O altfel de pregatire pentru scoala

scoala pregatire atentia invatati singur

Autor: psih. Cornelia Codreanu

Caiete, penar, uniforma, ghiozdan, acuarele... asa arata lista cu pregatirile pentru marele eveniment, emotionant atat
pentru copil cat si pentru parinti. Numai ca pregatirea pentru scoala nu se rezuma numai la partea materiala si nu
trebuie sa inceapa odata cu scoala sau cu cateva zile inainte, ci cu cel putin un an, doi, mai devreme.

Despre intrarea in colectivitate si importanta socializarii timpurii s-a vorbit si o consideram o etapa depasita anterior,
odata cu intrarea la gradinita, macar in grupa pregatitoare. Despre altfel de pregatiri as vrea sa va atrag atentia acum.
Este vorba de probleme pe care le-am intalnit frecvent la copiii si parintii scolarilor mici: atentia si banalul stat la masa
de studiu.

Am fost intrebata adeseori de parinti de ce copiii lor nu stau la masa atunci cand trebuie sa isi faca temele. De ce
frecvent, si acasa si la scoala, se fataie pe scaun, cauta motive de a se ridica (mi-e foame, mi-e sete, trebuie sa ascut
creionul, etc.) sau pur si simplu stau in picioare, scriind sau cititnd in pozitii improprii. Bineinteles ca si atentia lor lasa
de dorit. Dar cel mai grav aspect, este acela de a nu-si face temele decat in prezenta si sub supravegherea stricta a
parintilor, uneori la ore tarzii din noapte pentru ca atunci se intorc acasa de la servici.

Raspunsul e simplu. Pentru ca acesti copii nu au fost invatati, educati, pregatiti pentru responsabilitatile si regulile
scolare din timp. Nu au fost invatati sa stea la masa de lucru, nu au fost invatati sa se concentreze asupra lucrului pe
care trebuie sa-l faca, nu au fost invatati sa lucreze singuri fara ajutorul si prezenta permanenta a parintilor. Au fost
luati brusc dintr-un program de voie permanent si trecuti brusc intr-un regim strict, autoritar, cu reguli impuse si restrictii
temporare, cu cerinte noi si dificile...

Pregatirea pentru atributiile scolare trebuie sa inceapa cu un an, doi, inainte de scoala propriu-zisa. Copilul trebuie
antrenat in activitati care sa-i solicite statul pe scaun la masa de lucru, intai in episoade scurte si apoi din ce in ce mai
lungi. Trebuie sa fie invatat sa coloreze, decupeze, etc. singur , fara supervizarea stricta a parintilor, iar abia apoi
impreuna sa rectifice sau rezolve ceea ce nu a putut singur. Trebuie sa invete sa se concentreze asupra a ceea ce are
de facut pentru ca astfel lucrul va fi terminat mai repede si mai bine. In caz contrar, superficialitatea, va determina o
reluare a activitatii si deci... mult timp pierdut care ar putea fi folosit in alte scopuri mai placute.
Cel mai important este sa-i antrenati atentia. O atentie fluctuanta, poate afecta serios rezultatele scolare chiar daca
copilul este unul foarte inteligent. Fara atentie si concentrare greselile sunt frecvente.

Exersarea poate incepe de timpuriu prin jocuri care sa-i solicite micutului atentia. Puneti-l sa urmaresca cu degetul pe
un desen diferite parti ale corpului, sa descopere cat mai multe animale intr-o carte de colorat, sa urmareasca acele
labirinturi din jocurile pentru copii.

Cereti copilului sa va deseneze stand la masa in pozitie corecta un anumit obiect sau animal, lasati-l singur si nu uitati
sa-l felicitati sau sa corectati impreuna daca s-au strecurat greseli. Invatati copilul sa lucreze singur atat cat poate, si
abia apoi ajutati-l sa corecteze sau sa rezolve ceea ce nu a putut sigur. Altfel acesta nu va face absolut nimic fara voi
speculand faptul ca prezenta voastra ii usureaza munca sugerandu-i adesea rezultatul fie din graba fie din obisnuinta.

O alta metoda foarte buna de concentrare a atentiei sunt colectiile. Filatelia, albumele cu poze decupate, vederile,
hartiile de guma de mestecat cu masini sau papusi Barbie pentru fetite pot antrena atentia unui copil. Cereti copilului
sa-si aranjeze colectia dupa anumite criterii de exemplu.

Pe langa acestea sunt multe alte obiceiuri prin care acest tip de pregatire pentru scoala poate fi benefic. Cititi-i povesti,
va invata sa urmaresca discursul cuiva (al invatatoarei la scoala de pilda). Cereti-i sa va povestesca un desen animat
cu lux de amanunte inainte ca acesta sa inceapa, sub pretextul ca va intereseaza dar nu aveti timp sa-l urmariti
impreuna cu el. Antrenati-l in jocuri de imbinare dupa scheme desenate, etc.

