Mulțumiri

Doresc să mulțumesc următorilor elevi pentru contribuțiile aduse la realizarea acestui

curs: Căndăluță Florentina (Bordetella pertussis), Chilug Narcis-Constantin și Papuc Gabriel-
Marius (Mycoplasmele), Hânceanu Andreea (Loa loa), Hilițianu Mihaela (Schistosoma), Ponor
Mircea (Haemophilus influenzae), Ragea Daniela (Virusul Epstein-Barr), Sîncu Simona Elena
(Virusul Papilloma Uman).

1
Cuprins
Partea I Noţiuni generale ....................................................................................................................... 3
Curs 1 Generalități – Virusologie, bacteriologie și parazitologie ........................................................... 4
Cursul 2 Noțiuni de epidemiologie ..................................................................................................... 13
Cursul 3 Mijloace de apărare ale organismului uman ......................................................................... 30
PARTEA II. VIRUSOLOGIE .................................................................................................................... 47
CURS 4 Virusologie – parte generală .................................................................................................. 48
Curs 5 Virusologie – partea specială................................................................................................... 64
PARTEA III. BACTERIOLOGIE .............................................................................................................. 82
CURS 6 Bacteriologie – partea generală ............................................................................................. 83
CURS 7 Bacteriologie – partea specială – cocii patogeni și cocobacilii............................................... 110
CURS 8 Bacteriologie – partea specială – bacilii patogeni ................................................................. 125
Curs 9 Alte tipuri de bacterii ............................................................................................................ 149
Curs 10 Infecțiile nosocomiale ......................................................................................................... 156
PARTEA IV. MICOLOGIE .................................................................................................................... 159
Curs 11 Micologie ............................................................................................................................ 160
PARTEA V. PARAZITOLOGIE ............................................................................................................. 173
Curs 12: Noțiuni generale de parazitologie....................................................................................... 174
Curs 13 Protozoologie...................................................................................................................... 179
Curs 14 Helmintologie ..................................................................................................................... 195
Curs 15 Artropode parazite .............................................................................................................. 215
PARTEA VI. INFECȚII ALE SISTEMELOR DE ORGANE ...................................................................... 221
Bibliografie .......................................................................................................................................... 234

2
 Partea I Noţiuni generale

Curs 1 Generalități – Virusologie, bacteriologie și

parazitologie
Cursul 2 Noțiuni de epidemiologie
Cursul 3 Mijloace de apărare ale organismului uman

3
 Curs 1 Generalități – Virusologie,
bacteriologie și parazitologie
Obiectul de studiu al acestei discipline îl reprezintă organismele care provoacă daune
sănătăţii omului. Din această categorie fac parte virusurile, bacteriile si paraziţii.
Virusurile sunt entităţi infecţioase acelulare, reprezentate de complexe macromoleculare
alcătuite din subunităţi repetitive (fig. 1.1). Au alcătuirea cea mai simplă, din cauza căreia, nici
astăzi nu există o părere unică privind încadrarea lor în lumea vie. Virusurile sunt strict
dependente de gazda parazitată, neputându-se multiplica în afara ei din cauza absenţei unui
sistem enzimatic care să replice materialul genetic. Astfel, toate virusurile sunt parazite.
Bacteriile sunt organisme unicelulare, de tip procariot (materialul genetic nu este
delimitat de o membrană), al căror mod de viaţă este saprofit sau parazit (fig. 1.2). Bacteriile
saprofite consumă substanţa organică moartă aflată în descompunere, realizând transformarea
organicului în mineral. Bacteriile parazite se hrănesc pe seama unui organism gazdă viu.
Termenul de parazit face referire la un organism ce trăieşte pe seama altui organism. În
cazul de faţă, în această categorie sunt incluşi fungii paraziţi, protozoarele parazite, viermii
paraziţi si artropodele parazite.
Fungii sunt organisme eucariote (materialul genetic este delimitat de o membrană
nucleară), heterotrofe, al căror corp este alcătuit din hife (filamente lungi uni- sau pluricelulare)
şi se numeşte miceliu (fig. 1.3).
Protozoarele sunt organisme animale unicelulare de tip eucariot (fig. 1.4). Trăiesc în
mediu umed sau acvatic, pot fi libere sau parazite. Se înmulțesc atât sexuat, cât și asexuat.
Viermii sunt organisme eucariote pluricelulare, nevertebrate, lipsite de picioare, cu
corpul lunguieţ și cu tegumentul lucios, ce se găsesc de obicei în mediul umed (fig. 1.5). Cei
paraziți prezintă o serie de adaptări: dețin structuri cu care se fixează în corpul gazdei, produc
substanțe care să-i protejeze de enzimele secretate de aceasta, au bine dezvoltat aparatul digestiv
și reproducător.
Artropodele sunt organisme animale eucariote pluricelulare, nevertebrate, al căror corp
este segmentat și protejat de un exoschelet chitinizat (crustaceele, scorpionii, păianjenii,
miriapodele, insectele) (fig. 1.6).
Multe dintre aceste organisme nu pot fi observate cu ochiul liber, având dimensiuni foarte
mici, motiv pentru care se şi numesc microorganisme.
MICROBIOLOGIA (gr. mikros =mic, bios=viaţă, logos=ştiinţă) este ştiinţa care se
ocupă cu studiul celor mai mici organisme ce pot fi observate doar cu ajutorul microscopului,
denumite în sens larg microbi. Obiectul de studiu al microbiologiei îl reprezintă
microorganismele, grup heterogen ce are în comun dimensiunile microscopice, organizarea, în
general, unicelulară şi structura internă relativ simplă.

4
 În acest grup al microorganismelor sunt incluse: bacteriile, fungii microscopici, unele
alge, protozoarele şi virusurile.

Figura 1.1 Virusul H1N1 Figura 1.2 Bacterie – Shigella dysenteriae

(http://news-frist.blogspot.com/2009/08/predicting-future- (higieneialiments.blogspot.com)
course-of-h1n1-virus.html)

Figura 1.3 Candida albicans – candidoza Figura 1.4. Protozoar – Giardia intestinalis
(http://en.wikipedia.org/wiki/Candida_(fungus)) (http://www.avianbiotech.com/diseases/Giardia.htm)

Figura 1.5. Taenia solium – teniaza Figura 1.6. Ixodes ricinus – căpuşa
(http://www.human-healths.com/tag/fish-tapeworm) (http://en.wikipedia.org/wiki/File:Ixodes.ricinus.searching.jpg )

5
 Istoricul dezvoltării microbiologiei ca ştiinţă
Denumirea şi clasificarea microorganismelor

În 1735, Karl von Linné (fig. 1.7.) pune bazele taxonomiei. Taxonomia reprezintă ştiinţa
care se ocupă cu studiul clasificării organismelor. Astfel, dezvoltă sistemul nomenclaturii binare
ce constă în denumirea fiecărui organism prin două nume latinizate sau cu origine grecească.
Primul nume reprezintă genul şi se scrie cu majusculă, al doilea specia sau epitetul şi se scrie cu
literă mică.
Spre exemplu, Staphylococcus aureus este o bacterie foarte răspândită. Staphylococcus
este genul şi aureus specia. În acest caz, genul face referire la forma şi dispunerea celulelor,
adică staphylos înseamnă grup, grămadă, iar coccus – sferă. Cu alte cuvinte, această bacterie este
sferică, iar celulele sunt dispuse grupat. Aureus face referire la huloul auriu care se formează în
jurul celulelor.
Uneori, organismul poate fi definit după un cercetător, spre exemplu Escherichia coli sau
bacilul coli este denumit după cercetătorul Theodor Escherich. Specia coli face referire la locul
unde trăieşte microorganismul, adică în colon.
Organismele au fost iniţial clasificate în 2 regnuri: Plantae şi Animalia, înainte de a fi
descoperite microorganismele. Când s-a demonstrat clar existenţa acestora, acest sistem în două
regnuri nu a mai corespuns realităţii.
Carl Woese dezvoltă un nou sistem de clasificare ce grupează organismele în funcţie de
caracteristicile moleculare ale acestora şi deci de cele celulare. Totuşi, oamenii de ştiinţă au căzut
de acord asupra acestui sistem abia în 1978 şi, doisprezece ani mai târziu, a fost publicat noul
sistem. Woese împarte organismele în 3 grupe mari, denumite domenii. Un domeniu este mai
cuprinzător decât regnul. Aceste domenii sunt:
Eubacteria: bacterii care prezintă perete peptidoglicanic.
Archaea: procariote care nu prezintă perete peptidoglicanic.
Eucarya: organisme care au materialul genetic delimitat de o membrană nucleară şi sunt
grupate în următoarele regnuri:
Protista (acesta încă se mai modifică): alge, protozoare, mucegaiuri unicelulare;
Fungi: drojdii, mucegaiuri pluricelulare şi ciuperci;
Plantae: muşchi, ferigi, alge, gimnosperme, angiosperme;
Animalia: spongieri, celenterate, moluşte, viermi, artropode (insecte, crustacee,
păianjeni, etc.) şi vertebrate (ciclostomi, peşti, amfibieni, reptile, păsări şi
mamifere).

Studiul microorganismelor
În 1590, Zacharias Janssen pune la punct primul microscop în Middleburg, Olanda.
Microscopul lui Janssen consta din 3 tuburi (fig. 1.8). Unul dintre ele se găsea la exterior şi le
conţinea pe celelalte două. La ambele capete ale tuburilor interioare se găseau lentile utilizate

6
pentru amplificarea imaginii. Modelul lui Janssen putea permite ajustarea imaginii prin răsucirea
tuburilor interne. Astfel, imaginile puteau fi văzute de 3 sau 9 ori mai mari decât erau în realitate.
În 1665, Robert Hooke, un cercetător englez, popularizează utilizarea microscopului
(fig. 1.10) prin observarea unei secţiuni prin plută, în care se puteau distinge cămăruţe mici, pe
care le numeşte celule. Descoperirea lui duce la dezvoltarea teoriei celulare în secolul XIX de
către Mathias Schleiden, Theodor Schwann şi Rudolf Virchow. Teoria celulară susţine că toate
organismele vii au corpul format din celule.
Experimentele lui Hooke l-au inspirat pe olandezul Antonie van Leeuwenhoek (1632-
1723) să exploreze lumea microscopică (fig. 1.9). A îmbunătăţit microscopul lui Hooke,
putându-se ajusta mai eficient mărirea imaginilor. Lentilele confecționate de acesta aveau
capacitatea de a mări imaginea între 30 și 266 ori. Leeuwenhoek a putut observa
microorganisme, pe care le-a şi descris cu deosebită precizie (fig. 1.11). Din desenele sale, reiese
foarte clar că a observat streptococi, bacili și, de asemenea, protozoare (Vorticella, Volvox,
Euglena). În 1681, publică descrierea unor populații mari din ceea ce se va numi mai târziu
Giardia lamblia. Indivizii au fost descriși din propriile sale materii fecale. Deși van
Leeuvenhoek a descris levuri, primele ilustrații ale fungilor microscopici au fost publicate de
Robert Hooke în 1667.
Deoarece, în această perioadă nu s-au făcut conexiuni între microorganismele descrise și
fermentație sau boli, observațiile făcute de acești cercetători au avut un impact redus asupra
omenirii. Anterior, Cicero și Fracastorius au sugerat că apariția febrei ar putea fi determinată de
animale minuscule, denumite generic „contagium vivum”, dar de atunci au trecut câteva secole
până când a fost acceptat rolul microorganismelor în producerea bolilor.
Teoria conform căreia viața apare de novo din obiecte neanimate a rezistat din Evul
Mediu până la începutul secolului al XX-lea. Van Helmont chiar propunea o rețetă de producere
a șoarecilor. Cât de mult a fost înrădăcinată această idee în mintea oamenilor poate fi evidențiat
prin faptul că H. Charlton Bastian, unul dintre cei mai importanți susținători ai teoriei, a murit în
1915, convins că avea dreptate.
În secolul al XVIII-lea, Lazzaro Spallanzani (Italia) dovedeşte că prin fierbere
prelungită, microorganismele dispar şi nu mai reapar dacă vasul este închis ermetic. Acesta
descoperă existenţa bacteriilor patogene şi a celor anaerobe. Cu toate acestea, descoperirile sale
nu au dus la anularea teoriei generației spontane.
Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-au realizat doar cercetări privind forma
şi structura microorganismelor. Louis Pasteur (1822-1895) (fig. 1.12) este considerat părintele
microbiologiei. Studiile sale au demonstrat clar falsitatea teoriei „generaţiei spontane”. Dar chiar
și cu astfel de argumente, această teorie a mai continuat să supraviețuiască. Cercetările sale
asupra fermentaţiei au arătat natura biologică a procesului, specificitatea procesului (un
microorganism are rol într-un anumit tip de fermentaţie) şi natura biologică a „bolilor” băuturilor
fermentate. A introdus procedeul de pasteurizare (încălzirea la 56º C previne multiplicarea
microorganismelor). De asemenea, introduce problema prevenirii infecţiilor prin vaccinare.
Descoperă vaccinul antiholeric aviar, vaccinul anticărbunos, antirabic. Alături de Robert Koch

7
(fig. 1.14), este considerat fondatorul bacteriologiei medicale. Acesta din urmă a devenit
cunoscut dupa izolarea bacilului antraxului, bacilului tuberculozei si a vibrionului holeric. În
1905 primeşte premiul Nobel pentru Medicină şi Fiziologie datorită descoperirilor asupra
tuberculozei. După ce Casimir Davaine demonstrează modul de transmitere directă a antraxului
între vite, Koch studiază bacilul antraxului mai detaliat. Pune la punct o serie de metode de
purificare a bacteriei din sânge şi de creştere a unor culturi pure. Descoperă cauza izbucnirii
focarelor de antrax ca fiind rezistenţa timp îndelungat, în sol, a endosporilor. Introduce
sterilizarea instrumentelor chirurgicale cu ajutorul temperaturilor ridicate. Îmbunătăţeşte
metodele de cultivare a bacteriilor şi de colorare, putând astfel descoperi bacteria responsabilă de
producerea tuberculozei. La mijlocul secolului al XIX-lea 1 din 7 decese era datorat acestei boli.
Studiază in Egipt holera si identifică microorganismul responsabil de această boală, fără a putea
demonstra existenţa lui. Probabil la fel de importante ca şi studiile asupra tuberculozei, sunt
postulatele sale care stabilesc criteriile după care un organism poate fi considerat cauză a unei
boli. Acesta trebuie:
să fie identificat în toate cazurile examinate
să fie preparat si menţinut intr-o cultură pură
să fie capabil să producă infecţia, chiar şi după cultivări repetate
să fie izolat de la un animal inoculat şi cultivat din nou.
Ilia Mecinikov, contemporan cu Pasteur şi Koch realizează numeroase cercetări în
imunologie, demonstrând însemnătatea reacţiilor celulare în apărarea organismului.
Dimitrie I. Ivanovski (1869-1920) descoperă virusul mozaicului tutunului (VMT) şi
începe dezvoltarea unei noi ştiinţe microbiologice - virusologia. Experienţele lui Ivanovski sunt
confirmate de Martinus Beijerinck, considerat adevăratul fondator al virusologiei.
VIRUSOLOGIA (lat. virus- otravă) este ştiinţa care se ocupă cu studiul virusurilor.
Dezvoltarea microbiologiei a fost posibilă datorită progreselor realizate în îmbunătățirea
microscopului, dar și în cultivarea microorganismelor. Introducerea colorației a fost una dintre
etapele importante în progresul acestei științe. Ferdinand Cohn, botanist german, a utilizat, în
cercetarea sa, coloranți vegetali, de tipul carminului sau hematoxilinei. Deja la 1877, Robert
Koch utiliza albatrul de metil pentru evidențierea bacteriilor, iar prin fixarea colorantului cu
ajutorul căldurii, a putut colora bacilul tuberculozei. În 1884, patologul danez, Hans Christian
Gram, introduce faimoasa colorație care îi poartă numele.
În ceea ce privește mediile de cultură, Pasteur a introdus primul mediu semi-sintetic care
conținea săruri de amoniu, pulbere de drojdie și zahăr. Anterior acestuia, pentru creșterea
bacteriilor a fost utilizat bulionul de carne, care se folosește și în prezent. Pentru creșterea
fungilor a fost introdus mediul cartof-dextroză-agar. Ferdinand Cohn propune ideea de mediu de
bază, la care se pot adăuga alte substanțe, în funcție de necesități. Mediile inițiale erau lichide,
abia în 1882 a fost introdusă gelatina și agarul, fapt ce a permis răspândirea utilizării mediilor
solide.
Un element banal, dar care a revoluționat microbiologia, a fost reprezentat de plăcile
Petri (fig. 1.13). Introducerea acestora de către Petri, un asistent al lui Koch, a ușurat foarte mult

8
cultivarea microorganismelor. Studiul gangrenei gazoase, în primul război mondial, a stimulat
producerea vaselor pentru creșterea bacteriilor anaerobe.
Apariția, după război, a centrelor de producere industrială a mediilor de cultură a ușurat
activitatea de cercetare a microbiologilor, nemaifiind nevoiți să-și le producă singuri. La
prepararea mediilor s-a adăugat și dezvoltarea metodelor de sterilizare (introducerea, în 1884, a
autoclavului de către Chamberland, coleg cu Pasteur), fapt ce permitea izolarea și cultivarea
bacteriilor, reducând riscul contaminării.
Microbiologia a evoluat rapid după această perioadă, studiul bacteriilor permiţând
descifrarea codului genetic, a mecanismelor sintezei proteice, a mecanismele reglării celulare etc.
Studiile realizate pe Escherichia coli au permis dezvoltarea unor noi ştiinţe, cum ar fi
biotehnolgiile microbiene, ingineria genetică.

