MARTIN HEIDEGGER

Construire, locuire, gîndire

În cele ce urmează încercăm să gîndim asupra locuirii (Wohnen) şi a construirii

(Bauen). Această gîndire asupra construirii nu pretinde că poate oferi idei pentru construcţii
sau, cu atît mai puţin, reguli de care trebuie să ţină seama construirea. Această încercare de
gîndire nu prezintă defel construirea pornind de la arhitectură şi tehnică, ci merge îndărăt pe
urmele construirii pînă în acel domeniu căruia îi aparţine tot ceea ce este.

Întrebăm aşadar: 1. Ce este locuirea?

2. În ce măsură construirea este cuprinsă în locuire?

După cît se pare, la locuire nu ajungem decît prin intermediul construirii. Construirea
are drept scop locuirea. Însă nu toate construcţiile sînt şi locuinţe. Podul şi hangarul, stadionul
şi centrala energetică sînt construcţii fără să fie locuinţe; la fel gara şi autostrada, stăvilarul şi
hala pieţii sînt construcţii, dar nu locuinţe. Şi totuşi, construcţiile acestea se situează în
domeniul locuirii noastre. El se întinde dincolo de aceste construcţii, fără a se limita, totuşi,
doar la locuinţă. Pe autostradă, şoferul camionului este la el acasă, dar nu putem spune că el
locuieşte acolo; muncitoarea se simte la ea acasă în filatură, fără ca locuinţa ei să se afle
acolo; în centrala energetică, inginerul este la el acasă şi totuşi el nu locuieşte acolo. Toate
construcţiile acestea îl găzduiesc (behausen) pe om. El le locuieşte (bewohnt), fără a locui
(wohnen) însă în ele, dacă a locui nu înseamnă decît a dispune de un domiciliu. Ce-i drept, în
actuala criză de locuinţe, chiar şi acesta este deja un lucru liniştitor şi îmbucurător;
construcţiile de locuit oferă, e adevărat, un domiciliu, locuinţele pot fi astăzi chiar bine
concepute, uşor de gospodărit, destul de ieftine, bine aerisite, expuse luminii şi soarelui; dar
oare în felul acesta locuinţele poartă în ele chezăşia că se petrece o locuire?

Cît priveşte acele construcţii care nu sînt locuinţe, ele rămîn, la rîndul lor, determinate
pornind de la locuire, în măsura în care servesc locuirii oamenilor. Aşadar, de fiecare dată,
locuirea pare a fi scopul care precede orice construire. Locuirea şi construirea se afla una faţă
de cealaltă în raportul în care se află scopul şi mijlocul. Numai că, atîta vreme cît gîndul
nostru rămîne la acest nivel, locuirea şi construirea sînt considerate două activităţi separate,
ceea ce este, desigur, o reprezentare corectă. Şi totuşi, în acelaşi timp, prin schema scop-
mijloc, noi ne blocăm accesul la raporturile esenţiale. Căci construirea nu este doar un mijloc

1
şi o cale către locuire; construirea este deja, în ea însăşi, locuire. Cine ne spune acest lucru?
Cine ne dă de fapt o măsură cu care să putem măsura esenţa locuirii şi a construirii în toată
amploarea ei ? Indicaţia privitoare la esenţa unui lucru ne parvine din limbă, cu condiţia ca
noi să respectăm esenţa acesteia … Dintre toate chemările latente cărora noi oamenii le putem
conferi glas, pornind chiar de la noi, limba este cea mai înaltă şi cea care, pretutindeni, este
prima.