Insa faceti toate aceste a cu rabdare. Nu-l fortati si nu uitati ca pauzele sunt necesare pentru destindere si revenire la
capacitatile intelectuale maxime.

Problema debutului scolar reprezinta o preocupare atat pentru educatori cat si pentru parinti. Acesta este optim in
conditiile in care copilul e pregatit atat sub aspect cognitiv cat si socio-afectiv.

Debutul scolar e influentat pozitiv sau negativ in functie de reprezentarea pe care copilul o are despre viitoarea sa
activitate scolara - reprezentare formata copiilor prin aportul parintilor, educatorilor, invatatorilor - ca unitate de idei,
conceptii si actiuni.

Orice fel de disfunctionalitati existente la nivelul relatiei dintre copil-educatoare, parinti-educatoare privind pregatirea
copilului pentru scoala se va rasfrange negativ asupra viitorului elev.

La gradinita prescolarul se va integra si adapta la activitatea de aici in functie de metodele pe care le foloseste
educatoarea, de felul cum il stimuleaza interesul de a se implica in jocurile cu copiii, de ambianta pe care o
pregateste pentru ca acesta sa se simta in gradinita in siguranta si sa poata relationa.

O adevarata educatoare este cea care iubeste si intelege copilul, oferindu-i sanse egale si ajutandu-l sa-si rezolve
nevoile si trebuintele in functie de ritmul sau propriu de dezvoltare si de particularitatile sale individuale.

La gradinita, printr-o munca sistematica a educatoarelor, copilul isi dezvolta aptitudinea de scolaritate care
presupune existenta unui ansamblu de calitati, insusiri in plan senzorio-motor, cognitiv, afectiv-motivational si
relational, care permit celui in cauza sa faca fata cerintelor formulate in scoala - insusiri ce asigura desfasurarea cu
succes a activitatii scolarului in clasa I.

Cea mai importanta problema legata de aptitudinea de scolaritate este cea referitoare la capacitatile necesare
prescolarului de a se integra cu succes in clasa I.

Fiind o aptitudine speciala, complexa, in componenta ei relationeaza urmatorii factori: dezvoltarea fizica, intarirea
sanatatii, dezvoltarea motorie complexa, pregatirea mainii pentru scris, dezvoltarea intelectuala, formarea unor
reprezentari si notiuni, capacitatea de a intelege fenomene simple, capacitate perceptiva, de vorbire cursiva, de
gandire logica, de memorare, atentie si imaginatie, orientare in spatiu si timp, insusirea unor concepte morale si
estetice, educarea spiritului creativ, formarea unor deprinderi de munca intelectuala, formarea deprinderilor de
comportare civilizata si adaptare sociala.

Dezvoltarea socio-afectiva implica rezolvarea unor sarcini care necesita efort de vointa si atentie, perseverenta si
cooperare cu altii, subordonarea intereselor personale celor colective si trezirea interesului pentru activitatea scolara.

Aptitudinea de scolaritate este o notiune complexa care se raporteaza la starea multidimensionala a personalitatii
copilului, cuprinzand si sfera afectiva, volitionala si sociala. La reusita scolara participa urmatorii factori: biologici,
psihologici, sociali, pedagogici, invatatorul, cu personalitatea sa, metoda folosita, dozarea cerintelor scolare si gradul
de activare a elevului.

Toate acestea cunosc o dinamica individualizata, specifica fiecarei relatii ce intervine intre invatator si elev.

Gradinita: pregatirea psihologica a copilului pentru scoala

In cadrul organizat al gradinitei, copilul nu doar ia parte la o serie de activitati specifice

invatamantului prescolar, ci si intra in contact cu mediul extern; evenimentul are un caracter
predeterminat, ceea ce-l deosebeste de numerosii stimuli pe care copilul ii recepteaza din jur.
Cand intra la gradinita, copilul se afla in perioada celor mai importante acumulari, care vor sta la
baza personalitatii sale. Frecventarea gradinitei favorizeaza conturarea unui autentic
comportament interrelational. Structura formala si informala a grupului de copii din gradinita
genereaza un climat psihosocial in care fiecare copil este, in acelasi timp, si actor, si spectator.

Copilul este un adult in devenire, care aspira cu o energie nesfarsita la viata de om mare. La
nastere, el poseda potentialitati si predispozitii, este fragil si neajutorat, insa de-a lungul
anilor va deveni parte integranta a unei societati complicat organizate. Treptat, copilul
incepe sa faca primii pasi intr-o lume a uriasilor, capata autonomie, initiativa, isi satisface
nevoi variate, invata sa se comporte „ca un om mare”.