Distrugerea microorganismelor
Eforturi imense au fost depuse spre sfârşitul secolului al XVIII-lea în dezvoltarea
tehnicilor antiseptice. Acestea au început cu un raport al medicului maghiar Ignaz Semmelweis
privind scăderea considerabilă a numărului de cazuri de febră postnatală, atunci când s-au utilizat
tehnici antiseptice. Deși a realizat o documentare serioasă, studiul a fost prezentat într-o manieră
pompoasă și egocentrică, ceea ce i-a garantat eșecul.
Joseph Lister (1827-1912), chirurg englez, a dezvoltat una dintre cele mai importante
tehnici antiseptice (fig. 1.15). În timpul operaţiei, pacientul era pulverizat cu acid carbolic, apoi
rana era bandajată cu pansamente îmbibate în acelaşi acid. Numărul de infecţii a scăzut net
comparativ cu operaţiile fără metode antiseptice. Acidul carbolic sau fenolul a fost unul dintre
primele antiseptice utilizate. Ca urmare a modului organizat și științific de redactare a lucrării în
care prezenta rezultatele sale, tehnica introdusă de el a avut un impact major în chirurgie.
Paul Ehrlich (1854-1915), chirurg german, a pus bazele utilizării medicamentelor, în
vederea omorârii microorganismelor deja pătrunse în corp. Lucrând pe Treponema pallidum, a
testat mai multe substanțe care ar fi putut distruge agentul cauzator al sifilisului. Împreună cu
Sahachiro Hata (fig. 1.16) a identificat arsfenamina, compusul 606, denumit apoi, Salvarsan, În
1908, primeşte premiul Nobel pentru sintetizarea acestui medicament.
Oamenii de ştiinţă s-au folosit de începutul pus de Ehrlich pentru a găsi medicamente ce
pot vindeca pacienţii infectaţi. Una dintre cele mai mari realizări a venit în anul 1929, când
Alexander Fleming (fig. 1.17) descoperă Penicillium notatum, organismul care sintetizează
penicilina, substanţă inhibitoare pentru foarte multe bacterii. Fleming cultiva Staphylococcus
aureus în laborator. Deasemenea, făcea experimente pe mucegaiul Penicillium notatum.
Accidental, culturile de Staphylococcus aureus au fost contaminate cu P. notatum, ducând la
moartea bacteriilor. Penicilina a devenit unul dintre primele antibiotice, dar a putut fi utilizată
abia în 1940, deoarece nu se găsiseră metode de a o face stabilă.
În ceea ce priveşte microbiologia în România, cei mai importanţi cercetători au fost:
Victor Babeş (1854-1926) (fig. 1.18). Acesta descoperă un sporozoar parazit al
căpuşelor, numit Babesia, ce provoacă o boală rară si gravă, numita babesioza. Demonstrează

9
pentru prima dată existenţa bacilului tuberculozei în urina bolnavilor infectaţi. De asemenea,
descoperă incluziunile citoplasmatice prezente în celulele nervoase, în cazul turbării, denumite
ulterior corpusculii Babeş-Negri.
Babeş a fost unul dintre iniţiatorii utilizării serului în tratamente şi a fost primul care a
introdus vaccinarea antirabică în România.
De asemenea, descoperă incluziunile metacromatice (metacromatic- referitor la ţesuturi, a
căror elemente se colorează diferit, cu acelaşi colorant), prezente în citoplasma unor bacterii
Gram pozitive (bacilul difteric), numite corpusculii Babeş-Ernst.
Ioan Cantacuzino (fig. 1.19) realizează studii în domeniul bacteriologiei, imunologiei,
epidemiologiei. A făcut cercetări la Paris, alături de Ilia Mecinikov. Descoperirile sale au fost
importante în tratarea holerei, tifosului exantematic, tuberculozei şi scarlatinei. Ca discipol al lui
Mecinikov, s-a preocupat de studiul apărării organismului. În timpul primului război mondial, a
fost şeful echipei de combatere a epidemiei de tifos.
Alţi microbiologi români care au adus contribuţii importante au fost: Constantin
Levaditi, Constantin Ionescu-Mihăieşti, Mihai Ciucă, Dumitru Combiescu, Ştefan S.
Nicolau (fondatorul şcolii româneşti de virusologie).

Figura 1.8. Microscopul fabricat de Zacharias

Jenssen
(http://theojanssen.ca/documents/Janssen/-
Zacharias%20Janssen/Zacharias_Janssen.htm)

Figura 1.7. Karl von Linné

(http://www.pandasthumb.org/archives/-
2007/05/happy_linnaeus.html)

Figura 1.9. Microscopul fabricat de Antonie van

Leeuwenhoek
(http://www.instructables.com/id/Cardboard-van-
Leeuwenhoek-microscope/step2/The-lens/)

10
Figura 1.10. Microscopul fabricat de Robert
Hooke
(http://www.ssplprints.com/image/91077/hookes-
compound-microscope-and-its-illuminating-system- Figura 1.12. Microbiologul francez Louis Pasteur
1665) (https://en.wikipedia.org/wiki/Louis_Pasteur)

Figura 1.11. Desenele realizate de

Leeuwenhoek după observațiile la Figura 1.13. Placă Petri – pentru cultivarea
microscop (http://www.vanleeuwenhoek.com/His- microorganismelor pe medii solide
Microscopic-World.htm) (http://www.800ezmicrocart.com/mediapro25petridishes.aspx)

Figura 1.14. Microbiologul Robert Koch Figura 1.15. Pulverizatorul cu fenol al lui Joseph
(http://www.myinterestingfacts.com/robert-koch-facts/) Lister
(http://www.cosmeticsandskin.com/ded/vapourisers.php)

11
 Figura 1.16. Paul Ehrlich și Sahachiro Hata – Figura 1.17. Alexander Flemig – descoperitorul
descoperitorii arsfenaminei (Salvarsan) primului antibiotic - penicilina
(http://www.fameimages.com/alexander-fleming)
(http://fineartamerica.com/art/all/paul+ehrlich/canvas+prints)

Figura 1.18. Microbiologul român Victor Figura 1.19. Cercetătorul român Ioan Cantacuzino
Babeș (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Cantacuzino)
(https://en.wikipedia.org/wiki/Victor_Babe%C8%99)

12
 Cursul 2 Noțiuni de epidemiologie
În cursul acesta vom urmări mai multe aspecte, și anume:
Interacțiunea dintre gazdă și patogen sau epidemiologia în sensul strict;
Recoltarea probelor biologice și aspecte generale privind diagnosticul de laborator;
Principii de sterilizare și dezinfecție.

1. Intercțiunea patogen-gazdă
Epidemiologia se ocupă cu studiul distribuţiei şi a factorilor determinanţi ai bolilor într-o
populaţie. Cuvântul provine din grecescul epi – deasupra, pe, şi demos – populaţie.
Epidemiologistul este cercetătorul specializat în identificarea şi prevenirea bolilor într-o
populaţie dată. Acesta are în vedere etiologia (cauza) bolii şi încearcă să prevină şi să controleze
răspândirea bolilor.
Epidemiologia este considerată ramură a microbiologiei, deoarece microorganismele sunt
cele care provoacă majoritatea bolilor. Poate fi considerată şi ramură a ecologiei, datorită
relaţiilor care se stabilesc între patogeni, gazdă şi mediu.
Noţiunile cele mai importante legate de epidemiologia infecţiilor sunt:
morbiditatea: numărul de îmbolnăviri la un număr dat de locuitori (10.000, 100.000);
incidenţa: numărul de îmbolnăviri noi într-o perioadă dată de timp (anual, semestrial,
sezonier, etc.);
prevalenţa: număr de infecţii la un moment dat într-o colectivitate;
mortalitate: numărul deceselor printr-o anumită infecţie raportat la un anumit număr de
locuitori;
letalitate: numărul de decese raportat la numărul de persoane infectate;
index de manifestare: numărul de boli aparente clinic raportat la numărul total de
persoane infectate.

1.1.Clasificarea infecțiilor
A. În funcţie de spaţiu şi timp, infecţiile apar:
sporadic: cazuri izolate necorelate în timp şi spaţiu; acestea nu reprezintă un pericol
pentru populaţie.
endemic: cazuri regulate ca frecvență, limitate în spaţiu şi nelimitate în timp. Numărul de
persoane care contractează boala şi severitatea ei sunt atât de reduse , încât nu reprezintă
o problemă de sănătate publică.
epidemic: cazuri numeroase ce apar într-un timp scurt şi într-o zonă geografică
limitată (holeră, febră tifoidă, ciumă); aceasta duce la creşterea mortalităţii şi a
morbidităţii. Reprezintă o problemă de sănătate publică.
pandemic: cazuri foarte numeroase într-o perioadă de timp fără limite geografice
(pandemiile de gripă, SIDA).

13
 Epidemiile pot apărea, în funcţie de sursă, în 2 categorii:
epidemii ce au o sursă comună: un număr mare de persoane se îmbolnăveşte brusc de la
aceeaşi sursă. Aceste epidemii sunt atribuite unei surse de apă contaminate sau unor alimente
impropriu preparate. Spre exemplu, holera sau toxiinfecţiile alimentare apărute prin
consumarea unor alimente de la o cantină. Numărul infecţiilor scade brusc, dacă sursa este
eliminată.
epidemii propagate: apar prin transmiterea de la o persoană la alta. Agentul cauzator al bolii
trece de la o persoană infectată la una sănătoasă. Numărul de cazuri noi apare mai lent, iar
limitarea îmbolnăvirilor este mai greu de realizat.
B. Un alt criteriu de clasificare al infecțiilor îl reprezintă simptomatologia acestora sau
organul afectat (Tabelul 1).
Tabelul 1. Clasificarea clinică a infecțiilor
Clasificarea Exemple de infecții
Boli diareice Secretorii
Invazive
Boli respiratorii Ale tractului respirator superior
Ale tractului respirator inferior
Infecții ale SNC Meningite
Encefalite
Abcese
Infecții cardiovasculare Endocardite
Miocardite
Vasculite
Septicemie Diseminată

C. Agentul cauzator al infecției poate fi utilizat ca un al treilea criteriu de clasificare. În

tabelul 2 este rezumată această clasificare.
Tabelul 2. Clasificarea microbiologică a bolilor infecțioase
Clasificarea Organism
Bacteriană Gram-pozitiv
Gram-negativ
Virală Ribovirus
Dezoxiribovirus
Cu anvelopă sau fără
Fungică Diseminat
Localizat
Parazitică Protozoar
Vierme
cestod
nemaod
Prionică proteină

14
 1.2.Rezervorul de germeni
Rezervorul reprezintă locul în care microorganismele pot să-şi menţină capacitatea
infecţioasă. Acestea includ organismul uman, animal, anumite medii nevii şi obiecte (Tabelul 3).
 Rezervorul uman reprezintă principalul rezervor viu de germeni. Importanţi sunt
purtătorii sănătoşi care reprezintă surse oculte de infecţie pentru persoanele din jurul lor.
Purtătorii sănătoşi sunt acei indivizi la care germenii se multiplică la poarta de intrare fără
să producă manifestări clinice şi nici imunologice. Nu trebuie confundată starea de
purtător sănătos cu cea de purtător aparent sănătos la care semnele clinice sunt minime
sau absente, dar sunt prezente semnele biologie şi imunologice (purtători de virus
hepatitic B). Rezervorul uman joacă un rol important în răspândirea multor infecţii:
streptococice, febra tifoidă, difteria, gonoreea, sifilisul, poliomielita, hepatita, SIDA etc.
 Rezervorul animal. Atât animalele sălbatice, cât şi cele domestice pot constitui sursa
multor infecţii. Bolile comune omului şi animalelor se numesc antropozoonoze.
Transmiterea poate avea loc prin contactul direct cu animalul infectat, prin contactul
cu unele produse animale (piei, blănuri - cărbune pumonar), consumul de carne
infectată (cărbune intestinal), muşcătura animalelor (rabie), înţepătura unor insecte
(malaria) etc.
 Rezervoarele neanimate. Apa şi solul. Solul este sursa infecţiilor produse de unii fungii
patogeni, precum şi de sporii bacteriilor strict anaerobe (spori de bacil tetanic şi
botulinic). Apa se contaminează de la materiile fecale ale omului şi animalelor.
Tabelul 3. Clasificarea organismelor infecțioase, pe baza rezervorului natural
Rezervorul Microorganisme tipice
Uman Treponema pallidum, Neisseria gonorrhoeae, HIV, virusul
hepatitei B și C, Shigella, Salmonella typhi
Animal Rabia, Yersinia pestis, Leptospira, Brucella, Salmonella
nontifoidă
Solul Histoplasma capsulatum, Clostridium tetani, Clostridium
botulinum
Apa Legionella, Pseudomonas aeruginosa, Mycobacterium marinum,
Vibrio cholerae

1.3.Transmiterea agenţilor infecţioşi

Agenţii infecţioşi se transmit, în general, prin 3 modalităţi:
Transmiterea prin contact a agentului infecţios este posibilă de la omul bolnav la cel
sănătos prin:
contact direct prin atingere (rujeolă, varicelă, variolă etc.), sărut (hepatita
B), contact sexual (sifilis, gonoree, SIDA etc.),
contact indirect prin obiecte care au venit în contact cu bolnavul, ca, de
pildă, batiste, lenjerie, veselă, termometre, siringi infectate etc.,
picăturile lui Pflügge pe care bolnavul le răspândeşte în timpul strănutului
şi a tusei (virusurile gripale, paragripale etc.).

15
 Transmiterea prin apă sau alimente contaminate: hidric (salmonelle, shigelle),
alimentar (botulism, toxiinfecţii alimentare).
Transmiterea prin vectori. Cei mai importanţi vectori sunt artropodele. Unele dintre ele,
ca de pildă muştele, sunt vectori mecanici care transportă agenţii infecţioşi dintr-un loc în
altul. Vectorii biologici sunt cei care participă activ la transmiterea agentului infecțios.
Astfel, unele artropode ingeră agentul infecţios în timp ce sug sângele persoanei infectate
(de pildă, ţânţarul anofel, care transmite malaria), găzduind o parte a ciclului evolutiv al
acestuia şi transmiţându-l prin înţepătură altei persoane.
Transmiterea perinatală. Are loc de la mamă la făt, în timpul sarcinii sau la naștere.

1.4.Etapele infectării gazdei de către agentul patogen

În orice infecţie au loc următoarele evenimente:
contaminarea (întâlnirea cu agentul infecţios),
pătrunderea şi multiplicarea în organismul gazdă prin eludarea rezistenţei
antiinfecţioase,
producerea leziunilor morfologice şi funcţionale, datorate în parte acţiunii directe a
agentului infecţios şi cel mai frecvent, reacţiilor de apărare ale organismului,
deznodământul infecţiei, care poate fi vindecarea cu sau fără sechele, exitusul sau
coexistenţa pe timp îndelungat a celor doi parteneri ai infecţiei: agentul infecţios şi
organismul.
În majoritatea infecţiilor, evenimentele descrise mai sus se petrec consecutiv, într-o
perioadă limitată de timp. În infecţiile produse de germenii condiţionat şi accidental patogeni,
contaminarea, pătrunderea şi chiar şi colonizarea (multiplicarea la locul de intrare) se petrec cu
mult timp înainte ca infecţia să se declanşeze. Durata intervalului până la producerea acesteia
depinde în mare măsură de statusul imunitar ale gazdei, care poate permite sau nu producerea
unei infecţii cu aceşti germeni. Aceste etape sunt însoţite de mecanismele de apărare
antiinfecţioasă ale gazdei; ceea ce deosebeşte agenţii infecţioşi este maniera în care sunt capabili
să eludeze aceste mecanisme.
Contaminarea
Prima întâlnire a organismului cu microbii se produce în momentul naşterii; fătul –
viaţa intrauterină este sterilă din punct de vedere microbiologic – este apărat de membranele
fetale, iar placenta permite pătrunderea unui număr foarte redus de microorgansime din circulaţia
mamei: virusul rubeolic, rujeolic, HIV, Treponema pallidum, Toxoplasma gondii.
În timpul naşterii, nou-născutul vine în contact cu microorganismele prezente în canalul
vaginal şi pe pielea mamei. El nu este expus acestei contaminări total neprotejat, ci moşteneşte
de la mamă, pe cale sanguină, un repertoriu bogat de anticorpi, la care se adaugă cei din colostrul
şi laptele matern. Aceştia îi asigură o protecţie relativă faţă de infecţii, până când va începe să-şi
dezvolte propriile mecansime de apărare antiinfecţioasă.

16
 Dintre microorgansimele cu care organismul vine în contact pe parcursul existenţei
sale, o parte vor dispărea de pe suprafaţa organismului, o parte vor coloniza pielea şi mucoasele
şi doar o mică parte vor produce infecţii propriu-zise.
Contaminarea poate fi endo şi exogenă.
Infecţiile exogene sunt cele care rezultă în urma contactului cu agentul infecţios din
mediul înconjurător. Agenţii infecţioşi pot contamina organismul în cele mai variate împrejurări:
pe cale alimentară,
respiratorie,
contact sexual,
manevre medicale,
promiscuitatea cu animalele,
muşcăturile de insecte etc.
Modul de contaminare sugerează aproape întotdeauna şi posibilităţile de prevenire
nespecifice ale infecţiei. În infecţiile exogene produse de germenii înalt patogeni, timpul care
trece de la contaminare până la apariţia simptomatologiei clinice este în general bine definit
(perioada de incubaţie).
Infecţiile endogene rezultă în urma contaminării cu germeni de pe suprafaţa mucoaselor
şi a pielii. Aceste microorgansime produc infecţii, dacă traversează barierele anatomice şi
pătrund în ţesuturi (E.coli). Pe de altă parte, agenţi infecţioşi din flora normală a organismului,
care nu produc infecţii la individul sănătos, le vor produce la indivizi cu deficienţe imune (supuşi
unui tratament imunosupresor, cu deficienţe imune genetice, cu deficienţe imune dobândite). În
ambele situaţii, contaminarea are loc cu mult înainte de producerea infecţiei propriu-zise.
Pătrunderea
 în zone anatomice care sunt în relaţie directă cu exteriorul (tubul digestiv, căile
respiratorii, căile urinare, căile genitale, conjunctiva, etc.) - fără traversarea barierelor
epiteliale. Ex. de microrgansime: V. cholerae (holera), C.diphteriae, E.coli (infecţiile
urinare) etc.
 în ţesuturile profunde - cu trecerea microorganismelor prin barierele anatomice
reprezentate de piele şi mucoase. Unele microorganisme pot trece direct prin pielea
intactă, cum sunt leptospirele şi unii viermi, spre exemplu: filariile, iar altele pot traversa
epiteliul mucoasei respiratorii, digestive, a tractului genitourinar şi conjunctiva.
 direct în sânge sau în ţesuturile profunde, prin
 leziuni traumatice,
 muşcătura unor animale (virusul rabic, Pasteurella multocida),
 înţepăturile unor insecte (Plasmodium falciarum)
 diverse acte medicale efectuate fără respectarea normelor de asepsie (HIV, virusul
hepatitei B, etc.).
Multiplicarea
Numărul de microorgansime care pătrund în organism (mărimea inoculului) este în mod
obişnuit prea mic pentru a produce simptome. Agenţii infecţioşi trebuie să învingă mecanismele

17
de apărare antiinfecţioasă ale gazdei şi să se înmulţească la un nivel corespunzător, pentru ca
prezenţa lor în organism să se facă simţită. În general, microorganismele se multiplică mai încet
in vivo decât in vitro, tocmai din cauza reacţiilor de apărare pe care le declanşează. Intervalul -
de la pătrunderea agentului infecţios până la apariţia simptomatologiei clinice se numeşte
perioadă de incubaţie.
În funcție de durata acesteia, infecțiile pot fi:
cu perioadă de incubaţie scurtă, de 1-7 zile (toxinfecţii alimentare, meningite, difterie,
gonoree etc.);
cu incubaţie medie, de 8-21 de zile (febra tifoidă, tetanus etc.);
cu incubaţie lungă, de zeci de zile (hepatita B, 60-180 de zile);
cu incubație foarte lung,ă de ani de zile (tuberculoză, SIDA, lepră etc.).
Bolile infecţioase ciclice (cu evoluţie regulată), ca de pildă: rujeola, rubeola, varicela,
variola etc., au o perioadă fixă de incubaţie.
Un aspect foarte important, determinant în evoluţia infecţiei, este sediul multiplicării
microorgansimelor: extra- sau intracelular. Microorgansimele cu habitat extraclelular sunt
supuse acţiunii complementului, lizozimului, anticorpilor, fagocitozei etc., pe când cele cu
habitat intracelular sunt protejate de aceşti factori. Eliminarea lor din organism se face prin
distrugerea celulelor în care se află, ceea ce atrage după sine, producerea unor leziuni tisulare.
Localizarea infecţiei
Un proces infecţios poate fi localizat atunci când germenii se multiplică într-o zonă
relativ limitată a organismului (abces sau furuncul).
Infecţia se poate propaga de la poarta de intrare prin continguitate din aproape în aproape
şi prin diseminare la distanţă pe cale sanguină sau/şi limfatică. În cel din urmă caz, rezultă
infecţia sistemică sau generalizată. Dintr-un proces infecţios localizat, germenii pot fi vehiculaţi
de sânge sau limfă la diferite organe, iniţiind o localizare secundară.
Un aspect particular al diseminării microbilor în organism este transportul mediat
celular şi translocarea. Transportul mediat celular este modalitatea pe care o folosesc
microorganismele care rezistă digestiei intracelulare a fagocitelor (de exemplu, chlamydiile,
gonococii etc.). Ele se vor înmulţi în aceste celule şi vor fi vehiculate la distanţă. Translocarea
este proprietatea unor germeni de a traversa un epiteliu pentru a ajunge în circulaţie (de exemplu,
bacilul tific este translocat de către celulele epiteliale ale mucoasei digestive şi ajunge în
circulaţie).
Prezenţa bacteriilor în sânge se numeşte bacteriemie, iar multiplicarea lor în sânge
septicemie.
Toxemia este prezenţa în sânge a unei toxine secretate sau eliberate de microb, fie în
afara organismului (toxina botulinică prezentă în conserve), fie în organism (endotoxina
bacteriilor gram-negative când se produce o liză masivă a acestora în sânge).

