juridice numai până la data intrării în vigoare a noii reglementări.
15
Publicată în M.Of.nr.611 din 14 decembrie 1999.
 De regulă, intrarea în vigoare a unei noi reglementări juridice, ca şi
abrogarea, fac ca efectele lor să se întindă la nivelul întregii ţări, dându-se, pe
această cale, expresie principiului teritorialităţii. Dar, tot aşa de posibil este ca
data intrării în vigoare a unei legi şi a abrogării alteia să fie diferite dintr-un
judeţ în altul sau dintr-o zonă în alta a ţării. Un exemplu edificator în acest sens
îl constituie Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare, care stabileşte în art.72
alin.1 că intrarea în vigoare se va face la 90 de zile de la publicarea legii în
Monitorul Oficial. Cu toate acestea, o serie de reglementări continuă să producă
efecte juridice, în fiecare judeţ, până la data finalizării lucrărilor cadastrale şi a
registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul judeţului. Fireşte,
această dată este diferită de la un judeţ la altul, ceea ce nu împiedică cu nimic
generalizarea, la nivelul întregii ţări, a regimului de carte funciară, ba chiar o
facilitează.
b. Ajungerea la termen a normei juridice reprezintă o modalitate de
ieşire din vigoare aplicabilă în cazul normelor juridice temporare. În multe
cazuri legiuitorul nu stabileşte norme juridice cu o durată nedeterminată. El
instituie norme juridice care se aplică o perioadă determinată de timp, o lună, un
an etc. Aceste norme juridice ies din vigoare la data pe care legiuitorul o
stabileşte pentru încetarea efectelor juridice ale acestora.
c. Căderea în desuetudine reprezintă o altă modalitate de ieşire din
vigoare a normelor juridice. Această modalitate intervine atunci când ipoteza
normei juridice a încetat să se mai raporteze la relaţii sociale vii. Atunci când
realităţile sociale ce cad sub incidenţa normei juridice încetează să mai existe,
norma juridică rămâne fără obiect şi îşi încetează aplicabilitatea.
Sunt şi rămân cazate în desuetudine după Revoluţia din 1989,
bunăoară, normele juridice referitoare la relaţiile dintre autorităţile publice ale
fostei puteri politice, care au fost desfiinţate de noua putere politică. De
asemenea, normele privitoare la relaţiile dintre unităţile socialiste au căzut în
desuetudine, o dată cu privatizarea acestora, cu introducerea economiei de piaţă
şi cu apariţia unor noi relaţii economice.
3. Acţiunea normei juridice în timp
Între momentul intrării în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare, norma
juridică este validă, ea trebuie respectată de cei cărora li se adresează şi produce
efecte juridice.
În această perioadă de timp, norma juridică acţionează în mod
continuu, fără întreruperi şi fără sincope. Pentru acţiunea în timp a normei
juridice este caracteristic faptul că ea acţionează numai pentru viitor. Cu alte
cuvinte, norma juridică nu se poate aplica asupra faptelor petrecute înainte de
intrarea sa în vigoare. pe plan juridic acest lucru dă expresie principiului
neretroactivităţii legii.
Neretroactivitatea legii în România este un principiu constituţional,
care are în vedere legea în sens larg, respectiv orice act normativ. Astfel, potrivit
art.15 alin.(2) din Constituţia României, "Legea dispune numai pentru viitor, cu
excepţia legii penale mai favorabile." Din acest text constituţional se desprinde
obligaţia legiuitorului de a adopta legi care se aplică numai pentru viitor,
respectiv de la data intrării lor în vigoare. De la această regulă se admite o
singură excepţie: legea penală mai favorabilă. Aşa cum se poate observa, această
excepţie îl priveşte atât pe legiuitor, cât şi pe judecător. Primul este obligat să
admită excepţia prin lege, iar cel de al doilea să-i dea curs în aplicarea legii
penale în timp, respectiv atunci când este vorba de succesiunea unor legi penale.
După cum se poate observa, legiuitorul constituant a eliminat
posibilitatea adoptării unor legi care să consacre în mod expres caracterul lor
retroactiv sau care să facă în mod tacit acest lucru. Pe cale de consecinţă,
admiţându-se o singură excepţie - legea penală mai blândă - sunt excluse toate
celelalte, inclusiv legile de interpretare, care prin natura lor sunt legi retroactive.

B. Acţiunea normelor juridice în spaţiu

Acţiunea normelor juridice în spaţiu are în vedere teritoriul asupra

căruia norma juridică este validă. În principiu, norma juridică este teritorială, în
sensul că ea este obligatorie pe teritoriul statului sub a cărui autoritate s-a născut.
Teritoriul statului desemnează întinderile de uscat şi apă, ca şi
subsolul şi spaţiul aerian aflate în interiorul graniţelor statului respectiv.
Teritorialitatea determină atât procesul de creare a dreptului, cât şi limitele
obligativităţii dreptului naţional. Dreptul creat de stat este izvorât din realităţile
naţionale, din datele esenţiale ale fenomenelor economice, sociale şi politice
care se desfăşoară în limitele teritoriului naţional. Sub aspectul obligativităţii,
dreptul naţional vizează persoanele, bunurile, actele, situaţiile juridice şi faptele
juridice care se petrec pe teritoriul naţional. De la această regulă a teritorialităţii
acţiunii normei juridice în spaţiu există şi excepţii. Cea mai importantă dintre
acestea o constituie extrateritorialitatea, în virtutea căreia norma de drept a unui
stat se poate aplica şi în afara teritoriului său. Astfel, potrivit legii române,
dispoziţiile Codului civil cu privire la bunuri imobile se aplică tuturor imobilelor
aflătoare în cuprinsul teritoriului României chiar când ele se posedă de către
români. Ca o excepţie de la principiul teritorialităţii, art.2 alin.2 al Codului civil
stabileşte că dispoziţiile legii române privitoare la starea civilă şi la capacitatea
civilă a românilor se aplică acestora oriunde s-ar afla. Această regulă este
valabilă şi pentru cetăţenii români aflaţi în străinătate.
De asemenea, hotărârile judecătoreşti, pronunţate în conformitate cu
legea română, se pot aplica şi pe teritoriul altor state.
Din cele expuse se poate constata că legea română este în acelaşi timp
teritorială şi extrateritorială.
Efectele de extrateritorialitate pot fi soluţionate în zile noastre de către
dreptul internaţional. Tratatele internaţionale pot permite ca pe teritoriul unui
stat să se poată aplica legea altui stat, datorită unor raţiuni legate de eficienţa
luptei împotriva criminalităţii internaţionale, în special a crimei organizate, a
spălării banilor murdari, a traficului de carne vie şi de stupefiante etc.
 În mod cert, într-o lume divizată într-o multitudine de sisteme de drept
naţional, apare în mod necesar problema coordonării acestor sisteme, a
eliminării contradicţiilor dintre acestea şi reglementarea conflictelor de legi.
Rolul esenţial în realizarea acestei funcţii integratoare a sistemelor de
drept naţionale îl constituie dreptul comparat şi dreptul internaţional.
Analiza diferitelor sisteme contemporane de drept pune în lumină
elementele care le diferenţiază şi pe cele comune, avantajele şi dezavantajele pe
care le prezintă reglementările juridice din diferite state. pe baza studiilor de
drept comparat au fost puse în evidenţă anumite constante ale sistemelor de
drept naţionale, care constituie un fel de drept comun al ţărilor civilizate, aflat
în continuă expansiune. Pe de altă parte, anumite reglementări internaţionale
contribuie la generalizarea unor principii generale de drept şi a unor instituţii
juridice în diferite sisteme naţionale de drept. Un exemplu edificator îl constituie
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care a înscris în cuprinsul ei
drepturile esenţiale ale omului (dreptul la viaţă, libertatea de gândire, a
conştiinţei şi religiei etc.), care au luat forma unei declaraţii regionale/Convenţia
americană privind drepturile omului - Pactul de la San José - 1969; Carta
africană a drepturilor omului şi popoarelor - Nairobi - 1981; Declaraţia
îndatoririlor fundamentale ale popoarelor şi statelor asiatice - Djakarta - 1983;
Declaraţia islamică universală a drepturilor omului - 1981. Apoi principiile
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului au devenit surse ale unor tratate
regionale sau chiar ale dreptului intern. În acest sens, Constituţia României
stabileşte că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactele drepturilor
omului şi alte tratate din acest domeniu constituie surse de interpretare a
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Dreptul internaţional îşi aduce contribuţia sa la coordonarea sistemelor
de drept naţional şi prin acţiunea de unificare a legislaţiilor şi prin sistemul de
reglementare a conflictelor de legi.
Unificarea legislaţiilor statelor naţionale situate într-un anumit cadru
geografic şi legate între ele prin anumite afinităţi culturale se realizează în
anumite limite sub mai multe forme. O primă modalitate de unificare legislativă
a constituit-o preluarea Codului lui Napoleon ori a Codului civil german de către
alte state. Astfel, Codul civil român are drept sursă de inspiraţie Codul civil
francez de la 1804, prin filiera bulgară a compilării acestuia.
În zilele noastre, unificarea legislaţiilor statelor naţionale are loc prin
intermediul unor organisme profesionale internaţionale, influenţa acestora
generând reglementări juridice uniforme în dreptul maritim, dreptul cosmic etc.
Mijlocul cel mai frecvent utilizat în acest domeniu îl constituie tratatele
internaţionale, care introduc pentru statele-părţi reglementări juridice unitare în
diferite domenii de activitate. Constituţia României prevede în mod expres că
tratatele internaţionale ratificate de către Parlament face parte din dreptul intern,
dând expresie concepţiei dualiste, în virtutea căreia ordinea juridică internă
recepţionează prin lege dreptul internaţional în sistemul dreptului naţional.
O contribuţie deosebită la unificarea legislaţiilor statelor naţionale o
au tratatele internaţionale prin care se instituie organisme supranaţionale, cum ar
fi Uniunea Europeană, ale cărei reglementări devin obligatorii pentru statele
membre. Tratatele care stau la baza Uniunii promovează transferul de
competenţă şi de suveranitate naţională către organismele comunitare şi de
preluare în dreptul intern a acquis-ului comunitar. Consiliul şi Comisia
europeană pot emite regulamente, directive, pot formula recomandări şi avize.
Regulamentele sunt texte generale, obligatorii şi aplicabile direct în statele
membre. Directivele ţin statele membre în ceea ce priveşte rezultatul ce urmează
a fi atins, lăsând instanţelor naţionale competenţa privitoare la forme şi mijloace
de aplicare a reglementărilor internaţionale.
Reglementarea conflictelor de legi. Un conflict de legi apare atunci
când două sau mai multe state, prin legi proprii, reglementează aceeaşi
problemă. Conflictele de legi pot avea în vedere competenţa instanţelor
judecătoreşti sau procedura aplicabilă în soluţionarea unor conflicte
internaţionale. Ele ţin de raporturile juridice care au un element de extraneitate
(persoane cu cetăţenii diferite, actul sau faptul juridic priveşte un străin sau se
produce pe un alt teritoriu).
Soluţionarea unor asemenea conflicte de legi ţine de dreptul
internaţional privat. Regulile acestuia în fiecare stat naţional stabilesc, în lipsa
convenţiilor internaţionale, modul de soluţionare a conflictelor de legi.
Dreptul şi spaţiul geografic. Multitudinea sistemelor naţionale de
drept permite nu numai observarea diferenţierilor dintre acesta, ci şi a
elementelor comune, ca şi gruparea lor în bazine de civilizaţie juridică. Din acest
punct de vedere, la nivel global, René David a identificat dreptul romano-
germanic, sistemul anglo-saxon şi sistemele religioase şi tradiţionale. Acestora
le-a fost alăturată familia dreptului socialist, caracteristică pentru URSS şi
regimurile comuniste ale Europei Centrale şi de Est. Această ultimă categorie a
dispărut o dată cu URSS-ul, iar ţările respective au revenit la dreptul tradiţional.
Familia dreptului romano-germanic grupează statele Europei
Occidentale continentale şi ale Americii Latine. Această familie de drept are la
bază Codul civil francez şi Codul civil german. Codificarea dreptului civil,
preluarea dreptului roman, a dreptului canonic, a moralei creştine şi a ideii de
justiţie. Dreptul românesc face parte din această familie de drept romano-
germanic.
Sistemul juridic anglo-saxon este un sistem de drept bazat pe "case
law", pe precedentul judiciar, de unde şi denumirea sa de "common law".
Precedentul judiciar are la bază un fond cutumiar şi principiul echităţii. O
componentă importantă a acestui sistem de drept o constituie dreptul scris
"statute law", o sursă care l-a apropiat de dreptul continental. Statele care
practică acest sistem de drept sunt Anglia şi fostele state dominicane, dreptul
irlandez şi dreptul american. De aceea sistemul se mai numeşte şi anglo-
american.
Sistemele religioase şi tradiţionale sunt caracteristice pentru lumea
musulmană, Africa, India şi Extremul Orient.
 Dreptul musulman are la bază Coranul, doctrina şi cutuma. Acestor
surse tradiţionale li se adaugă legea scrisă, izvor preluat din sistemul romano-
germanic.
Dreptul hindus are şi el la bază surse cutumiare şi religioase care stau
la baza organizării tradiţionale a poporului indian.
Dreptul chinezesc îmbină într-o anumită măsură legea scrisă cu
cutuma şi cu obiceiurile tradiţionale şi ritualurile specifice.

C. Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor

Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor nu poate fi disociată de

acţiunea acestora în spaţiu. Persoana se află întotdeauna într-un mediu geografic,
pe un anumit teritoriu. Localizarea persoanei într-un anumit spaţiu determină
anumite consecinţe privitoare la statutul său, la drepturile civile şi politice, în
special drepturile electorale.
Ţinând seama de asemenea împrejurări, se poate constata că pe un
teritoriu naţional, statutul persoanelor diferă, după cum aceştia sunt cetăţeni ai
statului respectiv, străini sau apatrizi. În funcţie de aceasta, se distinge regimul
naţional acordat cetăţenilor statului respectiv de regimul străinilor. Regimul
naţional porneşte de la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi de la recunoaşterea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale pentru toţi membrii statului respectiv.
Regimul străinilor poate fi identic cu cel al cetăţenilor sau poate diferi de acesta.
Astfel, în unele state, străinii au acelaşi regim ca şi cetăţenii statului respectiv,
cu excepţia drepturilor politice care nu li se acordă decât în anumite limite. În
România, potrivit Constituţiei, străinii în privinţa protecţiei generale a averilor şi
a persoanelor se bucură de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii români (art.18 alin.
(1). Sunt exceptate de la această regulă drepturile electorale, dreptul de a ocupa
funcţii publice şi dreptul de a face parte din partide politice, care se recunosc în
exclusivitate cetăţenilor români.
Un regim distinct pentru străini este regimul naţiunii celei mai
favorizate, în virtutea căruia într-un stat, străinii se bucură de aceleaşi drepturi ca
şi confraţii lor cei mai favorizaţi. Aceste drepturi recunoscute străinilor pot privi
libertăţi economice, comerciale, exercitarea drepturilor civile etc.
În privinţa acţiunii normei juridice asupra persoanei este necesar să
mai precizăm că pe teritoriul unui stat, statutul cetăţenilor este nediscriminator.
Cu toate acestea, este posibil ca unii cetăţeni să se bucure de anumite imunităţi
şi privilegii care izvorăsc din garantarea exerciţiului liber al profesiunii, funcţiei
sau mandatului. În această categorie pot intra demnitarii, persoanele alese în
funcţii publice, judecătorii etc.
O altă situaţie pe care o întâlnim, are în vedere imunităţile şi
privilegiile din dreptul internaţional. În această materie, se bucură de privilegii şi
imunităţi şefii de stat, diplomaţii şi funcţionarii publici internaţionali. Imunitatea
acestora se poate referi la imunitatea de jurisdicţie ori la acordarea unor facilităţi
de ordin economic în materie comercială.
 BIBLIOGRAFIE

N.Popa Teoria Generală a Dreptului, Editura Actami, Bucureşti,

1996
I.Craiovan Teoria Generală a Dreptului, Ediţia a II-a, revăzută şi
adăugită, 1998
A.M.Naschitz Teorie şi practică în procesul de creare a dreptului, Editura
Academiei, Bucureşti, 1969
F.Gény Science et tehnique en droit privé positif, Première Partie,
Recueil Sircy, Paris, 1922
J.Dabin Théorie Générale du Droit, Dalloz, Paris, 1969
J.-L.Bergel Theorie Générale du Droit, Dalloz, 3e édition, Dalloz,
Paris, 1999
V.Hanga Dreptul şi Tehnica juridică, Lumina Lex, Bucureşti, 2000
M.A.Glendon Comparative Legal Traditions in a Nutshell, West
M.W.Gordon Publishing CO, St.Paul Minn., 1992
C.Osakwe
H.Kelsen Théorie Générale du Droit et de l'État, LG.D.J., Paris,
1997
 IZVOARELE DREPTULUI

Conceptul de izvoare ale dreptului are o dublă determinare. Se

vorbeşte astfel despre izvoare reale şi despre izvoare formale ale dreptului.

I. IZVOARELE REALE ALE DREPTULUI

Izvoarele reale ale dreptului constituie obiect de studiu pentru Teoria

Generală a Dreptului. Această disciplină este chemată să stabilească în ce
măsură dreptul pozitiv poartă amprenta unor factori exteriori cum ar fi cadrul
geografic, mediul social-economic, sistemul politic sau factorul uman. În măsura
în care astfel de factori exteriori fenomenului juridic determină configuraţia şi
conţinutul reglementărilor juridice, ei devin izvoare reale ale dreptului. În rândul
cercetătorilor care s-au consacrat analizei izvoarelor reale ale dreptului, numele
lui François Gény este de referinţă. Totodată, în literatura noastră de specialitate
"dat"-ul dreptului a fost studiat şi prin prisma factorilor de configurare a
dreptului.

1. Modelul modernist de configurare a dreptului pozitiv

În rândul celor care şi-au consacrat opera studiului procesului
de creare a dreptului, numele lui François Gény rămâne de referinţă. În
viziunea marelui metodolog francez, procesul de creare a dreptului este
inevitabil legat de conceptele de "dat" şi "construit" în drept. Autorul
francez operează o distincţie clară între ceea ce "preexistă" fenomenului
juridic şi ceea ce se naşte din explorarea acestei necunoscute prin
intermediul ştiinţei şi tehnicii.
Se poate observa că în modelul oferit de omul de ştiinţă francez,
pentru procesul de creare a dreptului, elementul de bază îl constituie "dat"-ul
dreptului, la a cărui descoperire şi transpunere în procesul creării dreptului un
rol determinant revine ştiinţei şi tehnicii juridice. Aşa cum remarcă autorul
francez, activitatea de creare a dreptului oscilează între doi poli de sine-stătători
"dat"-ul şi "construitul".16
Prin "dat"-ul dreptului se înţelege acea realitate socială exterioară
dreptului pozitiv care-i conferă acestuia substanţialitatea necesară pentru a
exista. În concepţia lui François Gény, "dat"-ul dreptului este format din patru
elemente constitutive, care formează baza oricărui sistem juridic: 1. "dat"-ul real
sau pur natural; 2. "dat"-ul istoric; 3. "dat"-ul raţional; 4. "dat"-ul ideal. Aceste