Calatoria vietii poate fi palpitanta, fascinanta, dar in acelasi timp plina de obstacole si dificultati.
Adultul este cel care insoteste copilul, pana la un anumit punct, in aceasta minunata aventura a
descoperirii de sine, a invatarii, a constientizarii. Dezvoltarea psihocomportamentala, intelectuala si
sociala a copilului se afla in mainile adultului, care are o sarcina esentiala, dar si o extraordinara
responsabilitate.

Adultul (parinte, educator) are menirea de a-i construi, consolida, imbogati psihismul si,
ulterior, de a-l seconda pe copil in eforturile lui de a lua in stapanire lumea inconjuratoare.

Gradinita este prima experienta a vietii in societate a copilului. Ea constituie un cadru nou
pentru el, prin dimensiunile si continuturile sale, prin activitatile variate, noi si interesante. Este o
insiruire de metamorfoze, cu o incarcatura afectiva intensa si un dinamism nestavilit. Adaptarea la
noul mediu va fi de lunga durata, cu progrese si regrese, cu eforturi perseverente si de durata, atat
din partea copilului insusi, cat si a adultilor care-l sustin. Copilul paseste intr-un nou univers social, o
lume plina de necunoscut si de provocari, care il confrunta cu experiente inedite :

 experienta vietii in grup;

 experienta concentrarii pe sarcina;
 experienta dialogului si a ascultarii;
 experienta ordonarii lumii in cifre si litere cu sens;
 experienta jocului, a intrecerii si competitiei (Minulescu, 2003).

In cadrul organizat al gradinitei, copilul nu doar ia parte la o serie de activitati specifice invatamantului
prescolar, ci si intra in contact cu mediul extern; evenimentul are un caracter predeterminat, ceea ce-l
deosebeste de numerosii stimuli pe care copilul ii recepteaza din jur. Cand intra la gradinita, copilul
se afla in perioada celor mai importante acumulari , care vor sta la baza personalitatii sale.
Frecventarea gradinitei favorizeaza conturarea unui autentic comportament interrelational.
Structura formala si informala a grupului de copii din gradinita genereaza un climat psihosocial in care
fiecare copil este, in acelasi timp, si actor, si spectator.

Educatorul il ghideaza pe copil in toate formele de invatare, fara a substitui propriul nivel de intelegere
celui al copilului, ci facandu-l pe acesta sa gandeasca singur, sa exerseze singur diverse activitati,
stimulandu-i interesul real pentru obiectele si oamenii din jur. De-a lungul prescolaritatii, copiii castiga
mult sub raport fizic, mental si emotional; curiozitatea prescolarilor constituie baza invatarii si a
educatiei din anii urmatori. Pregatirea copilului pentru invatarea continua incepe de la gradinita; aici,
el dobandeste primele comportamente intelectuale, face cunostinta cu primele povestiri fantastice, cu
primele continuturi stiintifice.

Ulterior, copilul va trebui sa se integreze intr-o noua ambianta, cu o invatatoare noua, cu

noi colegi; e necesar deci sa-si ajusteze instrumentele de comunicare pentru a putea stabili relatii
optime. Analizand situatia din punct de vedere adaptativ, realizam ca, pana la inceputul scolii, se
dezvolta capacitatea de a intra in relatii acceptabile, confortabile cu ambianta. In plan afectiv,
intensitatea trairii emotionale depinde de experienta pe care o are copilul in ceea ce priveste intrarea
in contact cu persoane noi. Copiii care se despart de familie, de mama, pentru prima data fac parte
din categoria celor carora le lipseste exercitiul despartirii temporare. Copilul care traieste in prima zi
de scoala prima separare de familie este cuprins de teama; de aceea, parintii trebuie sa-si obisnuiasca
de timpuriu copiii cu ideea separarii.

In cadrul contextului interpersonal in care se dezvolta copilul, conteaza foarte mult calitatea
interactiunilor intrafamiliale, raporturile de comunicare dintre parinti, dintre acestia si copil, ele avand
o influenta puternica asupra pregatirii psihologice a copilului pentru scoala. Pana la intrarea la scoala,
dezvoltarea lingvistica, cea afectiva si cea mentala sunt puternic influentate de familie.

Traversand perioada prescolaritatii, copilul ia contact cu mediul de gradinita, diferit de cel familial si
intersectat cu mediul social. In aceste conditii, se pun bazele personalitatii copilului prin dezvoltarea
capacitatilor de cunoastere, comunicare si perceptiv-observative. Fluiditatea acestui plan de produse
psihice alimenteaza imaginatia, comportamentele si strategiile mentale, care sunt incarcate de o
simbolistica ampla si de o emotionalitate complexa.

Deosebit de activa este formarea comportamentelor implicate in dezvoltarea autonomiei, prin

organizarea de deprinderi si obisnuinte. Copilul isi insuseste elementele de baza ale fondului de
adaptare culturala, amplu concentrate in asa-numitii „cei 7 ani de acasa”.