Ce înseamnă deci construire? În germana veche, cuvîntul buan, care a devenit bauen
(a construi) înseamnă „a locui", care vrea să spună: a rămîne, a sălăşlui. Noi am pierdut
semnificaţia propriu-zisă a verbului bauen, şi anume „a locui". O urmă abia vizibilă s-a
păstrat încă în cuvîntul Nachbar (vecin). Vecinul este Nachgebur sau Nachgebauer, acela care
locuieşte în apropiere. Verbele buri, bilren, beuren, beuron înseamnă toate „locuire", „loc al
locuirii" (Wohnstătte). Dar vechiul cuvînt buan nu ne spune numai că „a construi" înseamnă
propriu-zis „a locui", ci ne dă totodată o sugestie a felului în care trebuie să gîndim locuirea
desemnată de el. Atunci cînd este vorba despre locuire, ne reprezentăm îndeobşte un
comportament pe care omul îl adoptă pe lîngă multe alte moduri de comportare. Lucrăm într-
o parte şi locuim în alta. Nu ne limităm doar la a locui — aceasta ar echivala aproape cu o
lipsă de activitate – , ci exercităm o profesie, facem afaceri, călătorim, iar în drumul nostru
locuim cînd într-un loc, cînd într-altul. La origine, bauen înseamnă „a locui". Acolo unde
cuvîntul bauen mai vorbeşte în limbajul său originar, el ne spune totodată cît de departe se
întinde esenţa locuirii. Căci bauen, buan, bhu, beo sînt variante ale cuvîntului nostru din
expresiile ich bin („eu sînt"), du bist („tu eşti"), forma de imperativ bis („fii"). Ce înseamnă
atunci: ich bin? Vechiul cuvînt bauen, de care ţine bin, ne dă răspunsul: ich bin, du bist
înseamnă: „eu locuiesc", „tu locuieşti". Felul în care tu eşti şi eu sînt, felul în care noi oamenii
sîntem pe pămînt este acel Buan, „locuirea". A fi om înseamnă: a fi, ca muritor, pe pămînt
(Erde), adică, a locui. Vechiul cuvînt bauen care spune că omul este în măsura în care
locuieşte, înseamnă însă totodată: a întreţine şi a îngriji cu sensul de a cultiva (bauen) ogorul,
de a cultiva viţa de vie. O asemenea construire-cultivare nu face decît să vegheze, şi anume
asupra creşterii care-şi poartă de la sine roadele.

Construirea cu sensul de întreţinere şi îngrijire nu este o facere (Herstellen). În

schimb, construirea unei nave sau a unui templu presupun, într-un anume fel, ele însele
facerea operei. Construirea este aici, spre deosebire de îngrijire, o edificare (Errichten).
Ambele modalităţi ale construirii — construirea ca îngrijire, în latină colere, cultura, şi
construirea ca edificare a unor construcţii, aedificare — sînt incluse în construirea propriu-
zisă, adică în locuire. Dar construirea ca locuire (Wohnen), respectiv ca existenţă pe pămînt,
rămîne pentru experienţa curentă a omului ceea ce, din capul locului este obişnuit, das

2
Gewohnte, cum spune atît de frumos limba. De aceea ea alunecă într-un plan secund faţă de
variatele moduri în care se împlineşte locuirea faţă de activităţile îngrijirii şi edificării. Aceste
activităţi ajung apoi să revendice în exclusivitate termenul de bauen şi„ odată cu el, cauza
însăşi a construirii. Sensul propriu-zis al construirii, şi anume locuire, cade în uitare.

La prima vedere, această întîmplare nu pare a fi decît un fenomen care se petrece în

cadrul schimbării de semnificaţie a unor simple cuvinte. Dar, în realitate, aici se ascunde ceva
decisiv, şi anume: locuirea nu este recunoscută ca fiinţa însăşi (Sein) a omului; ba mai mult:
locuirea nu este gîndită nicicînd ca fiind trăsătura fundamentală a naturii umane
(Menschsein).

Faptul că limba, ca să ne exprimăm astfel, retrage ascunzînd-o semnificaţia propriu-

zisă a cuvîntului bauen, în speţă locuirea, stă însă mărturie pentru originaritatea acestor sem-
nificaţii, căci ceea ce spun în chip propriu cuvintele esenţiale ale limbii, este dat lesne uitării
în favoarea semnificaţiilor superficiale. Pînă acum, omul n-a meditat aproape deloc la
misterul acestui fenomen. Limba îl lipseşte pe om de vorbirea ei simplă şi înaltă. Dar prin
aceasta, chemarea ei iniţială nu amuţeşte, ci doar se scufundă în tăcere. Iar omul omite,
desigur, să acorde acestei tăceri atenţia cuvenită.
Dacă ascultăm însă ce spune limba în cuvîntul bauen, atunci desluşim trei lucruri diferite:
1. Construirea este propriu-zis locuire.
2. Locuirea este chipul în care muritorii sînt pe pămînt.
3. Construirea ca locuire se prezintă în dubla ipostază de construire care îngrijeşte creşterea şi
construire care edifică construcţii.

Dacă medităm asupra acestei triade, atunci sesizăm o sugestie şi reţinem cele ce
urmează: nici măcar nu suntem în situaţia de a întreba într-un chip satisfăcător ce este, în
esenţa ei, construirea de construcţii şi nu putem nicidecum determina în cunoştinţă de cauză
ce este ea, atîta vreme cît nu avem în vedere faptul că orice construire este în sine o locuire.
Noi nu locuim pentru că am construit, ci construim şi am construit în măsura în care locuim,
adică în măsura în care posedăm calitatea de locuitori (die Wohnenden). Dar în ce constă
esenţa locuirii? Să mai ascultăm o dată chemarea ascunsă a limbii: wuon din saxona veche
goticul wunian, semnifică, la fel ca şi vechiul cuvînt bauen, rămînerea, sălăşluirea. Dar
goticul wuniatt spune cu o claritate sporită în ce chip este resimţită această rămînere. Wunian
înseamnă a fi împăcat (zufrieden), a fi adus la pace (Frieden), a rămîne în ea. Cuvîntul Friede
vizează ceea ce este liber (Freie / das Frye) şi fry înseamnă: ferit de pagubă şi ameninţare,
ferit, adică ocrotit (geschont). Freien înseamnă propriu-zis a ocroti. Ocrotirea însăşi nu constă
doar în aceea că nu afectăm cu nimic lucrul ocrotit. Ocrotirea propriu-zisă este ceva pozitiv şi