18
 Producerea leziunilor morfologice și funcționale
Alterări organice şi funcţionale datorate agenţilor infecţioşi
Alterări mecanice. Obstrucţiile mecanice se datorează reacţiei inflamatorii a gazdei ca
răspuns la prezenţa microorganismului. Orice organ tubular poate fi obstruat în anumite
infecţii, uneori cu urmări nefaste:
- obstrucţia căilor respiratorii - în difterie.
- pătrunderea germenilor dintr-o infecţie a urechii medii la meninge poate duce la
dilatarea ventriculilor cerebrali prin obstruarea circulaţiei LCR.
- în infecţiile parazitare. Dacă agenţii infecţioşi au dimensiuni mari şi sunt în număr
suficient, ei pot obstrucţiona unele căi anatomice vitale. (Ascaris lumbricoides
poate obstrua un canalicul biliar, iar dacă se găseşte în număr mare produce un
ghem care obstruează tubul digestiv)
Distrugere celulară. Bacteriile distrug celulele prin toxinele pe care le secretă. Acestea
acţionează, fie în apropierea porţii de intrare (Shigella), fie la distanţă de locul unde sunt
produse (Corynebacterium diphteriae). La acţiunea toxinelor se mai adaugă cea a enzimelor
hemolitice şi leucolitice. Virusurile cu efect citopatogen produc liza celulelor în care se
înmulţesc.
Alterări farmacodinamice ale metabolismului. Toxina tetanică modifică metabolismul
celulelor motoare ducând la paralizii spastice, iar cea botulinică interferează eliberarea de
acetilcolină la nivelul sinapselor colinergice, rezultatul fiind paralizia flască. În ambele
cazuri, moartea se produce prin paralizia muşchilor respiratori. Toxina holerică creşte
nivelul de AMP-ciclic în celulele epiteliului intestinal, ceea ce are ca rezultat, eliminarea
unor cantităţi mari de apă în intestin cu producerea consecutivă a diareei. Moartea survine
prin deshidratare.
Alterări datorate reacţiilor de apărare antiinfecţioasă
Puroiul: un amestec de leucocite vii şi distruse, bacterii şi un exudat. El rezultă în urma
migrării rapide a leucocitelor în focarul infecţios, stimulate de substanţe chemotactice,
produse chiar de bacterii, dar şi de ţesuturi sau leucocite. După distrugerea lor, leucocitele
eliberează în jur hidrolaze puternice din granulaţiile lizozomale. Aceste enzime lezează
ţesuturile învecinate, extinzând zona afectată. Abcesul. Când puroiul se constituie într-o
colecţie, vorbim de un abces. De exemplu, furunculul se produce prin obstrucţia unei glande
sebacee, ceea ce oferă stafilococului auriu, prezent în mod normal pe piele, oportunitatea de a
se înmulţi eficient şi de a produce infecţia. Localizarea unui abces este esenţială pentru
prognostic. Astfel, furunculele cutanate sunt dureroase, dar prognosticul nu este grav în
general, pe când localizarea unui abces la nivel cerebral este fatală. Pacienţii cu deficienţe
genetice ale funcţiilor leucocitare suferă de infecţii purulente recurente, chiar şi în
condiţiile unui tratament corect cu antibiotice.
Reacţia de fază acută. Prezenţa bacteriilor în ţesuturi elicită o reacţie generalizată,
cunoscută sub denumirea de răspuns de fază acută şi care este un mecanism al rezistenţei
antiinfecţiose naturale. Dacă intensitatea acestei reacţii depăseşte nivelul fiziologic, ea

19
determină tulburări foarte grave. Bacteriile induc secreţia IL-1, care acţionează asupra
centrului termoreglării, rezultatul fiind febra. IL-1 stimulează, de asemenea, sinteza unor
substanţe numite prostaglandine, care şi ele acţionează asupra centrului termoreglării şi sunt
responsabile de starea generală de disconfort pe care o resimţim în timpul unei infecţii.
Endotoxinele bacteriilor gram-negative pot induce şi ele răspunsul de fază acută. În doze
mici, endotoxinele produc febră şi mobilizează unele mecansime de apărare
antiinfecţioasă. În cantităţi mari, ele induc şocul endotoxic şi coagularea intravasculară
diseminată.
Răspunsul umoral (formarea de anticorpi specifici). În circulaţie şi în ţesuturi, anticorpii se
combină cu agenţii infecţioşi sau cu unele produse ale acestora (toxine, enzime etc.). Aceste
complexe antigen-anticorp vor induce, în mod normal, un răspuns inflamator prin
intermediul sistemului complement, în scopul eliminării agenţilor înfectioşi sau a
neutralizării produşilor lor toxici. Acest răspuns nu are întotdeauna un efect protector. La
persoane cu predispoziţie alergică este posibilă sensibilizarea organismului faţă de
anumite antigene bacteriene, ceea ce duce la instalarea unor stări de hipersensibilitate
mediate umoral (de tip I, II sau III). Astfel, de pildă, sunt foarte bine cunoscute mecanismele
umorale prin care se produc complicaţiile alergice poststreptococice cum sunt cardita
reumatismală (HS de tip II) şi glomerulonefrita acută (HS de tip III).
Răspunsul celular, mediat de limfocitele T citotoxice şi macrofage, poate depăşi în
intensitate limitele fiziologice, fiind asociat cu inflamaţia cronică. Acest aspect se întâlneşte
mai frecvent în infecţiile cu germeni cu habitat predominant intracelular (tuberculoză, lepră)
şi cu virusuri.

1.5.Etapele evoluției unei boli infecțioase

perioada de incubaţie: intervalul de timp care trece de la pătrunderea microbului în
organism până la apariţia primelor simptome.
debutul bolii reprezintă apariţia primelor simptome şi poate fi brusc sau insidios.
perioada de stare. În această perioadă se manifestă semnele clinice şi paraclinice
caracteristice bolii.
perioada de convalescenţă în care se refac leziuni şi se restabilesc funcţiile perturbate.
Această perioada este importantă deoarece acum pot apărea recăderi, complicaţii sau
cronicizarea infecţiei. În cazul unei evoluţii favorabile se produce vindecarea cu sau fără
sechele. În cazuri nefavorabile, boala evoluează spre exitus sau spre cronicizare.

1.6.Manifestările clinice ale infecției

Manifestările clinice ale infecţiei sunt multiple, fiind influenţate de o serie de variabile:
factorii genetici ai gazdei şi ai agenţilor infecţioşi,
doza infectantă,
calea de pătrundere,
factorii de patogenitate ai microbilor,

20
 rezistenţa antiinfecţioasă a gazdei,
considerente anatomice,
factorii de mediu şi de alţi factori până în prezent necunoscuţi.
Unele infecţii au, în general, acelaşi tablou clinic la majoritatea indivizilor (holeră,
ciumă, dizenterie, rabie etc.).
Alteori, evoluţia este diferită, în funcţie de rezistenţa individului şi patogenitatea
agentului infecţios. Astfel, la unii indivizi, infecţia poate fi urmată de starea de boală, deci
evoluează cu manifestări clinice; la cei la care organismul este capabil să-şi mobilizeze rapid şi
eficient mijloacele de apărare, infecția va rămâne inaparentă, determinând doar modificări
imunologice decelabile prin teste de laborator. Între aceste două extreme există diferite nuanţe,
care pot fi reprezentate sub forma unui “iceberg”.
După aspectul evolutiv, infecţiile sunt :
Infecţiile acute: evoluează într-un timp limitat, rezultatul fiind în general vindecarea.
Exemple: bolile infecto-contagioase ale copilăriei (rujeolă, varicelă, rubeolă, oreion etc.).
În infecţiile cronice: agentul patogen acţionează timp îndelungat în organism. Ele
rezultă, fie din cronicizarea unei infecţii acute (hepatita B), fie în urma infecţiei cu
germeni care dau boli cu evoluţie cronică (tuberculoză, sifilis, lepră etc.).
Infecţiile latente: agentul infecţios se găseşte în organism pentru o perioadă îndelungată,
se înmulţeste intermitent şi produce recidive (infecţia herpetică).
Infecţiile lente: afectează încet şi progresiv sistemul nervos central. Unele sunt de natură
virală, ca, de exemplu, panencefalita subacută sclerozantă, produsă de virusul rujeolic.

2. Recoltarea probelor biologice și aspecte generale privind diagnosticul de laborator

2.1.Recoltarea probelor biologice

Recoltarea corectă a probelor este cel mai important pas în identificarea agentului
responsabil de o boală infecțioasă. Colectarea inadecvată poate determina eșecul izolării
microorganismului sau imposibilitatea de interpretare a rezultatelor, ca urmare a contaminării
probelor.
Concepte de bază privind recoltarea microbiologică:
a. Colectarea probei se face exact din locul infecției, evitându-se contaminarea de la
țesuturile sau secrețiile din jur.
b. Colectarea probei trebuie realizată la timpul potrivit din zi (spre exemplu, colectarea
sputei dimineața, înainte de masă).
c. Colectarea unei cantități suficiente de material. Utilizarea de recipiente adecvate: sterile,
etanșe. Utilizarea de medii de transport adecvate. A se verifica data de expirare înainte de
utilizarea lor.
d. Ori de câte ori este posibil, colectarea probelor se face anterior administrării unui
tratament antimicrobial.

21
 e. Notarea corectă a probelor și completarea fișelor necesare analizei. Este necesară
specificarea sursei de colectare. Spre exemplu: leziune, membrul inferior, stâng.
f. Reducerea la minim a timpului de transport. Menținerea unui mediu adecvat între
colectare și transport.
g. Decontaminarea pielii, dacă este posibilă. Utilizarea de alcool 70-95% și 2% clorhexidină
sau 1-2% tinctură de iod. Este nevoie de menținerea substanței dezinfectante timp de 2
minute.
h. Petru realizarea mai multor teste este nevoie de asigurarea mediilor potrivite pentru
transport, în funcție de microorganismele suspectate (virus, bacterie aerobă sau anaerobă
etc).
2.2.Aspecte generale privind diagnosticul de laborator
Prin diagnosticul medical microbiologic se identifică etiologia infecțiilor. Procedurile de
laborator utilizate în cazul infecțiilor includ:
1. Identificarea morfologică a agentului infecțios pe frotiuri (microscop optic și electronic).
2. Izolarea prin cultivare și identificarea agentului patogen.
3. Detectarea antigenelor prin metode imunoenzimatice sau prin imunofluorescente (vezi
cursul 3).
4. Identificarea ADN-ului prin hibridizări ADN-ADN sau ADN-ARN.
5. Identificarea ADN-ului prin PCR și electroforeză.
6. Identificarea anticorpilor sau a celulelor imunitare împotriva agentului infecțios.
În domeniul bolilor infecțioase, rezultatele testelor de laborator depind foarte mult de
calitatea specimenelor, de atenția recoltării, de profesionalismul tehnic și de experiența
personalului de laborator. Deși medicul trebuie să aibă competențele necesare pentru a realiza
câteva teste microbiologice simple, tehnicile de laborator mai complexe sunt lăsate pe seama
microbiologilor și a tehnicienilor. Medicul specializat pe boli infecto-contagioase trebuie să știe
când se recoltează probele, ce investigații de laborator să ceară și cum să interpreteze rezultatele.
Comunicarea dintre medic și microbiolog. Diagnosticul microbiologic vizează
caracterizarea a mii de agenți asociați cu bolile infecțioase. Tehnicile utilizate pentru
caracterizarea diverșilor agenți infecțioși variază mult, în funcție de manifestările clinice și de
tipul de agent presupus (virus, bacterie, fung, alți paraziți). Deoarece printr-o singură analiză nu
este posibilă izolarea și caracterizarea tuturor potențialilor patogeni, informațiile clinice sunt
mult mai importante decât în cazul analizelor hematologice sau chimice. Clinicianul trebuie să
pună un diagnostic prezumtiv, nu să aștepte mai întâi rezultatele de laborator. Atunci când cere
analizele de laborator, trebuie să informeze microbiologul despre acest diagnostic inițial.
Etichetarea corectă a specimenelor trimise spre analiză trebuie să includă datele de identificare
ale pacientului, date clinice, testele cerute și datele de contact corecte ale medicului clinician.
Multe dintre microorganismele patogene se înmulțesc lent, iar izolarea și identificarea lor
poate dura zile sau chiar săpătămâni. Tratamentul optim nu poate fi aplicat în lipsa diagnosticului
microbiologic. După recoltarea și trimiterea probelor spre laborator, medicul recomandă
pacientului începerea tratamentului pentru presupusul diagnostic. Recomandă, în general, un

22
medicament cu spectru mai larg. În funcție de rezultatele de laborator, tratamentul poate fi
menținut sau modificat. Clinicianul este ținut la curent cu evoluția testelor de laborator pentru ca,
eventual, să modifice tratamentul mai repede.
În laborator, se examinează la microscop material proaspăt necolorat sau material fixat și
colorat și se cultivă microorganismele în condiții optime, în funcție de informațiile clinice
primite. Microorganismele izolate pot fi testate antimicrobial pentru a se decide medicația
optimă. Microorganismele izolate din zone ale corpului, în mod normal sterile, au importanță
clinică. Orice microorganism recoltat din sânge, LCR, lichid sinovial sau pleural este important
în diagnosticare. În mod contrar, multe zone ale corpului au o microbiotă normală, care poate fi
modificată endogen sau exogen. Identificarea de microorganisme potențial patogene, din tractul
respirator, gastro-intestinal, urinar, din răni sau din piele, trebuie privită în contextul microbiotei.
Interpretarea rezultatelor are în vedere corelarea datelor microbiologice cu informațiile clinice.
Aspectele mai detaliate privind diagnosticul de laborator sunt tratate în capitolele
următoare.

3. Principii de sterilizare și dezinfecție

Sterilizarea este definită ca fiind omorârea sau îndepărtarea tuturor microorganismelor şi
virusurilor de pe un obiect sau produs.
Dezinfecţia reprezintă îndepărtarea patogenilor de pe obiecte sau de pe tegument.
Termenul asepsie acoperă toate măsurile luate în vederea prevenirii contaminării
obiectelor sau leziunilor.
În dezinfecţie şi sterilizare se utilizează atât agenţi chimici, cât şi fizici. O măsură a
eficacităţii acestui proces o reprezintă valoarea D, care exprimă timpul necesar reducerii cu până
la 90% a numărului de microorganisme.
Agenţii pentru sterilizare sunt:
aerul cald uscat (180ºC, 30 minute; 160ºC, 120 minute);
aerul cald umed (121ºC, 15 minute, o presiune atmosferică; 134ºC, 3 minute, 2
atmosfere);
razele γ sunt utilizate în radiosterilizare.
Dezinfecţia este realizată, de obicei, cu ajutorul agenţilor chimici, dintre care cei mai
importanţi sunt: aldehidele, alcoolii, fenolii, halogenii şi surfactanţii (detergenţii).

Termeni şi noţiuni generale

Sterilizarea reprezintă omorârea tuturor microorganismelor şi virusurilor sau completa lor
eliminare de pe un material, cu o cât mai mare precizie. Un obiect, sterilizat şi împachetat astfel
încât să nu fie contaminat, este numit steril. Metodele standard de sterilizare cu aplicaţii medicale
sunt capabile să provoace distrugeri iremediabile microorganismelor patogene, precum bacterii,
protozoare, fungi, viermi (inclusiv ouă). Proceduri speciale sunt necesare pentru inactivarea
prionilor (ex. autoclavarea: 121ºC timp de 4 ore şi 30 minute). Descoperirile din ultimii ani
indică faptul că arheobacteriile hipertermofile rezistă la temperaturi de peste 100ºC şi la

23
autoclavare la 121ºC, timp de o oră. Aceste forme de viaţă extreme, alături de prioni, nu pot fi
distruse prin metode standard de sterilizare.
Dezinfecţia este un tratament orientat către prevenirea transmiterii anumitor
microorganisme. Scopul procedurilor de dezinfecţie este acela de a face un obiect incapabil să
răspândească microorganisme.
Conservarea este un termen general ce face referire la măsurile adoptate în vederea
prevenirii sporulării microorganismelor pe diferite produse (farmaceutice, medicamente).
Decontaminarea reprezintă îndepărtarea sau reducerea numărului de microorganisme de
pe un obiect.
Scopul măsurilor şi tehnicilor aseptice este acela de a preveni contaminarea microbiană a
obiectelor şi leziunilor. Măsurile aseptice implică utilizarea unor agenţi chimici care să acţioneze
contra patogenilor din sau de pe ţesuturi.
Mecanisme de acţiune
Când microorganismele sunt distruse prin căldură, proteinele lor (enzimele) sunt
denaturate ireversibil. Radiaţiile ionizante duc la formarea unor grupe reactive ce distrug ADN -
ul şi proteinele. Expunerea la radiaţii UV modifică structural ADN-ul (dimeri timinici),
împiedicând replicarea. Aceste distrugeri pot fi reparate până într-un anumit punct prin
expunerea la lumină (fotoreactivare). Majoritatea agenţilor chimici (alcooli, fenoli, aldehide,
metale grele, oxidanţi) denaturează proteinele ireversibil. Surfactanţii (amfoterici şi cationii)

atacă membrana citoplasmatică. Derivaţii acridinici se leagă de ADN, prevenind

replicarea şi transcripţia.
A. Metode fizice de sterilizare şi dezinfecţie
I. Căldura
Aplicarea căldurii este o metodă simplă, ieftină şi eficientă de distrugere a patogenilor.
Metodele ce utilizează căldura variază, în funcţie de necesităţi.
Pasteurizarea (fig. 2.1). Aceasta este un tratament antimicrobian utilizat pentru alimentele
în formă lichidă:
La temperaturi joase: 61,5º C, 30 minute; 71º C, 15 secunde;
La temperaturi ridicate: expunerea câteva secunde la 80-85º C;
Ultrapasteurizarea: încălzirea la 150º C timp de 2 secunde jumătate într-un container
presurizat, cu aburi.
Dezinfecţia. Aplicarea unor temperaturi mai scăzute decât cele necesare sterilizării. De
reţinut! Fierberea instrumentelor, acelor, seringilor, etc. nu constituie sterilizare. Mulţi
spori bacterieni nu sunt distruşi prin această metodă.