Perioada prescolara poate fi impartita in trei subperioade:

1. Prescolaritatea mica (3-4 ani), caracterizata printr-o crestere a intereselor, a aspiratiilor si a

aptitudinilor implicate in satisfacerea placerii de explorare a mediului.

2. Prescolaritatea mijlocie (4-5 ani), cu procese de crestere pentru copil : se intensifica

dezvoltarea limbajului, jocul devine o activitate de baza, curiozitatea devine mai ampla si abordeaza
mai pregnant relatiile dintre fenomene.

3. Prescolaritatea mare (5-6 ani), cand copilul manifesta o mai mare forta, agilitate, inteligenta ;
capacitatea de invatare devine activa si este dublata de interese de cunoastere (Schiopu, Verza,
1981).

La gradinita, copilul prezinta particularitati specifice, precum instabilitate psihomotorie, capacitate

limitata de concentrare a atentiei, gandire predominant intuitiva, dar cu posibilitati de
deschidere catre asimilarea structurilor operationale concrete. Copilul gandeste contextual, iar
invatarea se realizeaza preponderent pe baza de imagini concret senzoriale, prin perceperea spontana
sau dirijata verbal a obiectelor naturale si a substitutelor lor; in acelasi timp, invatarea este orala si
actionala, sub forma de joc, iar evaluarea este tot orala, stimulativa si realizata pe baza de aprecieri
verbale.

Drumul parcurs de copil traversand substadiile prescolaritatii este lung si bogat. Din etapa in etapa,
copilul iese din lumea lui confuza si se indreapta spre inceputul evolutiei personalitatii sale. Este „o
insiruire de metamorfoze, minunate si miscatoare pentru adultul care le este martor, de victorii
triumfatoare pentru copil, victorii ale activitatii, ale sensibilitatii, ale imaginatiei” (Debesse, 1970, p.
52).

Introducere in:

Nu-i vorbiti niciodata copilului despre scoala ca despre bau, bau! “Lasa ca incepi tu scoala si o sa vezi ce
greu o sa fie!” sau” Crezi ca doamna o sa-ti permita sa faci asa?”. Nici scoala si nici doamna nu trebuie
sa-l sperie pe copil. Si apoi...odata cu inceperea scolii nu vin greutatile ci responsbilitatile. Asigurati- va
puiul ca veti fi langa el orice problema ar avea, ca va doriti ca el sa fie printre cei mai buni iar
dumneavoastra sa fiti mandra de el, dar ca nu veti inceta nici o clipa sa-l iubiti.

Varsta prescolara este asociata cu schimbarile majore in aptitudinile sociale ale copiilor, majoritatea
expertilor concluzionand ca, la sfarsitul prescolaritatii, copilul si-a format deja o personalitate
stabila. Capatand o mai mare independenta fata de parinti, prescolarii pornesc pe drumul
transformarii intr-o persoana complet functionala in societatea umana. Pe masura ce incearca sa se
acomodeze la societate, copilul poate trece printr-o serie de stari psihologice mai putin pozitive -
iritabilitate, egoism, negativism, etc, iar personalitatea finala a copilului va fi determinata si de
reactia parintilor si a educatorilor in fata acestor manifestarilor negative. La fel ca adultii, prescolarii
demonstreaza personalitati diferite si trasaturi de caracter care ii diferentiaza intre ceilalti copii.
Fiecare prescolar se dezvolta urmand propriul ritm si are propriile preferinte, puncte forte, dar si
slabiciuni. Cu conditia ca parintii sa le ofere reguli si o rutina constante si sa le arate ca sunt iubiti si
ocrotiti, prescolarii vor evolua sanatos si fericiti.

Teoreticienii au dezvoltat mai multe sisteme care sa explice dezvoltarea personalitatii in perioada
prescolara:
• Potrivit lui Erikson, copilul mic capata autonomie sau autodirectionare, urmand ca la varsta
prescolara sa dezvolte spirit de initiativa.
• O alta directie in acest domeniu de cercetare afirma ca personalitatea se dezvolta ca parte a
conditionarii (invatare fie prin asociere, fie prin recompensa si pedeapsa) si observarii (invatare prin
imitatie).
• Psihologii cognitivisti afirma ca personalitate este in parte conturata de atitudinile si prejudecatile
exprimate de catre adultii din jurul copilului.
• Se speculeaza si ca personalitatea se naste din identificarea la gen si rolurile pe care societatea le
atribuie fiecarui sex.
Putem doar concluziona ca niciuna dintre aceste perspective nu poate explica procesul prin care se
contureaza personalitatea si ca cel mai probabil imbinarea dintre influentele genetice si sociale
determina trasaturile finale ale personalitatii.