16
A se vedea F.Gény, Science et technique en droit privé positif, Première Partie, Recueil
Sirey, Paris, 1922, p.96-97.
componente ale "dat"-ului dreptului au fiecare rolul lor în a sugera direcţiile
principale ale dreptului pozitiv.17
În opinia autorului , "dat"-ul real sau natural al dreptului pozitiv rezidă
în acele condiţii fundamentale care stau la baza umanităţii. Acestea pot fi de
natură fizică sau morală (climă, sol, producţie, constituţie anatomică şi
psihologică a omului, aspiraţii morale, sentimente religioase etc.), de natură
economică, politică sau socială. Aceste realităţi nu creează prin ele însele
regulile juridice, dar le prescriu contururile şi, mai ales, se instituie în mediul
necesar pentru naşterea lor.18
"Dat"-ul dreptului ne apare astfel ca un element multiplu, similar
conceptului roman de jus naturale ... quod natura omnia animalia docuit. El
nu se confundă cu dreptul ca atare, dar constituie baza inexorabilă a acestuia. În
demonstrarea acestor idei, autorul îl citează pe Montesquieu care privea legile ca
raporturi necesare ce decurg din natura lucrurilor.19 Toate aceste elemente vin să
dea expresie "dat"-ului real al dreptului.
În ceea ce priveşte "dat"-ul istoric, acesta ne apare ca un "dat" natural
consolidat de istorie. Elementele "dat"-ului real sau natural, în timp, dau naştere
unui fond de precepte, care servesc drept cadru al conduitei umane, modelându-i
aspectele exterioare. Elementele materiale, brute, şi totodată, pasive ale
organizării juridice, conţin în ele însele regulile necesare pentru dirijarea
voinţelor umane, ele fiind un fel de drept postulat de viaţă.20
"Dat"-ul istoric este prin el însuşi vag şi universal în linii mari, dar
particular în detalii şi susceptibil de modificări prin reformele juridice la care
este supus.
"Dat"-ul raţional al dreptului reprezintă direcţia fundamentală care
asigură, în măsura posibilului, elaborarea ştiinţifică a dreptului pozitiv.
În opinia lui F.Gèny, acest "dat" raţional reprezintă fondul esenţial al
dreptului natural clasic. El constă în regulile de conduită pe care raţiunea le
extrage din natura omului şi din legăturile sale cu lumea.21
Pentru explicitarea "dat"-ului raţional este necesar să se facă apel la
noţiunea de justiţie, înţeleasă ca virtute ce tinde spre just. Pentru F.Gèny, justul
trebuie înţeles în dimensiunea sa obiectivă. Din această perspectivă, el ne apare
ca un principiu esenţial care include ideea de ordine, de echilibru, conformă
găsirii armoniei morale în substanţa sa externă, în manifestările sale, bazată pe
condiţiile efective ale vieţii omului în societate.22
Pe acest fond, spune F. Gèny, elaborarea ştiinţifică a dreptului
este o coordonată a descoperirii "dat"-ului dreptului.
Această fază a elaborării dreptului este urmată de cea a tehnicii
legislative pe care F.Gèny o expune într-un spaţiu amplu, mai mult decât
17
Ibidem, Second Partie, p.371.
18
Ibidem, p.371.
19
Ibidem, p.375.
20
Ibidem, p.376-377.
21
Ibidem, p.381.
22
Ibidem, p.392.
 dublu faţă de cel consacrat "dat"-ului dreptului şi elaborării ştiinţifice a
dreptului.
În opinia savantului francez, elaborarea tehnică a dreptului pozitiv
comportă un ansamblu de procedee ale tehnicii juridice care dau expresie
"dat-"ului dreptului. Elaborarea tehnică trebuie să constituie partea esenţială a
procesului de creare a dreptului.23 Ea reprezintă, într-o primă aproximare, modul
artificial al creării dreptului; tehnica legislativă dă expresie "construit"-ului, în
timp ce "dat"-ul exprimă opusul acestuia.
În opinia autorului francez, înţelegerea tehnicii juridice ca operă creată
artificial nu înseamnă sustragerea acestei creaţii raţiunii, principiu care domină
întreaga activitate umană.24
Din această perspectivă, autorul admite ideea că separarea dintre
ştiinţă şi tehnică în domeniul creării dreptului nu trebuie să fie una categorică.
De altfel, se poate spune că separarea celor două elemente ale procesului de
creare a dreptului presupune identificarea unui element raţional - care domină
procesul de cunoaştere -, şi a altuia artificial, care domină voinţa.25
Acest din urmă element artificial, denumit tehnică juridică, reprezintă,
în ansamblul dreptului pozitiv, forma opusă materiei, dar care rămâne o
construcţie esenţială, în bună parte artificială, a "dat"-ului, operă în cadrul căreia
inteligenţa sau voinţa juriştilor se poate mişca liber, condusă doar de scopul
predeterminat al organizării juridice, care sugerează mijloacele propriei sale
realizări.26
În acest context se face o deosebire între tehnica elaborării dreptului şi
tehnica interpretării sau a aplicării sale.
Tehnica elaborării dreptului îşi găseşte cea mai fecundă expresie în
tehnica elaborării legii. În schimb, tehnica aplicării dreptului pozitiv se
manifestă sub forma aplicării nemijlocite a legii, care îmbracă forma unei tehnici
administrative, căreia i se adaugă o tehnică judiciară, care asigură autoritatea de
lucru judecat. În acelaşi cadru de idei se poate distinge o tehnică doctrinară şi
una jurisdicţională.27
Dincolo de aceste aspecte tehnice particulare, există o tehnică
juridică fundamentală, care este inerentă procesului de elaborare a dreptului
pozitiv şi care nu poate fi decât opera jurisconsulţilor.
Tehnica juridică are ca obiect fundamental realizabilitatea formală sau
aplicabilitatea dreptului. Realizabilitatea dreptului ne apare ca o cerinţă a
justiţiei şi a raţiunii. Pentru atingerea unor asemenea deziderate este necesară
asigurarea simplităţii sau a economiei de mijloace a textelor legislative, a logicii
şi a coerenţei raţionale a procedeelor juridice, a securităţii rezultatelor urmărite
de om în acţiunile sale şi a stabilităţii situaţiilor create, precum şi a
previzibilităţii efectelor scontate. Aceste cerinţe ale unei tehnici juridice
23
A se vedea F.Gèny, op.cit. III, p.3.
24
Ibidem, p.20.
25
Ibidem, p.21.
26
Ibidem, p.23.
27
Ibidem, p.28
adecvate se vor completa cu exigenţele morale, în primul rând, cu cele privitoare
la uniformitatea aplicării dreptului, găsindu-se soluţiile cele mai adecvate pentru
realizabilitatea dreptului.28
Expresia cea mai directă a tehnicii juridice o constituie procedeele
de tehnică juridică, cum ar fi categoriile, care suplinesc insuficienţele
formelor propriu-zise ale legilor, cutumelor, tradiţiilor etc.
Ceea ce este caracteristic pentru procedeele tehnicii juridice este
tendinţa lor de a acoperi întreaga viaţă socială, în infinitatea formelor sale de
manifestare, în măsura în care ea este supusă constrângerii inerente ideii de
drept.29
După cum se poate observa, modelul prezentat de F.Gèny este
depăşit de timp, dar unele din constatările sale merită a fi reamintite. Astfel,
forma dreptului - înţeleasă ca procedeu tehnic de exprimare a dreptului -
implică un element exterior, sensibil, generalizator şi material. Acest element
se revendică în actele de voinţă ori în faptele sociale din care decurg situaţiile
juridice, care exprimă drepturile subiective şi celelalte elemente ale
construcţiei juridice.
Multe din concluziile lui F.Gèny au rămas credincioase doar
vremurilor sale. Astăzi, conceptele de formă a dreptului, de tehnică juridică, de
tehnică legislativă au primit semnificaţii noi, multe dintre ele necunoscute
creatorului şcolii liberului drept.30
Este de subliniat că acest model al creaţiei dreptului, imaginat de
F. Gèny, l-am prezentat numai în liniile sale generale, pentru a pune în
evidenţă exigenţele postmodernismului faţă de formulele create de
modernism.
De aici se naşte dilema: tradiţie ori postmodernism. Pe această
cumpănă a anilor 2000, se pare că balanţa se înclină spre informatizare,
computerizare, formalizare etc. Va fi oare în stare omenirea să se adapteze la
ceea ce ea nu a avut niciodată? Va fi ea oare în stare să răspundă provocărilor pe
care i le pune în faţă secolul XXI? Poate oare dreptul să se adapteze acestor
provocări?
Răspunsul la astfel de întrebări este destul de dificil de dat. Cu toate
acestea, tentativele nu sunt lipsite de efecte pe planul acumulărilor ştiinţelor
juridice. Semnificativă în acest sens este problema creării dreptului. Acestei
probleme i-au fost date răspunsuri diverse, cele mai oportune având în vedere
trecerea de la decizia simplă în procesul reglementării juridice la decizia
juridică bazată pe complexitate.

28
Ibidem, p.38-39.
29
Ibidem, p.49.
30
Printre autorii care au adăugat operei lui F.Gèny conotaţii remarcabile îl notăm pe
J.Dabin, în opinia căruia dreptul este în întregime "construit"; idee ce elimină alternativa
unui "dat" al dreptului, înţeles ca obiect al ştiinţei. A se vedea J.Dabin, Theorie Générale
du Droit, Dalloz, Paris, 1969, p.330 şi urm.
 Noua paradigmă a elaborării dreptului este, în acelaşi timp, o
provocare, dar şi o realitate, de care, aceia ce nu ţin seama, se pot izbi ca de un
munte pe care nu-l pot străpunge.
Problema deciziei legislative complexe impune ca reglementarea
primară a relaţiilor sociale să depăşească modelul clasic construit de F.Gèny
şi amendat de pozitiviştii care i-au urmat. Ea presupune
multidimensionalitatea demersului legislativ, obiectivarea acestuia prin
reflectarea în soluţiile juridice a modalităţilor de satisfacere a trebuinţelor
sociale ale tuturor membrilor societăţii la standarde unanim acceptate la nivel
regional şi mondial. Noul model impune legarea procesului decizional în
materie normativă de standardele europene, abdicările de la acestea urmând
a fi sancţionate de justiţia extranaţională. Se înfiripă astfel o uzurpare a
monopolului naţional al statului, prin supunerea sistemului intern de drept şi
a justiţiei naţionale unor constrângeri exterioare, apte să le confere o nouă
identitate şi să le aşeze pe coordonatele înfăptuirii idealurilor private ale
membrilor societăţii.

2. Factorii de configurare a dreptului. Sub această denumire

cercetătoarea română Anita Naschitz a înţeles să examineze "dat-ul"
dreptului sau mai precis substratul antologic al dreptului pozitiv. Deosebirile
faţă de abordarea şcolii libere a dreptului, reprezentată de François Gény sunt
dictate de rezultatele obţinute de ştiinţele juridice în secolul XX, de noile
acumulări ale ştiinţei şi de concluziile la care au ajuns cercetătorii ştiinţifici
în cea de a 2-a jumătate a ultimului secol al mileniului II. Astfel, dacă
François Gény considera că din dat-ul dreptului fac parte 1. "dat"-ul real sau
pur natural; 2. "dat"-ul istoric; 3. "dat"-ul raţional şi 4. "dat"-ul ideal, Anita
Naschitz pune la baza procesului de creare a dreptului factorul natural, cadrul
social-politic şi factorul uman.31 Aşa cum se poate vedea, unele elemente
redundante din clasificarea operată de F.Gény sunt eliminate şi asimilate
într-o clasificare trihotomică exclusivistă. Astfel, la François Gény, "dat"-ul
dreptului poate fi şi istoric, raţional sau ideal. În realitate, partea raţională,
istorică sau ideală a substratului ontologic al dreptului este legată de fiinţa
umană, de creaţiile sale istorice, de cele raţionale actuale sau consolidate
istoric, precum şi de cele ideale din toate timpurile. Pentru a înţelege modul
în care legiuitorul în opera sa de creare a dreptului este ţinut de factorii de
configurare a dreptului, vom prezenta succint elementele definitorii ale
acestora şi modul în care ele se transformă în factori de presiune asupra
procesului de creare a reglementărilor juridice.

31
În literatura de specialitate, factorii de configurare a dreptului sunt priviţi în mod diferit.
În rândul acestora intră: a) mediul natural, care cuprinde factori de ordin geografic,
demografic, biologic; b) cadrul istoric, etnic, naţional; c) cadrul social-economic; d)
sistemul politic; e) cadrul cultural-ideologic (creaţia spirituală, ideologia, religia, cultura în
general; f) factorul internaţional, precum şi factorul uman. A se vedea I.Craiovan, Teoria
generală a dreptului, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, 1998, p.38-39.
 a. Mediul natural, ca factor de configurare a drept ului a fost
identificat ca atare pentru prima dată de Montesquieu, care în Spiritul legilor
arată că "Legile trebuie să fie potrivite cu condiţiile fizice ale ţării; cu clima -
rece, caldă sau temperată - cu calitatea solului, cu aşezarea, cu întinderea sa.
După cum se poate observa, Montesquieu, îi sugerează
legiuitorului să nu adopte soluţii contrare condiţiilor naturale în care
sălăşluieşte destinatarul dreptului. Acest sfat dictat de înţelepciunea
savantului francez, sugerează faptul că între mediul natural, viaţa socială şi
reglementările juridice există o inexorabilă legătură, în virtutea căreia
configuraţia dreptului trebuie să ţină seama de realităţile fizice naturale.
În opinia Anitei Naschitz32, cadrul natural reprezintă interacţiunea
complexă a factorilor geografici, demografici şi biologiei. Influenţa pe care
mediul geografic o exercită asupra legiuitorului nu se manifestă în mod
direct, ci mijlocit prin intermediul factorului social-politic. Cu alte cuvinte
oamenii trăiesc într-un cadru geografic, sunt supuşi unor exigenţe naturale de
coabitare, sunt constrânşi să-şi organizeze viaţa în funcţie de variaţiile
climatice, de resursele naturale de care dispun, de bogăţiile solului şi
subsolului, de gradul de poluare a mediului înconjurător, de facilităţile de
comunicare oferite de mediul geografic etc. Ansamblul acestor componente
ale factorului natural îşi pune amprenta asupra statutului social al oamenilor,
asupra relaţiilor social-umane, asupra formelor de organizare, social-politică
şi, pe această cale, determină conţinutul reglementărilor juridice. În modelul
modernist de elaborare a dreptului se ajunge ca anumite imperative sociale să
determine o relaţie directă între factorii naturali şi conţinutul normelor
juridice. Astfel, împărţirea terenurilor în agricole şi neagricole, impune
legiuitorului un regim propriu de reglementare pentru fiecare categorie.
Gradul de poluare a mediului înconjurător îl determină pe legiuitor să
instituie o anumită reacţie de protecţie a echilibrului ecologic (el stabileşte
limitele admise ale noxelor, stabileşte sancţiuni pentru depăşirea acestora,
instituie organe de supraveghere şi control etc.).
Alături de factorii geografici, celelalte componente ale cadrului
natural exercită şi ele presiuni asupra legiuitorului. Astfel, componentele
demografice, biologice sau fiziologice îşi pun amprenta asupra stării de
sănătate sau vitalitate a populaţiei, asupra proceselor de mortalitate, tinereţe
sau îmbătrânire a populaţiei, ceea ce pune în faţa corpului electoral soluţii
pentru preîntâmpinarea fenomenelor negative, soluţii de care legiuitorul ca
mandatar al poporului este dator să le integreze în politici de protecţie socială
şi în reglementări juridice corespunzătoare.
Influenţa cadrului natural asupra conţinutului reglementărilor
juridice este dependentă de presiunea pe care elementele sale componente o
exercită asupra factorului social-politic şi asupra legiuitorului. Există cazuri
32
A se vedea Anita M.Nachitz, Teorie şi practică în procesul de creare a dreptului, Editura
Academiei, Bucureşti, 1969, p.62 şi urm.
în care această presiune este aproape inexistentă, dar există şi cazuri în care
constrângerile sale sunt inexorabile. Astfel, într-un stat în care fenomenele
naturale se desfăşoară în limitele unor parametri normali, legiuitorul nu va fi
obligat să intervină prin măsuri constrângătoare asupra derulării relaţiilor
sociale în cele patru anotimpuri. Dar, atunci când fenomenele naturale sunt
acompaniate de fenomene periculoase sau chiar catastrofe, legiuitorul nu
poate să nu reacţioneze prin măsuri prompte menite să prevină catastrofele şi
să înlăture consecinţele acestora sau ale dezastrelor naturale.
La fel se întâmplă şi în cazul fenomenului demografic, mai ale
astăzi, când densitatea populaţiei pe unităţi de suprafaţă impune luarea unor
măsuri de protecţie pe linie medicală, de protecţie a mediului, de
aprovizionare cu apă, alimente etc. În felul acesta legiuitorul este obligat să
se pronunţe şi asupra unor măsuri menite să încurajeze sau să descurajeze
creşterea necontrolată a populaţiei, recurgând la măsuri de planning
familial.

b. Cadrul social-politic ca factor de configurare a dreptului

desemnează sistemul de organizare socială şi politică, aici incluzându-se
sistemul de organizaţii politice şi societatea civilă, statul şi partidele politice,
raporturile dintre popor şi guvernanţi, mecanismele de transpunere în viaţă a
politicii statale, cadrul general de manifestare a libertăţii umane, de
exprimare a pluralismului politic şi de afirmare a personalităţii umane.
Cadrul social-politic dă expresie în egală măsură regimului politic
existent, dar şi trecutului istoric al titularului puterii politice. În dimensiunea
social-politică a "dat"-ului dreptului se interferează elementele trecutului cu
ale prezentului, dimensiunile istorice ale civilizaţiei naţionale cu datele
cotidiene ale manifestării pe plan social şi politic a poporului.
Dimensiunea social-politică a configurării dreptului include în
manifestările sale dreptul societăţii date, în întreaga sa pozitivitate, cât şi
substraturile istorice ale existenţei sale. Privit în multidimensionalitatea sa,
dreptul obiectiv este ţinta principală a acţiunii cadrului social-politic asupra
procesului de creare a normelor juridice. Practic, sub presiunea factorilor
imediaţi ai cadrului social politic, asupra legiuitorului se răsfrâng cele mai
puternice critici cu privire la dreptul existent şi cele mai substanţiale idei de
modificare şi transformare a acestuia. Mai mult decât atât, cadrul social-
politic se manifestă ca o sursă permanentă de inspiraţie a legiuitorului şi prin
faptul că în acest mediu se cristalizează sistemul de valori ale societăţii,
fundament ce configurează viitoarea înfăţişarea a acţiunii politice şi, în cele
din urmă, a legii.
De bună seamă, din structura cadrului social-politic nu pot lipsi
fundamentele economice ale dreptului, raportate la sistemul de organizare a
economiei naţionale, la stadiul dezvoltării sale, la eficienţa economică, la
nivelul veniturilor populaţiei şi la gradul de satisfacere a trebuinţelor sociale
pe baze salariale sau de protecţie socială.
Multitudinea factorilor care formează cadrul social-politic al
configurării reglementărilor juridice nu poate fi surprinsă în câteva rânduri,
după cum nici seria infinită a combinaţiilor ce pot interveni între aceşti
factori. Esenţial ni se pare să atragem atenţia asupra primejdiei de a neglija
complexitatea interacţiunilor economice, pe de o parte, şi a celor economice,
sociale şi politice, pe de altă parte, în procesul de creare a dreptului. Este de
la sine înţeles că astfel de conexiuni, de interdependenţe nu pot fi
subiectivate. Orice neglijare a caracterului obiectiv al corelaţiilor devine o
piedică în calea progresului social. De aici, se naşte ideea ca legiuitorul să fie
neutru, să aprecieze ştiinţific datele ce stau la baza procesului de legiferare,
să ia în considerare interesul naţional şi să fie neiertător cu cei care îl
subminează în teoria şi practica elaborării textelor legislative.

c. Factorul uman, cel de al treilea factor de configurare a

dreptului, se cere a fi privit într-o dublă ipostază:
1. ca subiect de drept şi 2. ca subiect al procesului de creare a
dreptului.
Observarea omului ca subiect de drept trebuie să pornească de la
premisa că întreaga activitate de creare şi aplicare a dreptului pleacă de la
om, de la individ, de la fiinţa umană. Dreptul prin întregul său conţinut se
adresează omului, el se manifestă prin om şi pentru om. În această triadă,
omul este creatorul unei ordini sociale distincte, de care el are nevoie pentru
a supravieţui şi pe care el o apără şi o subminează în egală măsură. Acest
paradox nu poate rămâne în afara oricărei explicaţii. Pentru a da un sens
contradictorialităţii acestor termeni este suficient să arătăm că la necesitatea
umană firească de a se institui în societate o ordine utilă, apare imperativul
existenţei dreptului; dar, existenţa dreptului este dependentă de creativitatea
umană, ceea ce face ca omul să devină creatorul propriului său drept, iar
aceste drepturi se răsfrâng şi asupra celorlalţi membri ai colectivităţii. Deşi
această creaţie normativă este în egală măsură utilă tuturor celor cărora li se
adresează, respectarea şi încălcarea normelor instituite de către autorul său
este o serie statistică în care sunt prezenţi şi cei care au creat legea şi cei
cărora li se adresează. Întrebarea care se pune pentru a explica astfel de
situaţii are în vedere un "de ce?", care se proiectează inexorabil în conştiinţa
legiuitorului raţional, a legiuitorului care caută soluţii pentru respectarea legii
şi nu pentru încălcarea acesteia. Dar, poate fi oare găsit legiuitorul care nu
încalcă legea? Răspunsul la o asemenea întrebare este pe cât de greu de dat,
pe atât de greu de atins. Cu toate acestea, istoria curge, iar timpul nemilos
uită nuanţele şi poartă pe aripile sale doar ideea de drept.
Dincolo de aceste elemente cu caracter de generalitate este necesar
să ne oprim asupra modului în care legiuitorul trebuie să privească omul,
fiinţa umană, atunci când o învestmântează în mantia persoanei fizice sau
juridice, când îi conferă capacitate juridică, îi atribuie drepturi şi obligaţii sau
o supune răspunderii juridice. În acest proces, legiuitorul este chemat să ţină
seama de trăsăturile biologice şi spirituale ale oamenilor, de stările lor de
conştiinţă, de trecutul, prezentul şi viitorul acestora etc. Sub acest aspect,
astăzi nu ne mai mulţumeşte faptul că dreptul modern a ridicat omul la
calitatea de persoană, nu ne mai încălzeşte protecţia acordată minorilor prin
lipsirea de capacitate de exerciţiu a acestora, ci ne frământă dureroasa
condiţie umană a fiinţei umane în secolul XXI. Aici ne confruntăm cu lipsa
de protecţie a minorilor, cu înfierile oneroase, cu pedofilia, cu copiii străzii,
cu nerespectarea drepturilor omului, cu abuzul puterii publice, cu corupţia,
crima organizată etc.
În mod sigur, dreptul nu trebuie să fie străin de problematica
umană reală, el nu se poate mulţumi cu a defini o persoană ca subiect de
drept infailibil, stăpân pe drepturile şi obligaţiile sale, în condiţiile în care
realitatea se dovedeşte potrivnică unor astfel de reglementări juridice. În
astfel de cazuri, rolul legiuitorului se extinde, el trebuie să treacă de la
suprafaţa fenomenelor sociale în străfundurile factorului uman, să-l privească
în multiplele sale feţe şi să-l facă să corespundă principiilor alterităţii (suum
cuique tribuere), demnităţii şi coexistenţei umane. Esenţa misiunii juridice a
legiuitorului modern este de a depăşi un anumit nivel al autosuficienţei
reglementării juridice, conturat în reducerea fenomenului uman la un maxim
de diversitate (persoană fizică, juridică, infractor, recidivist etc.), fenomen ce
lasă în urma sa goluri sau situaţii personale care nu se încadrează în
generalitatea normei juridice, obligând la o comunitate de tratament juridic
pentru ceea ce este greu de încadrat în sfera generalităţii normei juridice. Pe
scurt, întregul nostru demers are drept scop să-l determine pe legiuitor să
observe că OMUL nu poate fi înghesuit întotdeauna în patul procustian al
conceptelor juridice univoce. Este necesară o diversificare a tratamentului
juridic al situaţiilor particulare, ca şi o veritabilă investigare ştiinţifică a
realităţilor sociale, aptă să dea legiuitorului soluţii specifice pentru situaţii şi
ipostaze ale fiinţei umane care nu cad sub incidenţa generală a legii. Desigur,
aceasta nu înseamnă să se recurgă la aberaţii juridice, cum ar fi cele în care
animalele sunt asimilate fiinţelor umane sau homosexualii beneficiază de
drepturi stabilite de lege.
 II. Izvoarele formale ale dreptului

1. Consideraţii generale
Prin izvor formal al dreptului se înţelege instrumentul juridic prin
intermediul căruia se exprimă "dat"-ul dreptului sau prin care izvoarele reale
ale dreptului se convertesc în drept pozitiv.
În concepţia modernistă asupra dreptului, trecerea de la "dat" la
"construit" în drept se face prin intermediul voinţei generale, instrument
universal valabil pentru caracterizarea statului de drept.
Voinţa generală face ca dreptul să exprime interesele generale ale
societăţii, să dea expresie voinţei naţiunii.
Această voinţă generală se manifestă în forme de exprimare a
dreptului, în opţiuni politice necesare pentru organizarea vieţii în comun a
membrilor unei entităţi naţionale sau supranaţionale. Expresia normativă a
unor astfel de exigenţe rezidă în lege - actul suprem de exprimare a voinţei
statale, în jurisprudenţă - formă derivată de manifestare a aceleiaşi voinţe, în
cutumă - exigenţă imperativă a voinţei unei colectivităţi date şi în doctrină,
înţeleasă ca mod raţional de exprimare a voinţei generale în sprijinul
înfăptuirii justiţiei.
Diferenţierea izvoarelor formale ale dreptului provine din
modalitatea practică de exprimare a raţionamentului logic care pune în
valoare regula de conduită care prin intermediul voinţei generale se
transformă în normă juridică.
În rândul izvoarelor formale ale dreptului intră legea, cutuma,
jurisprudenţa şi doctrina juridică, fiecare având un mod propriu de
formare şi validare juridică. Diferite de la un bazin de civilizaţie juridică la
altul, de la o epocă istorică la alta şi de la un stat la altul, izvoarele formale
ale dreptului dau expresie unor moduri distincte de înfăptuire a justiţiei şi a
reglării relaţiilor sociale pin intermediul imperativelor juridice.

2. Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului prezintă o

deosebită relevanţă pentru cunoaşterea importanţei şi rolului acestora în
procesul de creare şi aplicare a normelor juridice.
În cadrul clasificării izvoarelor formale ale dreptului, o primă
distincţie se face între izvoare scrise şi izvoare nescrise. La baza acestei
clasificări se află modul de formare, redare şi comunicare a normelor
juridice. Cele redate în forma scrisă formează categoria izvoarelor scrise,
categorie în care intră legea; în categoria izvoarelor nescrise intră cutuma,
izvor primar al dreptului, care este redat şi transmis de la o generaţie la alta
pe cale orală.
 Un alt criteriu al clasificării izvoarelor formale ale dreptului îl
constituie modalitatea de înscriere directă sau indirectă în dreptul pozitiv.
Sub acest aspect deosebim izvoare directe şi izvoare indirecte. În rândul
izvoarelor directe intră legea şi cutuma, iar din categoria izvoarelor indirecte
fac parte jurisprudenţa şi doctrina. Jurisprudenţa şi doctrina nu sunt
concepute uneori ca izvoare propriu-zise ale dreptului. Dar, atunci când ele
se impun ca izvoare formale ale dreptului, acest fapt se datorează tăriei
argumentelor pe care ele le prezintă în procesul de aplicare a legii. De aceea
ele mai poartă şi denumirea de autorităţi. Caracterul lor indirect rezultă din
faptul că ele provin din interpretarea izvoarelor directe, respectiv a legii sau
a cutumei.
În sfârşit, o ultimă clasificare a izvoarelor formale ale dreptului are
în vedere distincţia dintre izvoare oficiale şi izvoare neoficiale. În categoria
izvoarelor oficiale intră legea şi jurisprudenţa, iar în cea a izvoarelor
neoficiale, cutuma şi doctrina juridică. Caracterul oficial al izvoarelor
dreptului derivă din faptul că ele sunt o creaţie a autorităţilor publice
înzestrate cu competenţă în domeniul instituirii normelor juridice.33
Elementul distinctiv al instituirii oficiale a normelor juridică rezidă
în crearea nemijlocită a dreptului de către stat şi în generalizarea respectului
faţă de lege la nivelul întregii colectivităţi naţionale. Spre deosebire de
acestea, izvoarele neoficiale, cutuma şi doctrina, se impun prin faptul că
normele juridice pe care le impun nu îmbracă un caracter formal, ele sunt
create în virtutea imperativelor pe care judecătorul le desprinde din natura
lucrurilor, din logica faptelor sociale, pentru a da expresie imperativelor de
justiţie sau echitate socială, născute sub comandamentele lui suum cuique
tribuere.

3. Actele individuale create în procesul respectării şi aplicării

normelor juridice sunt izvoare de drept? Răspunsul la această întrebare este
pozitiv pentru adepţii şcolii normativiste şi negativ pentru ceilalţi doctrinari.
În concepţia lui Hans Kelsen, actele individuale se identifică cu
normele juridice individuale şi fac parte din sistemul dreptului, situându-se la
baza acestuia.
Această concepţie este criticată, printre alţii, de către Jean Dabin,
în opinia căruia normele juridice nu se pot identifica cu normele individuale,
deoarece primele au caracter general şi abstract, iar celelalte sunt personale şi
concrete. De asemenea, normele juridice stau la baza actelor individuale.
Astfel, hotărârile judecătoreşti, deciziile administrative, contractele şi alte
acte individuale se nasc pe baza unor norme juridice, dar aceasta nu permite
confuzia lor. Astfel, actele individuale se adresează unei persoane
33
A se vedea Jean Louis-Bergel, Théorie Générale du Droit, 3e éditions, Dalloz, Paris, 1999,
p.51-52.
 identificate, ele se emit pentru soluţionarea unui caz concret, iar regula ce o
instituie nu este o regulă nouă, ci reprezintă o individualizare a normei
juridice, generale şi abstracte. De asemenea, actele individuale nu pot fi
considerate izvoare formale ale dreptului, deoarece efectele lor sunt relative,
în timp ce ale normelor juridice sunt absolute.34
Faptul că actele individuale nu fac parte din categoria izvoarelor
formale a dreptului nu trebuie să ducă la diminuarea importanţei pe care
acestea o au în procesul de realizare a normelor juridice. În cadrul acestui
proces, norma de drept devine efectivă, prin modul său concret de exprimare
putând contribui la expansiunea dreptului în spaţii sociale noi, impuse de
evoluţia relaţiilor sociale.

4. Cutuma juridică reprezintă sursa primordială a dreptului.

Originea ei este legată de primele forme de organizare socială. Cutuma,
înainte de a fi un izvor formal al dreptului, a fost un fenomen sociologic, un
comandament impus de necesitatea instituirii unei ordini sociale în acord cu
imperativele supravieţuirii colectivităţii sociale date.
Trecerea de la fenomenul social al cutumei la dimensiunea sa
juridică s-a produs o dată cu conştientizarea menţinerii prin forţă colectivă a
ordinii primitive. În momentul în care organizarea socială a simţit că
existenţa sa nu poate fi menţinută fără susţinerea coercitivă a cutumelor,
riturilor, obiceiurilor şi tradiţiilor specifice traiului în comun, au apărut
elementele distinctive ale normei juridice.
Astfel la baza cutumei juridice se află un element material şi un
element psihologic. Elementul material rezidă în comportamente umane
tipice, permanente şi care durează în timp pe baza asentimentului celor
interesaţi. Elementul temporal era exprimat de romani prin longa,
inveterata, diuturna, antiquitus probata consuetudo.
La acest element material se adaugă un dublu element psihologic,
care justifică dreptul subiectiv (opinio juris) şi sancţiunea normei juridice
(opinio necessitatis)35.
Se poate astfel constata că norma juridică are ca izvor primordial o
regulă de conduită care domină organizarea socială prin constanţă,
repetabilitate şi consens în privinţa respectării acesteia. Atunci când
încălcarea cutumei a dus la prejudicierea vieţii comune, s-a născut reacţia
socială împotriva acesteia - sancţiunea juridică. Această reacţie era
organizată şi dictată de o autoritate publică, diferită de la un sistem de drept
la altul, până la dreptul modern, când impunerea cutumei a intrat în
competenţa statului, a titularului modern al forţei publice.

34
A se vedea Jean Dabin, Théorie Générale du Droit, Dalloz, Paris, 1969, nr.26.
35
A se vedea V.Hanga, Dreptul şi tehnica juridică, Încercare de sinteză, Lumina Lex,
Bucureşti, 2000, p.82.
 De aici nu trebuie trasă concluzia potrivit căreia cutuma ar fi o
creaţie statală. Dimpotrivă, cutuma reprezintă o creaţie populară, un obicei
instituit de colectivităţile sociale pentru salvgardarea existenţei lor. O dată cu
apariţia statului, acesta a introdus în propria sa ordine juridică obiceiurile,
înzestrându-le cu garanţii statale. În felul acesta, cutuma a supravieţuit şi a
devenit o normă juridică ocrotită statal. Momentul esenţial în evoluţia
cutumelor ca izvor de drept l-a constituit reproducerea acestora în repertorii
sau codificarea acestora. În România, sunt cunoscute ca repertorii de cutume
juridice Pravila lui Matei Basarab, Codul lui Calimah etc. Pe plan
internaţional este semnificativ în acest sens, ordinul lui Carol al VII-lea, care
în anul 1453, a dispus redactarea în scris a cutumelor. Acest proces a
continuat şi s-a finalizat în Codul lui Napoleon.
Se poate constata că la originile organizării sociale se află cutuma.
În zilele noastre, acest izvor de drept nu mai are importanţa pe care a avut-o
în dreptul primitiv ori în Evul Mediu.
Ceea ce este însă caracteristic pentru sistemul de drept romano-
germanic, inclusiv pentru dreptul românesc, este faptul că în manifestările
sale contemporane, cutuma juridică se manifestă ca izvor de drept doar în
condiţii în care legea o recunoaşte ca atare. Astfel, potrivit art.970 Cod civil:
"Convenţiile trebuie executate cu bună credinţă.
Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate
urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa."
De asemenea, art.429 alin.2 C.civ. stabileşte:
"Arborii care se pot scoate dintr-un seminariu de pomi, fără
degradarea acestuia nu vor face parte din uzufruct, decât cu îndatorire, pentru
uzufructuar, de a se conforma obiceiului local în privinţa înlocuirii lor."
În astfel de cazuri, ca şi în altele prevăzute de Codul civil, cutuma
se instituie în izvor de drept în virtutea legii.
Cutuma mai este recunoscută ca izvor de drept în sistemele
moderne de drept pe planul dreptului constituţional. În bună măsură, normele
dreptului constituţional englez sunt norme cutumiare, în absenţa unei
constituţii scrise a Angliei.

Totodată, normele dreptului obişnuielnic sau ale dreptului cutumiar

sunt prezente în dreptul parlamentar, ca reglementare suplimentară a
organizării şi funcţionării adunărilor parlamentare. Ca atare, în multe
parlamente naţionale, regulamentele de organizare şi funcţionare a acestora
se completează cu norme juridice de sine-stătătoare, consacrate prin
continuitate şi necontestare. Ele formează izvoarele cutumiare ale dreptului
parlamentar.
 În sfârşit, cutuma se manifestă ca izvor de drept pe planul dreptului
internaţional, aici îmbrăcând forma unui ansamblu de norme de conduită,
adeseori devenite uzanţe diplomatice, care fără să ştirbească specificul
solemnităţilor specifice dreptului internaţional, le conservă ori le ridică la
rangul de norme sau principii unanim admise.

5. Doctrina juridică
Doctrina, ca izvor al dreptului, cuprinde soluţiile juridice pe care
doctrinarii dreptului le impun în procesul înfăptuirii justiţiei. Nu orice
cercetare ştiinţifică a dreptului este doctrină juridică. Sub această denumire
se impun doar soluţiile juridice formulate de ştiinţa juridică de care
judecătorul ţine seama în hotărârile judecătoreşti în virtutea teoriei
argumentelor.
Originile doctrinei juridice, ca izvor de drept, trebuie căutate în
Roma antică, unde soluţiile date de jurisconsulţii urbei deveneau surse de
inspiraţie obligatorii pentru judecători. La originea acestei situaţii se afla
imperativul asigurării concordanţei dintre hotărârea judecătorească şi
prescripţiile normei juridice, în condiţiile în care judecătorul nu era un
profesionist. În aceste condiţii, soluţiile juridice izvorau din înţelepciunea
jurisconsultului, care devenea izvor de drept. În cele mai multe cazuri,
izvorul acestei surse era anonim, ceea ce a dat naştere dreptului pretorian,
respectiv jurisprudenţei.
În anii care au urmat, experienţa juridică a omenirii nu s-a dezlipit
de influenţa doctrinei juridice. Ea a continuat şi continuă şi astăzi să apere
soluţii raţionale, atât în procesul de creare a dreptului, cât şi în cel de aplicare
a reglementărilor juridice.
În dreptul romano-germanic, doctrina juridică nu constituia un
autentic izvor de drept. Cu toate acestea, ea se situează în rândul surselor
dreptului bazate pe autoritatea argumentelor. În acest sens, soluţiile oferite de
doctrina juridică se instituie în surse de inspiraţie judiciară. Ele permit
corectarea unor erori de practică judiciară sau influenţează procesul creaţiei
legislative.

6. Jurisprudenţa
Prin jurisprudenţă se înţelege ansamblul soluţiilor judecătoreşti
date într-un anumit stat. În acest sens, jurisprudenţa nu este izvor de drept.
Dar, în cadrul jurisprudenţei există anumite hotărâri judecătoreşti care se
instituie în precedente judiciare şi care constituie izvoare formale ale
dreptului. Cu toate acestea, jurisprudenţa reprezintă un sistem închegat
raţional, de aplicare a legii, care nu poate fi contrazis de un judecător
singular, în virtutea independenţei sale, fără a fi sancţionat în cadrul
controlului judecătoresc ierarhic.
Atunci când vorbim de izvoare de drept, jurisprudenţa se reduce la
precedentul judiciar. Validarea acestuia ca izvor de drept este legată de
pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de către o instanţă judecătorească
superioară. Regulile individuale stabilite prin această hotărâre judecătorească
devin "norme juridice", surse obligatorii de formulare a unor sentinţe
judecătoreşti, în cazuri similare, de către instanţele inferioare.
Cercetarea jurisprudenţei ca izvor de drept nu poate face abstracţie
de faptul că, sub aspect diacronic, precedentul judiciar este, la rândul său,
inspirat din cutuma juridică şi din doctrina juridică.
În mod cert, soluţiile judiciare odată formulate îşi urmau propria
lor soartă. Se poate aprecia că decizia judiciară reprezenta impactul justiţiei
ori al injustiţie. Aici se oprea magnifica ordine a justiţiei oprită să vadă
faptele asupra cărora se pronunţa.
Cu toate acestea, soluţiile date de pretorul roman, sfătuit de
jurisconsult, au devenit izvor de drept, sursă inalterabilă a dominaţiei
imperiale. Pe această cale, judecătorul a dat naştere dreptului pretorian,
jurisprudenţa din care s-a născut dreptul contemporan.
Jurisprudenţa se constituie într-un veritabil izvor de drept prin
faptul că împlinirea legii se face în opera de jurisdicţie. În sistemul nostru
juridic, recunoaşterea hotărârii judecătoreşti ca izvor de drept pare
inadmisibilă. Nici unul din teoreticienii dreptului nu recunosc şi nici nu vor
recunoaşte rolul exorbitant al practicii judiciare, atât în procesul de creare a
dreptului , cât şi în cel de aplicare.
Dacă în procesul de creare a dreptului, influenţa practicii judiciare
joacă un rol de exercitare a presiunii dictate de argumente de autoritate, în
rest, precedentul judiciar se extinde, prin unicitatea soluţiei propuse şi a
sentinţei judecătoreşti care o consacră. Sub acest aspect, al extinderii
soluţiilor judecătoreşti prin intermediul deciziilor luate, practica judiciară se
instituie într-un adevărat izvor de drept. În plus, potrivit art.315 C.proc.civ.,
"În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept
dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului."
Practica judiciară ni se înfăţişează ca un autentic izvor de drept şi
atunci când este vorba de deciziile Curţii Constituţionale prin care se declară
neconstituţionale diferite prevederi ale legii în vigoare, pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate. De asemenea, în categoria izvoarelor de drept intră şi
deciziile Curţii Supreme de Justiţie date în cazul recursului în interesul legii
şi deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauzele în
care statul român este parte.
 7. Legea
În sistemul de drept romano-germanic, legea se instituie în
principalul izvor de drept. În acest sistem de drept, prin lege se înţelege orice
act normativ emis de autorităţile publice. Ca atare, în înţeles larg, legea se
referă atât la actul normativ emis de Parlament, cât şi la actele normative
emise de autorităţile puterii executive şi ale administraţiei publice.36

În România, legea, în sens larg, se referă la Constituţie, legile

constituţionale, legile organice, legile ordinare, ordonanţele de urgenţă ale
Guvernului, ordonanţele Guvernului emise în temeiul unei legi de abilitare,
hotărârile normative ale Guvernului, ordinele şi instrucţiunile normative ale
miniştrilor, ordinele normative ale prefectului, hotărârile consiliilor locale şi
dispoziţiile cu caracter normativ ale primarilor.
Legea, ca izvor de drept, prezintă o serie de avantaje faţă de
celelalte izvoare de drept datorită preciziei, clarităţii şi certitudinii pe care o
conferă forma scrisă.

BIBLIOGRAFIE

N.Popa Teoria Generală a Dreptului, Editura Actami, Bucureşti,

1996
I.Craiovan Teoria Generală a Dreptului, Ediţia a II-a, revăzută şi
adăugită, 1998
A.M.Naschitz Teorie şi practică în procesul de creare a dreptului, Editura
Academiei, Bucureşti, 1969
F.Gény Science et tehnique en droit privé positif, Première Partie,
Recueil Sircy, Paris, 1922
J.Dabin Théorie Générale du Droit, Dalloz, Paris, 1969
J.-L.Bergel Théorie Générale du Droit, Dalloz, 3e édition, Dalloz,
Paris, 1999
V.Hanga Dreptul şi Tehnica juridică, Lumina Lex, Bucureşti, 2000
M.A.Glendon Comparative Legal Traditions in a Nutshell, West
M.W.Gordon Publishing CO, St.Paul Minn., 1992
C.Osakwe

A se vedea M.A.Glendon, M.W.Gordon, C.Osakwe, Comparative Legeal Tradisions in a

36

Nutshell, West Publishing CO., St.Paul Minn, 1982, p.120 şi urm.

 SISTEMUL DREPTULUI

Dreptul nu este o simplă alăturare accidentală de norme

juridice. Normele juridice se află într-o strânsă conexiune unele cu altele. În
cadrul acestor legături ele se completează unele pe altele, întregindu-şi
conţinutul normativ. De asemenea, între normele juridice există relaţii de
coordonare, de subordonare, de excludere, de condiţionare reciprocă sau de
determinare. Totalitatea acestor relaţii dintre normele juridice formează
structura dreptului, elementul esenţial care uneşte normele juridice într-un tot
unitar, în sistemul dreptului.
Privit prin prisma teoriei sistemelor, dreptul ne apare ca un
ansamblu de elemente legate printr-o reţea de relaţii care determină
funcţionarea dreptului ca un întreg. Din acest punct de vedere sistemul
dreptului ocupă un loc de sine-stătător în mediul social, reacţionând la
contactul cu acesta prin input-uri şi output-uri specifice.
Atunci când vorbim de sistemul dreptului, avem în vedere dreptul
care guvernează o comunitate statală. Acest drept, la rândul său, se află în
legătură cu alte sisteme de drept statal ori cu sisteme de drept suprastatale.
Sistemul dreptului este supus unor transformări, unor modificări de conţinut
care au o anumită reflectare în mediul social în care există şi funcţionează.
Elementul de bază al sistemului dreptului îl constituie norma
juridică. În cadrul sistemului dreptului normele juridice se grupează în
instituţii juridice, iar acestea, la rândul lor, dau naştere ramurilor de drept.

1. Instituţia juridică reprezintă o grupare de norme juridice care

reglementează un ansamblu omogen de relaţii sociale. Normele juridice se
grupează într-o instituţie juridică prin afinităţile ce se instalează între ele în
funcţie de omogenitatea relaţiilor sociale ce cad sub incidenţa lor. Sunt
instituţii juridice proprietatea, contractul, căsătoria, tutela etc. Proprietatea ca
instituţie juridică reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează
raporturile de proprietate. La fel se definesc şi celelalte instituţii juridice.
Alături de această accepţiune a conceptului de instituţie, în drept se
cunosc şi altele, în rândul cărora cea mai răspândită este instituţia înţeleasă ca
autoritate publică sau serviciu public care se bucură de personalitate juridică.
Această accepţiune nu este relevantă pentru sistemul dreptului. Din
perspectiva sistemului dreptului este utilă doar noţiunea de instituţie înţeleasă
ca o grupare de norme juridice.
 2. Ramura de drept reprezintă un ansamblu de norme juridice
care reglementează o anumită categorie de relaţii sociale, pe baza unei
metode specifice de reglementare şi a unor principii comune.
Pentru a fi în prezenţa unei ramuri de drept este necesar să existe
un obiect de reglementare, o metodă specifică de reglementare şi anumite
principii comune.
Obiectul de reglementare îl constituie relaţiile sociale ce cad sub
incidenţa normelor juridice respective. Aceste relaţii sociale trebuie să fie
omogene, respectiv să se caracterizeze prin anumite trăsături comune. Astfel,
relaţiile sociale reglementate de dreptul civil sunt relaţiile sociale cu caracter
patrimonial şi cele cu caracter nepatrimonial.
Metoda de reglementare reprezintă un ansamblu de artificii
tehnice utilizate pentru influenţarea conduitei umane în cadrul relaţiilor
sociale ce formează obiectul de reglementare al ramurii de drept. Aceste
artificii dau expresie gradului de impunere a autorităţii statale în cadrul
respectivelor relaţii sociale. Astfel, în dreptul civil metoda de reglementare a
relaţiilor sociale o constituie egalitatea părţilor în raporturile reglementate de
normele acestei ramuri de drept. Metoda de reglementare specifică dreptului
civil este diferită de cea utilizată în cadrul dreptului administrativ, unde
părţile se află în raporturi de subordonare.
Principiile ramurii de drept sunt acele idei călăuzitoare în jurul
cărora se grupează normele juridice alcătuitoare ale acestei entităţi. Astfel,
pentru ramura dreptului penal sunt definitorii principiile legalităţii
încriminării faptei (nullum crimen sine lege) şi pedepsei (nulla poena sine
lege).
Pe baza acestor trei criterii, la care se pot adăuga şi altele, se
constituie diversele ramuri ale dreptului, cum ar fi: dreptul civil, dreptul
comercial, dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar,
dreptul internaţional public etc.
Ansamblul ramurilor de drept şi al instituţiilor juridice, privite în
unitatea şi interacţiunea lor, formează sistemul dreptului.