3
survine atunci cînd dintru început lăsăm un lucru să rămînă în esenţa sa, cînd readăpostim
(zuriickbergen) anume un lucru în esenţa sa, cînd, în conformitate cu cuvîntul freien, ocrotim
acel lucru din toate direcţiile (einfrieden). A locui, a fi adus la pace, înseamnă: a rămîne
ocrotit de jur-împrejur în Fryct adică în acel ceva liber (Freie) care ocroteşte orice lucru întru
esenţa sa. Această ocrotire este trăsătura fundamentală a locuirii. Ea străbate locuirea în toată
amploarea ei. Această amploare ni se înfăţişează de îndată ce ne gîndim la faptul că natura
umană rezidă în locuire, şi anume în sensul sălăşluirii muritorilor pe pămînt.

Dar „pe pămînt" spune deja „sub cer". Ambele implică „rămînerea dinaintea
divinilor" (Göttlichen) şi includ faptul de „a aparţine comunităţii oamenilor". Cei patru:
pămîntul şi cerul, divinii şi muritorii formează un tot, plecînd de la o unitate originară.
Pămîntul este purtătorul care slujeşte, roditorul care înfloreşte răspîndit în ape şi roci,
deschizîndu-se în plante şi animale. Cînd spunem „pămînt", îi gîndim şi pe ceilalţi Trei
laolaltă cu el, dar nu medităm la unitatea celor Patru.
Cerul este mersul boltit al soarelui, înaintarea lunii cu chipul ei schimbător, hoinara
strălucire a aştrilor, timpurile anului şi petrecerea lor, lumina şi amurgul zilei, întunericul
nopţii şi limpezimea ei, prietenia vremii şi neprietenia ei, alunecarea norilor şi adîncimea de
azur a văzduhului. Cînd spunem „cer", îi gîndim şi pe ceilalţi Trei laolaltă cu el, dar nu
medităm la unitatea celor Patru.
Divinii sînt solii trimiţători de semne ai divinităţii. Prin sacra guvernare a acestora,
zeul apare în prezenţa sa sau se retrage în învăluire. Cînd îi numim pe divini, îi gîndim şi pe
ceilalţi Trei laolaltă cu ei, dar nu medităm la unitatea celor Patru.

Muritorii sînt oamenii. Ei se cheamă muritori pentru că pot muri. A muri înseamnă a avea
putinţa morţii ca moarte. Omul singur moare şi moare fără încetare atîta vreme cît rămîne pe
pămînt, sub cer, dinaintea divinilor. Cînd îi numim pe muritori, îi gîndim şi pe ceilalţi Trei
laolaltă cu ei, dar nu medităm la unitatea celor Patru.

Această unitate a lor noi o numim Tetrada (das Geviert). Muritorii sînt în Tetradă
atunci cînd locuiesc. Trăsătura fundamentală a locuirii este însă ocrotirea. Muritorii locuiesc
în aşa fel încît ocrotesc Tetrada întru esenţa ei. Aşadar ocrotirea care locuieşte este împătrită.
Muritorii locuiesc în măsura în care salvează pămîntul — şi „a salva" trebuie înţeles
aici în sensul vechi pe care Lessing încă îl cunoştea. Salvarea nu smulge doar dintr-un pericol;
a salva înseamnă propriu-zis: a elibera ceva întru esenţa sa proprie. A salva pămîntul este mai
mult decît a profita de el sau chiar a-1 trudi. Salvarea pămîntului nu duce la înstăpînirea
asupra pămîntului şi la supunerea lui, de unde n-ar mai fi decît un pas pînă la o exploatare
neînfrînată.