Toti parintii isi doresc ce e mai bun pentru copiii lor si spera ca le-au "mostenit" doar calitatile. De
multe ori insa prescolarul demonstreaza un comportament mai putin pozitiv - fie este foarte timid, fie
este agresiv. Parintii copiilor foarte timizi trebuie sa le asigure acestora un mediu in care sa se simta
destul de comfortabil si in siguranta pentru a se manifesta. Aratati-le sprijinul in permanenta, vorbiti-
le cu calm si fiti alaturi de ei intotdeauna. Comportamentul agresiv la copii este de obicei generat de
frustrare; de cele mai multe ori parintii uita ca un copil violent trebuie linistit cu afectiune, nu tot cu
agresiune. Parintii acestor copii trebuie sa le redea increderea in sine, aratandu-le compasiune si
intelegere pentru problemele pe care le pot avea. La aceasta varsta multi prescolari pot avea
tendinta de a-si dori perfectiunea, lucru ce ii duce la concluzia ca nu sunt in stare sa faca nimic bine.
In acest caz parintii trebuie sa coboare putin nivelul asteptarilor si sa ii invete pe ceimici ca nu este
nicio problema daca nu reusesc sa obtina perfectiunea in toate. Puteti chiar folosi exemple practice,
de oameni foarte buni intr-un domeniu, dar care au greselile lor. In perioada prescolara copiii sunt
ajutati cel mai mult de interactiunea cu copiii de aceeasi varsta. Din acest motiv parintii trebuie sa le
ofere oportunitatea de a se juca si a-si exersa aptitudinile comunicative intr-un grup de copii.
Copilul hipersensibil, temator
De cele mai multe ori acesti copii au un comportament ce demonstreaza precautie si teama, ceea ce le
limiteaza puterea de explorare si exprimare. Prescolarul mic cu personalitate de tip hipersensibil este
foarte timid in relatiile cu copii de aceeasi varsta si adultii in aceeasi masura. Mai tarziu, poate avea
atacuri de panica si stari schimbatoare. Un pericol pentru aceasta tipologie este depresia. In general,
prescolarul hipersensibil este orientat spre atentia pentru detalii, este foarte receptiv la tot ceea ce il
inconjoara si poate fi coplesit de evenimentele incarcate emotional. Copilul hipersensibil se remarca
prin reactiile exagerate la atingere, zgomote puternice; aromele, sunetele si experientele tactile ce
sunt placute pentru un copil il pot irita pe prescolarul hipersensibil. Acesti copii nu au simt de
orientare - se ratacesc cu usurinta si de obicei nu au aptitudini sportive.

Parintii acestor copii le pot agrava comportamentul avand o reactie fie prea protectoare si
ingaduitoare, fie prea punitiva si intruziva. Cea mai buna abordare in educatia acestui tip de
personalitate este empatia, oferirea unor limite blande dar ferme, precum si incurajarea
experientelor si explorarilor noi.

Copilul apatic si visator

Copiii cu acest tip de personalitate se arata foarte putin interesati ce ceea ce se petrece in jurul lor si,
in vreme ce alti copii de aceeasi varsta alearga si tipa, acest copil sta linistit la locul sau. Parte
apozitiva a acestei tipologii este imaginatia foarte bogata si marea capacitate de independenta,
calitati care pot fi foarte apreciate si utile la maturitate. Spre deosebire de copiii hipersensibili, copiii
apatici si visatori au nevoie de stimuli foarte puternici pentru a reactiona - sunet puternic si prelung,
atingere puternica, etc. Prescolarii apatici pot avea probleme cu activitatile ce necesita coordonarea
miscarilor - legarea sireturilor, desenarea, urcarea pe o scara, mersul prin spatii inguste fara a agata si
rasturna obiectele din jur. Alte probleme pot aparea in cadrul dezvoltarii limbajului si a comunicarii
verbale.

Pentru parintii acestor copii exista riscul de a renunta, tocmai deoarece este nevoie de stimuli
puternici pentru a le capta atentia si implicarea emotionala. Calitatile parintilor trebuie sa fie energia,
rabdarea si perseverenta.

Copilul sfidator, incapatanat si obraznic

Prescolarul cu acest tip de personalitate are un comportament predominant negativ, fiind incapatant si
vrand sa aiba controlul tot timpul. De multe ori face exact opusul a ceea ce i se cere. Prefera repetitia
si schimbarile lente, are tendinta de a fi perfectionist si impulsiv. Deseori are un comportament
exuberant. Atunci cand prescolarul este temperat de catre parinti sau educatori, perfectionismul si
curajul pot fi atuuri de valoare ale acestei tipologii.

Pentru parinti este tentant sa aiba un comportament agresiv si intruziv in fata acestui copil, insa astfel
doar vor intensifica reactiile sfidatoare ale copilului. Un comportament empatic, linistit si intr-o
oarecare masura permisiv poate spori flexibilitatea copilului incapatanat.