3. Sistemul legislaţiei reprezintă o altă grupare a normelor

juridice, bazată pe alte criterii decât cele care stau la baza sistemului
dreptului. În sistemul legislaţiei normele juridice se cuprind pe baza
apartenenţei lor la un anumit izvor de drept. Din punct de vedere practic,
sistemul legislaţiei desemnează totalitatea normelor juridice grupate în
Constituţie, în legi organice, legi ordinare, ordonanţe de urgenţă şi ordonanţe
emise în baza unei legi de abilitare, în hotărâri ale Guvernului, în ordine şi
instrucţiuni ale miniştrilor, în ordine ale prefectului, în hotărâri ale consiliilor
locale sau în dispoziţii ale primarului.
 4. Sistematizarea legislaţiei reprezintă activitatea umană de ordonare
a reglementărilor juridice în cadrul sistemului de drept. Această activitate
implică nu numai aşezarea actelor normative într-o anumită ordine, ci şi croirea
fiecărui element constitutiv al actului normativ, a celorlalte elemente ale
sistemului pentru a ocupa locul potrivit în cadrul acestuia.37
Într-o opinie singulară în literatura noastră de specialitate se consideră
că sistematizarea actelor normative are drept obiect o anumită organizare a
actelor normative în vigoare, conform unor criterii obiective şi subiective.
Rezultatul acesteia rezidă în elaborarea unor colecţii, culegeri de acte normative
sau a codurilor. Aşa cum se poate observa, în această opinie sistematizarea se
confundă cu concentrarea şi codificarea legislaţiei.38
În opinia noastră, sistematizarea este o parte inseparabilă a procesului
de elaborare a actelor normative şi de cunoaştere a acestora. Ea se raportează la
sistemul legislaţiei şi la sistemul dreptului şi are un rol hotărâtor în stabilirea
configuraţiei, structurii şi formei acestora. Privită din acest punct de vedere,
sistematizarea legislaţiei are mai multe părţi componente.
a. integrarea proiectului actului normativ în sistemul legislaţiei;
b. asanarea legislaţiei de reglementările juridice căzute în desuetudine,
de contradicţii şi de paralelisme de reglementare;
c. concentrarea legislaţiei în coduri;
d. încorporarea actelor normative în codexuri pe materii.

Unificarea legislaţiei are în vedere acţiunea de încorporare a

legislaţiei în coduri. Ea urmăreşte sistematizarea legislaţiei dintr-o anumită
ramură de drept ori dintr-un anumit grup de relaţii sociale.

Coordonarea legislaţiei constă în acţiunea autorităţilor publice

implicate în procesul legislativ de a pune de acord elementele componente ale
sistemului legislaţiei, eliminând contradicţiile, redundanţele, vidurile legislative
şi paralelismele.
După cum se poate observa, unificarea şi coordonarea legislaţiei
sunt concepte al căror conţinut se intersectează cu cel al sistematizării,
realizarea lor fiind dependentă de instrumentele prin care se efectuează
sistematizarea.

1. Integrarea proiectului actului normativ în sistemul legislaţiei este

un obiectiv al activităţii de sistematizare şi unificare a legislaţiei, în virtutea

37
În literatura noaastră de specialitate sistematizarea este privită în mod diferit. Uneori ea se
defineşte prin raportare la sistemul legislaţiei (A se vedea Radu I.Motica, Gheorghe
C.Mihai, Teoria generală a dreptului, Editura Alma Mater, Timişoara, 1991, p.235),
alteori prin raportare la actul normativ (A se vedea Ion Craiovan, Teoria generală a
dreptului, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Olimp Publishing & Prin. Prod., s.r.l., 1998,
p.234 şi urm.).
38
A se vedea I. Craiovan, op.cit., p.234 şi urm.
căruia activitatea de elaborare a actelor normative nu trebuie să intre în
contradicţie cu elementele care alcătuiesc sistemul legislaţiei. Actul normativ, o
dată cu intrarea sa în vigoare, intră în ansamblul actelor normative ale unui stat,
ansamblu caracterizat printr-o multitudine de corelaţii între elementele care îl
compun, în cadrul cărora normele juridice se întregesc unele cu altele şi
dobândesc sensuri specifice care rezultă din apartenenţa lor la sistemul
legislaţiei.
Pentru a se asigura integrarea organică a actului normativ nou
creat în sistemul legislaţiei, este necesară, înainte de toate, corelarea
dispoziţiilor sale cu principiile generale ale dreptului, cu prevederile
constituţionale, cu actele normative cu aceeaşi forţă juridică sau cu o forţă
juridică superioară, aflate în vigoare şi cu care se află în conexiune, cu
tratatele internaţionale şi cu dreptul comunitar.

1.1. Corelarea dispoziţiilor actului normativ cu principiile

generale ale dreptului. În literatura juridică este unanim admis că la baza
dreptului se află o serie de idei de maximă generalitate cărora le este
subordonată atât activitatea de creare a dreptului, cât şi aceea de interpretare şi
de aplicare a reglementărilor juridice. Giorgio del Vecchio considera că metoda
utilizată pentru cercetarea şi descoperirea principiilor generale ale dreptului
constă în trecerea, pe calea abstractizării, de la dispoziţii particulare ale legii la
noţiuni mai largi, apelând la o "generalizare crescătoare" în măsura în care este
necesar pentru a înţelege cazurile îndoielnice în materia dreptului pozitiv.39
Principiile dreptului sunt astfel o creaţie a doctrinei juridice care,
pe calea raţionamentului, "extrage" din masa normelor juridice ideile cele
mai generale şi le instituie ca valori călăuzitoare ale activităţii de creare a
dreptului şi a celei de aplicare a normelor juridice.
În literatura noastră de specialitate se apreciază că aceste principii
generale ale legislaţiei sunt superioare chiar şi normelor constituţionale,
deoarece ele se situează deasupra ramurilor de drept, inclusiv a dreptului
constituţional, care trebuie să le reflecte fidel. Aceste principii generale se
reclamă de la filosofia, morala şi religia societăţii, reflectând chintesenţa unei
civilizaţii.40
Aşa cum se poate observa în această opinie, principiile generale ale
legislaţiei sunt transpozitive, ele situându-se dincolo de fenomenul juridic, în
zonele filosofiei, moralei şi religiei.
Potrivit opiniei noastre, cu certitudine principiile generale ale
dreptului nu sunt principii filosofice, morale sau religioase, pentru că ele nu sunt
exterioare fenomenului juridic, chiar dacă pot suferi unele influenţe filosofice,
morale sau religioase, ca şi celelalte elemente componente ale sistemului juridic.
39
A se vedea Giorgio del Vecchio, Les principes généraux du droit, în Recueil d'Etudes sur
Les Surces du Droit en l'Honneur de François Gény, Tome II, Les Surses Génerales des
Systemes Juridiques Actuels, Librairie du Recueil Sirey, Paris, p.70.
40
A se vedea V.D.Zlătescu, op.cit., p.114.
Principiile generale sunt o creaţie a gândirii juridice, pe calea deducţiei logice.
Ele nu sunt reglementate de normele juridice, dar sunt extrase din acestea. Fiind
deduse din reglementările juridice, principiile generale ale dreptului nu pot fi
contrapuse normelor juridice şi nu pot intra în contradicţie cu acestea. Aşa cum
remarcă Jean Louis Bergel, principiile generale ale dreptului nu sunt exterioare
ordinii juridice pozitive, dimpotrivă, ele fac parte din aceasta.41 Consacrarea
acestor principii a fost făcută pentru prima dată prin art.38 al Statutului Curţii
Internaţionale de Justiţie, pentru a fi preluate apoi în numeroase reglementări ale
dreptului internaţional public sau ale dreptului intern. Dar, ceea ce este
caracteristic principiilor generale de drept este faptul că ele sunt extrase din lege
sau din cutumă, de către jurisprudenţă, cu ajutorul doctrinei.42 De asemenea,
principiile generale ale dreptului constituie baza oricărei construcţii juridice.
Regulile de drept nu pot fi edictate şi nu pot evolua decât în funcţie de
principiile generale, cărora trebuie să li se conformeze sau de la care, uneori, pot
deroga.43
În acest spirit, profesorul Nicolae Popa consideră că principiile de
drept sunt extrase din dispoziţiile constituţionale sau sunt deduse pe cale de
interpretare, prin intermediul activităţii de cercetare ştiinţifică.44 În această
lumină, sunt considerate ca principii generale ale dreptului: a) principiul
asigurării bazelor legale de funcţionare a statului; b) principiul libertăţii şi
egalităţii; c) principiul responsabilităţii; d) principiul echităţii şi justiţiei.45
Reflectarea principiilor generale de drept în procesul de creare a
reglementărilor juridice are în vedere conformarea soluţiilor juridice din
diverse acte normative cu exigenţele izvorâte din aceste reguli de maximă
generalitate. Valorile exprimate de principiile egalităţii, libertăţii şi justiţiei
sunt astfel jaloane permanente ale activităţii de creare a dreptului.
Orientarea procesului de elaborare a actelor normative este
supusă, totodată, şi principiilor de ramură (principiul autonomiei de
voinţă, principiul consensualismului, principiul bunei credinţe etc.).
Principiile de ramură, spre deosebire de principiile generale ale dreptului,
de cele mai multe ori sunt consacrate în mod expres de normele juridice
ale dreptului civil, penal, administrativ etc.

1.2. Corelarea actului normativ cu prevederile constituţionale. La

elaborarea unui proiect de act normativ, prima grijă o constituie asigurarea
constituţionalităţii sale. Această exigenţă privitoare la corelarea prevederilor
unui act normativ cu cele ale legii fundamentale derivă din îndatorirea
fundamentală înscrisă în art.51 din Constituţie, în virtutea căruia respectarea
Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Se poate observa că

41
A se vedea J.-L.Bergel, Théorie Générale du Droit, 3o édition, Dalloz, Paris, 1999, p.85.
42
Ibidem, p.92.
43
Ibidem, p.97.
44
A se vedea N.Popa, op.cit., p.120.
45
Ibidem, p.120-125.
aceste prevederi constituţionale instituie o obligaţie juridică generală pentru toţi
cetăţenii României, indiferent de poziţia lor socială ori de funcţia pe care o
ocupă. În această calitate participanţii la procesul de elaborare a proiectelor de
lege sunt chemaţi, înainte de toate să respecte supremaţia Constituţiei, principiu
în virtutea căruia orice act cu forţă juridică inferioară acesteia trebuie să se afle
în deplină concordanţă cu prevederile legii fundamentale.
Corelarea prevederilor actelor normative cu dispoziţiile legii
fundamentale are în vedere orice act normativ, de la proiectele de legi
constituţionale şi până la dispoziţiile normative ale primarului. Asigurarea
concordanţei prevederilor unui act normativ cu dispoziţiile Constituţiei
vizează, pe de o parte, asigurarea compatibilităţii normelor cuprinse în
proiectul actului normativ cu regulile de ordin material iar, pe de altă parte,
cu cele de ordin procedural, înscrise în legea fundamentală.
Sub aspect material, concordanţa normelor cuprinse într-un proiect de
act normativ cu normele constituţionale vizează înscrierea prevederilor noii
reglementări juridice în litera şi spiritul Constituţiei. Această exigenţă se
realizează printr-o cunoaştere aprofundată a legii fundamentale, a conexiunilor
interne dintre diferitele sale elemente componente, dar mai ales a spiritului său,
cunoaştere care excede interpretarea literară a prevederilor constituţionale şi
care face apel la principii, la concepte şi noţiuni cu un conţinut mai profund
decât cel dat de litera Constituţiei.
Sub aspect procedural, corelarea prevederilor proiectelor de acte
normative cu normele constituţionale are în vedere respectarea dispoziţiilor
procedurale prevăzute de legea fundamentală în procesul adoptării proiectelor de
acte normative. Astfel de norme procedurale înscrise în Constituţia României
sunt cele privitoare la adoptarea legilor constituţionale, organice şi ordinare, a
hotărârilor parlamentare privitoare la regulamente, a ordonanţelor şi
ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului, precum şi a hotărârilor Guvernului.
Cel care elaborează sau adoptă un proiect de act normativ, din
categoria celor pentru care Constituţia stabileşte anumite reguli procedurale, este
obligat să asigure, în cursul redactării şi adoptării actului normativ, respectarea
dispoziţiilor înscrise în legea fundamentală.
Garantarea respectării supremaţiei legii în procesul de elaborare şi
adoptare a actelor normative îşi are astfel un prim reazem în echipa de redactare
a actului normativ şi în activitatea organului emitent. În măsura în care echipa de
redactare a actului normativ nu se conformează dispoziţiilor constituţionale, un
prim obstacol în calea concretizării eforturilor sale, îl constituie avizul
Consiliului Legislativ. Acest aviz, deşi consultativ, trebuie cerut întotdeauna
când este vorba de promovarea unui proiect de lege, a unei ordonanţe, a unei
ordonanţe de urgenţă ori a unei hotărâri a Guvernului. În toate aceste cazuri,
Consiliul Legislativ, potrivit legii sale de organizare şi funcţionare, în avizul său
face referiri la:
a) concordanţa cu Constituţia a reglementării propuse, precum şi la
natura legii;
 b) înlăturarea contradicţiilor sau necorelărilor dintre prevederile
proiectului de lege sau ale propunerii legislative şi asigurarea caracterului
complet al acestora, respectarea normelor de tehnică legislativă;
c) prezentarea implicaţiilor noii reglementări asupra legislaţiei în
vigoare, prin identificarea dispoziţiilor legale care, având acelaşi obiect de
reglementare, urmează a fi abrogate, modificate sau unificate, precum şi
evitarea reglementării unor aspecte identice în acte normative diferite (art.3
alin.3 al Legii nr.73/1993);
d) raportul privind armonizarea reglementării cu dreptul comunitar.
În activitatea sa de avizare, Consiliul Legislativ sancţionează, potrivit
legii, orice abatere de la Constituţie şi de la normele de tehnică legislativă şi
propune, totodată, soluţii pentru evitarea redundanţelor şi antinomiilor juridice.
Activitatea Consiliului Legislativ vizează proiectele de lege, proiectele de
ordonanţe şi proiectele de hotărâri ale Guvernului înainte de a fi supuse
aprobării Guvernului, precum şi propunerile legislative înainte de a fi trimise
comisiilor parlamentare spre examinare.
Datorită faptului că în cazul propunerilor legislative, unele dintre
acestea pot fi examinate şi de către Curtea Constituţională, tot în faza prealabilă
dezbaterii lor parlamentare, se pot naşte anumite conflicte de competenţă în
materie de avizare constituţională a unor astfel de iniţiative legislative. Pentru a
clarifica această problemă este necesar să observăm că propunerile legislative
trebuie privite distinct, după cum ele emană de la deputaţi sau/şi senatori ori de
la cetăţeni. De asemenea, aceste propuneri legislative se bucură de un tratament
diferit, după cum urmăresc adoptarea unei legi constituţionale ori a unei legi
organice sau ordinare.
Potrivit Constituţiei României, în faza pre-parlamentară a procedurii
legislative, Curtea Constituţională este implicată în două situaţii. Astfel, potrivit
art.144 lit.h) din Constituţia României, ea "verifică îndeplinirea condiţiilor
pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni", iar în virtutea art.144
lit.a) al legii fundamentale se pronunţă "din oficiu, asupra iniţiativelor de
revizuire a Constituţiei." Între cele două situaţii există un punct comun. Este
vorba de propunerile legislative de revizuire a Constituţiei iniţiate de cetăţeni.
Aceasta constituie de altfel şi materia în care Consiliul Legislativ şi Curtea
Constituţională pot intra într-un conflict pozitiv de competenţă. Acest conflict
este posibil datorită faptului că între competenţele Consiliului Legislativ şi cele
ale Curţii Constituţionale există un aparent paralelism, în virtutea căruia
Consiliul Legislativ avizează orice proiect de lege în faza anterioară dezbaterii
parlamentare, în schimb Curtea Constituţională este chemată să se pronunţe, în
aceeaşi fază, doar asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei şi asupra
condiţiilor de exercitare a iniţiativei legislative de către cetăţeni. Pe baza acestui
aparent paralelism de competenţă, Consiliul Legislativ a emis avizul nr.174 din
09.02.2000 asupra unei propuneri de revizuire a art.41 alin.(2) teza 1 din
Constituţia României, în care s-a pronunţat asupra îndeplinirii condiţiilor de
exercitare a iniţiativei legislative de către cetăţeni, problemă ce ţine, potrivit
Constituţiei, de competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale.
 Menţionăm că, în opinia noastră, legiuitorul a înţeles să confere
competenţa de a verifica îndeplinirea condiţiilor legale de exercitare a iniţiativei
legislative de către cetăţeni, în toate cazurile, inclusiv în cazul revizuirii
Constituţiei, unui organ ale cărui decizii să fie obligatorii erga omnes (Curtea
Constituţională) şi nu unui organ de avizare, care nu poate tranşa un eventual
conflict cu autorii sesizării.
Acest conflict de competenţă a fost în cele din urmă tranşat de
către Biroul permanent al Camerei Deputaţilor, care a trimis propunerea
legislativă de revizuire a Constituţiei la Curtea Constituţională, în temeiul
art.144 lit.h) din legea fundamentală şi al art.7 din Legea nr.189/1999
privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni. Art.7 al Legii
nr.189/1999, subintitulat "Verificarea iniţiativei de către Curtea
Constituţională", în dezvoltarea textelor constituţionale stabileşte că, pe
baza sesizării preşedintelui Camerei la care s-a înregistrat iniţiativa ori din
oficiu, Curtea Constituţională va verifica:
a) caracterul constituţional al propunerii legislative;
b) îndeplinirea condiţiilor referitoare la publicarea propunerii şi dacă
listele de susţinători sunt atestate de autorităţile prevăzute de lege;
c) întrunirea numărului minim de susţinători pentru promovarea
iniţiativei şi respectarea dispersiei teritoriale a acestora.
Legea nr.189/1999 aduce, de altfel, şi clarificările necesare privitoare
la implicarea Consiliului Legislativ în avizarea propunerilor legislative
extraparlamentare, fie că ele se referă la promovarea unei legi organice sau
ordinare, ori au în vedere revizuirea Constituţiei. In astfel de cazuri, după
întocmirea propunerii legislative de către comitetul de iniţiativă, ea se avizează
de către Consiliul Legislativ, în vederea publicării în Monitorul Oficial.
Consiliul Legislativ verifică, în primul rând, conformitatea propunerii legislative
cu Constituţia, dar şi redactarea acesteia sub forma unui proiect de lege. De
asemenea, Consiliul Legislativ va veghea ca propunerea legislativă să fie
însoţită de o expunere de motive semnată de toţi membrii comitetului de
iniţiativă.
După publicarea propunerii legislative, se declanşează acţiunea de
susţinere a acesteia. Propunerea legislativă se depune la o Cameră a
Parlamentului, iar preşedintele acesteia o trimite Curţii Constituţionale.
Se poate observa că avizul Consiliului Legislativ este cerut într-o fază
premergătoare declanşării acţiunii de strângere a semnăturilor de susţinere a
propunerii legislative şi are drept scop confirmarea faptului că ceea ce se publică
în Monitorul Oficial îndeplineşte condiţiile cerute pentru un proiect de lege.

