NOȚIUNI ELEMENTARE DIN TEORIA ELASTICITĂȚII ȘI

PLASTICITĂȚII

1. Starea de tensiune

Tensiunea sau efortul unitar este o mărime relativă. Obținută prin

raportarea unei cantități de forță interioară la o suprafață, tensiunea se modifică
o dată cu modificarea a cel puțin unuia din cei doi factori. Acest lucru s-a
constatat deja în cadrul studiului tensiunilor pe secțiunile înclinate ale unei bare
solicitate la întindere centrică. Deși solicitarea elementului de construcție este
unică, cantitatea de forță interioară ce se scurge printr-o fațetă elementară dA din
vecinătatea unui punct Q dat, sau însăși tensiunea rezultantă pn, se schimbă
odată cu modificarea înclinației fațetei. Astfel, tensiunea rezultantă își poate
schimba valoarea, direcția și uneori chiar sensul. Cum fațeta poate lua, teoretic,
o infinitate de poziții, se obține, în punctul considerat, o infinitate de tensiuni
rezultante distincte (vezi Fig. 1).

Fig. 1

Mulțimea tensiunilor rezultante, corespunzătoare tuturor pozițiilor fațetei

din punctul considerat, constituie starea de tensiune din acel punct.
În cazul cel mai general, tensiunile rezultante vor fi îndreptate după cele
trei direcții ale spațiului. În acest caz starea de tensiune se numește spațială sau
triaxială (vezi Fig. 2a). Dacă, indiferent de înclinația fațetei toate tensiunile
rezultante rămân cuprinse într-un plan, starea de tensiune se numește plană sau
biaxială (vezi Fig. 2b). În cazul când tensiunile rezultante păstrează aceeași
direcție, starea de tensiune este liniară sau monoaxială (vezi Fig. 2c).

1
 Fig. 2

Starea de tensiune într-un punct dat Q este definită dacă se poate calcula
tensiunea rezultantă pn de pe fațeta dAn de înclinație curentă a normalei n la
fațetă, sau componentele tensiunii rezultante, tensiunea normală τn de pe fațeta
curentă (vezi Fig. 3). În asemenea condiții se pot obține atât pozițiile fațetei
căreia îi corespund tensiunile normale extreme respectiv tensiunea tangențială
maximă, cât și valorile acestor tensiuni.

Fig. 3

2 Starea de tensiune plană

2.1 Caracteristicile stării de tensiune plane. Legea dualității tensiunilor

tangențiale

Pentru a defini starea de tensiune plană într-un punct Q este necesar să

cunoaștem, fie tensiunile rezultante px și py de pe două fațete perpendiculare dAx
și dAy având normalele x și respectiv y, fie componentele acestor tensiuni pe
aceste axe (Fig. 4).
Dintre cele patru tensiuni componente, numai trei tensiuni sunt distincte,
deoarece în virtutea legii dualității tensiunilor tangențiale, avem egalitatea:
τxy = τyx (1)

Tensiunile σx, σy, τxy=τyx se numesc caracteristicile stării de tensiune plane

raportate la sistemul de axe xQy.

2
 Fig. 4

Pentru a demonstra egalitatea din ecuaţia (1), se izolează un element diferențial

(vezi Fig. 5) dintr-un element de construcție solicitat. Pentru simplificarea
calculelor vom considera că grosimea acestuia este unitară. Pe elementul
diferențial dispunem acțiunile părților înlăturate. Consemnarea acestora o facem
în conformitate cu ipoteza că tensiunile au, în interiorul elementului, o variație
continuă și deci pot fi exprimate prin funcțiuni continui care se supun regulilor
calculului diferențial și integral. Astfel, în Figura 5, trecând de la o fațetă la cea
infinit vecină, tensiunile cresc cu câtimi diferențiale. În centrul de greutate al
elementului diferențial dispunem și forțele masice raportate la unitatea de
volum.

Fig. 5

Egalitatea (1) o obținem dacă elementului astfel detașat îi scriem condiția

de echilibru static, printr-o ecuație de momente față de centrul de greutate, G.
În scrierea ecuației vom utiliza forțele interioare elementare, nu
intensitățile lor. În acest scop vom multiplica de fiecare dată tensiunile
respective cu ariile diferențiale pe care acționează și pe care se pot considera
uniform distribuite. Remarcăm totodată că atât rezultantele diferențiale ale
tensiunilor normale și forțele masice elementare nu intervin în ecuație, deoarece
punctul G este pe suportul acestor rezultante. Astfel, ecuația este:

3
  xy (1  dy) 
dx
2
 
  xy  d xy 1dy 
dx
2
dy
2
 
  xy 1  dx    yx  d yx 1  dx 
dy
2
0

Prin neglijarea infiniților mici de ordin superior și apoi prin simplificare

cu produsul dx  dy se obține:
 xy   yx

Prin urmare, pe două fațete perpendiculare, tensiunile tangențiale sunt

egale ca mărime și duale ca orientare adică converg spre muchia de intersecție a
fațetelor sau diverg de la această muchie.