Copilul neatent
Prescolarul neatent nu reuseste sa stea locului sau sa acorde atentie unui lucru. Nelinistit, acest copil
trece de la un lucru la altul, de la o activitate la alta, fiind deseori diagnosticat in mod gresit cu Deficit
de Atentie (ADHD). Lipsa atentiei si nelinistea se datoreaza insa unor caracteristici fizice - fie ca este
vorba de modul in care proceseaza ceea ce vad sau aud, fie ca este vorba de modalitatea in care isi
misca corpul, sau felul in care corpul reactioneaza la stimuli.

Paritii trebuie sa aiba grija sa nu se concentreze asupra partii negative a comportamentului acestor
copii, impunand restrictii aspre si certandu-i tot timpul, in loc sa-i ajute sa faca fata dificultatilor cu
care se confrunta. Parintii si educatorii trebuie sa ii invete pe acesti copii sa isi utilizeze "punctele lor
forte" pentru a compensa. Odata ce invata sa se concentreze asupra unui lucru, calitatile acestor copii
vor iesi la iveala.

Copilul activ, cu tendinta de agresivitate

Acesti copii sunt foarte impulsivi si predispusi la reactii fizice in fata situatiilor de zi cu zi. Adesea
prescolarul intai actioneaza, in loc sa gandeasca. Copilul cu acest tip de personalitate devine foarte
usor frustrat si agresiv, recurgand cu usurinta la lovituri pentru a obtine ce doreste. Calitatile lui sunt
entuziasmul si creativitatea.

Parintii pot agrava comportamentul copilului activ alternand intre "parinti de treaba" si nervi. Acesti
copii au nevoie insa de un cadru familial armonios si plin de afectiune, cu reguli care sunt respectate
de catre toti membrii familiei. Parintii trebuie sa fie de acord in privinta educatiei oferite si sa faca un
"front comun" in fata copilului. Este important ca prescolarul activ sa fie incurajat sa-si foloseasca
imaginatia si sa caute alte mijloace de exprimare, in afara de agresivitate.

Mediul, ca factor al dezvoltarii umane, este constituit din totalitatea elementelor cu

care individul interactioneaza, direct sau indirect, pe parcursul dezvoltarii sale.

Definitia de mai sus atrage atentia asupra caracterului complex al mediului, care
influenteaza puternic procesul dezvoltarii psihice al oricarui copil, în cazul copiilor
cu diferite afectiuni - inclusiv al celor cu afectarea dezvoltarii mintale -
interactiunea spontana dintre mediu si particularitatile organismului afectat
determina acele dereglari ale procesului de structurare a personalitatii, pe care
diferiti autori le numesc abateri în dezvoltare sau dizontogenii.

O asemenea situatie, când mediul reprezinta o frâna sau determina un blocaj în

calea dezvoltarii, când un eventual potential ereditar pozitiv nu este valorificat la
nivelul sau real, copilul ramânând mult în urma parametrilor obisnuiti ai dezvoltarii
pentru vârsta data, o întâlnim, frecvent, în cazul copiilor cu pseudodeficienta
mintala, în astfel de situatii, datorita limitelor pe care le impune un mediu familial
si/sau institutional viciat - generator de stres si frustari afective permanente -copiii
respectivi nu-si valorifica suficient un posibil genotip favorabil, dezvoltarea lor
fiind distorsionata si evoluând într-o directie, mai mult sau mai putin apropiata cu
cea pe care o determina o ereditate tarata si/sau o afectare patologica a sistemului
nervos central.

Este foarte important de stiut ca o interventie timpurie, în sensul normalizarii

conditiilor de mediu, în primul rând ale mediului socio-familial, poate determina
revenirea spre o stare obisnuita si spre o adaptare eficienta a copiilor cu abateri
initiale de la traseul normal al acestui proces.

Citându-l pe Francois Tasquelles, Ghe. Radu (2000) subliniaza faptul ca un rol

hotarâtor în procesul dezvoltarii timpurii a copilului revine contactului permanent
dintre acesta si mama sa, ca factor central, catalizator, al mediului familial.
Caracterul complex si sistematic al contactului multiplu între mama si copilul sau,
contact care, dupa autorul citat, pentru a fi eficient, trebuie sa se realizeze în
multiple planuri:
In plan fizic - prin luarea copilului în brate, prin hranirea la sân, prin sprijinirea la
primii pasi si conducerea de mâna, prin participarea nemijlocita la jocurile de
miscare ale copilului etc. în plan verbal - prin cuvintele adresate copilului din
primele zile, iar, ceva mai târziu, prin povestirea unor istorioare accesibile, prin
învatarea unor poezioare simple, prin raspunsuri la numeroasele întrebari puse de
copil, prin conversatie concreta, prin dirijarea verbala a activitatii copilului etc. în
plan afectiv - prin raspuns la surâsul si zâmbetele copilului, prin tonalitatea calda a
vocii, prin manifestarea corespunzatoare la adresa copilului a celor mai variate
emotii si sentimente.