24
 Sterilizarea prin căldură uscată (fig. 2.2). Valorile recomandate pentru sterlizarea la cald
sunt: 180ºC timp de 30 minute, 160ºC timp de 120 minute, în timp ce, obiectele pentru
sterilizat trebuie să atingă aceste temperaturi pe toată durata procesului.
Sterilizarea prin căldură umedă (Fig. 2.3). Autoclavele presurizate şi saturate în aburi
sunt utilizate pentru următoarele valori:
121º C, 15 minute, o atmosferă;
134º C, 3 minute, 2 atmosfere.
II. Radiaţiile
Radiaţiile nonionizante. Razele UV (280–200 nm) reprezintă un tip de raze nonionizante
care sunt rapid absorbite de către o varietate de materiale. Razele UV sunt astfel folosite
doar pentru a reduce patogenii aflaţi în aer (teatre chirurgicale, diferite echipamente) şi
pentru dezinfecţia suprafeţelor netede (fig. 2.4).
Radiaţiile ionizante. Sunt utilizate două tipuri:
Radiaţiile gamma constau în unde electromagnetice produse prin dezintegrare
nucleară (radioizotopul Co 60).
Radiaţiile corpusculare constau în electroni produşi de generatoare şi acceleraţi
pentru a le creşte nivelul energetic.
Echipamentele de radiosterilizare sunt scumpe. La scară largă, astfel de echipamente sunt
utilizate doar pentru sterilizarea bandajelor, materialelor pentru suturi, echipamente medicale din
plastic şi farmaceuticele sensibile la căldură. Doza necesară depinde de nivelul de contaminare şi
de cât de sensibile sunt microorganismele la radiaţii.
III. Filtrarea
Lichidele şi gazele pot fi sterilizate şi prin filtrare (fig. 2.5). Majoritatea filtrelor
disponibile reţin doar bacteriile şi fungii, dar cu ajutorul filtrelor ultrafine, pot fi reținute virusuri
şi chiar molecule mari. Datorită porilor de dimensiuni mici, filtrele membranare permit reţinerea
diferitelor particule. Cel mai bine cunoscut tip de filtru este acela din coloizi organici. Aceste
materiale pot fi procesate, astfel încât se obţin straturi filtratoare foarte subţiri, cu dimensiunile
porilor calibrate. În filtrele obişnuite ca grosime, lichidele sunt trecute printr-un material fibros
(azbest). Eficacitatea acestui tip de filtru se bazează pe adsorbţie. Datorită posibilelor efecte
toxice, sunt scoase din uz.
B. Metode chimice de sterilizare şi dezinfecţie
I. Etilen oxid (fig. 2.6). Acest gaz reactiv este inflambil, toxic şi puternic iritant al
mucoaselor. Etilen oxidul poate fi utilizat pentru sterilizarea la temperaturi joase (20-60º
C). Gazul are o capacitate mare de penetrare şi poate trece prin unele folii de plastic. Un
dezavantaj îl reprezintă faptul că nu poate distruge microorganismele uscate şi necesită
un nivel relativ de umiditate în camera de sterilizare, de 40-90%. Etilen oxidul se
comercializează sub formă de soluţii în plastic, cauciuc şi materiale similare. Itemii
sterilizaţi necesită o perioadă până este îndepăratat etilen oxidul total de pe suprafaţa lor.
II. Aldehidele. Formaldehida este cea mai importantă dintre acestea. Poate fi utilizază în
aparate speciale de sterilizare. Utilizarea sa principală este în dezinfecţie. Formaldehida

25
 este un gaz solubil în apă. Este iritant al mucoaselor; contactul cu pielea poate produce
inflamaţii sau eczeme alergice. Are un spectru larg de acţiune asupra bacteriilor, fungilor
şi virusurilor. La concentraţii ridicate, poate distruge şi sporii. Această substanţă este
utilizată ca dezinfectant al suprafeţelor şi obiectelor, la o concentraţie de 0,5 -5%. În
trecut, era utilizată sub formă gazoasă pentru a dezinfecta aerul din încăperi (5g/m3).
Mecanismul de acţiune se bazează pe denaturarea proteinelor. O altă aldehidă utilizată în
dezinfecţii este glutaraldehida.
III. Alcooli. Tipul de alcool utilizat în dezinfecţii este etanolul (80%), propanolul (60%) şi
izopropanolul (70%). Alcooli sunt eficenţi împotriva bacteriilor şi fungilor, mai puţin
împotriva virusurilor. Nu pot distruge sporii bacterieni. Datorită acţiunii rapide şi a
pătrunderii bune în piele, sunt utilizați în dezinfecţia igienică şi chirurgicală a pielii, mai
ales a mâinilor. Un dezavantaj îl reprezintă faptul că nu au un efect îndelungat. Alcooli
dentaurează proteinele.
IV. Fenolii. Chirurgul britanic, Joseph Lister, a fost primul care a utilizat fenolul în medicină.
Astăzi, derivaţii fenolului sunt înlocuiţi cu grupări organice şi/sau halogeni (alchilaţi,
arilaţi, fenoli halogenaţi). O caracteristică comună a substanţelor fenolice este slaba
acţiune asupra sporilor şi virusurilor. Fenolii denaturează proteine. Ei se leagă de
materiale organice destul de de slab, fiind potriviţi pentru dezinfecţia excreţiilor.
V. Halogenii. Clorul, iodul şi derivaţi ai acestor halogeni sunt potriviţi ca dezinfectanţi.
Clorul şi iodul au un efect microbicidal general şi distrug sporii.
Clorul denaturează proteinele prin legarea de gurpările amino libere. Acidul
hipocloros, pe de altă parte, este produs sub formă de soluţii apoase, apoi se
desface înacid clorhidric şi oxigen, acţionând ca un agent oxidant. Clorul este
utilizat pentru dezinfectarea apei de băut, a apei din piscine (0,5 mg/l).
Hipoclorura de var (clorura de var) poate fi utilizată ca dezinfectant nespecific al
excrementelor. Cloraminele sunt compuşi organici ai clorului care desfac clorul în
soluţie apoasă. Sunt utilizaţi în curăţarea şi spălarea produselor şi dezinfecţia
excrementelor.
Iodul are proprietăţi similare cu ale clorului. Cele mai importante preparate pe
bază de iod sunt soluţiile de iod şi iodură de potasiu în alcool (tinctura de iod),
utilizate pentru dezinfecţia pielii şi a leziunilor mici. Iodoforii sunt complexe ale
iodului cu surfactanţi (polivinilpirolidona). Iodoforii au efecte mai puţin iritante
decât iodul pur, dar au şi efecte mai slabe germicide.
VI. Oxidanţii. Acest grup include ozonul, peroxidul de hidrogen, permanganat de potasiu şi
acidul peracetic. Majoritatea sunt utilizaţi ca antiseptici moderaţi ai mucoaselor, pielii sau
rănilor.
VII. Surfactanţii. Aceste substanţe (cunoscute şi ca agenţi activi de suprafaţă, tenside sau
detergenţi) includ detergenţii anionici, cationici sau amfoterici, dintre care cei cationici şi
amfoterici sunt cei mai eficienţi. Efectele bactericide ale acestor substanţe sunt doar
moderate. Nu au efect asupra bacilului Koch (cu excepţia amfotensidelor), sporilor sau

26
 virusurilor necapsulate. Eficacitatea lor este bună împotriva bacteriilor Gram-pozitive,
dar mai slabă asupra bacteriilor Gram-negative. Avantajele includ nivelul scăzut de
toxicitate, lipsa mirosului, toleranţa bnă a pielii şi efectul curăţitor.
C. Dezinfecţia practică
Scopul dezinfecţiei chirurgicale a mâinilor este acela de a îndepărta cât mai multe
microorganisme. Procedura este aplicată după spălarea puternică a mâinilor. Utilizarea alcoolului
este cea mai potrivită în astfel de cazuri, cu toate că nu are efect sporicid. Alcooli sun astfel
combinaţi cu alţi dezinfectanţi (compuşii amoniului). Mai pot fi utilizați iodoforii.
Scopul dezinfecţiei igienice a mâinilor este acela de a curăţa mâinile contaminate cu
patogeni. Şi în acest caz, alcooli sunt principalii agenţi folosiţi. Alcoolii şi compuşii iodului se
pretează pentru dezinfectarea pielii pacienţilor în vederea pregătirii pentru operaţii sau injecţii.
Agenţii cu miros puternic sunt opţiunea logică pentru dezinfecţia excreţiilor (fecale,
spută, urină etc.). Nu este necesară distrugerea sporilor. În acest caz, sunt utilizate preparatele
fenolice. Canalizările contaminate ale spitalelor pot fi dezinfectate termic (80-100ºC), dacă este
necesar.
Dezinfecţia suprafeţelor este o parte importantă a igienii spitalelor. Combinaţia între
curăţenie şi dezinfecţie este foarte eficientă. Agenţii corespunzători includ derivaţi ai aldehidelor
şi fenolilor în combinaţie cu surfactanţii.
Dezinfecţia instrumentelor este utilizată doar pentru ustensilele ce nu cauzează leziuni
mucoaselor şi pielii (ex. instrumente dentare utilizate în lucrul pe substanţa dură a dintelui).
Aceste pregătiri trebuie să aibă şi un efect curăţitor. Dezinfecţia lenjeriei poate fi realizată prin
substanţe chimice sau în combinaţie cu tratamente termice. Substanţele utilizate includ derivaţi ai
fenolilor, aldehide şi clor, precum şi şi compuşi surfactanţi. Dezinfecţia trebuie să aibă loc în
timpul spălării.
Clorul este agentul ales pentru dezinfecţia apei potabile şi a celei din piscine. Este uşor
de dozat, acţionează rapid şi are un spectru larg de acţiune. Nivelul recomandat al concentraţiei
pentru apa de băut este de 0,1-0,3 mg/l, iar pentru apa din piscine 0,5 mg/l.
Dezinfecţia finală a unei încăperi este procedura aplicată în spital după finalizarea
tratamentului unui pacient infectat şi se aplică încăperii, cât şi mobilierului. Evaporarea şi
atomizarea formaldehidei (5g/m3), metoda preferabilă, necesită o perioadă de expunere de 6 ore.
Această procedură este acum înlocuită cu metode ce implică dezinfecţia de suprafaţă şi prin
pulverizarea de produse conţinând formaldehidă. Dezinfecţia din spitale este importantă în
prevenirea circulaţiei infecţiilor între pacienţii aceluiaşi spital. Procedura trebuie să fie notată
pentru fiecare caz în parte.

27
Figura 2.1 Schema procesului de pasteurizare Figura 4.2 Etuva – sterilizare cu căldură uscată
(http://knowledgeofhealth.com/unclean-food- (http://www.medicalexpert.ro/etuve-
milking-the-public-part1/) termostat.html)

Figura 2.3 Autoclavul – sterilizare cu căldură Figura 2.4 Lampa UV

umedă (http://halmapr.com/news/hanovia/page/9/)
(http://www.fairdealtraders.com/autoclave.php)

28
 Figura 2.5 Filtre microbiologice Figura 2.6 Sterilizator cu etilen oxid
(https://www.fishersci.com/shop/products/fisherbran (http://www.alibaba.com/product-detail/Ethylene-
d-water-testing-membrane-filters-47mm- Oxide-Sterilizer_12251148/showimage.html)
sterile/09719555)

29
 Cursul 3 Mijloace de apărare ale
organismului uman
Corpul nostru este expus continuu la bacterii, virusuri, fungi și paraziți. În mod normal,
toți aceștia se găsesc, în procente variabile, în piele, cavitatea bucală, căile respiratorii, tractul
digestiv, la nivelul conjunctivei sau în tractul urinar. Dacă pătrund în țesuturile profunde, multe
dintre aceste microorganisme pot produce perturbări grave ale funcțiilor organismului sau chiar
moartea. În plus, suntem expuși uneori și la microorganisme obligatoriu patogene, care produc
boli de tipul: pneumoniilor, infecțiilor streptococice, meningitelor, febrei tifoide.
Organismul prezintă un sistem de mecanisme care combat infecțiile și agenții toxici.
Acest sistem cuprinde (Fig. 3.1.):
mecanisme nespecifice (înnăscute);
mecansime specifice (dobândite).

Figura 3.1. Imunitatea înnăscută și dobândită (după Burmester și Pezzutto, 2003)

1. Mecanismele nespecifice

Imunitatea înnăscută se referă la rezistența prezentă la naștere, nefiind dobândită prin

contact cu o particulă străină (antigen). Este caracteristică tuturor indivizilor dintr-o specie și
include:
barierele fiziologice prezente la porțile de intrare
mecanismele nespecifice ale sistemului imunitar:
fagocite
mediatori ai inflamației
componente ale sistemului complement
celulele NK (asasini naturali).

30
Figura 3.2. Originea elementelor figurate ale sângelui (după Burmester și Pezzutto, 2003)

Figura 3.3. Deplasarea neutrofilelor prin pereții capilarelor prin diapedeză și cu ajutorul
chemotaxiei spre locul infecției (după Guyton și Hall, 2006)

31
 1.1. Barierele fiziologice prezente la porțile de intrare

Pielea. Puține microorganisme sunt capabile să pătrundă prin pielea intactă, dar multe pot
pătrunde și se pot localiza în glandele sebacee, sudorale sau în foliculii piloși. Transpirația și
sebumul – ca urmare a pH-ului acid și a unor substanțe (mai ales acizi grași) – au proprietăți
antimicrobiene. În piele este prezent lizozimul, o enzimă care degradează peretele celular
bacterian și poate oferi o protecție parțială. Lizozimul este prezent și în lacrimi, în secrețiile
respiratorii și ale cervixului uterin. Pielea produce diverse substanțe antimicrobiene, printre
care și o proteină, numită psoriazina.
Membranele mucoase. În tractul respirator se află o peliculă de mucus care este deplasată
continuu de către cili spre faringe. Bacteriile tind să se lipească de acest film mucos. În plus,
acesta mai conține lizozim și alte substanțe antimicrobiene. Pentru unele microorgansime,
prima etapă în infecție este atașarea la suprafața celulelor epiteliale prin proteine adezive de
suprafață (pilii gonococilor sau ai bacilului coli). Dacă aceste celule prezintă legate IgA – un
mecanism de rezistență al gazdei – atașarea bacteriei poate fi prevenită. Microorganismul
poate depăși mecanismul prin distrugerea anticorpului de către o protează. Când
microorganismele pătrund prin membranele mucoase, tind să fie preluate de fagocite și
transportate prin vasele limfatice spre ganglioni. Fagocitele acționează ca bariere în
răspândirea infecțiilor. Mucusul și cilii din tractul respirator sunt completați de macrofagele
alveolare. De asemenea, vibrizele din narine și reflexul de tuse previn aspirarea agenților
patogeni. În tractul gastro-intestinal intervin: saliva cu enzime hidrolitice, aciditatea gastrică,
enzimele proteolitice și macrofagele enterice. Microflora constantă din membranele mucoase
se opune și ea adeziunii agenților patogeni (așa numita interferență bacteriană). Spre
exemplu, lactobacilii din vagin mențin un pH acid, care inhibă levurile, bacteriile anaerobe și
gram-negative.
1.2. Mecanismele imunității înnăscute

Răspunsul inițial la atacul patogenilor este reprezentat de activarea fagocitelor și a

sistemului complement prin căi alternative. Următoarea linie defensivă este reprezentată de
eliberarea de citokine și de alți mediatori care declanșează răspunsul inflamator. Acesta se
produce rapid și are rolul de a limita răspândirea infecției până cînd este inițiat un răspuns
specific. Totuși, unele microorganisme au dezvoltat modalități de a depăși aceste bariere. Spre
exemplu, bacteriile (pneumococii) care au capsule bogate în polizaharide pot evita fagocitoza, iar
unele virusuri (poxvirusurile) produc omologi ai receptorilor pentru citokine, care funcționează
ca antagoniști pentru citokine. Aceste mecanisme încetinesc răspunsul imun, suficient pentru a
permite microorganismului să găsească o nișă de pătrundere.

32
 1.2.1. Fagocitele

Neutrofilele și macrofagele tisulare sunt principalele care atacă și distrug bacteriile,

virusurile și alți agenți patogeni. Neutrofilele sunt celule mature care atacă și distrug bacterii,
chiar în sângele circulant. În mod contrar, macrofagele tisulare sunt inițial monocite sanguine, cu
activitate limitată. Odată ajunse în țesuturi, își măresc volumul, uneori de peste 5 ori, devin
macrofage tisulare, capabile să lupte cu agenții infecțioși intratisulari. Neutrofilele și monocitele
se pot îngusta și trece prin porii capilarelor, proces numit diapedeză. În spațiile interstițiale se
deplasează prin mișcări amiboide.
Leucocitele sunt atrase către zonele infectate prin chemotaxie. Când un țesut se
inflamează, sunt produse peste o duzină de substanțe diferite care declanșează chemotaxia
leucocitelor. Aceste substanțe includ: toxine virale și bacteriene, resturi ale țesuturilor distruse, o
serie de produși de reacție ai sistemului complement, substanțe rezultate în urma coagulărilor din
zonele inflamate. Chemotaxia depinde de gradientul concentrației substanțelor chemotactice.
Concentrația este mai mare în apropierea sursei, fapt ce direcționează mișcările leucocitelor.
Chemotaxia este eficientă pe o rază de 100 μm. Astfel, dat fiind că nici o zonă dintr-un țesut nu
este la o distanță mai mare de 50 μm față de un capilar, semnalul chimic poate atrage rapid
lecucocitele.
Fagocitoza. Cea mai importantă funcție a neutrofilelor și macrofagelor tisulare este
fagocitoza, capacitatea de a ingera substanțe străine. Fagocitoza este un proces selectiv, altfel s-
ar distruge celule sănătoase ale organismului. Selecția se bazează pe trei criterii:
structurile sănătoase din organism au suprafața netedă. Activitatea fagocitelor va crește
cu cât structurile cu care intră în contact sunt mai abrazive.
structurile sănătoase prezintă un înveliș proteic care va respinge fagocitele. Structurile
îmbătrânite sau străine nu au aceste învelișuri și vor fi recunoscute de către fagocite.
sistemul imunitar produce anticorpi. Aceștia se leagă la suprafața microorganismelor, iar
prin intermediul lor, fagocitele vor distruge microorganismele.
Neutrofilele sunt deja mature când pătrund în țesuturi și pot distruge microorganismele
imediat. O singură neutrofilă poate fagocita între 3 și 20 de bacterii. Macrofagele tisulare sunt
mult mai puternice, fiind capabile să distrugă până la 100 de bacterii. De asemenea, pot digera și
particule mai mari, chiar hematii întregi sau paraziți ai malariei. În plus, pot elibera produșii
degradați și astfel supraviețuiesc câteva luni. Odată ingerate, majoritatea particulelor sunt
distruse de către enzimele intracelulare. Veziculele de fagocitoză fuzionează cu lizozomi, aceștia
eliberând enzime care degradează particulele înglobate. Atât lizozomii neutrofilelor, cât și ai
macrofagelor, conțin enzime proteolitice. În schimb, doar lizozomii macrofagelor conțin și lipaze
care pot distruge învelișul bacilului tuberculozei.
Aceste leucocite mai conțin și alți agenți bactericizi care sunt eficienți atunci când
acțiunea lizozomilor eșuează. Printre aceștia se numără agenții oxidanți (superoxidul, apa
oxigenată, ionii hidroxil) din membrana fagosomilor sau a peroxizomilor și hipocloritul, a cărui

33
formare este catalizată de enzimele lizozomilor. Există și bacterii care pot scăpa acestor
substanțe, spre exemplu bacilul tuberculozei.
Sistemul reticulo-endotelial. O parte dintre monocitele care pătrund în țesuturi devin
macrofage tisulare, iar restul rămân atașate de țesut luni sau chiar ani. Au aceeași capacitate
imunologică ca și a macrofagelor mobile. Dacă sunt stimulate, se desprind din țesut, devin
mobile și răsound corespunzător la procesul inflamator. Astfel, corpul are un sistem monocite-
macrofage, răspândit aproape în toate țesuturile. Totalitatea monocitelor, macrofagelor mobile,
macrofagelor atașate și a unor celule epiteliale specializate din țesutul hematopoietic formează
sistemul reticulo-endotelial. Deoarece acest sistem este mai bine cunoscut sub denumirea de
reticulo-endotelial decât de monocite-macrofage, trebuie reținut ca un sistem fagocitar
generalizat localizat în toate țesuturile, mai ales în zonele care intră în contact cu o cantitate mare
de substanțe străine. Astfel, în piele macrofagele se numesc histiocite. În ganglionii limfatici,
macrofagele se găsesc în sinusurile limfatice (capilare) și curăță limfa. În plămâni, macrofagele
se localizează în alveole și poartă denumirea de macrofage alveolare. Dacă particulele ajunse în
plămâni au dimensiuni mici, pot fi degradate de către macrofage. Dacă dimensiunile sunt prea
mari, celula fagocitară devine gigantică și înconjoară, ca o capsulă, particula, până când, dacă
este posibil, o va putea degrada. Astfel de capsule se formează în jurul bacilului tuberculozei,
particulelor de siliciu sau a particulelor de carbon. În ficat macrofagele se numesc celule
Kupffer. Acestea curăță sângele portal care ajunge la ficat de la intestine. În splină și în măduva
osoasă se găsesc macrofage care curăță sângele, în cazul în care pătrund microorganisme până la
acest nivel. În splină, tot prin fagocitoză sunt degradate și hematiile îmbătrânite.