4
 Muritorii locuiesc în măsura în care primesc cerul ca cer. Ei lasă soarelui şi lunii
mersul lor, aştrilor le lasă calea lor, lasă timpurilor anului binefacerile şi asprimile lor, nu fac
din noapte zi şi nici din zi chinuitoare neodihnă.
Muritorii locuiesc în măsura în care îi aşteaptă pe divini ca divini. Sperînd, ei le oferă
nesperatul. Stau în aşteptarea semnelor sosirii lor şi nu se înşeală asupra emblemelor absenţei
lor. Nu-şi fac zeii lor şi nu se dedau cultului idolilor. Chiar în nemîntuire, ei mai aşteaptă încă
mîntuirea ce le-a fost retrasă.
Muritorii locuiesc în măsura în care îşi călăuzesc propria esenţă — a avea putinţa
morţii ca moarte — în fiinţa acestei putinţe şi în folosirea ei, cu gîndul ca să fie o moarte
bună. A-i călăuzi pe muritori în esenţa morţii nu înseamnă nicidecum a face din neantul vid al
morţii supremul ţel, aşa cum nu înseamnă să întuneci locuirea prin oarba ţintuire a sfîrşi-tului.

În salvarea pămîntului, în primirea cerului, în aşteptarea divinilor, în călăuzirea

muritorilor se petrece locuirea ca acea împătrită ocrotire a Tetradei.
…………………………………………………………………………….

Strîngere laolaltă se cheamă, după un vechi cuvînt al limbii noastre, thing. Podul este
— şi anume ca acea strîngere laolaltă a Tetradei — un lucru (Ding). Ce-i drept, se consideră
că podul nu este, propriu-zis şi în primul rînd, decît un pod. Mai apoi, şi cînd şi cînd, el ar mai
putea exprima cîte ceva. Ca o asemenea expresie, podul ar deveni apoi, chipurile, un simbol,
de pildă pentru tot ce a fost arătat adineauri. Dar podul, dacă este un pod autentic, nu este
niciodată mai întîi un simplu pod, pentru ca apoi să devină un simbol. Tot atît de puţin podul
nu este dinainte doar un simbol în sensul că exprimă ceva ce nu ţine în mod strict de el. Dacă
considerăm podul în mod strict, el nu se arată niciodată ca o expresie. Podul este un lucru şi
numai un lucru. Numai? Fiind acest lucru, podul strînge laolaltă Tetrada.

E drept că gîndirea noastră s-a obişnuit, încă din antichitate, să conceapă într-un chip
prea sărăcăcios esenţa lucrului. De aici a rezultat, în decursul gîndirii occidentale,
reprezentarea lucrului ca un X necunoscut de care sînt ataşate anumite proprietăţi perceptibile.
Considerat de pe această poziţie, tot ce face deja parte din esenţa acestui lucru — esenţă ce
strînge laolaltă — ne apare, ce-i drept, ca un adaos introdus ulterior prin interpretare. În
realitate, podul n-ar fi nicicînd un simplu pod, dacă el n-ar fi un lucru.

Podul este însă, ce-i drept, un lucru de un tip special, întrucît el strînge laolaltă Tetrada în aşa
fel încît el îi îngăduie şi îi oferă un loc de aşezare. Dar numai un lucru care este el însuşi un
loc (Ort) poate rîndui o aşezare. Locul nu există deja dinaintea podului. Fără îndoială că
înainte de înălţarea podului există de-a lungul fluviului multe puncte care pot fi ocupate de un

5
lucru sau altul. Unul din aceste puncte ajunge să fie un loc, şi anume, prin mijlocirea
podului. Aşadar, podul nu este amplasat, el mai întîi într-un loc anume, ci abia dinspre podul
însuşi ia naştere un loc. El este un lucru, el strînge laolaltă Tetrada, dar într-un asemenea fel
încît îi îngăduie şi îi oferă Tetradei o aşezare. Pornind din această aşezare se determină zonele
şi drumurile prin care este rînduit un spaţiu.

Abia lucrurile, care sînt în acest fel anume locuri, sînt cele care îngăduie, în fiecare
caz în parte, spaţii (Räume). Vechea semnificaţie a lui Raum spune ce denumeşte acest cuvînt.
Raum, Rum înseamnă zonă făcută liberă pentru aşezarea unei colonii sau a unei tabere. Un
spaţiu este ceva rînduit, cedat, eliberat, şi anume în vederea unei limite. Limita nu este locul
în care încetează un lucru, ci, aşa cum au observat grecii, limita este locul din care un lucru îşi
începe esenţa sa. Spaţiul este, prin esenţa sa, ceea ce este rînduit, ceea ce este introdus în
limita sa. Ceea ce este rînduit este de fiecare dată îngăduit şi în felul acesta rostuit (gefiigt),
adică strîns laolaltă prin intermediul uni loc, adică prin intermediul unui lucru de tipul
podului, de pildă. Prin urmare, spaţiile îşi capătă esenţa din locuri şi nu din aşa-numitul
spaţiu.