Mama este prezenta în viata copilului si indirect, ea fiind, de regula,

personajul central în jurul caruia se cladesc relatiile de familie. si chiar daca,
în acest proces, în anturajul copilului apar - si trebuie sa apara, în perspectiva
unei dezvoltari normale - o serie de alte persoane, mai ales tatal, fratii si
surorile, bunicii, chiar daca cu trecerea primilor ani se produce o anumita
îndepartare (pur fizica), mult timp persoana mamei ramâne totusi centrala,
nu numai prin sine, dar si prin tot ce-l înconjura pe copil. Patul în care doarme
copilul, camera sa, casa parinteasca, împrejurimile acesteia, primele deplasari mai
îndepartate si multe altele sunt toate strâns legate de prezenta mamei, în mod
obisnuit, mama revine, adesea, în prim plan si în contact direct cu copilul pe tot
parcursul dezvoltarii acestuia, ea îngrijindu-l când este bolnav, ea conducându-l la
gradinita sau, în primele zile, la scoala etc.Prin prezenta sa directa - se subliniaza
în lucrarea la care ne referim - mama este cea care asigura copilului un sentiment
de securitate, un echilibru afectiv .

Privarea copilului de contactul sistematic cu mama sa, fie din motive obiective -
deces, despartire fortata - fie din motive subiective - abandon, indiferenta mamei,
suprasolicitarea acesteia în activitati profesionale sau de alt gen - poate avea
consecinte nefaste asupra dezvoltarii copilului în continuare. Aceasta mai ales
atunci, când, datorita unor afectiuni suferite în perioada prenatala, în momentul
nasterii sau în primii ani de viata, copilul este expus pericolului unei dezvoltari
anormale, în cazul în care unii copii cu deficiente, inclusiv cu deficiente mintale
accentuate, sunt internati de timpuriu într-o unitate specializata de asistenta si
educatie terapeutica, lipsa influentelor pozitive exercitate de mama va duce,
inevitabil, la accentuarea manifestarilor negative specifice deficientei respective.

În acest punct al dezbaterii noastre, am ajuns, de fapt, sa ne referim nemijlocit la

cel de al treilea factor care influenteaza dezvoltarea si anume educatia. Practic,
educatia nu poate fi izolata de conditiile de mediu, ea reprezentând elementul activ,
care dinamizeaza, organizeaza si orienteaza actiunea mediului asupra individului
în cauza.

Educatia este factorul care mijloceste interactiunea dintre premisele ereditare si

conditiile de mediu, orientând procesul formarii si dezvoltarii personalitatii în
perspectiva unor finalitati formative explicite. Educatia este, în ultima instanta, un
proces sistematic si organizat de socializare si umanizare, de asimilare si
interiorizare progresiva a elementelor socio-culturale din mediul ambiant. Prin
intermediul educatiei copilul asimileaza si interiorizeaza-transferându-le în
comportamente-modele, norme, valori, atitudini, cunostinte,ce asigura trecerea de
la realitatea pur biologica, la cea sociala, umana. Pe aceasta baza-având ca premisa
predispozitiile ereditare-se edifica personalitatea copilului.

Premisa actiunii educative se afla în conditia naturala a copilului, care se naste

polivalent si nedeterminat, ceea ce impune o perioada relativ îndelungata de
formare si dezvoltare al carui continut si a carei orientare sunt date de finalitatile
educatiei. Copilul cu polivalenta si nedeterminarea sa, este prin excelenta un animal
educadum, o fiinta care cheama educatia.

Personalitatea copilului este rezultanta actiunii conjugate a factorilor ereditari, de

mediu si de educatie, ca ea nu se poate configura adecvat prin considerarea si
actiunea lor paralela. Cel mai important punct al acordului stiintific rezida în faptul
ca nici o trasatura nu este exclusiv ereditara si nici una nu este exclusiv ambientala
la origine. În general, despre nici unul din aceste elemente nu se poate afirma ca ar
fi mai important decât celalalt, însa uneori unul dintre ele contribuie într-o masura
mai mare decât celalalt la variabilitatea manifestata de o anumita trasatura a
comportamentului. Indicele de ereditate nu poate da decât cel mult, o estimare a
influentei factorilor ereditari asupra diferentelor individuale observabile în legatura
cu o trasatura de caracter sau cu o activitate într-un cadru istoric si social dat.

Efectele formative ale actiunii conjurate a factorilor amintiti stau sub semnul rolului
conducator si determinat al educatiei. Acest rol al educatiei se manifesta atât în
planul actiunii, cât si în cel al efectelor.