1.2.2. Inflamația
Când țesuturile sunt lezate, fie din cauza bacteriilor, a traumelor, a substanțelor toxice, a
temperaturilor ridicate, eliberează o serie de substanțe și determină transformări secundare ale
țesutului sănătos din jur. Acest complex de transformări se numește inflamație. În timpul
inflamației, apar următoarele transformări:
vasodilatație locală, cu exces de sânge în zona respectivă
creșterea permeabilității capilarelor, ceea ce duce la acumularea de lichid în spațiile
interstițiale
coagularea lichidului din spațiile interstițiale, ca urmare a excesului de fibrinogen eliberat
din capilare
mobilizarea unui număr crescut de granulocite și monocite în zona afectată
creșterea în volum a celulelor din țesutul afectat.
Dintre substanțele care produc aceste reacții se numără: histamina, bradichinina,
serotonina, prostaglandinele, produși ai sistemului complement și limfokine (eliberate de
limfocitele T). Aceste substanțe activează sistemul reticulo-endotelial și, în câteva ore,
macrofagele încep să digere țesutul distrus. Uneori, pot să distrugă și celule sănătoase.
Efectul de delimitare al inflamației. Unul dintre primele rezultate ale inflamației este
delimitarea ariei afectate de restul țesutului. Spațiile interstițiale și vasele limfatice din zona

34
inflamată sunt blocate prin cheaguri de fibrină. Acest proces încetinește răspândirea bacteriilor
sau a substanțelor toxice. Spre exemplu, când stafilococii pătrund în țesuturi, eliberează toxine
celulare extrem de puternice. Ca urmare, inflamația se produce rapid – mai rapid decât se pot
multiplica și răspândi patogenii. Astfel, infecțiile stafilococice sunt bine delimitate. În schimb,
streptococii nu determină distrugeri locale puternice. Procesul de delimitare al infecției este mai
încetinit, iar streptococii se pot răspândi. Ca rezultat, infecțiile streptococice au o tendința mai
mare de a disemina și produc deces mai frecvent decât stafilococii.
Răspunsul macrofagelor și neutrofilelor în timpul inflamației. În câteva minute de la
declanșarea inflamației, macrofagele deja prezente în țesut încep fagocitoza. În momentul
activării, își măresc volumul, apoi se desprind din locul în care sunt atașate și devin mobile.
Numărul macrofagelor astfel activate nu este mare, dar este vital.
Următoarea linie defensivă este reprezentată de neutrofile. Acestea pot invada aria
inflamată ca urmare a produșilor eliberați aici și care determină următoarele procese (Fig. 3.3.):
marginația: alterarea suprafeței interne a capilarelor din zona inflamată și atașarea
neutrofilelor de endoteliul acestora
diapedeza: slăbirea legăturilor intercelulare din endoteliul capilarelor și venulelor,
formarea de pori prin care neutrofilele ajung în zona inflamată
chemotaxia: atragerea neutrofilelor în zona inflamată.
Astfel, în câteva ore, zona inflamată este invadată de neutrofile.
Produși ai inflamației, ajunși în circulația sanguină, determină activarea măduvei osoase.
Aceasta va mobiliza și sintetiza neutrofile. Numărul neutrofilelor poate crește în câteva ore până
la 15000 – 25000 (de la 4000 – 5000, în mod normal), proces numit neutrofilie. Monocitele din
depozite sunt reduse, iar sinteza lor durează mai mult. Astfel, noi macrofage vor putea ajuta la
distrugerea invadatorilor doar în câteva zile sau chiar săptămâni. De asemenea, măduva osoasă
începe să producă o cantitate mai mare și de granulocite.
Formarea puroiului. Când macrofagele și neutrofilele ingerează mari cantități de
microorganisme, la un moment dat vor muri. După câteva zile din momentul începerii
inflamației, se formează o cavitate în zona afectată. Aici se găsesc procente diferite de țesut
necrozat, macrofage și neutrofile moarte și licid interstițial. Acest amestec este cunoscut sub
denumirea de puroi. După ce inflamația a fost stopată, celulele moarte și țesutul necrotic se
autolizează, în câteva zile. Produșii rezultați sunt absorbiți de țesutul din jur și de către limfă.

1.2.3. Sistemul complement

Acest sistem completează acțiunea anticorpilor. Este alcătuit din aproximativ 20 proteine,
multe dintre ele fiind proenzime. Aceste proteine reprezintă 5% din totalul proteinelor
plasmatice. Principalele structuri ale sistemului sunt 11 proteine (C1-C9, B și D), prezente în
mod normal în sânge, dar care pot ajunge și în spațiile interstițiale. Aceste proenzime sunt
normal inactive, dar se pot activa prin 2 căi:
calea clasică: este inițiată de prezența a cel puțin două complexe antigen-anticorp.

35
 calea alternativă: activarea se produce prin acțiunea produșilor derivați din
microorganisme, endotoxine, polizaharide sau IgA agreagate.
Activarea duce la formarea a numeroși produși, unii dintre aceștia având efecte
importante în prevenirea distrugerilor tisulare determinate de microorgansime sau toxine. Printre
cele mai importante efecte se numără:
Opsonizarea și fagocitoza. Unul dintre produși (C3b) activează fagocitoza, stimulând
atât macrofagele, cât și neutrofilele. Determină aceste celule să ingereze bacteriile la
suprafața cărora sunt atașați anticorpi. Acest proces se numește opsonizare.
Liza. Unul dintre cei mai importanți produși ai sistemului complement este complexul
litic, o combinație de mai mulți factori care determină distrugerea membranei
microorganismului invadator.
Aglutinare. Produșii complementului modifică suprafața microorganismelor,
determinându-le să adere unele la altele, astfel inițiindu-se aglutinarea.
Neutralizarea virusurilor. Enzimele complementului și alți produși pot ataca structurile
unor virusuri și îi fac nonvirulenți.
Chemotaxia. Fragmentul C5a inițiază chemotaxia neutrofilelor și macrofagelor,
determinându-le să migreze în număr mare în zona unde se află antigenul.
Activarea bazofilelor și mastocitelor. Fragmentele C3a, C4a și C5a activează aceste
celule, determinându-le să eliberze histamină, heparină și alte substanțe în lichidele
locale. Aceste substanțe determină creșterea debitului sanguin, eliberarea de ser și
proteine plasmatice care ajută la imobilizarea patogenilor.
Efecte inflamatorii. În plus la efectele determinate de mastocite și bazofile, produși ai
sistemului complement determină o creștere și mai mare a fluxului sanguin, eliberarea de
proteine din capilare și coagularea proteinelor din lichidul interstițial, astfel prevenind
răspândirea infecției.

1.2.4. Celulele NK
Celulele NK sunt limfocite T care distrug alte celule, precum celulele tumorale. Celulele
NK sunt întotdeauna active şi în căutare de celule infectate. Acestea sunt diferite de celelalte
celule ale sistemului imunitar care se activează doar în prezenţa unui antigen.

2. Mecanismele specifice (dobândite)

Dacă elementele sistemului imunitar înnăscut acționau indiferent de tipul de particulă
non-proprie, în cazul imunității dobândite, componentele sale se activează doar în contact cu un
anumit antigen. Elementele care aparțin imunității specifice sunt reprezentate de limfocitele B și
T.
În funcţie de calea prin care este dobândită, imunitatea se clasifică astfel:

Naturală: când nu se intervine medical;

36
 Artificială: când se intervine prin diferite tehnici puse la punct de om (vaccinuri,
seruri imune).

Aceste două tipuri de imunitate se clasifică la rândul lor, în funcţie de efortul depus de
organism, în două tipuri:
Activă. Imunitatea dobândită activ are loc atunci când un individ este expus unui agent
patogen şi îşi formează anticorpi şi limfocite specializate. Imunitatea naturală se
dobândeşte prin intrarea în contact cu patogenul, iar cea artificială se dobândeşte prin
vaccinare. Vaccinul este o substanţă care conţine microorganisme slăbite sau inactive.
Pasivă. În cazul imunităţii pasive, anticorpi deja formaţi sunt introduşi sau trecuţi
individului. Acesta nu îi produce singur. Cea naturală are loc când anticorpii IgG de la
mamă trec la făt prin placentă sau când IgA sunt trecute nou-născutului prin colostrul
matern. Cea artificială are loc prin seruri imune ce conţin anticorpi.

2.1. Limfocitele B și imunitatea mediată umoral (prin intermediul anticorpilor)

Imunitatea mediată prin anticorpi, numită şi imunitate mediată umoral, utilizează

anticorpii în fluidele extracelulare, precum secreţii mucoase, plasmă şi limfă. Aceşti anticorpi
sunt produşi de celulele B sau limfocitele B. Acestea atacă în principal bacteriile, toxinele
bacteriene şi virusurile care invadează fluidele corpului. De asemenea, atacă şi ţesuturile
transplantate.
Imunitatea mediată umoral a fost descoperită de cercetătorul german Emil von Behring,
la începutul secolului al XX-lea, în căutarea lui de a creea o tehnică de imunizare împotriva
difteriei.
Antigenele. Un anticorp recunoaşte antigenul specific prin una sau mai multe regiuni
prezente la nivelul antigenului, numite epitopi, sau determinanţi antigenici. Epitopii trebuie să
aibă o anumită formă, dimensiune şi structură chimică pentru ca anticorpul să poată interacţiona
cu ei şi să poată distruge antigenul.
Antigenele au o masă moleculară de aproximativ 8.000 – 10.000 Da sau chiar mai mult.
Unele substanţe străine pot avea o masă moleculară mult mai mică şi nu sunt percepute ca
antigene. Acestea se numesc haptene şi pentru a deveni antigene, trebuie să se cupleze cu un
transportor (o proteină). Anticorpii atacă doar haptena, nu şi transportorul. Spre exemplu,
penicilina este o haptenă, nefiind percepută de organism ca antigen. Totuşi, în unele cazuri, când
penicilina se ataşează de proteine serice, se produce o reacţie alergică. Persoanele care răspund în
acest mod, sunt alergice la penicilină. O reacţie alergică este un răspuns tipic imun.
Antigenele pot fi proteine, polizaharide cu moleculă mare, lipide sau acizi nucleici.
Totuşi, antigenele de tip lipide sau acizi nucleici trebuie să se combine cu proteine sau
polizaharide, altfel nu sunt considerate antigene.
Anticorpii. Anticorpii sunt cunoscuţi şi sub denumirea de imunoglobuline, un grup de
proteine solubile. Un antigen poate determina producţia a diferiţi anticorpi, în funcţie de epitopii
săi. Epitopii sau determinanţii antigenici sunt cunoscuţi ca situs-ul de legare al antigenului.

37
Numărul de situsuri de legare ale antigenului este denumit valenţa anticorpului. Există cel puţin
2 epitopi pe fiecare antigen, unde un anticorp uman se poate lega. Acesta este cunoscut ca şi
anticorp bivalent deoarece valenţa lui este 2.
Un anticorp bivalent este numit monomer şi este alcătuit din 4 lanţuri proteice. Acestea
sunt 2 lanţuri grele (heavy) – H şi 2 lanţuri uşoare (light) – L. Aceste proteine sunt conectate
între ele şi formează o structură cu aspect de Y, suficient de flexibilă încât să poată dobândi
aspect de T. În această moleculă se disting două regiuni: regiunea variabilă (braţele Y-ului) şi
regiunea constantă (piciorul Y-ului). Regiunea variabilă are o conformaţie spaţială
complementară cu epitopii antigenelor.
Regiunea constantă se numeşte regiune Fc. Această regiune permite legarea de anticorpi
complementari dacă ambele situsuri de legare pentru antigene sunt ocupate. Astfel, anticorpii
complementari sunt liberi să se ataşeze de antigene şi să reacţioneze cu ele. Există 5 tipuri de
regiuni constante asociate cu 5 clase de imunoglobuline (fig. 3.4.):
IgG (imunoglobulinele G). IgG neutralizează toxinele bacteriene şi atacă bacteriile şi
virusurile aflate în circuitul sanguin, prin creşterea eficacităţii fagocitelor. Aproximativ
80% dintre anticorpi aparţin acestei clase. IgG pot străbate pereţii vaselor şi placenta,
pătrunzând în fluidele tisulare.
IgM (imunoglobulinele M). IgM reprezină prima clasă de anticorpi ce răspund la un
antigen sau la o infecţie iniţială şi reprezintă cam 10% din anticorpii din ser. IgM au
dimensiuni relativ mari şi au structură pentamerică, fiind formaţi din 5 monomeri uniţi
printr-un lanţ peptidic (join-chain). Datorită dimensiunii, IgM rămân în lumenul vasului
sanguin. IgM sunt responsabile de hemaglutinare în timpul transfuziilor incorecte,
precum şi de sporirea eficacităţii fagocitelor. IgM sunt primele care apar în momentul
iniţial expunerii la antigene.
IgA (imunoglobulinele A). IgA sunt cei mai întâlniţi anticorpi în secreţii şi în
membranele mucoase. Reprezintă 15% din anticorpii serici. IgA protejează copiii de
infecţii gastrointestinale şi luptă împotriva antigenelor ce atacă sistemul respirator.
Plasmocitele din membranele mucoase produc anticorpi secretori IgA, ce sunt apoi trecuţi
prin celule mucoase şi atacă antigenele de la suprafaţa mucoaselor, precum bacteriile şi
virusurile. IgA au o durată de viaţă limitată.
IgD (imunoglobulinele D). IgD sunt prezente în sânge şi în limfă, acestea sunt receptori
la suprafaţa limfocitelor B. Asigură de asemenea protecţie împotriva viermilor paraziţi.
IgE (imunoglobulinele E). IgE interacţionează cu bazofilele şi cu mastocite care
eliberează mediatori chimici, de tipul histaminelor care produc reacţii alergice. IgE
reprezintă mai puţin de 1% din totalul anticorpilor serici. Asigură apărare împotriva
viermilor paraziţi.
Celulele B. Celulele B sau limfocitele B se dezvoltă din celule stem ale măduvei osoase
şi ale ficatului fătului. Spre deosebire de limfocitele T, despre limfocitele B se cunosc mai puține
detalii privind procesarea lor. Limfocitele B secretă anticorpi, față de limfocitele T, în cazul
cărora întreaga celulă interacționează cu antigene. Limfocitele B au o diversitate mai mare decât

38
limfocitele T, putând produce milioane de tipuri de anticorpi. După procesare, acestea sunt
transportate la nivelul ganglionilor limfatici şi în splină, unde utilizează receptori antigenici
pentru a putea identifica antigene. Când limfocitele B intră în contact cu antigenele extracelulare,
se multiplică într-o manieră clonală; o parte devin plasmocite producătoare de anticorpi (circa
2000/s), iar restul se transformă în celule cu memorie. O celulă cu memorie este o celulă care
asigură organismului o imunitate de lungă durată împotriva unui anumit antigen.
Un anticorp se leagă la un epitop al unui antigen şi formează un complex antigen-
anticorp. Acest complex este specific. Totuşi, când există cantităţi mari de antigene, acestea pot
fi legate de anticorpi nespecifici, ceea ce face ca respectivul complex să nu prezinte o
interacţiune perfectă. Dacă limfocitele B nu intră în contact cu antigenele, sunt distruse prin
apoptoză. Apoptoza reprezintă moartea programată a celulelor, care vor fi eliminate din
organism prin intervenţia fagocitelor.
Strategii de combatere a antigenelor. Formarea complexelor antigen-anticorp este utilă
în răspunsul la organisme infecţioase sau substanţe străine, deoarece le îndepărtează din
organism. Metodele de apărare prin formarea complexelor antigen-anticorp constau în aglutinare,
opsonizare, neutralizare, citotoxicitate mediată umoral şi celular şi activarea complementului.
Aglutinarea determină legarea antigenelor într-un agregat ce va fi uşor distrus de
fagocite.
Opsonizarea reprezintă acoperirea bacteriilor încapsulate de anticorpi ce se leagă şi de
fagocite, facilitând liza bacteriilor.
Neutralizarea determină blocarea antigenelor de a se lega de celulele ţintă, ducând la
neutralizarea antigenelor.
Citotoxicitate mediată umoral şi celular reprezintă legarea anticorpilor de toxinele
bacteriene, împiedicân legarea şi pătrunderea în celulele ţintă.
Activarea complementului este utilizată când agenţii infecţioşi sunt înveliţi în proteine
reactive ce determină ataşarea IgM şi IgG la agent, determinând liza membranei celulare
şi ingestia de către fagocite.
Imunitatea de durată. Când antigenele sunt întâlnite pentru prima oară, are loc un
răspuns imun primar ce determină creşterea titrului anticorpilor. Titrul reprezintă cantitatea de
anticorpi din serul unui organism infectat. Când antigenul atacă pentu prima dată organismul
cantitatea de anticorp este extrem de redusă. Apoi titrul anticorpului creşte gradual şi scade odată
cu distrugerea sau neutralizarea antigenului.
Când organismul intră în contact pentru a doua oară cu antigenul, are loc un răspuns
imun secundar ce duce la transformarea rapidă a limfocitelor cu memorie în plasmocite
producătoare de anticorpi. Un limfocit B cu memorie este un limfocit B produs ca urmare a
răspunsului primar şi care nu s-a transformat atunci în plasmocit.
Anticorpii utilizaţi pentru dignostic. Anticorpii sunt utilizaţi în diagnosticarea bolilor,
din moment ce prezintă activitate specifică. Aceasta este utilă în identificarea unui agent patogen
necunoscut.