Anticipând, desemnăm acum drept construcţii acele lucruri care, în calitatea lor de
locuri, îngăduie şi oferă o aşezare. Ele se numesc astfel pentru că sînt produse
(hevorgebracht) prin construirea care edifică (errichtendes Bauen). Aflăm de ce tip trebuie să
fie această pro-ducere, în speţă construirea, abia după ce am meditat mai întîi asupra esenţei
acelor lucruri care reclamă de la sine, pentru confecţionarea lor, construirea ca pro-ducere.
Aceste lucruri sînt locuri care îngăduie şi oferă Tetradei o aşezare ce rînduieşte de fiecare dată
un spaţiu. Raportarea locului la spaţiu este cuprinsă în esenţa acestor lucruri, dar tot aici este
cuprinsă şi raportarea locului la omul care sălăşluieşte în preajma lui. Aşa se explică de ce
încercăm acum să lămurim esenţa acestor lucruri pe care le numim construcţii, chibzuind pe
scurt la cele ce urmează. Întîi: în ce raport se află locul şi spaţiul? Şi apoi: care este relaţia
dintre om şi spaţiu?
Podul este un loc. Fiind un asemenea lucru, el îngăduie şi oferă un spaţiu în care sînt
introduşi pămîntul şi cerul, divinii şi muritorii. Spaţiul îngăduit şi oferit de pod poartă în sine
felurite zone aflate mai aproape sau mai departe faţă de pod … Spaţiul ca extensio mai poate
fi abstras o dată, obţinîndu-se relaţii analitico-algebrice. Aceste relaţii admit posibilitatea
construirii pur matematice a unor diversităţi cu oricît de multe dimensiuni. Ceea ce este rîn -
duit astfel pe cale matematică poate fi numit spaţiul. Dar spaţiul conceput în acest sens nu
conţine nici spaţii şi nici zone. În el nu găsim niciodată locuri, adică lucruri de tipul podului.
Spatium şi extensio oferă oricînd posibilitatea de a măsura şi de a calcula dimensiunile
lucrurilor şi spaţiile rînduite de ele în funcţie de distanţe, de segmente, de direcţii.

6
 Spaţiile pe care le străbatem în mod obişnuit sînt rînduite de locuri; esenţa acestor
locuri se întemeiază în lucruri de tipul construcţiilor. Dacă ţinem seama de aceste raporturi
dintre loc şi spaţii, dintre spaţii şi spaţiu, atunci obţinem un punct de sprijin pentru a medita
asupra relaţiei dintre om şi spaţiu. Cînd vorbim despre om şi spaţiu, sună ca şi cum omul s-ar
afla de o parte, iar spaţiul de cealaltă. Dar spaţiul nu este pentru om un termen pe care omul îl
află în faţa sa (ein Gegenuber). Spaţiul nu este nici un obiect exterior, nici o trăire interioară.
Nu există oamenii şi în plus spaţiu; căci atunci cînd spun „un om", şi gîndesc prin acest
cuvînt pe acela care este de natură umană, deci care locuieşte, atunci am şi numit, odată cu
numele „un om", sălăşluirea în Tetradă în preajma lucrurilor. Chiar şi atunci cînd ne raportăm
la lucruri care nu se află în imediata apropiere, sălăşluim în preajma lucrurilor însele …

Dacă noi toţi vom gîndi acum, de aici, la vechiul pod din Heidelberg, atunci gîndirea
îndepărtată spre acel loc nu constituie o simplă trăire (Erlebnis) în persoanele prezente aici;
dimpotrivă, cînd ne gîndim la podul menţionat, face parte din chiar esenţa acestei gîndiri
faptul că ea înfruntă (durchsteht) în sine depărtarea faţă de locul acela. Ne aflăm, pornind de
aici, în preajma podului de acolo şi nicidecum, în preajma unui conţinut al reprezentării în
conştiinţa noastră. Pornind de aici putem chiar să fim mult mai aproape de podul acela şi de
spaţiul pe care el îl rînduieşte, decît cineva care-1 foloseşte în mod obişnuit drept trecere
indiferentă peste rîu. În sălăşluirea muritorilor spaţiile, şi odată cu ele, spaţiul, sînt din-
totdeauna deja rînduite. Spaţiile se deschid prin aceea că sînt introduse în locuirea omului.
Muritorii sînt, vrea să spună: pe temeiul sălăşluirii lor în preajma lucrurilor şi a locurilor, ei
înfruntă spaţii locuind. Şi doar în virtutea faptului că muritorii, potrivit esenţei lor, înfruntă
spaţii, ei pot să le străbată. Însă atunci cînd mergem, nu abandonăm înfruntarea aceea imobilă.
Prin spaţii mergem, dimpotrivă, întotdeauna în aşa fel încît le înfruntăm în toată amploarea lor
sălăşluind în permanenţă în preajma locurilor şi a lucrurilor apropiate şi îndepărtate.