1.3. Corelarea dispoziţiilor actului normativ cu prevederile actelor

normative cu aceeaşi forţă juridică sau cu o forţă juridică superioară. În
această clasă a corelării actelor normative intră orice punere de acord a unui
proiect de act normativ cu dispoziţiile actelor normative în vigoare, cu excepţia
corelărilor cu Constituţia. De asemenea, nu vor intra în preocupările noastre,
relaţiile dintre un act normativ şi actele ierarhic inferioare, ţinând seama de
faptul că aceasta nu constituie o grijă specială a organului emitent al actului
normativ, decât în măsura în care abrogarea expresă directă este alăturată
acţiunii de corelare.
În ceea ce priveşte corelarea unui proiect de act normativ cu actele
normative care au aceeaşi forţă juridică, organul emitent al actului normativ va
căuta să asigure o perfectă compatibilitate între dispoziţiile noii reglementări
juridice şi cele care sunt în vigoare în alte acte normative de acelaşi nivel. Pentru
aceasta se va recurge la redactarea unor texte compatibile cu prevederile
celorlalte acte normative în vigoare, la modificarea, completarea ori abrogarea
unor dispoziţii cuprinse în acte normative în vigoare, care cuprind reglementări
paralele, incomplete ori contradictorii faţă de prevederile noului act normativ.
În cazul actelor normative înzestrate cu aceeaşi forţă juridică este
necesar să se facă distincţiile necesare între legile-cadru şi legile emise în baza
acestora, ca şi între legile generale şi cele speciale.
Aşa cum nota, pe bună dreptate, I.Mrejeru, legile-cadru reglementează
într-o notă de generalitate un câmp mai vast al unor relaţii sociale. În aceste
condiţii, dacă pentru anumite cazuri speciale se impun soluţii diferite faţă de
cele prevăzute de legea-cadru, pentru a nu se crea discrepanţe între cele două
acte, în reglementarea de domeniu se va marca caracterul ei de excepţie faţă de
prevederile legii-cadru.46
Desigur că nu îl putem contrazice pe autorul citat cu privire la soluţia
de principiu. Subliniem totuşi că marcarea caracterului de excepţie al legii
subordonate legii-cadru nu înlătură discrepanţele dintre cele două acte
normative. Dimpotrivă, le pune în evidenţă. Prin aceasta însă trebuie doar să
observăm că legile-cadru şi legile date în baza lor se exceptează de la regula
deplinei concordanţe între actele normative cu aceeaşi forţă juridică. Un
exemplu edificator în acest sens îl constituie Legea privind Statutul
funcţionarilor publici nr.188/1999.47 Potrivit art.100-101 ale acestei legi, se
distinge între această lege-cadru şi o serie de legi speciale care reglementează
sau urmează să reglementeze statutele diferitelor categorii de funcţionari publici.
Legea nr.188/1999 admite că între legea-cadru şi legile existente sunt
discrepanţe, elemente comune şi elemente specifice.
În ceea ce priveşte discrepanţele existente, art.100 al legii-cadru
prevede că, în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a legii,
Guvernul va iniţia procedura de adaptare la prevederile acesteia a
statutelor aprobate prin legi speciale, cu respectarea specificului funcţiilor
publice în cauză.
Alături de aceste legi existente, în această materie, vor apărea şi
alte legi speciale privitoare la aprobarea statutelor proprii ale funcţionarilor
publici din cadrul Preşedinţiei, Camerei Deputaţilor, Senatului, Curţii
46
A se vedea I.Mrejeru, op.cit., p.159.
47
Publicată în M.Of.nr.600 din 8 decembrie 1999, modificată şi completată prin O.U.G.
nr.82/2000, publicată în M.Of. nr.293 din 28 iunie 2000.
 Constituţionale, Curţii de Conturi, Consiliului Legislativ, Avocatului
Poporului şi Consiliului Concurenţei. Până la apariţia acestor legi speciale,
funcţionarilor publici din aceste autorităţi publice li se vor aplica prevederile
legii-cadru (cu excepţia reglementărilor privitoare la Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici). Unele din aceste elemente vor fi comune şi în
viitoarea reglementare juridică.
În privinţa elementelor specifice, acestea vor viza, potrivit art.101
alin.2 al legii-cadru, numirea, avansarea, perfecţionarea şi salarizarea acestor
funcţionari publici pentru fiecare autoritate publică, prin legi speciale.
O altă problemă care se cere a fi rezolvată, în privinţa corelării actelor
normative cu aceeaşi forţă juridică, are în vedere raporturile ce se stabilesc între
legile generale şi cele speciale. Regula universală în materie, lex specialis
derogat generalibus, se impune şi în acest caz. Ca atare, atunci când se adoptă
o lege specială, ea se poate abate de la reguli cuprinse într-o lege generală în
vigoare. Apariţia unei legi generale, care nu abrogă dispoziţiile contrare dintr-o
lege specială în vigoare, face ca aceste dispoziţii să rămână în vigoare. Aceste
situaţii, deşi nu sunt de dorit, se întâlnesc destul de des în activitatea legislativă.
Ideal ar fi ca legiuitorul să-şi precizeze atitudinea în raport cu legea specială în
mod expres.
Corelarea prevederilor proiectului de act normativ cu dispoziţiile
actelor normative cu o forţă juridică superioară reprezintă una din
preocupările esenţiale ale oricărui organ emitent al unui act normativ. Această
cerinţă trebuie să fie respectată nu numai atunci când este vorba de emiterea
unor acte normative subordonate legii (hotărâri, ordine, instrucţiuni, decizii etc.),
dar şi în cazul legilor şi al ordonanţelor. Astfel, dispoziţiile legilor ordinare şi ale
ordonanţelor emise de Guvern în baza unei legi de abilitare trebuie să se afle în
concordanţă cu prevederile legilor organice sau ale ordonanţelor de urgenţă, care
cuprind reglementări juridice din domeniul rezervat legilor organice.
Corelarea prevederilor proiectului unui act normativ cu dispoziţiile
actelor normative cu forţă juridică superioară se impune în virtutea principiului
ierarhiei actelor normative. În virtutea acestui principiu, actele normative se află
pe diferite trepte ierarhice, în funcţie de poziţia pe care o ocupă organul emitent
în sistemul autorităţilor publice, de apartenenţa acestora la puterea legiuitoare
sau la puterea executivă şi de tipul de relaţii sociale pe care le reglementează.
Astfel, în cadrul puterii legiuitoare, avem o singură autoritate legiuitoare, care
este reprezentanţa naţională. Dacă această reprezentanţă naţională îmbracă
forma puterii constituante, actul emis de aceasta poartă denumirea de
Constituţie, actul normativ cu cea mai mare forţă juridică, act situat în vârful
ierarhiei actelor normative. În toate cazurile în care Parlamentul îndeplineşte
rolul de putere constituită, o putere derivată din puterea primară constituantă, el
poate emite şi legi constituţionale, legi care se integrează în legea fundamentală.
În celelalte cazuri, Parlamentul emite numai legi, acte normative
subordonate Constituţiei, dar care, în funcţie de materia pe care o reglementează,
se împart în legi organice şi legi ordinare.
 În ierarhia actelor normative, un loc aparte revine celor emise de
Guvern: ordonanţe de urgenţă, ordonanţe emise în baza unei legi de abilitare şi
hotărâri. În mod normal, aceste acte aparţinătoare puterii executive ar trebui să
fie emise secundum legem. Cu toate acestea, ordonanţele de urgenţă emise de
Guvern se pot situa pe aceeaşi poziţie cu legile organice, atunci când conţin
reglementări ce ţin de domeniul rezervat legilor organice. În celelalte cazuri,
aceste ordonanţe de urgenţă deţin în sistem o poziţie identică cu legile ordinare,
deşi sunt acte administrative.
Explicaţia acestei poziţii deosebite a ordonanţelor în ierarhia actelor
normative se explică prin faptul că materiile în care ele intervin ţin de puterea
legiuitoare şi ele sunt doar delegate Guvernului, în anumite condiţii.48
În sfârşit, hotărârile Guvernului, atunci când sunt acte normative, ele
sunt emise în vederea organizării executării legii şi nu pot cuprinde reglementări
juridice primare.
Desigur, în categoria actelor normative subordonate legii intră şi
ordinele şi instrucţiunile miniştrilor, actele celorlalte autorităţi ale administraţiei
publice centrale, ordinele prefectului, hotărârile consiliilor judeţene şi ale
celorlalte consilii locale, precum şi dispoziţiile primarului.
Elementul specific care derivă din ierarhia actelor normative rezidă în
subordonarea obligatorie a actului normativ cu o forţă juridică inferioară faţă de
cel cu o forţă juridică superioară. Reversul acestei reguli constă în faptul că un
act normativ, situat pe un anumit nivel al acestei ierarhii nu poate contrazice nici
unul din actele normative care au o forţă juridică superioară. Dimpotrivă,
prevederile sale trebuie să se integreze armonios în ierarhia actelor normative şi
să fie în deplină concordanţă cu dispoziţiile actelor normative ierarhic
superioare. Lucrurile sunt valabile şi în sens invers. Dacă pe o anumită treaptă
apare un act normativ care cuprinde dispoziţii contrare actelor normative
ierarhic inferioare, acestea trebuie puse în concordanţă cu dispoziţiile actului
ierarhic superior, prin grija autorităţilor publice care au emis aceste acte.
Nerespectarea regulilor privitoare la ierarhia actelor normative atrage
neaplicarea dispoziţiilor cuprinse în actele normative cu o forţă juridică
inferioară, care contravin actelor normative ierarhic superioare. În cazul în care,
totuşi, asemenea dispoziţii se aplică, ele pot fi atacate şi anulate, fie pe calea
contenciosului constituţional, fie pe calea contenciosului administrativ.
Astfel, dispoziţiile unei legi organice sau ale unei legi ordinare pot fi
atacate la Curtea Constituţională, fie în cadrul controlului preventiv, fie a celui a
posteriori, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate. Prevederile ordonanţelor
şi ale ordonanţelor de urgenţă pot fi atacate în faţa instanţei noastre de
contencios constituţional, cu ocazia examinării legilor de aprobare a acestora ori,
ulterior, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate. Până la aprobarea lor prin
lege, ordonanţele ca şi celelalte acte normative cu caracter administrativ pot fi
atacate în faţa instanţelor de contencios administrativ, în vederea anulării lor, în
tot sau în parte.

48
A se vedea infra Delegarea legislativă.
 1.4. Corelarea prevederilor actului normativ cu tratatele
internaţionale şi cu dreptul comunitar. În temeiul art.11 alin.(2) din
Constituţia României, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte
din dreptul intern. Din acest text constituţional se desprinde ideea potrivit căreia,
tratatele la care este parte România, din momentul ratificării de către Parlament,
fac parte din dreptul intern. Această regulă face necesară crearea unei stări de
compatibilitate şi de armonie între reglementările internaţionale şi celelalte
reglementări juridice care alcătuiesc sistemul românesc de drept.
Pentru crearea acestei stări de compatibilitate între cele două
componente ale sistemului de drept este necesar să observăm care sunt "porţile
deschise" ale unei astfel de corelări. Pentru a determina aceste "porţi deschise"
vom stabili, mai întâi, zonele care sunt impenetrabile sau dinspre care nu poate
veni corelarea dispoziţiilor normative. Pentru aceasta vom face apel la
prevederile art.11 alin.(1) din Legea fundamentală care stabileşte că statul român
se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din
tratatele la care este parte. De aici se poate observa că tratatul, creaţie normativă
ce exprimă acordul de voinţă al părţilor, nu poate fi modificat, completat,
abrogat, adaptat sau corelat în conformitate cu prevederile dreptului intern. El
este deci un element rigid pe care dreptul intern trebuie să-l asimileze ca atare.
În această asimilare a tratatului internaţional în dreptul intern este însă nevoie ca
dispoziţiile dreptului intern să fie maleabile, să se racordeze la exigenţele
tratatului internaţional. În aceste condiţii se poate vorbi, dacă nu de o supremaţie
a dreptului internaţional, cel puţin de o anumită ascendenţă a acestuia faţă de
reglementările interne.
Dacă vom merge mai departe, vom constata că, potrivit dispoziţiilor
art.20 din legea noastră fundamentală, dispoziţiile constituţionale privind
drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la
care România este parte. În cazul unor neconcordanţe între pactele sau tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi
legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.
Se poate observa cum, în acest domeniu, se trece în mod direct de la
ceea ce numeam o anumită "rigiditate" a tratatului internaţional în confruntarea
sa cu legea internă, la o adevărată supremaţie a tratatelor internaţionale
referitoare la drepturile omului, la care România este parte, faţă de legile interne.
În aceste condiţii, este evident că grija noastră pentru corelarea
prevederilor unui act normativ cu tratatele la care este parte România, vizează
asigurarea compatibilităţii reglementării juridice interne cu cea internaţională. În
acest proces de căutare a armoniei între o nouă reglementare juridică şi tratatele
la care este parte România este necesar să nu introducem în sistemul dreptului
intern legi sau alte acte normative care să vină în contradicţie cu reglementările
internaţionale, deoarece există riscul anulării lor în procesul de aplicare a
dreptului ori a celui de interpretare. În sens invers, un proiect de lege de
ratificare a unui tratat internaţional trebuie şi el examinat pentru a vedea în ce
măsură noua reglementare internaţională vine în contradicţie cu legea internă, o
completează sau pur şi simplu derogă de la aceasta. O asemenea examinare este
necesară pentru a se lua măsurile necesare de modificare, completare sau
abrogare a reglementărilor interne pentru a permite integrarea armonioasă a
tratatului internaţional în dreptul intern. De asemenea, în acelaşi scop,
examinarea la care ne referim trebuie să pună în evidenţă acele "puncte tari" ale
celor două reglementări, a căror coliziune le face incompatibile, fie pentru a se
formula rezerve la tratatul respectiv cu ocazia ratificării, fie pentru a opri această
operaţiune până la clarificarea situaţiei pe canale diplomatice. În cazul în care,
pe parcursul aplicării tratatului, se constată asemenea coliziuni, o nouă
examinare este necesară pentru a pune în evidenţă soluţiile de înlăturare a
antinomiilor juridice, mergându-se până la soluţia denunţării tratatului
internaţional.
În ceea ce priveşte corelarea prevederilor unui proiect de act normativ
cu dreptul comunitar european, începerea de către România a negocierilor de
aderare la Uniunea Europeană ridică pe un alt plan acest proces. În chiar
procesul de negociere sunt stabilite jaloanele după care România trebuie să se
conducă în armonizarea legislaţiei sale cu cea europeană. Elementul esenţial al
acestui proces îl constituie preluarea aquis-ului comunitar şi integrarea acestuia
în dreptul intern. Cu alte cuvinte, raportarea legislaţiei româneşti la dreptul
comunitar se face, nemijlocit, în procesul adoptării noilor reglementări juridice.
Practic, fiecare nouă reglementare juridică românească trebuie să fie în deplină
concordanţă cu reglementările în materie cuprinse în dreptul comunitar.
În conformitate cu prevederile art.3 al Tratatului Comunităţii
49
Europene unul din principiile care stau la baza Comunităţii Europene îl
constituie apropierea legislaţiilor naţionale în măsura necesară funcţionării
pieţei comune. În acest scop, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia iau
măsuri de armonizare a legislaţiei statelor membre. În acest cadru, Parlamentul
European emite recomandări, Consiliul emite directive, iar Comisia emite
recomandări sau avize, acte ce trebuie avute în vedere de statele membre şi de
cele candidate la aderare, în procesul de armonizare a legislaţiei interne cu
reglementările comunitare.

2. Asanarea legislaţiei de reglementările juridice căzute în

desuetudine, de contradicţii şi de paralelismele de reglementare. În temeiul
art.15 al Legii privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, în vederea asanării legislaţiei active (a legislaţiei în vigoare), în
procesul de elaborare a proiectelor de acte normative se va urmări abrogarea
expresă a dispoziţiilor legale căzute în desuetudine sau care înregistrează aspecte
de contradictorialitate cu reglementarea preconizată. De asemenea, art.14 al legii
atrage atenţia asupra necesităţii evitării instituirii aceloraşi reglementări juridice
în două sau mai multe acte normative, de acelaşi nivel sau de nivele diferite.
Pentru punerea în evidenţă a unor interconexiuni legislative, în măsura în care
acest lucru este necesar, se face apel la norma de trimitere. Dacă totuşi s-au
49
A se vedea Versions consolidées du Traité sur L'Union Européenne et du Traité instituant
la Communauté Européene, Union Européenne, Luxemburg, 1997.
produs anumite redundanţe de reglementare juridică, acestea vor fi înlăturate fie
prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice. La fel se va
proceda atunci când se constată în legislaţie existenţa unor reglementări juridice
căzute în desuetudine ori a unor reglementări contradictorii.
Asanarea legislaţiei de reglementările juridice căzute în desuetudine,
de paralelisme şi de elemente contradictorii este prin excelenţă o sarcină a
Parlamentului şi a Guvernului. Realizarea acesteia se face, de regulă, la
propunerea Consiliului Legislativ care, potrivit art.150 alin.(2) din Constituţia
României, are misiunea de a examina conformitatea legislaţiei cu legea
fundamentală şi de a face Parlamentului sau, după caz, Guvernului propuneri
corespunzătoare.
Aşa cum se poate observa, în realizarea acestei sarcini, Consiliul
Legislativ a propus eliminarea din legislaţia activă, în anii care s-au scurs de la
crearea sa, a peste 4000 de acte normative, în special acte anterioare Constituţiei
României din 1991.
Din cele arătate, se poate trage concluzia că asanarea legislaţiei este o
sarcină constituţională care obligă autorităţile cu competenţă normativă să
elimine din fondul legislaţiei active acele reglementări care şi-au încetat
aplicabilitatea, fie ca urmare a căderii în desuetudine, fie ca o consecinţă a
ajungerii la termen, precum şi cele care vin în contradicţie cu altele ori care
conţin elemente redundante.

3. Problema antinomiilor în drept

În anul 1965 a apărut la Bruxelles, sub egida Centrului naţional de
cercetări logice, lucrarea "Les Antinomies en Droit” sub coordonarea lui
Ch.Perelman. Lucrarea îşi propunea să cerceteze problematica existenţei sau a
inexistenţei antinomiilor în drept. Punctul de plecare al investigaţiei îl constituia
studiul lui Giacomo Gavazzi "Delle Antinomie", care definea antinomia ca "un
conflict între două texte legale, între două norme sau nomoi"50. În considerentele
sale, autorul pleacă de la decelarea unor aspecte contradictorii existente în
legislaţia epocii. Astfel, el constată că unele texte ale Constituţiei belgiene sunt
în contradicţie cu unele reglementări din Codul civil, ceea ce exclude în cele din
urmă antinomia acestora, deoarece compatibilitatea normelor trebuie judecată la
nivelul sistemului de drept şi nu la nivelul confruntării individuale a două norme
juridice.
În opinia lui P.Fouriers, opiniile lingviştilor şi filosofilor coincid în a
recunoaşte antinomia ca o contradicţie care se dezvăluie, cu ocazia unui caz
particular, între două legi sau două principii.51

50
W.Malgaud, Les antinomies en droit, a propos de l'étude de G.Gavazzi, în Les Antinomies
en Droit, Bruxelles, Etablissements Emile Bruylant, 1965, p.8.
51
În acest sens se arată că Paul Robert definea antinomia ca "o contradicţie reală sau
aparentă între două legi, două principii." Vocabularul de filosofie a Lalande defineşte
autonomia în aceeaşi termeni" o contradicţie reală sau aparentă între două legi sau două
principii în procesul aplicării lor practice la un caz particular. Ibidem, p.20-21.
 Într-o examinare adecvată a textelor legislative suntem obligaţi să
constatăm că, la o primă vedere, normele juridice par a fi puse în aplicare în
situaţii de fapt contradictorii, eclipsând echitatea ce trebuie să domine actul de
justiţie.
Existenţa antinomiilor este pusă în evidenţă încă din antichitate. În
vechea Eladă, în cazul în care, într-un naufragiu, un singur om se salva, acesta
devenea proprietarul navei respective. Dar, o altă lege îl declara inapt să devină
succesor al părintelui său pe cel care a renunţat la succesiunea acestuia.
Judecătorul elen va fi fost pus într-o situaţie inedită: să dea dreptate defunctului
sau succesorului său?52 O altă situaţie are în vedere vechea lege greacă, în
virtutea căreia acela care ucidea un tiran beneficia de dreptul de a i se expune
portretul în Gimnasium. S-a întâmplat ca o femeie să ucidă un tiran. Dar, o altă
lege, interzicea ca portretul unei femei să fie expus în Gimnasium.
Desigur, nici una din situaţiile prezentate nu a rămas fără o rezolvare
practică. Problematica antinomiilor în drept este legată de litera reglementărilor
juridice, dar este soluţionată de spiritul acestora. Ca atare, antinomiile în drept
sunt legate de domeniul interpretării legii. În măsura în care intrăm în domeniul
interpretării legii, în mod necesar va trebui să facem apel la tehnicile de
interpretare, în special la regulile interpretării logice.
Dacă vom reveni la autorii citaţi, vom vedea că şi ei admit ideea unei
reducţii a antinomiilor la reguli de acelaşi rang, extensie şi actualitate.53 Cu alte
cuvinte, contradicţiile existente între reguli situate la nivele ierarhice diferite,
între normele juridice emise la date diferite şi normele juridice care intră în
coliziune datorită spectrului reglementării juridice se soluţionează în virtutea
unor imperative ale logicii formale. Astfel, antinomiile existente între norme
juridice de acelaşi rang se absorb în virtutea normei "lex posteriori derogat
priori"; normele juridice aflate pe trepte ierarhice diferite se armonizează în
virtutea faptului că norma juridică înzestrată cu o forţă juridică superioară
anihilează toate efectele juridice ale unei norme juridice situate pe un nivel
inferior al forţei juridice.
În aflarea adevărului, judecătorul este pus să desluşească sensul
normei pe care trebuie să o aplice în cazul dat, sub sancţiunea denegării de
dreptate. Înainte de toate, el trebuie să identifice această normă, să o izoleze
în lumina faptelor la care urmează a fi aplicată. Ca atare, în opinia autorilor
lucrării "Les Antinomies en Droit", antinomiile sunt eliminate numai în
măsura în care ele privesc norme juridice situate pe nivele diferite, sunt
emise la date diferite ori au un câmp de aplicare complementar. În astfel de
situaţii, nu există antinomii în drept. La o asemenea concluzie se ajunge pe
baza raţionamentului, în virtutea căruia numai până la acest nivel există
reguli logice precise de eliminare a contradicţiilor normative. Admiterea
antinomiilor în alte cazuri este legată de lipsa unei astfel de soluţionări
normative prin precepte ale logicii formale.

52
Ibidem, p.22
53
A se vedea W.Malgaud, op.cit., în loc cit., p.18.
 Pentru a răspunde la întrebarea dacă există antinomii în drept, este
necesar să precizăm că, în măsura în care ele pot fi eliminate pe calea
interpretării logice până la nivelul actului normativ, nimic nu ne împiedică să
utilizăm acelaşi demers raţional pentru a elimina "antinomiile" ce pot fi
constatate în interiorul unei reglementări juridice de sine-stătătoare.
În concluzie, în sistemul dreptului, problematica antinomiilor juridice
este o falsă problemă; ea nu poate exista datorită incompatibilităţii sale cu
principiile care alcătuiesc sistemul.
În aceste condiţii, problema antinomiilor în drept se pune de pe alte
poziţii, mai precis de pe liniile de forţă care permit respingerea existenţei
acestora.

4. Concentrarea legislaţiei în coduri. Codificarea sau concentrarea

legislaţiei în coduri reprezintă o parte constitutivă a activităţii de sistematizare a
legislaţiei. Potrivit art.16 al Legii privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative, codificarea reprezintă o activitate desfăşurată în
vederea sistematizării şi concentrării legislaţiei, în virtutea căreia reglementările
dintr-un anumit domeniu sau dintr-o ramură de drept, subordonate unor principii
comune, sunt reunite într-o structură unitară care poartă denumirea de cod.
Din definiţia legală a codificării rezultă că aceasta se caracterizează
prin următoarele trăsături:
a. codificarea este o activitate legislativă desfăşurată de Parlament.
Această activitate are un caracter oficial, este desfăşurată de autoritatea
legislativă supremă a poporului român, cu respectarea normelor constituţionale
şi a celorlalte norme de procedură legislativă.
b. codificarea presupune efectuarea unui "inventar" al legislaţiei dintr-
un anumit domeniu sau dintr-o ramură de drept, examinarea acesteia şi
elaborarea unui proiect de lege atotcuprinzător pentru domeniul sau ramura de
drept respectivă. Legea privind normele de tehnică legislativă lărgeşte materia
codificării, admiţând că într-un cod pot fi concentrate nu numai reglementările
dintr-o ramură de drept, dar şi cele dintr-un anumit domeniu de activitate. Este
firesc să fie aşa, deoarece legiuitorul nu se opreşte doar la elaborarea unor coduri
specifice unor ramuri de drept, ci extinde această concentrare a legislaţiei şi la
anumite domenii pentru a le marca fie importanţa, fie caracterul exhaustiv al
reglementării juridice unice. Vom întâlni astfel, alături de Codul civil, Codul de
procedură civilă, Codul penal, Codul de procedură penală, Codul muncii şi alte
coduri care reglementează o anumită grupare omogenă de relaţii sociale. Astfel
de legi sunt Codul aerian, Codul silvic, Codul rutier etc.
c. codul este întotdeauna o lege, care reuneşte reglementări juridice
existente, pe baza unei prelucrări legislative de sistematizare şi unificare.
În opinia prof. N.Popa, codificarea este o formă superioară de
sistematizare, care presupune cuprinderea într-un cod (act normativ cu forţă
juridică de lege) a normelor aparţinând aceleiaşi ramuri de drept, printr-o bogată
activitate a legiuitorului, de prelucrare complexă a întregului material normativ,
de îndepărtare a normelor depăşite, perimate (inclusiv a obiceiurilor), de
completare a lacunelor, de novaţie legislativă (introducerea unor norme noi,
cerute de evoluţia relaţiilor sociale), de ordonare logică a materialului normativ
şi de utilizare a unor mijloace moderne de tehnică legislativă (alegerea
modalităţii de reglementare, a formei exterioare de reglementare, a folosirii
mijloacelor adecvate de conceptualizare).54
Am redat pe larg această părere deoarece ea este opusă acelora care
consideră codificarea ca pe o lucrare pur formală55, opinie ce se îndepărtează de
esenţa procesului de codificare.
Datorită complexităţii sale, codificarea nu poate fi o operă făcută la
întâmplare. De aceea, Legea nr.73/1993 pentru înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea Consiliului Legislativ prevede în art.2, în cadrul atribuţiilor
acestui organ consultativ de specialitate al Parlamentului, obligaţia acestuia
de a realiza nemijlocit ori de a coordona, din dispoziţia Camerei Deputaţilor
sau a Senatului, elaborarea unor proiecte de coduri sau de alte legi de
complexitate deosebită. În opinia noastră, înscrierea în cadrul atribuţiilor
Consiliului Legislativ a obligaţiei de a elabora sau de a coordona activitatea
de elaborare a codurilor, la cererea Camerei Deputaţilor sau a Senatului, nu
afectează cu nimic exercitarea de către Guvern a dreptului de iniţiativă
legislativă în domeniul codurilor sau al legilor de o importanţă deosebită.
Dar, dacă Guvernul doreşte să elaboreze un proiect de legi ori de cod cu
sprijinul Consiliului Legislativ nu va putea să ceară direct acestui organ al
Parlamentului un astfel de serviciu. În schimb, el poate face acest lucru
indirect, adresându-se Senatului sau Camerei Deputaţilor, care pe baza
majorităţii ce susţine Guvernul, va putea decide asupra implicării Consiliului
Legislativ în acest proces. Acesta este un mod de interpretare a prevederilor
Legii privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ.
La acest mod de interpretare, care rămâne în continuare valabil doar în parte,
trebuie să adăugăm şi soluţia nouă, introdusă de art.25 alin.(1) din Legea
privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Potrivit acestui text legal, în cazul proiectelor de coduri sau al altor legi
complexe, anume determinate, la iniţiativa Parlamentului ori a Guvernului,
se pot constitui la Consiliul Legislativ sau sub coordonarea acestuia, comisii
de specialitate pentru elaborarea proiectelor respective.
Ne aflăm în faţa unei contradicţii între două texte de forţă juridică
diferită, introdusă chiar prin Legea privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative. Această antinomie s-ar putea rezolva în virtutea
principiului lex posteriori derogat priori. Ca atare, prevederile art.2 al Legii
nr.73/1993 sunt abrogate parţial, urmând a fi aplicate cele ale art.25 alin.(1) din
Legea nr.24/2000. Astfel, iniţiativa constituirii la Consiliul Legislativ sau sub
coordonarea acestuia a unor comisii de specialitate pentru elaborarea unor
proiecte de coduri sau de legi importante, nu mai aparţine fiecărei Camere a

54
A se vedea N.Popa, op.cit., p.237-238; I.Mrejeru, op.cit., p.198.
55
A se vedea N.Popa, op.cit., p.237.
Parlamentului, ci organului legislativ în întregul său. De asemenea, de la data
intrării în vigoare a acestei legi, iniţiativa aparţine şi Guvernului.
Textul art.25 alin.(2) al Legii nr.24/2000 completează Legea
nr.73/1993, în sensul că stabileşte că în cazul proiectelor de coduri şi al altor legi
complexe, comisiile de elaborare se instituie la Ministerul Justiţiei. În
componenţa acestora se include un reprezentant al Consiliului Legislativ,
desemnat de preşedintele acestuia. Textul de completare are şi un efect
abrogator, deoarece suprimă pe plan practic rolul de coordonator al Consiliului
Legislativ în elaborarea unor asemenea acte normative.
Întrebarea care apare are în vedere faptul că Legea nr.73/1993 este o
lege organică, în timp ce Legea nr.24/200 este o lege ordinară. Poate modifica,
completa şi abroga o lege ordinară prevederi dintr-o lege organică ? În opinia
noastră răspunsul este negativ.
Totodată, comisiile de specialitate învestite cu asemenea atribuţii
sunt obligate să întocmească, pe baza unor studii şi documentare ştiinţifice,
teze prealabile care să reflecte concepţia generală, principiile, noile orientări
şi principalele soluţii ale reglementărilor preconizate, care se supun aprobării
Guvernului.