39
 Anticorpii pot fi produşi în laborator prin clonarea unor celule cultivate producătoare ale
anticorpilor respectivi. Aceşti anticorpi se numesc anticorpi monoclonali. Celule maligne ale
sistemului imunitar, numite celule mielomice sunt utilizate deoarece se divid continuu. Acestea
fuzionează cu limfocite ce produc un singur tip de anticorpi formând celule numite hibridomale.
Acestea se divid în continuu şi produc mari cantităţi de anticorpi. Anticorpii monoclonali sunt
utilizaţi pentru dignosticarea infecţiilor streptococice şi infecţiilor clamidiale. De asemenea,
testele de sarcină utilizează anticorpi monoclonali ce leagă hormonii prezenţi în urină, în timpul
sarcinii.
2.2. Limfocitele T și imunitatea mediată celular

Imunitatea mediată celular implică limfocite specializate numite limfocite T care atacă
organismele străine direct şi nu prin intermediul anticorpilor. Limfocitele T sunt, deasemenea,
eficiente împotriva viermilor, fungilor şi protozoarelor. În plus, aceste celule reglează diferite
aspecte ale sistemului imunitar.
Imunitatea mediată celular a fost explicată de cercetătorul rus Ilia Mecinikov care, la
începutul secolului al XIX-lea, a observat că celulele fagocitare sunt mult mai active la animalele
imunizate.
Limfocitele T. Limfocitele T se dezvoltă în măduva osoasă şi migrează în timus, unde se
maturizează (Fig. 3.5.). Aici se divid rapid și se diferențiază pentru a reacționa împotriva a
diferite tipuri de antigene. Un limfocit dezvoltă specificitate pentru un singur tip de antigen.
Următorul dezvoltă specificitate pentru un alt tip ș.a.m.d., astfel încât se formează mii de tipuri
diferite de limfocite T. Aceste limfocite T preprocesate părăsesc timusul și ajung prin circulația
sanguină spre țesutul limfoid din tot organismul. Timusul este și cel care asigură ca limfocitele T
să nu reacționeze împotriva propriului organism. Astfel, selecteză care limfocite vor fi eliberate,
prin amestecarea lor cu aproximativ toate tipurile posibile de antigene proprii. Dacă un limfocit
T reacționează, este distrus prin fagocitare. Aceasta se întâmplă la 90% dintre celule. Prin
urmare, singurele limfocite T eliberate sunt nereactive la antigenele proprii și reacționează doar
la cele non-proprii, cum ar fi cele din bacterii, toxine sau țesuturi transplantate. Majoritatea
limfocitelor T se formează cu puțin timp înainte de naștere și timp de câteva luni după naștere.
După această perioadă, îndepărtarea timusului reduce, dar nu elimină imunitatea mediată celular.
Odată ce organismul devine adult, abilitatea de a creea limfocite T se diminuează.
Limfocitele T atacă un antigen specific situat la suprafaţa celulei. Aceste celule se
numesc celule ce prezintă antigene (antigen-presenting cells) – APCs, cum ar fi, macrofagele sau
celulele dendritice. După ce antigenul este ingerat de APC, fragmente din antigen sunt plasate la
suprafaţa celulei. Aceste fragmente trebuie să se aflea în apropierea moleculelor proprii ale
suprafeţei celulare. Moleculele proprii fac parte din complexul de histocompatibilitate, grup de
proteine unice pentru fiecare persoană şi utilizate în distingerea propriului de nonpropriu. Când
un receptor antigenic întâlneşte fragmente din antigenul complementar, celulele T se transformă
în celule T efectoare ce îndeplinesc răspunsul imun. Un limfocit T este o celulă stimulată

40
antigenic. Unele limfocite T atacă antigenele în timpul răspunsului primar, în timp ce altele devin
celule cu memorie şi au rol în răspunsul secundar imun. Există 4 tipuri de celule T:
 Celule T Helper sunt cele mai numeroase limfocite T, reprezentând peste trei sferturi din
totalul lor. După cum le spune și denumirea, aceste celule ajută la funcționarea sistemului
imunitar. Au rol în reglarea acestuia, prin intermediul unor mediatori numiți limfokine.
Printre cele mai importante limfokine se numără: Interleukina-2 – Interleukina-6, factorul de
stimulare al granulocitelor-monocitelor, interferonul g.
Funcțiile specifice limfokinelor. În absența limfokinelor, sistemul imunitare este
aproape paralizat. În cazul SIDA, virusul imuno-deficienței dobândite distruge tocmai limfocitele
T helper. Prezentăm în cele ce urmează, o parte din funcțiile specifice reglatorii:
stimularea creșterii și proliferării limfocitelor T citotoxice și a celor supresoare;
stimularea creșterii limfocitelor B, diferențierii lor în plasmocite și producerii de
anticorpi;
activarea macrofagelor, prin reținerea lor la locul infecției și stimularea fagocitozei;
stimularea limfocitelor T helper prin feed-back pozitiv.
 Celulele T citotoxice sunt celule capabile de a distruge microorganisme, dar mai ales
celulele infectate de către virusuri şi bacterii sau celule tumorale. Receptorii de la suprafața
limocitelor T citotoxice se leagă de celulele care urmează a fi distruse. Apoi, secretă proteine,
numite perforine, care produc orificii în membrana celulei atacate. În interiorul acesteia
pătrunde lichid interstițial și alte substanțe eliberate de celulele citotoxice. Celula atacată va
fi distrusă în scurt timp. Unele dintre limfocitele T citotoxice sunt letale pentru celulele
parazitate de virusuri. De asemenea, distrug celulele tumorale, celulele din inima
transplantată sau alte celule străine organismului gazdă.
 Celulele T responsabile de prelungirea hipersensibilităţii (TD) sunt asociate cu reacţiile
alergice.
 Celulele T supresoare. Se cunosc destul de puține lucruri despre aceste celule, dar se știe
faptul că sunt capabile să oprească răspunsul imun când nu există antigene. Se consideră că
au rolul de a preveni reacțiile imune excesive din partea limfocitelor citotoxice, care ar putea
distruge propriile țesuturi ale organsimului. Probabil că aceste limfocite joacă un rol
important în prevenirea atacării celulelor gazdei de către sistemul imunitar, fenomen numit
toleranță imună.
Limfocitele T sunt identificate şi după receptorii de suprafaţă, numiţi grupuri de
diferenţiere (clusters of differentiation) – CD. Acestea sunt de două tipuri:
 CD4-Celule T helper
 CD8-Celule T citotoxice şi supresoare

41
Figura 3.4. Clasele de anticorpi (imunoglobuline) (după Burmester și Pezzutto, 2003)

Figura 3.5. Maturizarea limfocitelor T (după Burmester și Pezzutto, 2003)

42
 Teste de diagnostic imunologic

Reacția dintre antigen și anticorp este specifică. Un antigen va interacționa doar cu

anticorpul complementar sau cu unul foarte apropiat ca structură. Ca urmare a acestei proprietăți,
reacțiile dintre antigene și anticorpi pot fi utilizate pentru identificarea unuia cu ajutorul celuilalt.
Prin această reacție poate fi identificat unul dintre cei doi dintr-un amestec. Microorganismele și
alte celule posedă o varietate de antigene și pot reacționa cu mai mulți anticorpi. Astfel,
anticorpii monoclonali sunt foarte utili în identificarea antigenelor deoarece sunt specifici doar
unui singur antigen și sunt identici. Antiserul generat în cadrul unui răspuns imun conține mai
multe tipuri de anticorpi și, ca urmare, apar frecvent erori.

Testul ELISA (Enzyme-Linked Immunosorbent Assay) – reacția imunoenzimatică

Testul ELISA poate fi aplicat în mai multe moduri, însă principiul de funcționare este
același. Se identifică antigene sau anticorpi cu ajutorul unor anticorpi legați de o enzimă (fig.
3.6.). Enzima va reacționa cu un substrat care își va modifica culoarea. În funcție de intensitatea
culorii, se poate măsura concentrația antigenului sau anticorpului pe care dorim să-l identificăm.
Testul ELISA direct. Are ca scop identificarea unor antigene (proteine). Se introduce
proba cu antigenul necunoscut în microplăcile de diluție. Antigenele se atașea ză de pereții
plăcilor, iar excesul se îndepărtează prin clătire. Se adaugă apoi anticorpi cunoscuți atașați de o
enzimă (ex. peroxidaza). Apoi se introduce substratul care urmează a fi degradat de enzimă. Cu
cât sunt mai multe antigene, cu atât mai mulți anticorpi vor reacționa, iar substratul va avea o
culoare mai intensă.
Testul ELISA indirect (fig. 3.7.). Poate fi utilizat pentru identificarea de antigene sau de
anticorpi. Se introduce antigenul, anticorpi cunoscuți sau care urmează a fi identificați și
anticorpii marcați cu enzima.
Testul ELISA sandwich (fig. 3.7.). Este utilizat pentru detecția de antigene sau anticorpi.
Se introduc anticorpii cunoscuți sau care urmează a fi identificați, apoi antigenele care urmează a
fi identificate sau cunoscute și apoi anticorpii marcați cu enzima. Pentru că antigenul se află între
doi anticorpi, testul se numește sandwich.

Testele de imunofluorescență
Coloranții fluorescenți (ex. fluoresceina, rhodamina) se pot lega covalent cu anticorpi și
pot fi detectați cu ajutorul unui microscop cu fluorescență care emite lumină ultravioletă. Astfel
de anticorpi marcați pot fi utilizați pentru identificarea antigenelor (ex. de la suprafața bacteriilor,
cum ar fi streptococii sau treponemele) sau a unor celule din secțiuni histologice (fig. 3.8.). O
reacție imunofluorescentă directă are loc când anticorpi cunoscuți, marcați interacționează cu
antigene necunoscute. Reacția indirectă apare atunci când este utilizat un proces în două etape:
un antigen cunoscut este montat pe lamă, se adaugă ser cu anticorpi necunoscuți, apoi se clătește.
Dacă anticorpii sunt complementari cu antigenele, rămân atașați și pot fi evidențiați la microscop
prin adăugarea unor anti-imunoglobuline marcate fluorescent sau cu un reactant caracteristic
(proteina A stafilococică)
43
 O altă aplicație a anticorpilor marcați fluorescent este în tehnica flow cytometry. Prin
aceasta, se pot descrie și număra celule dintr-o suspensie cu ajutorul unor lasere.

Immunoblotting (Western blotting)

Este o metodă de identificare a unui anumit antigen dintr-un amestec complex de proteine
(fig. 3.9.). Amestecul de proteine este separat, în funcție de masa moleculară, prin electroforeză
în gel de poliacrilamidă. Gelul este acoperit cu o membrană nitrocelulozică, iar proteienele sunt
transferate membranei. În timpul transferului, soluția în care au fost introduse proteinele este
îndepărtată aproape complet, iar proteinele își redobândesc configurația tridimensională.
Membrana nitrocelulozică este supusă reacției cu anticorpi marcați enzimatic. Testul
utilizat poate fi direct sau indirect (imunoglobuline, urmate de anti-imunoglobuline marcate
enzimatic). Antigenul care urmează a fi identificat apare sub forma unei benzi pe suprafața
membranei. Tehnica este utilizată, spre exemplu, pentru a confirma o ELISA pozitivă pentru
HIV. Este demonstrată prezența anticorpilor în serul pacientului împotriva unei proteine HIV.

Figura 3.6. Principiul de funcționare al testului ELISA

(http://tube.medchrome.com/2011/11/elisa-test-antibody-detection.html)

44
 Figura 3.7. ELISA indirect și sandwich
(http://www.sbs.utexas.edu/sanders/Bio347/Lectures/2006/Lecture%208%202006.htm)

Figura 3.8. Principiul de funcționare al imunofluorescenței

(http://www.suggestkeyword.com/SW1tdW5vZmx1b3Jlc2NlbmNl/)

45
Figura 3.9. Principiul de funcționare pentru Western blotting
(http://www.slideshare.net/MMASSY/antigen-ab-reactions)

46
 PARTEA II. VIRUSOLOGIE

Curs 4: Virusologie – parte generală

Curs 5: Virusologie – parte specială (virusurile

hepatitice, virusul poliomielitei, virusul gripal, virusul
imunodefienţei dobândite

47
 CURS 4 Virusologie – parte generală
Definiţie. Virusurile sunt complexe constituite din proteine şi genom viral (ADN sau
ARN). Sunt lipsite atât de structură celulară, cât şi de procese metabolice independente. Se
multiplică doar în celulele gazdă, bazându-se pe propria informaţie genetică şi exploatând
sistemul enzimatic al acesteia.
Virusurile sunt entităţi infecţioase ce diferă radical de alte microorganisme printr-o serie
de caracteristici:
Nu prezintă organizare celulară, ci sunt alcătuite doar din material genetic şi proteine.
Nu prezintă un sistem metabolic propriu, depinzând de sistemele enzimatice ale celulei
gazdă, pe care le exploatează în vederea sintezei propriilor componente. Îşi introduc
materialul genetic în celula gazdă, aceasta acceptă materialul genetic şi începe să
sintetizeze structurile proprii virusului.
Virusurile infectează bacterii (bacteriofagii), plantele, animalele sau omul.

Figura 4.1 Dimensiunile virusurilor (după Kayser et al., 2005)

4.1. Structura virusurilor

Particula virală matură (fig. 4.2) este cunsocută sub denumirea de virion. Acesta prezintă
două tipuri de constituenţi:
esenţiali: genomul viral, capsida (învelişul proteic);
accesorii: peplosul (anvelopa virală), spiculele sau glicoproteinele implantate în învelişul
extern.
Genomul. Materialul genetic viral este reprezentat de ADN sau ARN, în funcţie de acest
aspect virusurile sunt caracterizate drept ribovirusuri, respectiv dezoxiribovirusuri. De obicei,

48
ADN-ul este dublu catenar, liniar sau circular. ARN-ul este, în general, monocatenar, cu excepţia
reovirusurilor (responsabile de diareea la copii mici între 6 luni şi 2 ani). La unele familii de
virusuri, ARN-ul este segmentat. Virusurile cu ARN monocatenar sunt împărţite la rândul lor în
2 categorii:
 Cu lanţ “+”: atunci când ARN-ul are aceeaşi polaritate cu ARNm, sinteza proteinelor
putându-se realiza utilizând genomul ca atare;
 Cu lanţ “-”: atunci când ARN-ul are polaritatea complementară ARNm şi nu se poate
realiza sinteza proteinelor, decât prin transcrierea informaţiei într-o catenă
complementară.
Capsida. Capsida este învelişul virusului ce protejează acidul nucleic şi este mai mult sau
mai puţin conectată cu genomul. Capsida împreună cu genomul formează nucleocapsida, mai
ales în cazul unei strânse relaţii între cele două componenete (myxovirusuri – virusul rujeolei).
Capsida este formată din unităţi repetitive numite capsomere. Numărul acestora variază, dar este
constant în cadrul aceleaşi specii. Capsomerele sunt sferice sau cilindrice şi conţin câteva
polipeptide. Capsida protejează acidul nucleic împotriva degradării. La toate virusurile, mai puţin
la cele protejate de anvelopă, capsida este responsabilă de ataşarea virusului la celula gazdă şi
determină specificitatea antigenică.
Anvelopa. Anvelopa care înconjoară capsida, la o serie de familii virale, este dependentă de
membranele celulei gazdă (nucleară sau celulară, uneori cea a reticulului endoplasmatic).
Anvelopa are o structură lipoproteică, lipidele aparţin membranei, proteinele aparţin atât gazdei,
cât şi virusului şi sunt integrate sub formă de spicule (fig. 4.3). Virusurile care prezintă anvelopă
nu sunt adsorbite la suprafaţa celulei gazdă prin capsidă, ci prin anvelopă. Îndepărtarea acesteia
cu ajutorul unor solvenţi organici sau detergenţi reduce infectivitatea acestora.

Figura 4.2 Structura generală a unui virus (după Figura 4.3. Componentele unui virus (după
Kayser et al., 2005) Kayser et al., 2005)

Alte componente virale. Enzime virale. Virusurile necesită un număr de enzime

diferite, în funcţie de tipul de genom şi modul de infecţie. La unele specii virale, enzimele sunt
componente ale particulei virale. Ex. neuraminidazele necesare pătrunderii şi eliberării
myxovirusurilor; ARN-polimeraza ARN – dependentă, prezentă la virusurile “-”; ADN-
polimeraza la virusul variolei, ADN-polimeraza ARN-dependentă (revers-transcripţie) la virusul

49
hepatitei B şi la retrovirusuri. Hemaglutinina. Unele virusuri sunt capabile de aglutinarea
eritrocitelor umane datorită existenţei hemaglutininei la nivelul anvelopei, capabilă de acest
proces. Hemaglutinina joacă un rol esenţial în adsorbţia şi pătrunderea în celula gazdă.

4.2. Simetria virusurilor

În funcţie de modul de dispunere a capsomerelor şi de morfologia capsidei, virusurile pot
avea trei tipuri de simetrie:
Simetrie radiară (fig. 4.4). Virusurile cu simetrie radiară au aspect de icosaedru
(poliedru cu 20 de feţe reprezentate de triunghiuri echilaterale). Numărul
capsomerelor virionului variază între 32 şi 252, în funcţie de numărul
capsomerelor pentru fiecare latură a triunghiurilor (2 sau 6). Capsomerele
aceluiaşi virion trebuie să fie identice, atât ca morfologie, cât şi ca proprietăţi
antigenice şi biologice. Prin purificare şi cristalizare s-au putut obţine imagini ale
diverselor virusuri.
Simetrie helicală. Aceasta este prezentă atunci când unul dintre axurile capsidei
este mai lung decât celălalt. Capsida se înfăşoară în jurul genomului sub formă de
helix, creând o structură de tip cilindric.
Simetrie mixtă (complexă). Este prezentă la bacteriofagi şi la virusul variolei.
Virusul are aspect de cireaşă cu coadă, capul având simetrie radiară şi conţinând
genomul, iar coada are simetrie helicală şi ajută la introducerea genomului în
celula gazdă.

Figura 4.4 Simetria virusurilor (http://dvm5.blogspot.ro/2010/11/introduction-history-of-viruses.html)

50
 4.3. Clasificarea virusurilor
Cel mai vechi sistem de clasificare al virusurilor utiliza simptomatologia bolilor produse
de acestea. Acest sistem nu este corect ştiinţific, deoarece un virus poate provoca mai multe boli,
în funcţie de ţesutul infectat. Începând cu anul 1966, virusurile au fost clasificate în ordine,
familii şi genuri utilizându-se următoarele criterii:
Tipul acidului nucleic:
 ribovirusuri (virusuri cu ARN);
 dezoxiribovirusuri (virusuri cu ADN);
Particularităţile fizico-chimice ale genomului: genom mono- sau dublu catenar, liniar,
circular, segmentar;
Morfologia: simetria capsidei (helicală, radiară, mixtă), prezenţa sau absenţa anvelopei;
Strategia de replicare;
Structura şi proprietăţile antigenice;
Tropismul:
 afinitatea virusurilor pentru anumite gazde naturale (genotropism): virusuri ale
omului, animalelor, insectelor, plantelor, bacteriofagi şi actinofagi;
 afinitatea virusurilor pentru organe ţintă (organotropism), ţesuturi (histotropism),
celule (citotropism):
 virusuri respiratorii: virusul gripal;
 virusuri dermotrope (cu afinitate pentru piele şi mucoase): poxvirus;
 virusuri neurotrope (cu afinitate pentru sistemul nervos central): virusul
turbării şi al poliomielitei;
 virusuri organotrope (cu afinitate pentru organele interne): virusul febrei
galbene;
 virusuri hematotrope (transmise prin sânge): virusul hepatitei B;
 virusuri dermoneurotrope (cu afinitate pentru piele şi sistemul nervos
central): herpes virus;
 virusuri pantrope (cu afinitate pentru celulele sistemului reticulo-
endotelial).
Denumirea ştiinţifică a virusurilor utilizeză următoarele sufixe:
 ales pentru ordine – ex. Nidovirales;
 viridae pentru familii – ex. Herpesviridae;
 virinae pentru subfamilii – ex. Alphaherpesvirinae;
 virus pentru genuri – ex. Herpesvirus.
O specie virală cuprinde un grup de virusuri care au aceeaşi informaţie genetică şi care
împart aceeaşi nişă ecologică. Speciile virale sunt desemnate, de regulă, prin caractere
descriptive, ca de exemplu virusul imuodeficienţei umane (HIV), cu subspeciile notate prin
numere. Se mai utilizeză şi denumiri rezultate prin combinaţia unor litere şi cifre (ex. SV40, MS 2
etc.).