2.2 Studiul stării de tensiune plane pe cale analitică

Fie punctul O în care ne propunem să facem studiul stării de tensiune. În

mod convențional decalăm din punctul O, fațetele elementare dAx, dAy și dAn
având normalele x, y respectiv n, ca în figura 10.6. Tensiunile atașate acestor
fațete au fost introduse în figură cu orientările lor convențional pozitive.
Presupunând cunoscute caracteristicile stării de tensiune plane, tensiunile σn și
τns de pe fațeta înclinată se vor obține scriind câte o echivalență de fluxuri de
tensiune care se scurg după direcțiile n respectiv s prin fațeta înclinată pe de o
parte și fațetele de referință pe de altă parte.

Fig. 6

Astfel, după direcția n avem egalitatea:

 n dAn   x dAx cos   xy dAx sin    y dAy sin    yx dAy cos (2)

și după direcția s:

 ns dAn   x dAx sin    xy dAx cos   y dAy cos   yx dAy sin  (3)
4
 Dacă în egalitățile de mai sus introducem relațiile între ariile elementare:

dAx  dAn cos dAy  dAn sin  (4)

respectiv funcțiile trigonometrice exprimate cu argumentul dublu rezultă:

 x  y  x  y
n   cos 2   xy sin 2 (5)
2 2
 x  y
 ns   sin 2   xy cos 2 (6)
2

relații care permit determinarea tensiunilor componente de pe o fațetă având

orice înclinație.
În analiza stării de tensiune, interesează de cele mai multe ori valorile
extreme ale tensiunii normale σn, care se obțin punând condiția de extremă
funcției (5) în raport cu unghiul α:

d n
  x   y sin 2  2 xy cos 2  2 ns  0 (7)
d
sau:
2 xy
tg 2  (8)
 x  y

Fără să mai completăm condiția de extremă (7) cu cea de maxim, din

observarea atentă a structurii matematice a relațiilor (5-8) constatăm că acestea
se regăsesc şi în relațiile momentelor de inerţie cu rotirea axelor, astfel că se
operează cu următoarele substituții:

I  x I  y I     xy
x y xy (9)
I  n I    ns
x x y

Această observație ne îndreptățește să preluăm toate concluziile

matematice formulate în cadrul studiului variației momentelor de inerție ale
secțiunii transversale cu rotația axelor de inerție.
Astfel, axelor de inerție le corespund direcțiile principale notate cu 1
respectiv 2 după care sunt dirijate tensiunile principale.
Aceste direcții sunt de fapt normalele fațetelor pe care acționează
tensiunile principale; de aceea și fațetele respective se vor denumi fațetele
principale.

5
 Direcțiile principale figurate în mod obișnuit într-un plan al tensiunilor se
obțin în baza următoarei convenții: semnul unghiului în cercul trigonometric
trebuie să fie de același semn cu semnul tensiunii tangențiale τxy.
Pe fațetele principale, tensiunile tangențiale sunt nule, așa cum în raport
cu axele de inerție principale, momentul de inerție centrifugal este nul, aceasta
rezultând și din ultima egalitate a relației (7). În consecință pe fațetele
principale, tensiunile normale se confundă cu tensiunile rezultante respective și
poartă denumirea de tensiuni principale. Se notează cu σ1 tensiunea principală
maximă și cu σ2 cea în valoare minimă.
Tot prin analogie cu relația de calcul a momentelor de inerție principale,
rezultă că:
 x  y 1
 1, 2    x   y 2  4 xy2 (10)
2 2

În Figura 7 se ilustrează reprezentarea într-un plan al tensiunilor a

caracteristicilor stării de tensiune plane (pozitive), a direcțiilor fațetelor și
tensiunilor principale.

Fig. 7

O data direcțiile principale cunoscute, ele se pot alege direcții de referință.

Rescriind relațiile (5-6) cu următoarele substituții:
 x  1
 y 2
(11)
 
 xy  0
se obțin relațiile:

1   2 1   2
n   cos 2 (12)
2 2

6
 1   2
 ns   sin 2 (13)
2

În Figura (8) se ilustrează direcțiile principale de referință, tensiunile

principale presupuse cunoscute, și tensiunile de pe o fațetă cu o înclinație
oarecare, obținute cu relațiile (12-13).

Fig. 8

Din relația (13) rezultă elementar că tensiunile tangențiale maxime iau

naștere pe fațete având normalele definite de ecuațiile trigonometrice.

sin 2  1 (14)

adică 1  450 și  2  1   1350
2
Se observă imediat că direcțiile tensiunilor tangențiale maxime, numite și
direcții de tăiere maximă, sunt bisectoarele direcțiilor principale (vezi Fig. 9).
Tensiunile maxime sunt deci egale cu:

Fig. 9

1   2
 max  (15)
2

7
 Prin orientarea corespunzătoare tensiunii tangențiale, s-a putut elimina în
relaţia (15), semnul minus din relația (13). Cu relaţiile (10), expresia (15) se mai
poate scrie:
 max 
1
 x   y 2  4 xy2 (16)
2

Spre deosebire de fațetele principale pe care tensiunea tangențială este

prin definiție nulă, pe fațetele de tăiere maximă există în general tensiuni
normale, egale cu semisuma tensiunilor principale, așa cum rezultă din relaţia
(12), cu 1  450 și  2  1350 :
 2
 n45   n135  1 (17)
2

Numai în cazul particular când  1  - 2 pe fațetele de tăiere maximă,

tensiunile normale sunt nule. Această stare de tensiune particulară se numește
tăiere pură, iar tensiunea tangențială maximă rezultă din relaţia (15):

 max   1 (18)

adică numeric egală cu tensiunea principală.