7
(Originea operei de artă, trad. T. Kleininger G. Liiceanu, Ed. Univers, 1982)
Martin Heidegger

Arta şi spaţiul

[Această mică scriere, compusă de Heidegger în anul 1969 şi apărută în editura Erker din St.
Gallen (Elveţia), reprezintă o meditaţie asupra esenţei spaţiului, realizată în dispută cu
concepţia despre spaţiul geometric, omogen şi cu pretenţia de universalitate care îl însoţeşte.
Regăsim aici teza despre artă ca, „punere în acţiune a adevărului", pe care Heidegger a
elaborat-o, cu mai bine de treizeci de ani în urmă, în studiul Originea operei de artă].

Consideraţiile referitoare la artă, la spaţiu şi la relaţia lor reciprocă rămîn întrebări chiar şi
atunci cînd îmbracă forma afirmaţiilor. Aceste consideraţii se limitează la artele plas tice şi, de
fapt, doar la sculptură. Formele sculptate sînt corpuri. Masa acestora, alcătuită din diverse
materiale, este modelată felurit. Modelarea are loc prin delimitare: prin punerea unor limite şi
prin excluderea din aceste limite, în felul acesta intră în joc spaţiul. El este ocupat de forma
sculptată şi capătă fie configuraţia volumului închis, fie pe a celui străbătut de deschideri, fie,
în sfîrşit, configuraţia volumului vid. Lucruri ştiute şi, totuşi, pline de enigme.

Corpul sculptat întruchipează ceva. Oare el întruchipează spaţiul? Este sculptura o înstăpînire
asupra spaţiului, o dominare a lui? Oare astfel sculptura răspunde în alt plan cuceririi tehnico-
ştiinţifice a spaţiului?

Ca artă, sculptura are desigur de dat o luptă cu spaţiul propriu artei. Intenţia cu care arta
studiază spaţiul şi îl prelucrează, precum şi modalitatea în care ea o face, diferă de cele ale
tehnicii de tip ştiinţific.

Însă spaţiul – rămîne el acelaşi? Nu este el oare acel spaţiu care şi-a primit prima determinare
odată cu Galilei şi Newton ? Spaţiul – acea întindere uniformă, în care nici un punct nu are o
valoare distinctă, deopotrivă în orice sens te-ai deplasa, însă de necuprins prin simţuri?

Spaţiul – care între timp, într-o măsură tot mai mare, îl provoacă, parcă mereu mai îndîrjit, pe
omul modern la încercarea de a-1 domina întru totul?
Sculptura modernă, în măsura în care se concepe pe sine ca o luptă cu spaţiul, nu dă oare curs,
ia rîndul ei, aceleiaşi provocări? Şi nu tocmai în felul acesta este atestat caracterul ei
contemporan?

Şi totuşi, spaţiul ivit ca o proiecţie a mentalităţii fizico-tehnice, indiferent de determinaţiile pe

care le-ar primi ulterior, poate fi oare privit ca singurul spaţiu adevărat ? Comparat cu el, toate
spaţiile altfel întocmite — spaţiul artei, spaţiul acţiunii şi al comunicării uzuale — să nu fie
decît prefigurări subiectiv condiţionate şi transformări ale unui spaţiu cosmic obiectiv ?

Însă dacă aşa ar sta lucrurile, cum să ne explicăm că obiectivitatea spaţiului obiectiv al lumii
rămîne în mod categoric corelatul subiectivităţii unei conştiinţe, cu totul străine epocilor care
au premers modernităţii europene?

Chiar dacă recunoaştem diversitatea experienţei asupra spaţiului în epocile anterioare, putem
noi să spunem că în felul acesta pătrundem în specificitatea spaţiului? În felul acesta,
întrebarea ce este spaţiul ca spaţiu nu a fost încă pusă şi, cu atît mai puţin, ea nu a căpătat un
răspuns. În ce fel spaţiul este, şi dacă noi putem în genere să-i atribuim o fiinţă – rămîne încă
o problemă deschisă..

Spaţiul – să aparţină el oare acelor fenomene originare în prezenţa cărora, potrivit unei vorbe
a Iui Goethe, omul este cuprins de un soi de sfială ce poate merge pînă la tea mă? Căci dincolo

8
de spaţiu, aşa se pare, nu se află nimic din care el să poată fi dedus; iar pe de altă parte, nici o
posibilitate de a-1 evita mergînd spre altceva. Specificul spaţiului trebuie să se arate pornind
de la el însuşi. Mai poate fi atunci surprins acest specific?