51
 4.4. Replicarea virusurilor (fig. 4.5)
Paşii urmaţi în vederea multiplicării virusurilor sunt următorii (fig. 4.6):
a. Adsorbţia virusurilor la nivelul receptorilor membranari;
b. Pătrunderea virusului şi decapsidarea lui;
c. Proliferarea componentelor virale;
d. Asamblarea componentelor virale;
e. Eliberarea virusului din celulă.
Aşa cum am menţionat şi mai sus, virusurile se multiplică doar în celule gazdă vii. Paşii
detaliaţi ai procesului sunt prezentaţi mai jos.
a. Adsorbţia. Virionii pot infecta doar celule care prezintă receptori membranari
compatibili. Când un virus întâlneşte o astfel de celulă, se adsoarbe fie prin intermediul
capsidei, fie prin intermediul anvelopei. Practic receptorii membranari sunt cei care permit
infectarea celulei.
Unele aspecte privind aceşti receptori sunt elucidate. Aceştia sunt proteine
transmembranare cu rol esenţial în viaţa celulei, mai ales în comunicarea intercelulară. Se
cunoaşte faptul că receptorii CD4 sunt specifici HIV-ului, receptorii complementului (C3) sunt
specifici virusului Epstein-Barr. Cunoaşterea structurii acestor receptori are un rol practic
deosebit de important. Pe de o parte, este importantă în vederea producerii de medicamente
antivirale menite să inhibe adsorbţia virusului la celula gazdă. Pe de altă parte, identificarea
genelor codificatoare ale receptorilor permit realizarea de animale transgenice susceptibile la
infecţia cu virusul respectiv la care ele erau, în mod normal, rezistente. Un exemplu în acest sens
este obţinerea de şoareci transgenici susceptibili la virusul poliomielitei, care nu putea fi studiat
decât pe maimuţe.
b. Pătrunderea şi decapsidarea virusului. Virusurile adsorbite la nivelul receptorilor
membranari pătrund în celulă prin endocitoză. La virusurile cu anvelopă, aceasta poate
fuziona cu membrana celulară a gazdei, în celulă pătrunzând doar nucleocapsida. Următorul
pas îl reprezintă decapsidarea, cu eliberarea acidului nucleic viral. Acest proces are loc prin
activarea enzimelor gazdei. Mecanismul exact de conservare a materialului genetic viral nu
este pe deplin elucidat.
c. Replicarea acidului nucleic. Se realizează diferit, în funcţie de tipul de acid nucleic al
virusului.
Dezoxiribovirusurile: replicarea ADN-ului viral are loc în nucleul celulei gazdă. Unele
virusuri (herpesvirusurile) conţin propriile lor replicaze. Altele (poliomavirusurile – induc
tumori) care nu au propriile lor replicaze codifică polipeptide care modifică polimerazele
gazdei pentru a replica propriul lor ADN. La hepadnavirusuri (provoacă hepatita B)
materialul genetic constă dintr-o secvenţă de ADN monocatenar antisens şi o scurtă secvenţă
de ADN sens. Celula infectată transcrie o moleculă de ARN sens (catena matriţă) utilizând ADN
antisens. Acest ARN este integrat în capsida virusului împreună cu ADN polimeraza. Aceasta

52
sintetizează o catenă de ADN antisens şi pentru a stabiliza capetele genomului sintetizează o
scurtă secvenţă sens.
Ribovirusurile: din moment ce eucariotele nu posedă enzime pentru replicarea ARN-
ului, virsul trebuie să aducă el însuşi ARN- polimerazele ARN-dependente. Acestea sunt
conţinute în virion sau există doar informaţia codificată în genomul virusului. Virusurile care
conţin ARN monocatenar sunt replicate în două moduri, în funcţie de polaritatea moleculei:
Cele cu polaritate “+”: ARN-ul funcţionează precum ARNm, replicazele
putându-se sintetiza rapid.
Cele cu polaritate “-”: ARN-ul trebuie să fie transcris într-o secvenţă
complementară care să aibă rol de ARNm. În acest caz, polimeraza pentru prima
transcripţie există în interiorul virusului.
În cazul ribovirusurilor monocatenare, indiferent de polaritate, sunt produse prima dată
molecule complementare, care vor fi transcrise în molecule fiice. Acestea din urmă vor avea
aceeaşi polaritate cu a genomului din care proveneau.
Virusurile care conţin ARN dublu catenar transcriu o catenă sens de ARN care este
segmentată. Aceasta funcţionează atât ca ARNm cât şi ca matriţă pentru sinteza ARN-ului
complementar. Virusurile acestea au înglobate ARN-polimerazele ARN-dependente.
►Retrovirusurile, deşi conţin un genom ARN cu polaritate pozitivă, replicarea lor este
diferită. Genomul constă din 2 molecule de ARN monocatenar sens şi este transcris de revers-
transciptază în ADN complementar. Acesta devine bicatenar. Transcrierea din ADN în ARN
este utilizată atât pentru sinteza de proteine, cât şi pentru refacerea genomului viral.◄
Indiferent cum este obţinut ARN m, acesta este utilizat pentru sinteza de proteine virale.
Sinteza este realizată cu informaţie virală şi cu componente celulare (ARNt, ribozomi, factoride
iniţiere etc.). În urma sintezei, se obţin 2 tipuri de proteine: capsidale (structurale, care apar spre
sfârşitul replicării) şi noncapsidale (enzime produse la începutul replicării virusului).
d. La sfârşitul replicării, componentele virusului prezente în numeroase exemplare sunt
asamblate în particule virale noi. La unele specii, aceste particule pot fi acoperite de
anvelopă.
e. Eliberarea virusurilor. În cazul virusurilor cu anvelopă, odată cu formarea componentelor
acesteia, particulele virale sunt eliberate din celulă.

53
Figura 4.5. Replicarea virusurilor în funcţie de materialul genetic (după Kayser et al., 2005)

54
 Figura 4.6. Replicarea virusurilor
(https://en.wikipedia.org/wiki/Hepatitis_C_virus#/media/File:HepC_replication.png)

4.5. Patogeneza
Patogeneza se referă la factorii responsabili de originea şi evoluţia unei boli. În cazul
virusurilor, infecţia se realizează pe cale digestivă sau prin mucoase. Virusurile se pot replica
doar la poarta de intrare (infecţii localizate) sau pe cale sanguină, limfatică sau nervoasă ajung să
se răspândească (infecţii generalizate). În ambele cazuri, replicarea virusului induce leziuni
degenerative. Răspunsul imun poate contribui la eliminarea virusurilor prin distrugerea celulelor
infectate, dar acelaşi răspuns poate exagera simptomele bolii.
Transmiterea. Virusurile pot fi transmise pe orizontală (în cadrul unui grup de indivizi)
sau pe verticală (de la mamă la făt).
Poarta de intrare. Cele mai importante porţi de pătrundere a virusurilor sunt
reprezentate de mucoasa respiratorie şi tractul digestiv. Epiderma intactă reprezintă o barieră
împotriva virusurilor, care pot pătrunde prin microtraume (aproape întotdeauna prezente) sau
prin inoculări mecanice (insectele hemtofage).
Răspândirea virusului în organism. Există două tipuri de infecţii:
Infecţii locale. În cazul acestora, virusurile sunt răspândite de la o celulă
la alta. Infecţia şi simptomele bolii sunt limitate la poarta de intrare. Spre
exemplu, rhinovirusurile (responsabile de unele răceli) se multiplică doar
în tractul respirator superior.

55
 Infecţii generalizate. În cazul acestora, virusurile sunt răspândite la
distanţă de poarta de intrare, prin intermediul sângelui sau limfei şi ajung
la organele ţintă. Odată ajunse, începe replicarea virusurilor şi apariţia
simptomelor bolii. Spre exemplu, enterovirusurile se multiplică la nivelul
intestinului, dar nu provoacă simptome decât dacă ajung în sistemul
nervos central sau în musculatură. O altă modalitate de răspândire este cea
neurologică, de la poarta de intrare de-a lungul nervilor până la SNC
(virusul rabic).
Infecţia organelor, organotropism. Infectarea unei celule gazdă poate fi realizată doar
dacă prezintă pe suprafaţa ei receptori specifici. Acest mecanism explică organotropismul
observat la virusuri. Totuşi, tropismul este doar aparent, este mai corect spus susceptibilitatea sau
rezistenţa celulară (şi deci a organelor).
Evoluţia infecţiei. Leziunile aduse organelor de către virusuri sunt în principal de natură
degenerativă. Inflamaţiile sunt procese secundare. Severitatea simptomelor clinice depinde în
primul rând de distrugerea provocată de virus (sau de sistemul imunitar). Majoritatea
componentelor virale sunt produse înainte de apariţia simptomelor. De asemenea, infecţiile pot
trece neobservate dacă gradul de distrugere celulară este nesemnificativ sau lipseşte complet. În
astfel de cazuri, se vorbeşte de infecţii subclinice, opuse celor simptomatice. Infecţiile aparente
nu sunt acelaşi lucru cu infecţiile latente, în care virusul nu se replică. Pe de altă parte, infecţiile
pot fi exagerate, fie datorită complexelor pe care le formează particulele virale cu anticorpii, fie
datorită distrugerii celulelor infectate de către sistemul imunitar. Aceste procese devin patologice
când virusul însuşi nu produce distrugerea celulei sau o produce într-un grad redus.
Agravarea infecţiei virale cauzată de anticorpi (ADE). Procesul îmbolnăvirii poate fi
înrăutăţit când virusurile reacţionează cu anticorpi insuficient de mulţi. Se formează complexe
recunoscute de celule care în mod normal nu prezintă receptori pentru virusul respectiv, în
schimb, prezintă receptori pentru anticorp. În acest caz, anticorpii sporesc infecţia.
Excreţia virusurilor. Eliminarea noilor virusuri depinde de locul unde se replică virusul.
Spre exemplu, virusurile care infectează tractul respirator sunt elimintate în aerul expirat prin
picături. În cazul infecţiilor generalizate, nu doar organul ţintă este implicat în excreţia virusului,
ci şi replicarea la poarta de intrare contribuie la eliminare. Din moment ce replicarea apare
înaintea simptomelor, persoana infectată devine contagioasă înainte de a fi bolnavă propriu-zis.
Reacţiile celulei gazdă. Consecinţele posibile ale infecţiei virale asupra gazdei sunt:
Necroza: replicarea virusului duce direct la distrugerea celulară.
Apoptoza: virusul iniţiază o cascadă de reacţii ce duc la moartea celulară programată
(sinucidere), în cele mai multe cazuri întrerupând ciclul de replicare a virusului.
Infecţii nonnecrotice: replicarea ca atare a virusului nu duce la distrugerea celulei, deşi
aceasta poate avea loc, ca urmare a răspunsului imun.
Infecţii latente: genomul viral se găseşte în interiorul celulei, dar nu se replică, nici nu
distruge celula.

56
 Transformarea tumorală: infecţia virală transformă celula gazdă într-o celulă
cancerigenă, replicarea virusului poate avea sau nu loc, în funcţie de virus şi celula gazdă.

Necroza: moartea celulei gazdă apare, eventual, după infecţia iniţială cu multe specii
virale. Această distrugere a celulei implică, de obicei, producerea de componente virale.
Replicarea virală combinată cu distrugerea celulară este denumită „ciclul litic viral”. Distrugerea
celulei, necrotică sau apoptotică, este motivul apariţiei simptomelor în cazul virozelor, efect
cumulat cu cel produs de sistemul imunitar. Aceste efecte observate la celulele din culturi
celulare se numesc „efect citopatic”(CPE) şi pot fi utilizate în diagnostic. Efectele includ:
detaşarea celulelor de substrat sau de celelalte celule, formarea de celule multinucleare gigantice,
apariţia de incluziuni şi vacuole. Acestea din urmă apar ca urmare a acumulării de componente
virale. Scopul acestor transformări este replicarea virusurilor, moartea celulei apărând ca o
consecinţă secundară.
Apoptoza: celulele posedă mecanisme naturale, care iniţiază distrugerea programată prin
transformări citoplasmatice şi nucleare. Infecţiile cu unele virusuri pot duce la apoptoză.
Replicarea virusurilor trebuie să fie încetinită pentru ca apoptoza să preceadă înmulţirea
virusurilor. Corpul elimină rapid celulele apoptotice, înainte de apariţia proceselor inflamatorii.
Apoptoza este considerată astfel un proces de apărare, care poate fi depăşit de unele virusuri.
Infecţiile latente. În acest tip de infecţie, virusul este integrat în celulă, dar nu are loc
replicarea. Celula nu este afectată şi nu se manifestă simptomele bolii. Acest tip de infecţii este
întâlnit, în particular, la virusurile herpetice, care pot rămâne în stare latentă mult timp în
organism. Latenţa protejează virusurile de activitatea sistemului imunitar. Totuşi, se poate iniţia
ciclul litic care duce la apariţia simptomelor şi multiplicarea virusurilor.
Transformarea tumorală. Un număr de infecţii virale nu duce la moartea celulei gazdă,
ci mai degrabă conduce la transformarea tumorală a ei. În urma infecţiilor cu dezoxiribovirusuri
tumorale, tipul de celulă infectată determină fie cancerizarea, fie replicarea virusurilor, fie
iniţierea ciclului litic. În urma infecţiilor cu ribovirusuri, apare replicarea virusurilor, dar celula
îşi păstrează viabilitatea sau replicarea este blocată.

4.6. Mecanismele de apărare

Mecanismele de apărare ale organismului împotriva infecţiilor virale pot fi clasificate în
două categorii. Mecanismele de apărare nespecifice sunt cele mai importante şi sunt reprezentate
în primul rând de interferoni. În afara efectelor asupra creşterii celulare, a răspunsului imun şi al
imunoreglării, aceste substanţe pot construi o barieră antivirală pentru o scurtă perioadă de timp.
Interferonii nu afectează direct virusurile, ci induc un mecanism de rezistenţă celulară care
interferează cu etapele replicării virusului. Mecanismele specifice includ imunitatea mediată
umoral şi imunitatea mediată celular.
Răspunsul imun nespecific. Este activat odată cu pătrunderea virusului în organism.
Unul dintre cele mai importante procese este fagocitoza. Granulocitele şi celulele Natural Killer

57
sunt principalele fagocite. Modificarea pH-ului sau febra pot bloca unele etape ale replicării
virusurilor.
Interferonii sunt substanţe de natură proteică produse de sistemul imunitar. Datorită
ingineriei genetice, aceştia pot fi produşi în cantităţi mari. Principalele efecte biologice ale
acestora sunt antivirale şi antimitotice. O serie de substanţe pot induce producerea interferonilor
(ARN dublu catenar, nucleotide naturale sau artificiale, bacteriile, diferiţi compuşi cu masă
moleculară mică şi virusuri). Toate aceste substanţe determină activarea genelor codificatoare de
interferoni. Aceştia inhibă replicarea virală.
Răspunsul imun specific. Include atât mecanisme mediate umoral (producerea de
anticorpi), cât şi mecanisme mediate celular (limfocite T Helper şi citotoxice). În general,
parazitarea gazdei de către virusuri determină exprimarea la nivelul membranei celulare a
antigenelor virale. Aceasta induce un răspuns imun mediat celular.
Imunitatea mediată umorală. Anticorpii atacă doar virusurile aflate extracelular. Astfel,
odată stabilită infecţia într-un organ, apărarea organismului nu mai ţine de anticorpi. Imunitatea
mediată umoral este capabilă să prevină generalizarea infecţiei doar dacă anticorpii sunt prezenţi
din primele stadii ale bolii (induşi prin vaccinare). IgG şi IgM sunt activi în sânge, în timp ce IgA
sunt activi la nivelul mucoaselor. Efectul de neutralizare al antigenelor este maxim când
anticorpii reacţionează cu situsurile de legare la receptori ai virusurilor, împiedicând astfel
adsorbţia acestora.
Imunitatea mediată celular. Acest tip de imunitate este pe de parte cel mai eficient când
vine vorba de infecţii virale. Limfocitele T recunosc celule infectate cu virusuri şi le distrug.
Observaţiile precum că pacienţii cu deficienţe ale imunităţii umorală rezistă mai bine infecţiilor
virale decât cei cu deficienţe ale imunităţii mediate celular, subliniază importanţa limfocitelor T.

4.7. Prevenire
Cele mai importante măsuri profilactice în faţa potenţialelor infecţii virale sunt
considerate vaccinările active. Vaccinurile ce conţin virusuri inactivate sunt mai puţin eficiente
decât cele care conţin virusuri atenuate. Imunizarea pasivă cu imunoglobuline este utilizată doar
în cazul postexpunerii, ca măsură profilactică.
Imunizarea activă. Antigenul (virusul) este introdus în corp, fie inactivat, fie atenuat dar
capabil de replicare, pentru a stimula sistemul imunitar.
Vaccinurile inactivate. Imunitatea dobândită în urma administrării de virus inactivat este
în principal umorală şi nu este de durată. Din acest motiv trebuie repetată vaccinarea. Cele mai
importante astfel de vaccinuri sunt antigripal, antirabic, antihepatitei A şi B. Unele vaccinuri
inactivate conţin cele mai importante antigene ale virusului respectiv. Acestea induc o imunizare
mai eficientă şi sunt mai bine tolerate.
Vaccinuri atenuate. Aceste vaccinuri conferă o imunizare de durată şi mai eficientă doar
după o singură doză, deoarece virusurile conţinute sunt capabile să se replice în organismul
gazdă, inducând şi un răspunsul celular. Aceste vaccinuri sunt preferabile când sunt disponibile.