5. Încorporarea textelor normative reprezintă o grupare de acte

normative dintr-un anumit domeniu de activitate într-o colecţie sistematizată fie
pe criterii cronologice ori alfabetice, fie pe criterii ce ţin de conţinutul
reglementării. Încorporarea poate fi oficială sau neoficială. Ea nu este o operă
legislativă, deoarece volumul obţinut în urma încorporării nu presupune nici o
prelucrare a materialului normativ, ci doar o concentrare realizată pe baza unor
criterii prestabilite, de către o autoritate publică ori de către o persoană
particulară.
Pentru a se conferi o anumită autoritate operaţiunii de încorporare,
Legea privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative
încredinţează această activitate Consiliului Legislativ. Exercitarea acestei
activităţi se face cu aprobarea prealabilă a Birourilor permanente ale celor două
Camere ale Parlamentului şi are drept rezultat un codex, denumire conferită de
lege unei culegeri de acte normative, realizată în condiţiile legii.
Codexurile elaborate de Consiliul Legislativ cuprind reglementările
legale în vigoare dintr-un anumit domeniu de activitate sau din domenii conexe,
cuprinse în legi, ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului. Cuprinderea în codexuri a
reglementărilor juridice dintr-un anumit domeniu de activitate urmăreşte
alăturarea unor reglementări juridice într-o structură omogenă în vederea unei
mai lesnicioase cunoaşteri şi aplicări a acestora.
În activitatea sa de încorporare a legislaţiei, Consiliul Legislativ este
abilitat de lege să stabilească denumirea codicelui, cuprinsul acestuia, structura
şi succesiunea actelor normative sau a unor extrase din acestea, precizându-se
actele normative din care provin şi a elementelor necesare pentru identificare.
 Rolul cu adevărat constructiv al Consiliului Legislativ în activitatea de
elaborare a codexurilor rezidă în stabilirea concepţiei acestora şi în aducerea la
zi a actelor normative încorporate, prin luarea în considerare a tuturor
modificărilor şi completărilor ulterioare, a abrogărilor parţiale, exprese ori
implicite, precum şi prin actualizarea denumirilor instituţiilor şi localităţilor.

5. Diviziunile dreptului. Alături de împărţirea dreptului în norme

juridice, instituţii juridice şi ramuri de drept, o altă mare diviziune a acestuia
o constituie dreptul public şi dreptul privat. Această diviziune a dreptului este
şi prima prin vechimea sa. Jurisconsulţii romani vorbeau de o diviziune
bipartită a dreptului în jus publicum şi jus privatum. Ulpian arăta în Digeste
că "Publicum jus est quod ad statum reiromane spectat, privatum quod ad
singularum utilitate pertinent." Această împărţire a dreptului rămâne valabilă
şi astăzi. Astfel, dreptul public priveşte organizarea şi funcţionarea
autorităţilor publice, precum şi raporturile acestora cu cetăţenii şi celelalte
persoane ce se află sub raza de acţiune a acestora.
Dreptul public este alcătuit din dreptul constituţional, dreptul
administrativ, dreptul financiar, dreptul procesual civil şi dreptul procesual
penal.
Dreptul privat are în vedere raporturile care se nasc între
persoanele private, fizice sau juridice.
În compunerea dreptului privat intră dreptul civil, considerat
dreptul comun în materie, dreptul comercial, dreptul agrar, dreptul muncii şi
al protecţiei sociale, precum şi dreptul familiei.
 Bibliografie

Jean Louis Théorie générale du droit, Ed. a 3-a, Dalloz, Paris,

Bergel, 1999
Gérard Cornu Droit civil, Ed. a 7-a, Montchrestien, Paris, 1994

Nicolae Popa Teoria Generală a Dreptului, Editura Actami,

Bucureşti, 1996
Sofia Popescu Teoria Generală a Dreptului, Editura Lumina Lex,
2000
 RAPORTUL JURIDIC

1. Noţiunea şi trăsăturile raportului juridic

Prin raport juridic se înţelege o relaţie socială reglementată de norma

juridică.
Viaţa socială reprezintă reţeaua vie a legăturilor dintre oameni. În
cadrul relaţiilor sociale, oamenii acţionează pentru satisfacerea trebuinţelor şi
intereselor economice, social-culturale, politice etc. Atunci când aceste relaţii
sociale cad sub incidenţa normelor de drept, ele se transformă în raporturi
juridice. Astfel, schimbul de produse între diferiţi subiecţi ai relaţiilor
economice, reprezintă o categorie distinctă de relaţii sociale. Prin
reglementarea juridică a acestora, se trece de la o relaţie socială pură şi
simplă la un raport juridic.
Alături de aceste raporturi juridice născute pe fondul unor relaţii
sociale preexistente, există şi raporturi juridice care se nasc, se modifică sau se
sting ca urmare a acţiunii exclusive a normei juridice. Astfel, raporturile juridice
ce se nasc în activitatea judiciară nu au la bază o relaţie socială preexistentă, ci
doar un fapt juridic care dă naştere, modifică sau stinge un raport juridic.
Bunăoară, raportul juridic dintre infractor şi organele judecătoreşti, care are ca
obiect tragerea la răspundere a acestuia, se naşte pe baza unui fapt juridic -
conduita ilicită - fără a avea la bază o relaţie socială preexistentă.
După cum se poate constata, raporturile juridice pot avea la bază o
relaţie socială sau un fapt juridic. Raporturile juridice care au la bază o relaţie
socială, dobândesc această calitate în virtutea reglementării relaţiei sociale
preexistente de către o normă juridică. În schimb, raporturile juridice care au la
bază un fapt juridic, nu coexistă cu o relaţie socială preexistentă, ci ele se
instituie ca atare în virtutea normelor juridice, pe baza unui fapt juridic.
Raportul juridic se caracterizează prin anumite trăsături specifice, care
îl deosebesc de celelalte relaţii sociale care nu ajung să fie reglementate de o
normă de drept.
Sub acest aspect, raporturile juridice sunt:
a. raporturi sociale;
b. raporturi care se desfăşoară între titulari de drepturi şi obligaţii;
c. voliţionale.
 2. Trăsăturile raportului juridic
a. Raporturile juridice sunt raporturi sociale prin subiecţi,
conţinut şi finalităţi.
Caracterul social al raporturilor juridice derivă, în primul rând, din
faptul că participanţii la acestea sunt oamenii. În cadrul raporturilor juridice,
oamenii apar ca purtători ai capacităţii juridice, care le conferă calitatea de
subiect de drept.
Conţinutul raporturilor juridice este şi el eminamente social, deoarece
el rezidă în facultăţi umane ocrotite de regulile de drept. Înzestrarea
capabilităţilor umane cu forţă juridică, conferă oamenilor garanţia valorificării
potenţialului lor uman, profesional, social, politic, economic etc.
În sfârşit, caracterul social al raporturilor juridice este determinat de
finalităţile acestora. În raporturile juridice, părţile urmăresc atingerea unor
interese sociale sau a unor interese puse în slujba realizării aspiraţiilor,
trebuinţelor şi intereselor umane.

b. Raporturile juridice se desfăşoară între titulari de drepturi şi

obligaţii. Această trăsătură a raporturilor juridice pune în evidenţă faptul că
participanţii la aceste raporturi sociale nu sunt numai oameni, ci au o calitate în
plus, şi anume, ei sunt titulari de drepturi şi obligaţii. Pentru a le fi conferită
această calitate, ei sunt înzestraţi de norma de drept cu calitatea de subiecţi de
drept, pe baza capacităţii juridice. În virtutea acestei capacităţi juridice, ei devin
purtători de drepturi şi obligaţii, iar în raporturile juridice se manifestă ca atare,
exercitând drepturile şi asumându-şi obligaţiile prevăzute de lege în nume
propriu. Pe această bază, realizarea raporturilor juridice este asigurată de forţa
coercitivă a puterii publice.

c. Raporturile juridice se mai caracterizează prin faptul că ele

sunt raporturi voliţionale. Această trăsătură a raporturilor juridice derivă din
natura raporturilor juridice. Pe de o parte, aceste raporturi se nasc în virtutea
unei norme de drept, care la rândul ei este expresia voinţei statale. Pe de altă
parte, calitatea de subiect al raportului juridic se naşte tot ca urmare a unei
manifestări de voinţă, de această dată a celui care devine titularul unor drepturi,
respectiv al unor obligaţii în cadrul unei relaţii sociale.
După cum se poate observa, raportul juridic presupune o dublă
manifestare de voinţă. Pe de o parte, este vorba de o voinţă statală, care exprimă
conţinutul normei juridice ce stă la baza raportului juridic, iar, pe de altă parte,
de voinţa concretă a participanţilor la raporturile juridice, care stă la baza
faptelor juridice, ce pun în mişcare naşterea, modificarea sau stingerea
raporturilor juridice.
 3. Definiţia raportului juridic
Ţinând seama de trăsăturile examinate mai sus, putem spune că
raporturile juridice sunt relaţii sociale reglementate sau instituite de normele
juridice şi în care participanţii apar ca titulari de drepturi şi obligaţii,
garantate de forţa coercitivă a puterii publice.

Elementele structurale ale raportului juridic

În literatura noastră juridică, sunt considerate elemente structurale

ale raportului juridic:
A. subiecţii raportului juridic;
B. conţinutul raportului juridic;
C. obiectul raportului juridic.

A. Subiecţii raportului juridic. Raporturile juridice fiind raporturi

sociale, în mod necesar subiecţii acestora nu pot fi decât oamenii.
Pentru ca oamenii să devină subiecţi ai raporturilor juridice, ei
trebuie să fie abilitaţi de lege să poarte această calitate. Oamenii apar ca
subiecţi ai raporturilor juridice fie în mod individual, fie în colectiv.
Subiectele raportului juridic pot fi individuale sau colective. Statul
recunoaşte oamenilor calitatea de subiect de drept prin intermediul normelor
juridice şi o garantează, inclusiv prin forţa coercitivă a puterii publice.

1. Subiectele individuale ale raporturilor juridice

În rândul subiectelor individuale ale raporturilor juridice figurează
omul privit în individualitatea sa. Pentru ca omul să devină subiect individual
de drept este nevoie de o normă juridică, în virtutea căreia acesta să fie
declarat persoană. Omul care dobândeşte calitatea de persoană este subiect
al raportului juridic. În decursul timpului, această calitate a fost acordată
omului în dreptul roman. Aici, termenul persona desemna masca ce era
aşezată pe faţa actorului de teatru pentru a-i schimba înfăţişarea şi a-i acorda
o nouă identitate, aceea a rolului pe care urma să-l joace. De aici, s-a ajuns la
persona ca subiect de drept, noţiune ce sugera înzestrarea fiinţei umane cu
un statut juridic, respectiv cu calitatea de subiect de drept.
În zilele noastre, persoana este subiectul individual de drept, care
are această vocaţie în toate ramurile dreptului. În funcţie de ramura de drept
în care persoana apare ca subiect de drept, ea poartă denumiri diferite:
persoană fizică în dreptul privat, cetăţean, străin sau apatrid în dreptul public
etc.
 Înzestrarea omului cu calitatea de persoană este legată de
capacitatea juridică, prin care se înţelege aptitudinea generală şi abstractă de
a avea drepturi şi obligaţii. Naşterea capacităţii juridice, întinderea acesteia,
volumul drepturilor şi îndatoririlor aferente se stabilesc prin lege şi depind
de ramura de drept în care subiectul urmează a se manifesta ca purtător de
drepturi şi obligaţii. Dacă vom observa suma acestor drepturi şi obligaţii
recunoscute persoanei în toate ramurile de drept, putem să distingem între
capacitatea juridică generală şi capacitatea juridică specială.
Capacitatea juridică generală reprezintă aptitudinea generală şi
abstractă de a participa ca titular de drepturi şi obligaţii juridice la orice tip
de raporturi juridice. Capacitatea juridică generală există numai în cazurile în
care posibilitatea de a avea drepturi şi obligaţii coincide cu posibilitatea
legală a exercitării acestora în nume propriu şi de a-şi asuma aceste drepturi
şi obligaţii prin acte proprii. Un exemplu edificator îl constituie capacitatea
electorală, caz în care nu se poate face nici o distincţie între dobândirea
drepturilor electorale şi capacitatea exercitării acestora, în sensul că odată
dobândite aceste drepturi, ele pot fi exercitate de îndată ce condiţiile naşterii
raportului juridic au fost înfiinţate.
Totodată, este necesar să notăm că există deosebiri privitoare la
capacitatea juridică între cetăţeni, străini şi apatrizi. Cetăţenii au capacitate
juridică generală şi ei pot participa la orice fel de raporturi juridice. Străinii şi
apatrizii se supun, de regulă, regimului cetăţenilor, unui regim special, în
cazul căruia pot exercita numai anumite drepturi şi obligaţii sau pot fi supuşi
regimului naţiunii celei mai favorizate, având acele drepturi şi obligaţii pe
care le au cetăţenii celui mai avantajat stat.
Capacitatea juridică specială reprezintă posibilitatea de a participa
la anumite raporturi juridice, sub condiţia îndeplinirii unor condiţii. Acesta
este cazul subiectelor colective care pot participa numai la anumite raporturi
juridice, în măsura în care legea le recunoaşte acest drept.
Persoana fizică reprezintă cel mai răspândit subiect individual de
drept. Ea reprezintă subiectul de drept din cadrul raporturilor juridice de
drept civil. În virtutea prevederilor art.4 din Decretul nr.31/1954 "capacitatea
civilă este recunoscută tuturor persoanelor." Se poate observa că în dreptul
civil noţiunea de persoană şi persoană fizică sunt identice, deoarece orice
persoană se bucură de capacitate juridică. Per a contrario, în alte ramuri de
drept, această regulă nu se aplică şi, deci, acolo persoana are numai
capacitatea juridică recunoscută de reglementările specifice.
Revenind la dreptul civil, capacitatea civilă are două componente:
capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Potrivit art.5 alin.2 din Decretul nr.31/1954, capacitatea de
folosinţă este aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii,
iar nu drepturi şi obligaţii concrete.
 Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice rezidă în aptitudinea
acesteia de a avea toate drepturile şi toate obligaţiile civile. Capacitatea de
folosinţă se dobândeşte la naştere. O excepţie de la această regulă o
constituie drepturile copilului care sunt recunoscute de la concepţie cu
condiţia să se nască viu (Infans conceptus pro nato habetur, quotiens de
ejus commodis agitur - copilul conceput este considerat născut, dacă este
vorba de interesele sale).
Capacitatea de folosinţă încetează ca urmare a morţii persoanei
fizice, constatată prin act de deces sau hotărâre judecătorească.
Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea persoanei de a-
şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile prin încheierea de acte
juridice proprii. Naşterea capacităţii de exerciţiu este legată de existenţa unei
anumite experienţe de viaţă şi a discernământului. De aceea, persoana fizică
se bucură de capacitate de exerciţiu restrânsă numai de la vârsta de 14 ani, iar
de capacitate de exerciţiu deplină de la împlinirea vârstei de 18 ani, aceasta
fiind legată şi de capacitatea de gândire a celui în cauză.
Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei este legată de
încetarea capacităţii de folosinţă. Ea poate interveni ca urmare a morţii
persoanei sau în urma punerii sub interdicţie judecătorească a persoanei
majore, datorată alienaţiei sau debilităţii mintale.

2. Subiectele colective de drept ale raporturilor juridice

Cele mai cunoscute subiecte colective de drept sunt statul,
autorităţile publice şi persoanele juridice.

a. Statul apare ca subiect de drept în raporturi juridice interne şi în

raporturi juridice de drept internaţional. În raporturile juridice interne, statul
acţionează în calitate de subiect de drept în cadrul raporturilor juridice de
putere, raporturi specifice dreptului public, în virtutea cărora se definesc
relaţiile dintre popor şi stat, dintre stat şi cetăţeni, dintre stat şi partidele
politice sau societatea civilă. Marea majoritate a acestor raporturi sunt supuse
normelor dreptului constituţional. În astfel de raporturi juridice statul este
titularul dreptului de a reglementa relaţiile sociale, în conformitate cu
mandatul încredinţat de corpul electoral, de a asigura realizarea serviciilor
publice, de a acorda cetăţenia română, de a o retrage şi de a aproba
renunţarea la aceasta, de a asigura statutul legal pentru străini, apatrizi,
azilanţi etc. De asemenea, în raporturile de drept constituţional, statul apare
ca titular de drepturi şi obligaţii în raporturile cu unităţile administrativ-
teritoriale, cu autorităţile administraţiei publice locale. Calitatea statului de
subiect de drept constituţional rezultă din drepturile şi obligaţiile conferite de
lege.
 Pe planul dreptului civil şi al dreptului comercial, statul acţionează
în calitate de persoană juridică. El dobândeşte această calitate în virtutea
dispoziţiilor art.25 din Decretul nr.31/1954. În virtutea acestor dispoziţii
legale, care conferă statului calitatea de persoană juridică, acesta participă la
raporturi juridice civile şi de drept comercial prin intermediul Ministerului
Finanţelor Publice sau al altor autorităţi publice stabilite de lege (de ex.
Autoritatea pentru privatizare şi administrarea participaţiunilor statului).
Ministerul Finanţelor Publice reprezintă statul în special în raporturile
juridice ce se nasc în cazul donaţiilor şi legatelor în favoarea statului, al
bunurilor fără stăpân, al desherenţei, al bunurilor confiscate ca urmare a unei
sancţiuni penale sau administrative etc.
În raporturile juridice de drept internaţional, statul este subiect de
drept de sine-stătător în temeiul suveranităţii naţionale de care se bucură.
Indiferent de particularităţile geografice, economice, culturale sau politice, în
domeniul relaţiilor internaţionale statul se bucură de recunoaşterea unei
suveranităţi egale, ceea ce îi conferă posibilitatea de a participa la
soluţionarea problemelor internaţionale de pe poziţii de egalitate cu celelalte
state.
O excepţie de la această regulă o constituie participarea în
organizaţii internaţionale integrative, cum este, de exemplu, Uniunea
Europeană, unde reprezentarea statelor membre se face în funcţie de anumite
criterii privitoare la mărimea lor, ceea ce atrage reprezentarea proporţională a
acestora în organismele de conducere ale Uniunii.
Alături de state, în planul relaţiilor internaţionale, apar ca subiecte
de drept şi organizaţiile internaţionale, iar în materia apărării drepturilor
omului şi persoanele fizice, respectiv cetăţenii statelor care recunosc
jurisdicţia obligatorie a unui tribunal internaţional (de ex. Curtea Europeană a
Drepturilor Omului).

b. Autorităţile publice - subiecte de drept

Autorităţile publice - definite de Constituţia României - sunt
Parlamentul cu cele două Camere, Senatul şi Camera Deputaţilor, cele două
reprezentante ale puterii executive - Preşedintele României şi Guvernul -,
componentele administraţiei publice centrale de specialitate - ministerele,
celelalte organe centrale de specialitate şi autorităţile administrative
autonome, autorităţile administraţiei publice locale - consilii locale şi primari
-, autoritatea judecătorească reprezentată de instanţele judecătoreşti -
judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Curtea Supremă de Justiţie -, de
Ministerul Public şi parchetele sale, precum şi de Consiliul Superior al
Magistraturii şi Curtea Constituţională.
Aceste autorităţi publice sunt subiecte de drept şi subiecte ale
raporturilor juridice în măsura în care legea le conferă atribuţii, respectiv
obligaţii pe care ele trebuie să le ducă la îndeplinire în mod difuz sau intrând
în raporturi juridice cu alte subiecte de drept. De exemplu, Parlamentul în
adoptarea legii este subiect de drept, fără a fi subiect al unor raporturi
juridice. El este însă subiect al raporturilor juridice de drept constituţional ce
se instituie între Parlament şi Guvern ca urmare a acordării votului de
încredere etc.
Autorităţile publice pot fi persoane juridice, respectiv ele pot
acţiona în nume propriu în raporturile juridice de drept civil sau de drept
comercial în condiţiile prevăzute de lege.

c. Persoanele juridice reprezintă acel subiect colectiv de drepturi

care poate acţiona în raporturile juridice civile şi comerciale.
Pentru a fi în prezenţa unei persoane juridice, legislaţia românească
cere ca o grupare umană să dispună de o organizare de sine-stătătoare, de un
patrimoniu propriu şi de un scop, care să fie în concordanţă cu interesul
general.
Persoanele juridice sunt extrem de diferite şi în rândul lor intră
societăţile comerciale, regiile autonome, societăţile comerciale naţionale,
instituţiile publice, partidele politice, unităţile administrativ-teritoriale,
asociaţiile şi fundaţiile, statul şi autorităţile publice ale acesteia.
Dobândirea personalităţii juridice de către aceste subiecte de drept
este supusă unor reglementări juridice diferite în funcţie de specificul
organizării şi funcţionării acestora. Astfel, dacă statul, autorităţile publice,
partidele politice şi instituţiile publice dobândesc capacitate juridică civilă în
virtutea legii, societăţile comerciale se constituie în urma îndeplinirii unor
proceduri administrative, asociaţiile şi fundaţiile pe baza unor hotărâri
judecătoreşti etc.