Puşi în faţa dificultăţii pe care o trădează un asemenea mod de a întreba, se cuvine să

recunoaştem că: Atîta vreme cît specificul spaţiului ne scapă, vorbirea noastră despre spaţiul
artei se păstrează la rîndu-i în obscuritate. Felul în care spaţiul se impune în opera de artă
rămîne, în primă instanţă, suspendat în indeterminare.

Spaţiul înlăuntrul căruia imaginea plastică poate fi descoperită asemenea unei prezenţe
obiectuale, spaţiul închis în volumele unei figuri, spaţiul care rezidă în golul existent între
volume – aceste trei spaţii, în unitatea relaţiei lor reciproce, nu se dovedesc a fi oare mereu
doar specii derivate din spaţiul fizic? Şi aceasta chiar dacă plăsmuirea de tip artistic nu este
compatibilă cu măsurători de ordin aritmetic.

Odată ce acceptăm că arta înseamnă transpunerea-în-operă (Ins-Werk-Bringen) a adevărului,

iar adevăr înseamnă starea de neascundere a Fiinţei, nu trebuie atunci ca în opera de artă
plastică, tocmai spaţiul adevărat, acela care scoate din ascundere ce-i este lui mai propriu, să
fie cel ce dă măsura?

Dar cum putem afla ce e specific spaţiului? Există o cale, una, ce-i drept, îngustă şi nesigură.
Căutăm să luăm aminte la limbă. Despre ce anume ne spune ea în vorba „spaţiu" (Raum)?
Despre „croirea unui spaţiu" (Räumen). Aceasta înseamnă: a defrişa, a elibera un spaţiu
desţelenind. „Croirea spaţiului" aduce cu sine „liberul", „deschisul", în vederea unei aşezări şi
a unei locuiri a omului. „Croirea ...spaţiului", gîndită în ce are ea propriu, este o eliberare de
locuri în care destinele omului ca fiinţă care locuieşte se transformă fie în bucuria de a avea o
patrie, fie în jalea unei lipse de patrii, fie chiar în indiferenţa faţă de amîndouă. „Croirea"
aceasta este o eliberare a locurilor în care apare un zeu, a locurilor din care zeii vor fi fugit, a
locurilor în care divinul şovăie să se ivească. „Croirea unui spaţiu" aduce cu sine acel loc
privilegiat (Ortschajt) care pregăteşte de fiecare dată o locuire. Spaţiile profane sînt mereu
privaţia de spaţii sacre rămase adesea foarte departe în urmă.

„Croirea unui spaţiu" înseamnă eliberare de locuri. În „a croi un spaţiu" se exprimă şi se

ascunde deopotrivă o survenire (ein Geschehen). Acest caracter al „croirii unui spaţiu" este
mult prea lesne trecut cu vederea. Şi cînd se întîmplă să fie văzut, el continuă să rămînă greu
de determinat, mai ales atîta vreme cît spaţiul de tip fizico-tehnic trece drept spaţiul în funcţie
de care este obligată să se orienteze din capul locului orice caracterizare a spaţialului.

Dar cum survine „croirea unui spaţiu" (Räumen)? Nu este ea însăşi „admitere-rînduire in
spaţiu" (Einräumen) ? Pe de o parte, Einräumen ca „admitere" este o formă de concedere.
Admiterea lasă să se manifeste „deschisul" (Offenes) care, printre altele, permite ca lucrurile
prezente să apară în strălucirea lor, făcînd astfel cu putinţă o locuire umană.

Pe de altă parte, Einräumen ca „rînduire" oferă lucrurilor posibilitatea de a-şi aparţine rostului
lor şi, pornind de aici, de a-şi aparţine unul altuia.

Prin „admitere-rînduire" (Einräumen) survine acordarea de locuri. Caracterul acestei surveniri

(Geschehen) este o asemenea acordare. Şi totuşi, ce e locul, de vreme ce specificul său trebuie
determinat pe linia admiterii-rînduirii care oferă un spaţiu liber?
Locul-deschide de fiecare dată un ţinut (Gegend), adunînd lucrurile în apartenenţa lor laolaltă
în acest ţinut.