Exista desigur, un consens asupra interactiunii optime si „echilibrului” dintre

factorii interni si factorii externi ai dezvoltarii individului, consens ce ne fereste de
exagerari într-o directie sau alta. Cu toate acestea, trebuie sa admitem semnificatia
majora, esentiala a factorilor externi în maturizarea si dezvoltarea psihica a
individului.

Factorii interni regleaza ordinea stadiilor dezvoltarii psihice; cei externi confera
orientare, continut si pot accelera ritmurile dezvoltarii. În timp ce ponderea si
semnificatia factorilor interni este mai mare în achizitionarea sau dezvoltarea
conduitelor elementare, factorii externi-si îndeosebi educatia-au un rol covârsitor
în formarea comportamentelor complexe.

Cu cât actiunea factorilor externi este mai bine organizata si ordonata în perspectiva
unor finalitati clare, cu atât influenta lor modelatoare si stimulativa asupra
individului este mai mare. Acest nivel de optimizare este realizat prin educatie, care
este o influenta organizata, constienta si finalista.
Actiunea ei se afla sub incidenta decisiva a idealului de om al societatii, care
configureaza un anumit model de personalitate ce urmeaza a fi realizat în practica
prin intermediul educatiei. Formarea si dezvoltarea multilaterala a personalitatii –
ca ideal al educatiei în societatea noastra-defineste cadrul în care este organizata si
desfasurata actiunea educatiei. În perspectiva acestui ideal sunt formulate criteriile
axiologice în spiritul carora sunt selectate si stabilite continuturile educatiei, sunt
gândite si proiectate strategiile educationale si sunt evaluate efectele educatiei.

Pentru a atinge acest ideal, actiunea educativa este institutionalizata, scoala fiind
institutia educativa cea mai importanta. Aceasta întrucât ea structureaza un mediu
educational optim, a carui influenta se realizeaza constant, durabil, sistematic, pe
baza investigarii stiintifice a caracteristicilor psihoindividuale ale elevilor, cu
scopul de a construi personalitatea multilaterala în care sa se îmbine armonios
aceste caracteristici cu exigentele sociale.

Rolul conducator al educatiei se manifesta prin faptul ca formuleaza finalitati clare,

creeaza un cadru structurat în care se realizeaza influente formative organizate si
conduse stiintific de catre agenti educationali special pregatiti în acest scop si
contribuie în acest fel la accelerarea dezvoltarii psihice, la modelarea diferitelor
aspecte ale personalitatii copilului.

Educatia asigura astfel unitatea, convergenta si coerenta tuturor factorilor implicati

în formarea si dezvoltarea multilaterala a personalitatii copiilor si tinerilor.

Prin angajarea finalitatilor pedagogice macro si micro-structurale, educatia

"propune deliberat alegerea perspectivei ce urmeaza a fi insuflata dezvoltarii,
conturând modalitatea concreta de utilizare a resurselor ereditatii si a mediului".

Dezvoltarea are loc doar în conditiile în care «se mentine un optim între ceea ce
poate, vrea, stie individul la un moment dat si ceea ce i se ofera. Oferta trebuie sa
fie stimulativa, totdeauna cu un grad mai înalt decât poate, vrea, stie individul
respectiv. O oferta prea ridicata, cât si una banala, pot perturba dezvoltarea psihica"
.

Din fragmentele prezentate mai sus, ne retin atentia cel putin doua aspecte
importante:

-În primul rând, suntem avertizati ca o educatie precara - întelegând prin aceasta si
o instruire prost conceputa, poate perturba activitatea psihica. Cu alte cuvinte,
educatia precara, instructia conceputa în afara dezideratului diferentierii si al
individualizarii, pot deveni, la un moment dat, surse complementare (daca nu chiar
determinante) de handicapare. În aceasta ordine de idei, avându-se în vedere tocmai
greselile de instructie si educatie scolara, care se pot constitui în cauze ale unui esec
cronic la învatatura, în literatura de specialitate se foloseste, uneori, termenul de
didactogenii .
-În al doilea rând, este evident mesajul ca, în procesul educatiei, sa se actioneze la
nivelul «proximei dezvoltari» a celui educat, tinând seama de caracterul restrâns al
acestei zone proxime la deficientul mintal, cât si instabilitatea achizitiilor sale si
tendinta permanenta de recul spre reactii si comportamente proprii unor etape deja
depasite în procesul dezvoltarii ontogenetice; adica într-o zona care, în conceptia
lui L.S. Vâgotski este si zona eficientei maxime, în ceea ce priveste stimularea
dezvoltarii intelectuale, printr-un act de învatare formativa. De aceea în formularea
obiectivelor educatiei formative, la aceasta categorie de copii, trebuie sa se tina
seama si sa se împleteasca strâns cu obiectivele unei profilaxii si terapii complexe,
astfel actul educativ sa devina un proces instructiv-educativ-terapeutic-
compensator.