B. Conţinutul raportului juridic

Alături de subiectele de drept, conţinutul raportului juridic
constituie un alt element structural al acestuia. Raportarea structurală a
conţinutului la raportul juridic ţine de faptul că el rezidă în drepturile şi
obligaţiile părţilor, respectiv ale subiectelor raportului juridic.
Drepturile care le au subiectele raporturilor juridice se numesc
drepturi subiective.
În limbaj juridic, prin drept subiectiv se înţelege prerogativa
recunoscută de lege pentru satisfacerea unui interes personal. În literatura de
specialitate, dreptul subiectiv a fost definit ca un interes ocrotit de lege
(Jellinek), ca puterea care permite unui individ de a acţiona asupra unei
persoane sau asupra patrimoniului altuia (Carbonnier) sau ca facultate ori
îndrituire individuală a unei persoane sau organizaţii într-un raport juridic
determinat (N.Popa).
În practică, drepturi subiective sunt dreptul de proprietate pe care îl
are persoana căreia îi aparţine un bun, dreptul pe care copilul îl are la nume,
dreptul la salariu pe care o persoană încadrată în muncă îl are în raport cu
patronul său etc.
Aşa cum se poate observa, drepturile subiective sunt, pe de o parte,
prerogative individuale ce apar în raport cu interesele personale născute
dintr-o stare de fapt (bunul aparţine persoanei, munca este prestată contra
plată, numele se impune pentru nou-născut ca urmare a nevoii de identitate
socială etc.), iar pe de altă parte, naşterea lor este legată de dreptul pozitiv, de
ocrotirea conferită de acesta. Ne vom găsi în prezenţa unui drept subiectiv de
fiecare dată când legea (dreptul pozitiv) ne recunoaşte o prerogativă
privitoare la un interes individual a cărui realizare sau ocrotire îi permite
titularului:
a) să aibă o anumită atitudine faţă de dreptul său;
b) să ceară o anumită atitudine din partea celuilalt subiect al
raportului juridic;
c) să solicite ocrotirea, pe cale statală, a interesului său.
După cum se poate observa, interesul personal se transformă în
drept subiectiv prin intermediul dreptului pozitiv. Acesta din urmă
recunoaşte titularului anumite puteri în raport cu interesul pe care îl
ocroteşte. Dar, dreptul pozitiv stabileşte, totodată, şi limitele acestei puteri.
Dreptul subiectiv nu poate fi exercitat decât în limitele stabilite de dreptul
pozitiv. Depăşirea acestor constituie abuz de drept.
În marea lor diversitate, drepturile subiective se clasifică în
drepturi patrimoniale (al căror conţinut poate fi exprimat în bani) şi drepturi
extrapatrimoniale (al căror conţinut nu poate fi exprimat în bani). Desigur, în
fiecare caz, exercitarea acestora înregistrează aspecte specifice impuse de
natura normelor juridice care le reglementează. Examinarea dreptului
subiectiv nu poate fi despărţită de examinarea obligaţiei juridice. În cadrul
raporturilor juridice, drepturile şi obligaţiile sunt corelative. Acolo unde
există un drept subiectiv, vom întâlni şi o obligaţie juridică.
Obligaţia juridică apare în cadrul raporturilor juridice atunci când
titularul dreptului subiectiv poate cere executarea unei prestaţii din partea
altuia. Obligaţiile juridice pot fi obligaţii de a face (remiterea unui bun
împrumutat, construirea unei case etc.), de a nu face (obligaţia de a respecta
libertatea individuală) sau de a da (transferul proprietăţii asupra unui bun).
 C. Obiectul raportului juridic
Noţiunea de obiect al raportului juridic desemnează acţiunea sau
inacţiunea subiectelor raportului juridic.
Subiectul activ al raportului juridic poate să întreprindă diverse
acţiuni sau să solicite celuilalt subiect astfel de acţiuni în procesul derulării
raportului juridic. Se poate astfel aprecia că obiectul raportului juridic îl
constituie conduita subiecţilor acestuia desfăşurată în vederea materializării
drepturilor subiective şi a obligaţiilor.
În literatura de specialitate este susţinută şi ideea potrivit căreia
obiectul raportului juridic îl constituie bunurile la care se referă conţinutul
raportului juridic. În opinia noastră numai conduita părţilor pune în mişcare
bunurile, numai ea face ca dreptul subiectiv să fiinţeze, ceea ce ne determină
să o considerăm ca un element structural al raportului juridic.

Faptele juridice
Naşterea, modificarea şi stingerea raporturilor juridice sunt
dependente de anumite împrejurări exterioare raportului juridic. Atunci când
legea leagă naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice de
anumite împrejurări, acestea dobândesc calitatea de fapte juridice.
Faptele juridice sunt, de regulă, prevăzute în ipoteza normelor
juridice care reglementează un anumit raport juridic. Ele aparţin astfel, sub
aspectul reglementării, dreptului pozitiv, iar sub aspect practic intră în rândul
premiselor raportului juridic, fiind o cauză exterioară faptică a naşterii,
modificării sau încetării acestora. Apariţia acestor împrejurări duce la
naşterea raportului juridic, la individualizarea subiectelor sale şi la
concretizarea conţinutului şi a obiectului raportului juridic. De asemenea,
faptele juridice pot modifica sau stinge raportul juridic. În felul acesta,
existenţa raportului juridic este dependentă de dinamica faptelor juridice care
stau la baza naşterii, modificării sau stingerii acestora. Desigur, faptele
juridice se leagă în mod specific de un anumit raport juridic. Nu există fapte
juridice universale care să stea la baza oricărui raport juridic. Determinarea
faptelor juridice este o prerogativă a legiuitorului, el fiind acela care
stabileşte ce împrejurări pot da naştere, modifica sau stinge un raport juridic.
Faptele juridice se împart în evenimente şi acţiuni. Evenimentele
sunt acele împrejurări independente de voinţa oamenilor de care legea leagă
naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice. În rândul
evenimentelor intră naşterea, moartea, curgerea timpului, calamităţile
naturale şi alte asemenea împrejurări naturale, incontrolabile de către om.
Aceste împrejurări, atunci când intervin, fac să se nască anumite
raporturi juridice (moartea - raporturi de succesiune), să le modifice
(calamităţile naturale se instituie în forţă majoră care împiedică executarea
obligaţiilor contractuale) sau să le stingă (trecerea timpului duce la
exigibilitatea creanţelor etc.)
Acţiunile umane sunt cele mai numeroase fapte juridice. Ele se
împart în acţiuni licite şi acţiuni ilicite.
Acţiunile licite se numesc acte juridice. Ele sunt manifestări de
voinţă îndreptate în mod expres spre naşterea, modificarea sau stingerea unor
raporturi juridice. Un contract de vânzare-cumpărare este un astfel de act
juridic în virtutea căruia se naşte un raport juridic, în cadrul căruia prind viaţă
cele vizate prin acordul de voinţă al părţilor. Se naşte, astfel, un cumpărător
şi un vânzător, fiecare are o anumită conduită care materializează drepturile
şi obligaţiile părţilor contractante. Desigur, actele juridice individuale nu pot
fi confundate de actele juridice normative, care nu produc prin ele însele
efecte juridice.
O altă categorie a acţiunilor o constituie acţiunile ilicite, care
reprezintă încălcări ale legii. Ele poartă denumiri diferite în funcţie de ramura
de drept în care intervin. Astfel, acţiunile ilicite din dreptul penal se numesc
infracţiuni, cele din dreptul administrativ abateri administrative, în rândul
cărora o categorie distinctă o constituie contravenţiile, delicte în domeniul
dreptului civil etc.

BIBLIOGRAFIE

N.Popa Teoria Generală a Dreptului, Editura Actami,

Bucureşti, 1996
Gh.Boboş Teoria Generală a Dreptului, Editura Argonaut, Cluj-
Napoca, 1999
S.Popescu Teoria Generală a Dreptului, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000
I.Craiovan Teoria Generală a Dreptului

G.Cornu Droit civil, Introduction, les personnes, Les biens, 7e

édition, Montrcestien, Paris, 1994
 CONCEPTUALIZAREA JURIDICĂ

Prin conceptualizare, în general, se înţelege realizarea unui produs al

gândirii umane pe calea abstractizării. Astfel de produse ale gândirii umane sunt
noţiunile, categoriilor, raţionamentele etc., care desemnează o parte a diversităţii
fenomenelor, proceselor, relaţiilor sau obiectelor concrete.
În procesul de elaborare a reglementărilor juridice, conceptualizarea
îmbracă o formă juridică şi ea se manifestă prin crearea noţiunilor, categoriilor,
principiilor şi construcţiilor juridice.
În literatura de specialitate, adesea se consideră că în domeniul juridic,
rezultatele procesului de conceptualizare sunt date de concepte şi categorii
juridice.56 Acest mod de a privi lucrurile contravine regulilor privitoare la
clasificarea logică a obiectelor şi fenomenelor, în sensul că în procesul de
clasificare a două fenomene, unul dintre ele nu poate avea acelaşi statut ca şi
subconceptele acestuia. Astfel, categoriile juridice sunt şi ele concepte, este
adevărat, de maximă generalitate, dar aceasta nu justifică împărţirea rezultatelor
gândirii juridice în concepte şi categorii juridice.
În opinia noastră, opera de conceptualizare este o parte intrinsecă a
procesului de gândire, iar rezultatele sale se concretizează în noţiuni, categorii,
principii şi construcţii juridice. În acest fel, noţiunile şi categoriile juridice sunt
concepte, în sensul că ele reprezintă punctul final al unui proces de gândire care,
pe calea abstractizării, concretizează o formă logică a acestuia, ce reflectă
trăsăturile generale şi necesare ale unei clase omogene de fenomene juridice.
Noţiunile, categoriile, principiile şi construcţiile juridice devin astfel lianţii
sistemului juridic, elementele care asigură interdependenţa şi unitatea
componentelor sale. În procesul de creare a dreptului, neobservarea noţiunilor,
categoriilor şi principiilor juridice este pe cât de dăunătoare, pe atât de nedorit.
În cazul în care legiuitorul creează norme juridice care contrazic sistemul
noţiunilor, categoriilor, principiilor şi construcţiilor juridice, el se situează extra
muros, iar unitatea sistemului juridic este pusă sub semnul îndoielii. Mai mult,
legiuitorul, pentru a da o formă corespunzătoare reglementării juridice, este
obligat să utilizeze noţiunile, categoriile, principiile şi construcţiile juridice
existente în opera de creaţie legislativă pentru a asigura coerenţa şi
practicabilitatea actului normativ, respectiv pentru a nu-l pune în dificultate pe
cel care aplică legea cu stabilirea conţinutului acesteia.
În procesul de creare a dreptului, aşa cum remarcă Jean-Louis Bergel,
utilizarea principiilor şi conceptelor generale ale dreptului este utilă şi pentru a
se elimina zonele de vid legislativ, zone care lipsesc dreptul de misiunea sa de
organizare a vieţii sociale.57
În domeniul juridic, regulile şi instituţiile care asigură unitatea
sistemului includ de mii de ani elemente statornice, dar şi elemente
56
A se vedea Jean-Louis Bergel, op.cit., p.193.
57
A se vedea Jean-Louis Bergel, op.cit., p.193.
 vremelnice care dau expresie procesului de abstractizare juridică. Termeni
cum ar fi cei de persoane, bunuri, contracte, delicte, capacitate, răspundere,
competenţă etc., condensează în ei un număr nedefinit de fiinţe umane, de
lucruri, de drepturi şi obligaţii care au trăsături comune şi care se
individualizează şi se integrează într-un concept unic numai dacă sunt apţi de
semnificaţii juridice. În acelaşi timp, ei desemnează concepte juridice cu o
vechime respectabilă.

1. Determinarea noţiunilor, categoriilor, principiilor şi

construcţiilor juridice. Creaţii ale gândirii, noţiunile, categoriile, principiile şi
construcţiile juridice izvorăsc din realităţile vieţii sociale şi din reglementarea
lor juridică. Pe calea abstractizării, legiuitorul, judecătorul sau cercetătorul,
pornind de la dreptul obiectiv existent, de la practica judiciară, de la rezultatele
comparării stării relaţiilor sociale cu finalităţile soluţiilor judiciare, purcede la
definirea unor noţiuni şi la formularea unor concepte. Conceptele reflectă - aşa
cum arată profesorul Gheorghe Boboş - în mod creator realitatea înconjurătoare.
Ele reţin esenţialul din această realitate dar, în acelaşi timp, o lărgire şi adâncire
a ei. Pe măsura desfăşurării procesului de cunoaştere, noţiunea se îmbogăţeşte,
ea concentrând rezultatele unui vast proces de gândire. Noţiunile ştiinţifice
foarte complexe, reprezintă prescurtări ale cunoştinţelor noastre, fiind construcţii
logice sintetice, pe baza unor cunoştinţe şi judecăţi.58
Pentru a asigura practicabilitatea dreptului - spune Jean Dabin - este
necesară definirea acestuia. Un drept nedefinit sau insuficient definit nu este
practicabil, în sensul că aplicarea sa va da naştere unor ezitări şi unor
controverse generatoare de insecuritate juridică. În astfel de cazuri, atât subiecţii
de drept, cât şi judecătorul se întreabă care este regula ce urmează a fi aplicată,
iar uneori întrebarea are în vedere chiar existenţa normei juridice. Insecuritatea
care se naşte în astfel de cazuri în relaţiile sociale este un rău grav, care
afectează activitatea umană şi duce la stagnare. Pentru eliminarea unor
neajunsuri de acest gen este nevoie să se apeleze la rigoarea conceptelor utilizate
în procesul de creare a dreptului. Prima din condiţiile care asigură
practicabilitatea dreptului o constituie suficienta sa definire.59
Atât în sistemul dreptului anglo-saxon, cât şi în cel al familiei
dreptului romano-germanic, legiuitorul recurge la definirea termenilor pe
care îi utilizează în conţinutul unei reglementări juridice. Această definire a
termenilor este întâlnită atât în legislaţia internă, cât şi în domeniul tratatelor
internaţionale. În legislaţia românească, definirea termenilor cu care
operează legiuitorul este destul de des întâlnită. Astfel, vom găsi definiţii
legale în Codul civil, în Codul de procedură civilă, în Codul penal, în Codul
aerian, în diferite legi şi ordonanţe, precum şi în tratatele internaţionale la
care România este parte.
58
A se vedea Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Editura Argonaut, Cluj-
Napoca, 1999, p.212.
59
A se vedea Jean Dabin, op.cit., p.268.
 Aceste definiţii sunt consacrate ca atare în textele legislative sau
rezultă implicit din formularea dată de legiuitor. În rândul codurilor care
apelează în mod expres la definirea unor termeni se situează Codul penal,
care în finalul Părţii generale, cuprinde Titlul VIII consacrat înţelesului unor
termeni sau expresii din legea penală. În acest titlu sunt cuprinse definiţiile
unor termeni cum ar fi: "legea penală", "teritoriu", "funcţionar", "arme" etc.
Un alt exemplu de act normativ care cuprinde definirea unor termeni îl
constituie Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr.29/1998 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii
Naţionale de Reglementare în domeniul Energiei - A.N.R.E. care are o anexă
ce cuprinde "definiţii de termeni specifici". În această anexă sunt definite
noţiuni specifice sectorului energiei electrice şi termice, cum ar fi
"consumator eligibil", "consumator captiv", "autorizaţie", "licenţă" etc.
În ceea ce priveşte definirea unor termeni procedurali, menţionăm
art.23-24 din secţiunea "Părţile în procesul penal" a Codului de procedură
penală. În aceste articole sunt definite noţiuni precum inculpatul, partea
vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Pentru a ilustra acest
tip de definiţie, reproducem prevederile art.23: "Persoana împotriva căreia s-a
pus în mişcare acţiunea penală este parte în procesul penal şi se numeşte
inculpat."
Atunci când legiuitorul recurge la definirea unor termeni sau expresii
în cuprinsul unei reglementări date, el face acest lucru pentru a conferi acestor
noţiuni un înţeles diferit de cel comun. Acest înţeles este utilizat în exclusivitate
în activitatea de aplicare a reglementării juridice în cauză. Aceste definiţii nu pot
fi extrapolate de la un act normativ la altul şi nici de la o ramură de drept la alta,
în afara unei împuterniciri legale date în acest sens de către legiuitor. În cazul în
care legiuitorul nu-şi propune să dea o anumită semnificaţie juridică unui
concept, el îl poate folosi fără să-l definească, lăsând pe seama practicii judiciare
şi a doctrinei juridice să facă acest lucru. De aceea, nu trebuie să fim luaţi prin
surprindere de o serie de termeni utilizaţi de legiuitor, fără a le fi stabilit
înţelesul pe calea unei definiţii legale. Astfel de termeni întâlnim în diferite
reglementări juridice şi ei pot privi noţiuni cum ar fi suveranitatea naţională,
popor, naţiune, minoritate naţională, stat, stat unitar, stat federal, unitate
administrativ-teritorială etc. În cazul în care cel chemat să aplice legea întâlneşte
în cuprinsul său astfel de concepte nedefinite sau insuficient definite el va face
apel la lucrările de specialitate şi, pe această bază, va stabili sensul unor
asemenea termeni, dându-le definiţii corespunzătoare.
În elaborarea conceptelor juridice, legiuitorul este adesea confruntat
cu formularea acestora într-un sens larg sau în sens restrâns.60 În concepţia lui
Jean Dabin, un drept definit în termeni stricţi, mai ales prin utilizarea unor
trăsături pur formale, este un drept incomplet, deoarece el lasă în afara sa
anumite ipoteze, anumite cazuri singulare, fără a ţine seama de faptul că viaţa
socială extrem de complexă şi de schimbătoare nu se reduce la o sumă de
60
A se vedea Jean Dabin, op.cit., p.281 şi urm.
ipoteze-tip, cărora dreptul le oferă soluţii prestabilite, tipice sau uniforme. De
aceea, pentru a se evita astfel de situaţii, dreptul trebuie să corespundă acestei
complexităţi a vieţii, el trebuie să acopere plasticitatea vieţii sociale, apelând la
definiţii largi, cu valoare de principiu, maleabile la multitudinea cazurilor
concrete, previzibile sau imprevizibile, pentru a le asigura tratamentul juridic
adecvat.
În dreptul nostru, aplicarea acestei metode, a definiţiilor largi, o
întâlnim atât în dreptul public, cât şi în dreptul privat. Ea constă în utilizarea de
către legiuitor a unor concepte nedefinite legal, care lasă judecătorului sau altui
practician al dreptului posibilitatea să le aplice în orice moment istoric, în
funcţie de conţinutul pe care îl conferă viaţa socială. Pe această cale se asigură
expansiunea dreptului şi adaptabilitatea sa la transformările care se produc în
viaţa socială, se admite pătrunderea noului în substanţa unor reglementări
juridice emise înainte cu zeci de ani sau secole. Un exemplu edificator în acest
sens îl constituie art.998 C.civ. în virtutea căruia "Orice faptă a omului, care
cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l
repara". Acest text, identic cu cel înscris în art.1382 al Codului lui Napoleon, a
rezistat schimbărilor petrecute în viaţa socială prin natura sa principială. Textul
art.998 C.civ. nu limitează cu nimic sfera faptelor care pot crea prejudicii, nu
stabileşte modul de reparare a acestora şi nici întinderea sau felul reparaţiei. Pe
această cale, legiuitorul a fost cel care a lăsat judecătorului posibilitatea să
introducă în rândul faptelor prejudiciabile pe cele care au apărut în decursul
timpului şi care nu au existat la vremea redactării textului. Este edificator în
acest sens că faptele prejudiciabile pe care le săvârşesc astăzi hackerii, intră sub
incidenţa prevederilor art.998 C.civ., deşi autorii Codului napoleonian nu puteau
să îşi imagineze, la acea vreme, apariţia computerelor şi a poştei electronice.
Tehnica definiţiilor largi nu poate fi însă utilizată în toate cazurile şi în
toate reglementările juridice, fără a aduce grave prejudicii securităţii juridice,
legalităţii şi intereselor generale ale societăţii. Pentru a se evita astfel de situaţii,
legiuitorul recurge la concepte strict determinate, determinate sau determinabile,
care nu lasă la îndemâna judecătorului extinderea înţelesului normei juridice
dincolo de limitele prestabilite de legiuitor. Asemenea concepte sunt reclamate
de specificul dreptului penal, de principiile nullum crimen sine lege şi nulla
poena sine lege, precum şi de alte situaţii care reclamă precizie în aprecierea
drepturilor şi obligaţiilor fundamentale ale cetăţenilor, precum şi în stabilirea
unor sancţiuni care afectează statutul persoanelor vizate.61
În literatura de specialitate se apreciază, pe bună dreptate, că definirea
conceptelor juridice îmbracă un aspect material şi unul de ordin formal. Sub
aspect material, conceptul exprimă consistenţa sa substanţială, iar sub aspect
formal el desemnează forma termenului în virtutea căruia conceptului i se
atribuie un anumit sens.62

