Smerenia, temelia virtuților

de Monahul Paisie Aghioritul

Ascultarea devine mai ușoară, este împlinită cu sârguință și în mod firesc, cu

cât cineva este mai smerit. Din puțina mea experiență, am înțeles că omul, cu cât se
smerește mai mult, cu atât mai mult este ajutat, și viața duhovnicească este mai
ușoară, pentru că ,,celor smeriți se dă harˮ. Lipsa smereniei pricinuiește
neînțelegerile, împotrivirile în cuvânt, ascunzișurile, împătimirile, încăpățânările.
Toate acestea fac mai anevoioasă viața monahală, astfel încât aceasta devine mai
neagră decât rasa pe care o purtăm. Ajungem așa datorită acestor mărunțișuri, pentru
că, la urma urmei, nu sunt lucruri importante. Dar se fac dintr-un egoism care încă
există în noi, o mândrie precum cariul, ce strică tot trunchiul vieții frumoase
călugărești.
Spune Avva Isaia: ,,Monah este acela care se bucură purureaˮ. O trăsătură
caracteristică monahului este bucuria continuă. Poate spune cineva: ,,Bine, Sfântul
Efrem Sirul vorbește despre lacrimi, altul despre reaua pătimire, altul despre boli,
tristețeˮ. Când spunem: ,, Cel ce se bucură purureaˮ, nu îl definim pe cel care
tachinează, care face glume și spune bancuri. Cel ce face acestea, de obicei suferă de
un complex de o inferioritate, după cum spunea Părintele Emilianos. Încearcă să își
ascundă dezechilibrul lăuntric prin creearea unei impresii, plăsmuindu-și o altă față
decât cea adevărată. Acea bucurie despre care vorbeam, este legată de liniștea
lăuntrică, de cumpătarea și calmul ce provin din dulceața și răscumpărarea aduse de
Hristos. Este cunoscută afirmația Sfântului Paisie: ,,Am atâta bucurie, încât nu știu ce
să fac cu ea și pot să o încarc în baterii, ca să o am la nevoieˮ. Nu o spunea să
entuziasmeze sau să impresioneze. Aceasta era trăirea lui. Și aceasta este trăirea
Bisericii! Creștin înseamnă ,,om bucuros, plin de harˮ. Sfântul Siluan Anthonitul
spunea în rugăciunea sa: ,,Dumnezeul meu, nu-mi mai da altă bucurie, pentru că n-o
pot duce. Se va sparge inima mea de multa bucurie!ˮ Aceste ar trebui să fie trăiri ale
tuturor creștinilor și cu atât mai mult ale monahilor, ale celor afierosiți Domnului.
Sfântul Paisie spunea altădată: ,,Dacă pun jumătate din bucuria mea pe o parte a
cântarului (din acelea vechi, din farmacii, cu două discuri), și în cealaltă parte pun
toate bucuriile lumii, cântarul va înclina spre mineˮ. Și ce avea Părintele Paisie? Era
sărac, bolnav, neînvățat, prăpădit, avea vreo zece boli. Așadar, nu avea nimic! Însă el
care nu era important în ochii lumii, a trăit ca un împărat. De ce? Pentru că împărățise
peste patimi și era smerit cu adevărat! Smeritul nu se teme să cadă. De ce? Pentru că
este una cu pământul și de acolo nu are unde să mai coboare. Omul smerit nu
cârtește, nu se întristează, nu se teme. Smeritul se bucură, chiar dacă îl pun sau nu
protopsalt, secretar sau trapezar. Pretutindeni este mulțumit, destoinic, neînfricat,
plăcut. Prezența lui aduce pace, împrăștie pace. Vedeți, pe altul ți-e frică să-l
abordezi! Îi spui de bine nu-i convine. Îl cerți, de asemenea. Acest comportament
arată că nu a dobândit fericita smerenie. Însă, după cum spune Marele Părinte al
Bisericii, Sfântul Ioan Hrisostom, există și o smerenie bolnavă. Aceasta este falsa
smerenie în cuvânt și fățărnicia. Adică, să te prefaci, să faci pe smeritul. Să spui:
,,Sunt cel mai de pe urmăˮ, și dacă te punem ultimul, te mânii. Era o creștină care mi-
a spus: ,,Părinte, eu sunt cea mai păcătoasă!ˮ După ce a mers în excursie la Ierusalim,
îi spun: ,,Tu, păcătoaso, vino aici!ˮ Mi-a răspuns: ,,Vai, părinte, cum îmi vorbiți
așa?!ˮ ,,Bine, nu ai spus tu că ești cea mai păcătoasă?ˮ Așadar, să ne smerim singuri,
da! Dar să ne-o spună alții, nu! Prin urmare este falsă smerenie. Prin urmare, aceasta
este o boală foarte gravă! Cu alte cuvinte, să ne comportăm altfel decât ceea ce
suntem. Cele mai aspre cuvinte, Hristos le-a spus fățarnicilor! Este o mască
evlavioasă,un teatru! Ne jucăm cu lucruri sfinte! Să părem alții față de ceea ce
suntem cu adevărat! Nu spun să ne dezvăluim păcatele în public. Nu spun asta!