Această strîngere laolaltă, în sensul ascunderii eliberatoare a lucrurilor în ţinutul lor, se

petrece în cadrul locului. Dar ţinutul (Gegend)? Forma mai veche a cuvîntului e Gegnet. El
numeşte vastitatea liberă. Prin această vastitate, ceea ce e deschis (das Offene) e sortit să lase

9
fiece lucru să se deschidă în odihnirea sa în sine. Însă totodată aceasta înseamnă: a păstra,
adică a aduna lucrurile în apartenenţa lor reciprocă.
Se naşte de îndată întrebarea: lucrurile apar abia ca rezultat al admiterii-rînduirii în spaţiu şi
nu sînt decît atît? Sau admiterea-rînduirea îşi primeşte specificul din acţiunea locurilor care
strîng laolaltă? Dacă aşa s-ar petrece, atunci s-ar cuveni ca specificul „croirii unui spaţiu" să
fie căutat în întemeierea unui loc privilegiat (Ortschaft), s-ar cuveni ca locul rînduit să fie
gîndit ca inter-acţiunea unor locuri.

Ar trebui să luăm aminte la faptul că (şi la maniera în care) această inter-acţiune îşi primeşte
directiva din vastitatea liberă a ţinutului, fiind astfel îndreptată către apartenenţă laolaltă a
lucrurilor.
Ar trebui să ne învăţăm cu gîndul că lucrurile nu se limitează să aparţină unui loc, ci sînt,
chiar ele, locurile.

În cazul acesta, ne-am vedea constrînşi ca multă vreme de aci înainte să acceptăm o situaţie
stranie:
Locul nu se găseşte într-un spaţiu deja dat, de felul spaţiului fizico-tehnic. Spaţiul acesta
apare abia din manifestarea locurilor unui ţinut.

Meditaţia asupra relaţiei reciproce existente între artă şi spaţiu ar trebui să înceapă de la
cunoaşterea locului şi a ţinutului. Arta ca sculptură: nu-i vorba aici de înstăpînirea asupra unui
spaţiu. Sculptura nu ar mai fi atunci o luptă cu spaţiul.

Sculptura ar fi întruchiparea de locuri care, deschizînd un ţinut şi păstrîndu-1, adună şi menţin

în jurul lor un cîmp liber (ein Freies), care acordă lucrurilor existente acolo o aşezare, iar
omului o locuire în mijlocul lucrurilor.

Însă atunci, ce putem spune despre volumul sculpturilor care de fiece dată întruchipează un
loc? El nu va mai delimita, pesemne, spaţii în care suprafeţele se îmbină pentru a opune un
interior unui exterior.

Ceea ce e indicat prin cuvîntul „volum" ar trebui să-şi piardă denumirea: semnificaţia acestuia
este de-o vîrstă cu ştiinţa naturii de tip tehnic aparţinînd modernităţii.

Acele trăsături ale întruchipării plastice care caută şi modelează locuri ar rămîne deocamdată
fără nume.

Iar despre vidul spaţiului ce-ar fi de spus? Destul de des el apare doar ca o lipsă. Vidul e privit
atunci ca o carenţă în umplerea spaţiilor goale şi a intervalelor.

Probabil, vidul este totuşi înfrăţit tocmai cu ce este specific pentru loc şi, de aceea, el nu e o
carenţă, ci o scoatere în evidenţă (Hervorbringen). Aici, limba ne poate veni din nou în ajutor.
în verbul leeren („a goli") vorbeşte das Lesen („culegerea"), în sensul originar al „strîngerii
laolaltă", care, ca atare, se manifestă prin intermediul locului.
A goli paharul înseamnă: pe el, drept conţinător, a-1 „strînge laolaltă" în propria-i realitate
devenită liberă. A goli într-un coş fructele culese (aufgelesene) înseamnă: a le pregăti locul
acesta. Vidul nu este de ordinul nimicului. De asemenea, el nu este o lipsă. În întruchiparea
plastică, vidul acţionează în modalitatea ctitoririi căutătoare şi configuratoare de locuri.

Consideraţiile de mai sus nu ajung desigur atît de departe încît să poată indica, încă de pe
acum, cu suficientă limpezime, specificul sculpturii ca specie a artelor plastice. Sculptura: o
transpunere-în-operă ce întruchipează, o transpunere-în-operă de locuri şi, odată cu acestea, o
deschidere de ţinuturi pentru posibile locuiri ale oamenilor, pentru posibila aşezare a
lucrurilor care îi înconjoară şi care îi implică.

10
Sculptura: întruchiparea adevărului Fiinţei în opera ei de ctitorire de locuri.

O privire anticipatoare în specificitatea acestei arte ne permite să presupunem că adevărul ca

stare de neascundere a Fiinţei nu are neapărat nevoie de întruchipare.

Goethe spune: „Nu este întotdeauna necesar ca adevărul să se întruchipeze; este de-ajuns ca el
să plutească în jurul nostru ca duh şi să ne facă să simţim la fel; să unduiască în văzduhuri,
grav-prietenos, asemeni unui glas de clopot".

(Traducere de Gabriel Liiceanu, Editura Univers, Bucureşti, 1982)

11