61
Ibidem, p.284 şi urm.
62
A se vedea Jean-Louis Bergel, op.cit., p.195.
 Definirea substanţială a conceptului juridic trebuie să plece de la
stabilirea elementelor care compun fenomenul desemnat prin concept şi a
relaţiilor dintre acestea.
În această ordine de idei, este necesar să subliniem că includerea
elementelor componente într-un concept unic este o condiţie necesară a oricărei
definiţii juridice. Astfel, atunci când vom da o definiţie completă Parlamentului,
vom afirma cu certitudine că el este compus din Camera Deputaţilor şi Senat,
ştiind că aceste elemente structurale nu mai pot figura şi în componenţa altor
autorităţi publice din România.
În acest context, relaţia dintre elementele componente ale
conceptului rezidă într-o reciprocitate şi complementaritate care, împlinindu-
se, dau expresie definirii complete a Parlamentului.
Desigur, există şi alte tipuri de relaţii care, asociate elementelor
componente ale unui concept, conferă definiţiei integralitate. Edificatoare în
acest sens este răspunderea juridică penală, concept care presupune cel puţin
două părţi aflate într-un proces penal dar, în acelaşi timp, şi elementul de
vinovăţie şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi rezultatul socialmente
periculos produs.
Discuţiile care se poartă în literatura de specialitate au în vedere
gradul de extensie al elementelor care determină, sub aspect substanţial,
conceptul juridic şi cel extrajuridic. Jean Dabin apreciază că sarcina juristului nu
rezidă în stabilirea "unor definiţii ştiinţifice corecte, ci în elaborarea regulilor
aplicabile.63 La polul opus al acestui punct de vedere se situează Jean-Louis
Bergel, care consideră că definiţia trebuie să fie cuprinzătoare şi sigură, pentru a
putea fi aplicată.
Cu toate acestea, variaţiile pe care le poate comporta un concept nu
intră în definiţia acestuia, deoarece ele ar putea să-i întunece sensul. Ca atare,
definiţiile juridice nu implică în mod necesar criterii precise, care permit
stabilirea conţinutului acestora într-o manieră perfect obiectivă.64
În opinia noastră, definiţiile care nu conferă criterii clare de delimitare
a conţinutului lor nu sunt definiţii ştiinţifice şi implicit nici juridice. Dacă
admitem posibila diferenţă dintre definiţiile ştiinţifice şi cele juridice, nu putem
accepta că judecătorul, în aplicarea legii, ar putea da un alt sens unui concept
juridic, fie şi cel ştiinţific. În cazul în care s-ar proceda altfel, ar însemna că
locul legiuitorului este luat de doctrina juridică, ceea ce în sistemul nostru de
drept este inadmisibil.
În ceea ce priveşte aspectul formal al definiţiei, merită să prezentăm
poziţia profesorului francez G.Cornu, care a operat o fină distincţie între
definiţiile reale şi cele terminologice. În opinia autorului francez, definiţia reală
constă într-o determinare substanţială a elementelor şi a atributelor conceptului
avut în vedere. În acest mod, au fost definite în dreptul francez, ca şi în cel

63
Ibidem p.197.
64
A se vedea Jean-Louis Bergel, op.cit., p.198.
român, conceptele privitoare la persoane, drepturi, acte juridice, bunuri, drept de
proprietate, servitute, contracte etc.
Definiţia terminologică are în vedere determinarea sensului unui
cuvânt utilizat într-un text juridic. Acest tip de definiţie lasă judecătorului o
marjă largă de manevră, el putând să confere cuvintelor orice sens doreşte, fără a
ţine seama de un anumit sistem conceptual. De asemenea, el poate îmbrăca
forma unei descrieri materiale, a unei enumerări, a unei evaluări cantitative etc.65
Definiţiile terminologice îşi relevă, astfel, de la sine propria
deficienţă şi periculozitate. Ele îngrădesc perceperea sistemului juridic şi a
conceptelor pe care el se fundamentează. Mai mult, prin caracterul restrictiv
al definirii se constituie într-un obstacol în calea integrării lor în sistemul
dreptului.

2. Categoriile juridice
Categoriile juridice reprezintă conceptele fundamentale ale dreptului,
Ele conferă dreptului unitate sistemică şi congruenţă raţională. Aşa cum remarcă
G.Cornu, categoriile juridice sunt rudimente ale ştiinţei dreptului şi ele
constituie materia elementară a dreptului.
Categoriile juridice reprezintă, astfel, conceptul care se caracterizează
printr-o reuniune de elemente constante şi necesare.66 Parte integrantă a
conceptelor, categoriile juridice se identifică prin multitudinea elementelor care
le compun şi prin natura relaţiilor care se stabilesc între acestea.
Determinarea categoriilor juridice este rodul unor procedee intelectuale, al
unor artificii tehnice care scot în evidenţă realităţi juridice distincte.67 În opinia
lui Paul Roubier, categoriile juridice desemnează o grupare de norme juridice
care reglementează o anumită materie dată.68 Aparent, categoriile juridice ar
putea fi sinonime cu instituţiile juridice. În realitate, cele două noţiuni nu se
confundă. Dacă instituţiile juridice sunt categorii juridice, nu toate categoriile
sunt şi instituţii juridice.69 Astfel, instituţii juridice cum ar fi contractul,
proprietatea, căsătoria, cetăţenia, persoana fizică etc., sunt şi categorii juridice.
Cu toate acestea există categorii juridice care nu sunt instituţii juridice.
Enumerăm în acest sens: buna credinţă, delictul, concubinajul etc.
Pentru delimitarea categoriilor juridice este nevoie de un efort
intelectual care să pună în evidenţă criteriile care disting o categorie juridică de
alta.

65
Ibidem, p.202.
66
A se vedea Gérard Cornu, Droit civil. Introduction. Les personnes. Les biens. 7e éditions,
Montchrestien, Paris, 1994, p.74.
67
A se vedea Jean-Louis Bergel, op.cit., p.204.
68
A se vedea Paul Roubier, Théorie Générale du Droit, Recueil Sirey, Paris, 1951, p.15 şi
urm.
69
Ibidem, p.17.
 Determinarea criteriilor categoriilor juridice constă în izolarea
trăsăturilor comune ale elementelor care le compun şi a trăsăturilor care fac ca
diferitele categorii să se distingă de altele.70
Infracţiunile şi contravenţiile sunt categorii juridice care se deosebesc
între ele prin gradul de pericol social pe care îl prezintă. Această distincţie este
relativă şi în cele mai multe cazuri este controversată, fără a duce la anularea
distincţiei dintre infracţiuni şi contravenţii, de altfel fundamentată pe distincţia
dată de lege.
În definirea categoriilor juridice se utilizează de cele mai multe
ori dihotomiile. O clasă de elemente juridice care formează o categorie este
opusă unei clase similare printr-o trăsătură ori printr-o serie de trăsături
comune antagonice. Astfel, actele juridice îmbracă un aspect internaţional
în măsura în care comportă un element de extraneitate. În lipsa acestuia,
ele sunt acte juridice interne. Copiii sunt din căsătorie sau din afara
acesteia. Bunurile sunt mobile sau imobile etc.
Definirea dihotomică exclude stabilirea tripartită a unor categorii
juridice. Această ultimă situaţie se datorează înlocuirii criteriului unic al
dihotomiei cu două sau mai multe criterii. Bunăoară, clasificarea drepturilor
omului în drepturi şi inviolabilităţi, drepturi şi libertăţi social-economice şi
culturale; drepturi exclusiv politice şi drepturi şi libertăţi social-politice este
defectuoasă prin combinarea unei multitudini de criterii (asigurarea integrităţii
fizice şi psihice a individului, conţinutul economico-social al drepturilor,
caracterul politic sau social-politic al drepturilor). Evident că aceste criterii sunt
complementare, dacă nu chiar suprapuse, ceea ce exclude caracterul dihotomic
al clasificării şi face ca rezultatul clasificării să fie rodul unei erori de metodă în
alegerea criteriilor de determinare a categoriilor.71

3. Utilizarea cifrajului şi a enumerării în procesul de elaborare a

normelor juridice. Cifrajul şi enumerarea sunt mijloace prin intermediul cărora
sunt redate diferite fenomene cantitative, respectiv de ordin calitativ.72
Dimensiunea cantitativă a calităţii juridice este exprimată în
reglementările juridice cu ajutorul cifrelor, care prin precizia lor conferă duratei,
mărimii sau întinderii fenomenelor supuse voinţei legiuitorului modalităţi
precise de determinare.73 Utilizarea cifrelor se dovedeşte a fi un procedeu util
pentru determinarea termenelor de procedură ori de prescripţie, stabilirea valorii
taxelor judiciare, a impozitelor şi a altor contribuţii băneşti, pentru stabilirea
duratei în timp a efectelor juridice ale unui act sau fapt juridic, a întinderii
diferitelor drepturi şi obligaţii, pentru determinarea veniturilor băneşti, a
dobânzilor, a pedepselor şi altor sancţiuni juridice, a cvorumului necesar pentru
ca o adunare să poată funcţiona în mod legal, a majorităţii de voturi cerute
70
A se vedea Jean Louis Bergel, op.cit., p.207.
71
Ibidem, p.208.
72
A se vedea Jean Dabin, op.cit., p.289.
73
A se vedea Anita M.Naschitz, Teorie şi Tehnică în procesul de creare a dreptului, Editura
Academiei, Bucureşti, 1969, p.261.
pentru adoptarea unei legi, a unei hotărâri sau a altui act juridic, a rezultatelor
alegerilor locale, parlamentare şi prezidenţiale ori ale referendumului etc.
În activitatea de cuantificare, legiuitorul poate recurge la cifre absolute
pentru a conferi un caracter rigid determinării pe care o face, ori poate stabili
plafoane limită pentru desemnarea cantităţii sau poate recurge la limite minime
şi maxime pentru cazurile în care se doreşte realizarea unei cuantificări suple.
Cuantificarea rigidă este utilizată pentru a exprima cât mai fidel cantitatea avută
în vedere de legiuitor, în timp ce cuantificarea suplă pune în evidenţă voinţa
legiuitorului de a lăsa la îndemâna celui care aplică legea o anumită marjă de
manevră. Cuantificarea rigidă o întâlnim la stabilirea mărimii salariilor,
pensiilor, impozitelor etc. În schimb, cuantificarea suplă face obiectul
reglementărilor juridice privitoare la stabilirea vitezei maxime de circulaţie a
autovehiculelor, a limitelor maxime şi minime ale pedepselor ori ale altor
sancţiuni juridice (contravenţionale, disciplinare etc.).74
Procedeul enumerării rezidă în "descompunerea unei idei abstracte -
socotită a fi prea vagă pentru a permite o unitară şi eficientă realizare - în
aplicaţii practice."75 Utilizarea procedeului enumerării face posibilă înţelegerea
completă a unui enunţ juridic cu un grad ridicat de abstractizare. În astfel de
situaţii, enunţul juridic cuprinde o referire la concept, iar apoi, prin
exemplificare, arată anumite note caracteristice ale conceptului utilizat în enunţ.
Aşa cum remarcă Jean Dabin, în cazul enumerării, genului îndepărtat i se
substituie specii mai apropiate, ideea abstractă fiind înlocuită, prin
descompunerea substanţei reglementării, cu elemente mai concrete.76
În activitatea sa curentă, legiuitorul recurge la enumerare pentru
stabilirea atribuţiilor autorităţilor publice, pentru determinarea cazurilor care
reclamă adoptarea unei legi organice, pentru stabilirea sancţiunilor disciplinare,
a cazurilor de decădere din drepturile părinteşti etc.
Enumerările din textele legislative pot fi enumerări exemplificative
sau enumerări limitative.
Enumerările exemplificative se caracterizează prin faptul că
legiuitorul lasă la aprecierea celui care aplică legea să extindă aplicarea ei şi la
alte cazuri asemănătoare. Un exemplu în acest sens îl conferă art.7 alin.(2) din
Legea nr.24/2000, care stabileşte: "Dispoziţiile cuprinse în actul normativ pot fi,
după caz, imperative, supletive, permisive, alternative, abrogatorii, facultative,
tranzitorii, temporare, de recomandare sau altele asemenea;" art.46 din Codul
familiei statorniceşte că gradul de rudenie în linie colaterală se stabileşte după
numărul naşterilor, urcând de la una din rude până la ascendentul comun şi
coborând de la acesta până la cealaltă rudă. Exemplificarea este făcută după cum
urmează: "astfel, fraţii sunt rude în gradul al doilea, unchiul şi nepotul în gradul
al treilea, verii primari în gradul al patrulea." Utilizarea enumerării
exemplificative permite astfel stabilirea gradelor de rudenie colaterală între orice
rude posibile.
74
Ibidem, p.262.
75
Ibidem, p.263.
76
A se vedea Jean Dabin, op.cit., p.289.
 Spre deosebire de enumerările exemplificative, enumerările limitative
îl obligă pe cel care aplică legea să se mărginească la acestea. Acest tip de
enumerare se utilizează, mai ales, atunci când este vorba de stabilirea unor
derogări de la dreptul comun, fapt ce are ca urmare restrângerea aplicării legii
doar la acele cazuri menţionate în textul ce cuprinde enumerarea. Un exemplu
edificator în acest sens îl constituie art.31 din Codul familiei care enumeră
limitativ şi derogatoriu bunurile proprii ale fiecărui soţ: "Nu sunt bunuri
comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ:
a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;
b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau
donaţie, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune;
c) bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei unuia
dintre soţi;
d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele
ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi
inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri;
e) indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube
pricinuite persoanei;
f) valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în
care a trecut această valoare."
Aşa cum se observă, legiuitorul poate combina enumerarea
enunţiativă cu cea limitativă. Astfel, în cadrul enumerării limitative din art.31
C.fam., la lit.d) se utilizează o enumerare exemplificativă, lista bunurilor
enumerate aici putând fi completată cu alte bunuri de acelaşi gen.

4. Prezumţia - procedeu al tehnicii legislative. Prezumţia reprezintă o

operaţiune intelectuală prin care se admite existenţa unui fapt prin proba altui
fapt.77 Potrivit art.1189 din Codul civil, prezumţiile sunt consecinţele pe care
legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut asupra unui fapt
necunoscut. În opinia Anitei Naschitz, prezumţia exprimă o presupunere asupra
exactităţii, în toate cazurile, a unui fapt prealabil. În mod normal această
exactitate ar trebui dovedită în fiecare caz în parte. Cu toate acestea, prezumţia
de drept suprimă exigenţele acestei dovezi speciale în mod definitiv sau
provizoriu. Suprimarea probei este definitivă în cazul prezumţiei absolute sau
provizorie în cazul prezumţiilor relative.78
Prezumţiile pot fi utilizate de legiuitor în opera sa de construcţie
legislativă în calitatea lor de procedee ale tehnicii legislative. Dar ele pot fi
abordate şi din punctul de vedere al practicii judiciare, când ele joacă rolul de
mijloace ale sistemului de probaţiune. În această ultimă situaţie, prezumţiile
contribuie la înlăturarea unor dificultăţi în dovedirea unui fapt concret,
transferând obiectul probei asupra unui fapt conex. Ele îi servesc celui care are
sarcina probei de a se dispensa de aceasta, de a dovedi faptul generator de

77
A se vedea Gerard Cornu, op.cit., p.79.
78
A se vedea Anita M.Naschitz, op.cit., p.279.
drepturi, probând în schimb un fapt vecin şi conex cu faptul generator de
drepturi, uşurându-i-se pe această cale sarcina.79
În ceea ce priveşte prezumţia înţeleasă ca procedeu al tehnicii
legislative, ea este uneori integrată în cuprinsul regulii de drept, iar alteori ea
rezidă în motivele presupuse a sta la baza acestei reguli.80
Atunci când prezumţia este integrată în cuprinsul normei juridice,
asistăm la o modalitate de definire a conceptelor pe calea substituirii: în locul
unui concept greu de definit se recurge la un alt concept, mult mai uşor de
perceput. Astfel, pentru a se stabili insuficienta maturitate spirituală a
individului, legiuitorul îi substituie acestuia conceptul minorităţii de vârstă,
procedeu ce poate fi exprimat cu uşurinţă prin cifraj. Se instituie astfel o
prezumţie în virtutea căreia minoritatea de vârstă este echivalentă cu insuficienta
maturitate de spirit.81
În cel de al doilea caz, prezumţiile servesc ca motivări ale unor
soluţii legale. În rândul unor astfel de prezumţii intră prezumţiile de voinţă,
pe baza cărora sunt construite reguli de interpretare a conţinutului normei de
drept, respectiv a voinţei exprimate de subiectele de drept. Este edificator, în
acest sens, art.689 C.civ., care stabileşte că acceptarea tacită a succesiunii
operează atunci când eredele face un act, pe care n-ar putea să-l facă decât în
această calitate de erede, şi care lasă a se presupune neapărat intenţia sa de
acceptare. În acest caz, legiuitorul înţelege să se desprindă voinţa de
acceptare a succesiunii din anumite acte făcute de o persoană care acţionează
ca erede.
Alte prezumţii legale pot avea în vedere şi alte elemente decât voinţa.
Astfel, regimul comunităţii matrimoniale de bunuri are la bază prezumţia în
virtutea căreia bunurile sunt dobândite prin contribuţia ambilor soţi, iar regula în
virtutea căreia pater id est quem nuptiat demonstrant porneşte de la
prezumţia existenţei unor raporturi sexuale între soţi şi de la cea de fidelitate a
soţiei.82

5. Ficţiunea în drept este un procedeu artificial, adeseori utilizat de

legiuitor pentru a admite existenţa unui fapt care este totuşi dezminţit de
realitate.83 Un exemplu edificator în acest sens îl constituie maxima preluată din
dreptul roman, în virtutea căreia Infans conceptus pro nato habetur quotiens
de comodo ejus agitur. În dreptul românesc, expresia acestei maxime este dată
de art.7 alin.2 din Decretul nr.31/1954 care stabileşte că: "Drepturile copilului
sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu." În temeiul
acestei norme juridice, care dă expresie unei ficţiuni juridice, copilul conceput
este considerat viu, sub condiţia naşterii sale viabile, pentru a fi chemat ca
79
A se vedea T.Ionaşcu, Probele în procesul civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969,
p.292.
80
A se vedea Anita M.Naschitz, op.cit., p.281.
81
Ibidem, p.281.
82
Ibidem, p.283.
83
A se vedea Gerard Cornu, op.cit., p.81.
moştenitor la succesiunea ascendenţilor săi, ca şi cum s-ar fi născut în ziua
decesului tatălui său.84
În opinia Anitei M.Naschitz, această ficţiune anticipează prin lege
apariţia personalităţii fizice şi asimilează copilul conceput cu cel născut viabil,
în vederea realizării scopului politicii legislative de a asigura copilului doar
conceput beneficiul unor drepturi pe care concepţia generală despre momentul
naşterii personalităţii nu ar putea-o asigura.85
Ficţiunea se caracterizează prin faptul că operează o asimilare
artificială sau o echivalare a unor lucruri care în realitate sunt diferite sau chiar
contrare.
Exemple de acest gen întâlnim în materie de reprezentare, unde
reprezentatul (minorul, persoana pusă sub interdicţie etc.) nu poate acţiona el
însuşi, deşi actele juridice încheiate de tutorele sau mandatarul său apar ca acte
proprii ale reprezentantului. În materia succesiunii, ficţiunea îmbracă forma
continuităţii persoanei defunctului în cele ale moştenitorilor săi.
Aşa cum se poate constata, ficţiunea este o construcţie juridică
artificială, care consideră ca adevărate lucruri ori situaţii care nu corespund
realităţii. Astfel, sunt considerate ca existente lucruri inexistente, în timp ce
unele inexistente apar ca reale. Alteori se consideră că un lucru a apărut la o
altă dată decât atestă realitatea faptelor.
La scară istorică, ficţiunile în familia dreptului romano-germanic, deşi
apar ca situaţii excepţionale, ele au o arie destul de largă de răspândire în
cuprinsul reglementărilor juridice.
În ceea ce priveşte rolul ficţiunilor în drept, se consideră că acestea
îndeplinesc o funcţie istorică şi o funcţie dogmatică.86 În realizarea funcţiei
istorice, ficţiunile introduc în relaţiile sociale noi reguli de drept, permiţând
expansiunea dreptului la elementele noi care apar în viaţa socială. În astfel de
cazuri, în locul activităţii legiuitorului de a crea noi reguli de drept cerute de
noile elemente apărute în cadrul relaţiilor sociale, se recurge la conceptele
juridice existente pentru a asimila în cuprinsul lor ceea ce ar fi trebuit a fi
reglementat prin noi norme juridice. Pe această cale se asigură realizarea
exigenţelor principiului economiei de mijloace şi se asigură coerenţa generală a
sistemului de drept. Pe calea acestui procedeu se consolidează statica dreptului,
cu efectele sale benefice asupra securităţii juridice, dar şi expansiunea acestuia
prin puntea pe care o aşează între trecut şi prezent în reglementarea relaţiilor
sociale.
Funcţia dogmatică a ficţiunii rezidă în conservarea conceptelor
juridice, în găsirea unor soluţii juridice pentru fenomene noi în interiorul
sistemului dreptului.
Pe lângă aceste funcţii permanente îndeplinite de ficţiuni, rolul
acestora poate fi apreciat şi prin funcţiile lor de tehnică juridică şi de politică
84
Ibidem, p.81.
85
A se vedea Anita M.Naschitz, op.cit., p.285.
86
A se vedea Anita M.Naschitz, op.cit., p.285.
juridică, care se manifestă în procesul de creare şi aplicare a dreptului ori în
determinarea teleologică prin care se realizează promovarea anumitor valori
specifice sistemului de drept.87
Utilizarea ficţiunilor în procesul de elaborare a dreptului este uneori
contestată. Unii autori consideră că recurgerea la ficţiuni relevă o incapacitate a
legiuitorului de a crea cu rapiditate noi soluţii juridice care să acopere realităţile
sociale nou apărute. Pe de altă parte, ficţiunile sunt repudiate prin discrepanţa pe
care ele o pun între lege şi realitate. Cu toate acestea, avantajele pe care le
prezintă ficţiunile (evitarea creşterii cantitative a reglementărilor juridice,
asigurarea unităţii sistemului de drept şi limitarea sporirii numărului de
concepte) fac ca ele să fie utile în acţiunea de legiferare. Desigur, ţinând seama
de caracterul excepţional al ficţiunilor, legiuitorul urmează să utilizeze cu
prudenţă un asemenea procedeu tehnic, având în vedere avantajele şi
dezavantajele sale.

87
Ibidem, p.305.