Frumoasa lui culoare – rară în rândul metalelor – şi minunata lui strălucire

sunt, foarte probabil, primele însuşiri care i-au atras pe oameni spre aur, încă
din preistorie. Şi, folosindu-l, i-au descoperit cu vremea şi alte calităţi, graţie
cărora l-au preţuit şi mai mult, timp de milenii.
Până în ziua de azi, aurul continuă să fie extrem de apreciat, în artă şi
ştiinţă deopotrivă, datorită remarcabilelor sale proprietăţi.
La început, a fost preţuit pentru că putea fi prelucrat uşor: pornind de la
bucăţile de aur nativ (găsite ca atare), se putea ajunge destul de repede la
podoabe: aurul poate fi prelucrat cu uşurinţă, chiar la rece, chiar cu ajutorul
unor unelte primitive. Această proprietate, numită maleabilitate, a făcut
posibilă obţinerea celor mai frumoase bijuterii, dar şi a celor mai
somptuoase decoruri aurite.
 Aurul este chiar cel mai maleabil şi ductil dintre metale. Datorită acestei
extraordinare maleabilităţi (capacitatea de a suporta forţe de compresie mari,
ceea ce se manifestă prin posibilitatea de a fi întins în foi, fără a se rupe), aurul
poate fi bătut în foiţe de o fineţe incredibilă: dintr-un singur gram se poate
obţine o folie subţire, translucidă, cu suprafaţa de 1 metru pătrat!

Aurul este unul dintre cele mai dense metale - sau dintre cele mai grele,
cum se spune în limbajul familiar; este mai greu decât plumbul, care are o
densitate de 11.340 kg/m3, în vreme ce aurul are 19.300 kg/m3. (Cel mai
greu metal, cel cu densitatea cea mai mare, este osmiul - 22.610 kg/m3).
 Ce alte însuşiri interesante mai are aurul? De pildă, este un bun
conducător de electricitate şi de căldură; în acelaşi timp, reflectă puternic
radiaţia infraroşie. Datorită acestor proprietăţi, îşi găseşte multe întrebuinţări
în industrie, în fel de fel de domenii, de la fabricarea aparaturii electronice
până la confecţionarea unor componente ale costumelor spaţiale.
Aurul formează cu uşurinţă aliaje cu alte metale, o proprietate de care
omul a profitat de mult: aliaje de aur se cunosc de milenii.
 Ceea ce nu ne-am imagina e că aurul se folosește în construcția clădirilor
moderne, şi s-a folosit de când au apărut zgârie-norii.
Fațadele acestor clădiri sunt confecționate dintr-o sticlă specială, care din
exterior pare a fi colorată şi reflectorizantă, însă, din interior este total
transparentă. Un purtător foarte fin, care conține aur sau argint, este încorporat
în sticla geamurilor, printr-un proces de evaporare în vid. Cu cât e mai mare
cantitatea de aur din purtător, cu atât geamul va fi mai colorat şi reflectorizant,
iar lumina care pătrunde în interior este mai puțin strălucitoare şi mai plăcută,
iar razele infraroșii sunt reflectate, şi astfel căldura, în timpul verii, nu va mai fi
înăbușitoare.
 O calitate deosebită a aurului, care l-a făcut foarte preţuit, este marea sa
rezistenţă la factorii de mediu, capacitatea de a-şi păstra tăria şi strălucirea
chiar în contact cu substanţe care distrug sau deteriorează alte metale.
Aerul, apa şi numeroşi compuşi corozivi nu au niciun efect asupra aurului. Iar
acest lucru e posibil datorită reactivităţii sale chimice foarte scăzute. Deşi nu
este inert (complet non-reactiv), există foarte puţine substanţe care îl pot
oxida sau care îl dizolvă.
Una dintre aceste substanţe, cunoscute din Evul Mediu, este apa regală, un
amestec, extrem de coroziv, de acid azotic şi acid clorhidric. Interesant e
faptul că niciunul dintre cei doi acizi nu poate dizolva, de unul singur, aurul;
doar combinaţia dintre ei o poate face, deoarece, în amestec, fiecare acid
îndeplineşte un anumit rol şi tocmai acestă "conlucrare" face posibilă
dizolvarea metalului.
 O altă substanţă în care aurul se dizolvă este mercurul, rezultatul fiind un
aliaj numit amalgam de aur. Acestă proprietate a stat, veacuri la rând, la baza
unei metode de extragere a aurului din minereuri - metoda amalgamării.
 Şi, în fine, aurul mai poate fi dizolvat în soluţii alcaline de cianuri - iarăşi un
fenomen ce stă la baza unei metode de extracţie, metoda cianurării, folosită
azi pe scară largă în industria extractivă a aurului.