58
În cazul acestora, există totuşi riscuri, în ceea ce priveşte stabilitatea lor, potenţialul crescut de
contaminare cu alte virusuri, ce duce la apariţia de noi tulpini virulente.
Vaccinuri cu virusuri recombinante. Din moment ce este nevoie de un număr mic de
proteine antigenice pentru a induce imunizarea, se pot utiliza vectori virali pentru obţinerea de
vaccinuri. Vectorul viral cel mai potrivit este o tulpină cel mai puţin virulentă. Pentru vector nu
trebuie să existe imunizare anterioară. Virusul utilizat ca vector va integra genele codificatoare
de antigene de la virusul virulent şi va exprima proteinele imunogene. Astfel de virusuri nu s-au
aprobat încă pentru a fi folosite pe om. Vaccinul antirabic utilizat pentru imunizarea animalelor
este unica aplicaţie practică de acest tip.
Vaccinuri ADN. Din moment ce ADN-ul simplu poate fi inserat în celulele eucariote şi
informaţia respectivă să poată fi exprimată, ADN-ul ce codifică proteinele virale poate fi utilizat
ca sursă de vaccin. Avantajul acestor vaccinuri, atualmente în stadiu de testare, include uşurinţa
producerii şi stabilitatea ridicată.
Indicațiile vaccinărilor sunt generale, selective sau elective.
Vaccinările generale privesc întreaga populație adultă sau infantilă și se efectuează după
un program guvernamental care ia în considerare gravitatea și prevalența infecțiilor dintr-o
anumită țară. În România, în această categorie intră vacinurile: anti-tuberculos, anti-hepatitic B,
anti-tetanic, anti-difteric, anti-pertussis, anti-poliomielitic, anti-rujeolic.
Vaccinările selective vizează grupe de indivizi cu risc ridicat de a contracta o infecție.
Din această categorie intră vaccinul anti-hepatitic B și anti-gripal pentru personalul medical.
Vaccinările elective vizează pacienții la care anumite infecții sunt mai grave sau mai
frecvente decât la restul populației. Spre exemplu, vaccinarea anti-rabică a persoanelor mușcate
de animale.
Calea de administrare a vaccinurilor este, în general, parentereală. Această cale nu
stimulează însă producerea de IgA secretori.
Complicațiile vaccinărilor sunt în principal:
a) Boala infecțioasă indusă prin vaccinuri vii atenuate la persoane cu deficiențe apărării
imune. Se cunoaște efectul teratogen al vaccinului antirubeolic administrat la gravide.
b) Accidentele alergice. Reacțiile anafilactice se pot datora impurităților antigenice
provenite din substraturile de cultivare ale tulpinilor vaccinante (ou embrionat, antibiotice
din mediul de întreținere al culturilor celulare) sau chiar antigenelor virale.
Contraindicațiile vaccinărilor sunt temporare și definitive. Contraindicațiile temporare:
sarcina (contraindică vaccinurile atenuate și timp de 3 luni după vaccinare este contraindicată
sarcina); bolile febrile acute; este contraindicată vaccinarea sugarilor aflați sub protecția
anticorpilor materni. Contraindicațiile permanente: imunodeficiențele și sensibilizările atopice.
Imunizarea pasivă. Acest tip de imunizare implică introducerea de anticorpi. Preparatele
pentru imunizări pasive sunt: seruri hiperimune heterologe brute 1 (expun la riscul de șoc
anafilactic și al bolii serului); seruri hiperimune heterologe purificate și concentrate (riscul

11
donatorul este un organism animal

59
șocului anafilactic rămâne); imunoglobuline umane hiperimune specifice (reduc riscurile
alergice, dar sunt scumpe); gamaglobuline umane standard (conțin anticorpi variați la titruri
medii și joase și sunt indicați doar în profilaxie).Protecţia conferită de acestea este de scurtă
durată şi este eficientă doar în cazul viremiilor. Imunizarea pasivă este administrată de obicei ca
măsură profilactică postexpunere (după o infecţie sau o situaţie ce implică riscul infectării).

4.8. Chemoterapia
Substanţele care pot inhiba diferitele etape ale replicării pot fi utilizate ca agenţi
chemoterapeutici. În termeni practici, este mai importantă inhibarea sintezei acizilor nucleici
decât a proteinelor virale. Principalele obstacole implicate sunt nivelul scăzut de specificitate ai
agenţilor (efectele toxice datorită afectării metabolismului) şi necesitatea începerii tratamentului
foarte devreme în ciclul infecţios.
Problemele întâmpinate în utilizarea chemoterapeuticelor. Replicarea virală este complet
integrată în metabolismul gazdei. Virusul suplineşte doar informaţia genetică. Această asociere
strânsă între virus şi gazdă este principala sursă a dificultăţilor întâmpinate. Orice interferenţă cu
sinteza virală poate afecta şi funcţionarea celulei. Intervenţia specifică este posibilă doar în cazul
virusurilor care-şi codifică propriile enzime ce vor reacţiona asupra substratului viral. O altă
problemă este necesitatea administrării terapeuticelor foarte devreme, înaintea apariţiei
simptomelor. În tabelul de mai jos, sunt prezentate câteva dintre cele mai importante antivirale.

Tabelul 4. Medicamente antivirale (după Beers, 2011)

Medicament Indicații Reacții adverse
Aciclovir herpes bucal, genital, herpes efecte secundare minime
zoster, vărsat de vât
Amantadină gripă cu virus de tip A greață, nervozitate, amețeală,
tulburări de vorbire, tulburări
de somn, pierderea
echilibrului
Cidofovir infecții cu citomegalovirus leziuni renale, scăderea
leucocitelor
Entecavir hepatită B cronică amețeală, greață, oboseală,
durere de cap, diaree,
dispepsie
Famciclovir herpes bucal, genital, herpes efecte secundare minime
zoster, vărsat de vât
Interferon-alfa hepatită B și C simptome de tip gripal,
inhibiția măduvei osoase,
depresie sau anxietate
Lamivudină HIV, hepatită B cronică, stare de rău, vărsături, dureri
de stomac, diaree, durere de

60
 cap, dureri ale articulaţiilor,
dureri ale muşchilor şi
discomfort, tuse, iritaţie sau
secreţie nazală, febră
Ribavirină hepatită C distrugerea hematiilor, anemii

4.9. Diagnosticul de laborator

Următoarele metode pot fi utilizate pentru obţinerea unui diagnostic de laborator:
Izolarea virusului prin cultivarea într-o gazdă compatibilă. De obicei se folosesc
culturi celulare, mai rar animale de laborator sau ouă embrionate.
Detectarea directă a virusului. Metodele serologice, de biologie moleculară şi
microscopie electronică sunt utilizate pentru identificarea virusurilor sau componentelor
virale în mod direct.
Serodignosticul implică punerea în evidenţă a anticorpilor IgG şi IgM în serul
pacienţilor.
Indicaţii şi metode. Procedurile ce implică diagnosticul de laborator pentru detectare
virusurilor sunt foarte scumpe şi necesită un timp destul de mare. De aceea, este important de
cântărit dacă este neaparată nevoie de confirmarea laboratorului în punerea diagnosticului.
Medicul care urmează să pună diagnosticul trebuie să ia în considerare toate aspectele posibile.
Diagnosticul de laborator este justificat doar dacă tratamentul pacientului ar fi influenţat de
diagnosticul precis sau informaţiile sunt necesare într-un studiu epidemic.
Izolarea virusului prin cultivare
Culturile celulare primare pot fi obţinute utilizând diverse ţesuturi proaspete. Totuşi,
aceste celule se pot divide doar de un număr limitat de ori. De aceea s-au pus la punct tehnici de
obţinere a unor celule hibride care se multiplică la infinit. Pentru scopuri dignostice, celulele sunt
cultivate într-un singur strat numit film celular ce aderă la o suprafaţă de sticlă sau plastic.
Replicarea virusurilor în culturi celulare determină modificări morfologice ale celulelor, aşa-
numitul efect citopatic. Aceste modificări sunt adesea suficiente pentru diagnostic.
Probele trebuie să fie recoltate în funcţie de specia virală presupusă şi cât mai devreme
posibil. De asemenea, condiţiile de recoltare trebuie să fie cât mai sterile. Transporul probelor
trebuie făcut rapid şi în cutii frigorifice, deoarece virusul nu rezistă pre mult în afara celulei
gazdă. Laboratorului trebuie să-i fie oferite cât mai multe informaţii privind cursul şi stadiul
bolii. Datele clinice şi un presupus diagnostic pot ghida laboratorul spre identificarea unui
anumit virus. Căutarea oricărui tip de virus potenţial prezent în probă nu este fezabilă din motive
financiare şi de eficienţă.
Procesarea materialului de către laborator. Înainte ca celulele gazdă să fie inoculate,
materialul din probe trebuie să fie supus unor tehnici de îndepărtare a posibilelor bacterii
(antibiotice, centrifugare, uneori filtrare). Toate aceste tehnici cresc riscul pierderii materialului
viral, din acest motiv sterilizarea nu trebuie să fie prea riguroasă.

61
Identificarea virusului este bazată în primul rând pe modificarea celulelor gazdă, apoi se
realizează examene serologice utilizând anticorpi cunoscuţi şi microscopie imunoelectronică.
Detectarea directă a virusurilor
Prin această metodă se identifică de obicei particule virale şi nu virusul complet. Scopul
este identificarea directă a virusurilor în materialul recoltat de la pacient fără cultivare anterioară.
Virusurile prezente în fluidele seroaselor, cum ar fi virusul herpetic sau al varicelei pot fi
detectate la microscopul electronic. Antigenele virale pot fi identificate în secreţii prin reacţia
imunologică enzimatică, aglutinare pasivă sau cu anticorpi imunofluorecenţi. Genomul viral
poate fi identificat prin hibridizare utilizând ADN sau ARN complementar cu cel viral.
Detectarea virusului prin amplificare biochimică – reacţia în lanţ a polimerazei (PCR).
Această metodă este una dintre cele mai sensibile. În primul rând, este extras acidul nucleic de la
pacient. Orice genom riboviral este transcris în ADN de către revers-transcriptază. Acest ADN,
precum şi cel extras de la dezoxiribovirusuri este replicat in vitro cu ajutorul unei polimeraze. Se
introduce în proba supusă polimerizării ADN-ul de la pacient, ADN-polimerază termorezistentă,
primeri (secvenţe oligonucleotidice complementare cu ADN-ul ce urmează a fi replicat) şi
nucleotide. Prin încălzirea probei la 95° C ADN-ul se denaturează (se rup legăturile de H). Se
coboară temperatura treptat până la 75° C, moment în care ADN-polimeraza adaugă primerii
complementari şi în continuare nucleotide, realizând replicarea ADN-ului. Ciclul acesta de
încălziri şi răciri repetate duce la obţinerea unei cantităţi de ADN de câteva mii de ori mai mare
decât iniţial. ADN-ul astfel obţinut este supus hibridizării.
Serodignosticul
Dacă o infecţie virală induce un răspuns mediat umoral, anticorpii rezultaţi pot fi utilizaţi
în serodiagnostic. Interpretarea datelor serologice se confruntă cu problema deciderii dacă
anticorpii sunt produşi recent sau mai demult. 2 criterii pot ajuta în acest sens: detectarea IgM
(fără IgG) demonstrează prezenţa unei infecţii primare. Testul pentru detectarea IgM se face la
începutul bolii. Identificarea mai târziu atât a IgG, cât şi a IgM confirmă infecţia primară. O
creştere de 4 ori a titrului anticorpilor IgG în 10-14 zile de la debutul infecţiei sau o scădere
identică mai târziu reprezintă, de asemenea, o confirmare.

62
Figura 4.8. Reacţia de polimerizare în lanţ (după Kayser et al, 2005)

63
 Curs 5 Virusologie – partea specială
În tabelul de mai jos este prezentată clasificarea celor mai importante virusuri. În cele ce
urmează, vom discuta o parte din acestea, în funcție de clasificarea din tabel.
Tabelul 5. Clasificarea virusurilor
Acidul Simetria Anvelopă Familia Genul Exemple
nucleic capsidei importante
- Papillomaviridae Papillomavirus HPV

Hepadnaviridae Orthohepadnavirus VHB

ADN
radiară + Simplexvirus virusul herpetic
Herpesviridae Varicellovirus virusul varicelo-
zosterian
Lymphocryptovirus virusul Epstein-
Barr
Cytomegalovirus cytomegalovirus

mixtă + Poxviridae Orthopox virusul variolei

Picornaviridae Enterovirus virusul

- poliomielitei
radiară Hepatovirus VHA

Reoviridae Rotavirus Rotavirus

+ Togaviridae Rubivirus virusul rubeolei

ARN
Flaviviridae Hepacivirus VHC

Orthomyxoviridae Influenzavirus virusurile

gripale A, B, C
helicală + Paramyxoviridae Rubulavirus virusul urlian
Morbilivirus virusul rujeolei

Rhabdoviridae Lyssavirus virusul rabiei

Filoviridae Filovirus virusul Ebola

? + Retroviridae Lentiviridae HIV 1 și 2

64
 5.1. Virusuri cu ADN
HPV- Human Papilloma Virus

HPV-ul este un virus care provoacă o boală dermatologică, cutanată; prezintă peste 150
de tulpini diferite izolate până în prezent, având și o variantă genitală; 90% din populația
globului are o formă sau alta de HPV.
Virusul HPV (fig. 5.1) se manifestă prin excrescențe în diferite zone ale corpului,
condiloame sau veruci. Infecția cu HPV este cea mai comună boală cu transmitere sexuală, de
origine virală, transmițându-se prin contact genital (sex vaginal, oral, anal) și, de asemenea, prin
contact tegumentar.
În țările Europei de vest, cancerul de col utern se plasează pe locul IV printre neoplaziile
maligne ale femeii.Cancerele colului uterin sunt, în proporție covârșitoare, cancere epiteliale.
Papilloma virusurile aparțin familiei Papillomaviridae care include și virusurile:
Papilloma, Polyoma 40, Polyomavirus, Vasmolating simian. HPV-ul este un virus cu peste 150
de tulpini diferite. Au fost descrise mai mult de 45 de tipuri. Virusurile determină la om: veruci
vulgare, veruci plantare, condilomatoza vaginală, papilomul laringian juvenil etc. Tipurile 16,
18, 31, 33, 35 par a fi cu mare probabilitate implicate în carcinogeneza colului uterin.
Patogeneză. Semnele specifice în infecția cu HPV sunt direct condiționate de tipul de
virus și de localizarea infectiei: leziunile cutanate (fig. 5.4), leziunile mucoasei (fig. 5.2), alte
localizări ano-genitale se pot intîlni la nivelul vaginului (fig. 5.3), vulvei, perineului, canalului
anal și penisului. Localizările extragenitale se pot intâlni la niveul mucoasei orale și laringiene
sub forme de condiloame bucale si papilomatoza floridă localizata la nivelul buzelor mucoasei
linguale, gingivale și palatine.
Majoritatea persoanelor infectate cu HPV nu prezintă simptome și de aceea, multe
persoane nu știu că sunt infectate și pot transmite virusul și partenerului sexual. Virusul trăiește
în piele sau mucoase și, de regulă, nu cauzează nici un simptom. Nu toată lumea care are virusul
va avea și negi vizibili. Acești negi pot apărea și într-o formă puțin crescută, pot fi plați sau greu
vizibili.
Semne de boală ale leziunilor colului uterin inclusiv ale cancerului: scurgeri albe-
leucoreea, scurgeri roșii-hemoragice, durerea.
Transmiterea. Se poate realiza direct, prin contact sexual sau chiar prin autoinoculare.
La femei se localizează în regiunea vulvo-perineală, pe pereții vaginului sau la nivelul colului
uterin. La bărbat, principala localizare este cea peniană, în special în șanțul balano-prepuțial.
Transmiterea în localizările genito-anale, are loc, probabil, în exclusivitate prin contact sexual.
Infecția ar implica peste 10% din femeile care au peste 35 de ani.
Diagnostic. Procentul vindecării în funcție de stadiile boli este demonstrativ pentru
importanța diagnosticului precoce: în stadiul preinvaziv șansele de vindecare sunt aproape de
100%, în stadiul I vindecarea scade în jurul a 75%, ca în stadiile avansate, procesul vindecării să
fie mult redus.
Examenul citologic Papanicolau reflectă modificările patologice celulare din infecțiile
cervicale. Alte diagnostice: clinic, colposcopic, colpomicroscopic si histopatologic.

65
 Tratament. În cancer col uterin: radioterapia, tratament chirurgical, chimioterapia. Multe
veruci, cele comune, dispar de la sine, în decurs de 1-2 ani. Verucile genitale sunt persistente și
contagioase, iar medical se preferă să le îndepărteze chirugical sau să le combată cu
medicamente. Pot fi îndepărtate prin aplicare de substanțe chimice, secționate, crioterapie sau
ardere cu laser. Imiquimoda este o cremă folosită pentru tratamentul verucilor genitale.
Îmbolnăvirea se produce în egală măsură la bărbați și femei, poate să apară la orice vârstă
și să cuprindă orice organ. În funcție de sex, există însă localizări predilectice, iar în funcție de
vârstă, există anumite perioade din viață când riscul de îmbolnăvire este mai mare.

Figura 5.1. Virusul papilloma uman – Figura 5.2. Leziuni cutanate produse de HPV
microscop electronic (http://www.njkb120.com/pic/2115_2.html)
(http://www.mvadmakers.com/papilloma/-
demo/pagine2.php?l=1&m=3&ID_art=4)

Figura 5.3. Col uterin afectat de HPV Figura 5.4. Leziuni cutanate produse de HPV
(http://www.mvadmakers.com/papilloma/- (http://www.hiv.va.gov/provider/image-
demo/pagine2.php?l=1&m=3&ID_art=4) library/hpv.asp?post=1&slide=139)

66
 Virusul hepatitei B
Hepatitele virale sunt boli sistemice care afectează ficatul. Evoluția infecției variază de la
formele subclinice până la formele manifestate cu stare de rău, anorexie, greață, vărsături, icter și
comă prin insuficiență hepatică acută. Pentru a se instala aceasta din urmă, trebuie să fie distruse
peste jumătate dintre hepatocite. Majoritatea hepatitelor sunt produse de virusuri; cele mai
importante sunt în număr de cinci:
virusurile hepatitei A (VHA) și al hepatitei E (VHE) sunt asemănătoare fizic și biologic.
Sunt virusuri fără anvelopă, cu simtrie radiară și cu ARN. Produc hepatite acute
autolimitate. Aparțin unor familii virale diferite.
virusurile hepatitei B (VHB) și C (VHC) aparțin unor familii virale diferite, sunt virusuri
cu anvelopă, care pot da infecții persistente cu potențial evolutiv spre hepatită cronică sau
cancer hepatic.
virusul hepatitei D (VHD) este un virus cu ARN defectiv, infectează doar împreună cu
VHB.
Hepatitele virale sunt însoțite de creșteri importante ale concentrației transaminzaelor
serice: alaninaminotransferaza și aspartat aminotransferaza.

Virusul hepatitei B aparțin familiei Hepadnaviridae. Este un virus cu simetrie radiară,

prezintă ADN și o anvelopă. Aceasta din urmă conține Ag HBs, iar în capsidă se găsesc Ag HBc
și Ag Hbe (fig. 5.5). Virusul hepatitei B nu poate fi cultivat.

Figura 5.5. Structura virusului hepatitei B Figura 5.6. Distribuția geografică a hepatitei B cronice
(https://commons.wikimedia.org- (http://virology-online.com/viruses/HepatitisB.htm)
/wiki/File:Hepatitis_B_virus_v2.svg)

Patogeneză. Boala are o perioadă de incubație cuprinsă între 45 și 160 de zile (în medie
– 100 de zile). De obicei, simptomele apar la 30-180 de zile de la expunerea la virusul hepatic B,
dar trebuie spus ca jumătate dintre persoanele infectate cu acest virus nu vor prezenta nici un
semn de infecție. Faza acută a hepatitei B generează un set de simptome, acest fapt însă nu este
valabil în cazul infecției cronice, care, cel mai frecvent, este asimptomatică. Persoanele care

67
suferă de hepatita acută B pot experimenta simptome “de gripă” accentuate de greață, anorexie,
indispoziție fizică și oboseală, durere în zona ficatului și icter. Simptomele hepatitei acute
durează, în medie, între 1-3 luni. În această perioadă, persoana infectată este foarte contagioasă.
Virusul nu este foarte rezistent în mediul obișnuit – se consideră ca apa fierbinte, utilizată în
mașina de spălat în mod normal, este capabilă să omoare virusul de pe haine, și de asemenea
detergentul de vase și apa caldă îi vor elimina pe cei de pe tacâmuri.
În faza acută, hepatita B generează simptome de o severitate care variază de la una
minimă, asimptomatică până la manifestări fatale. Statisticile sugerează că peste o treime din
persoanele infectate nu prezintă simptome, la aceștia infecția considerându-se “tăcută”. O altă
treime a persoanelor infectate cu virusul hepatic B prezintă simptome similare cu cele generate
de o gripă: slăbiciune fizică, dureri, cefalee, febră, lipsa poftei de mâncare, diaree, icter, greață și
vărsături. Iar o ultimă categorie a persoanelor infectate va prezenta simptome mai severe, care se
vor manifesta perioade mai lungi de timp. Pe lângă simptomele asemănătoare celor provocate de
gripă, mai pot apărea dureri abdominale puternice și icter accentuat. Icterul apare ca și consecință
a faptului că ficatul se află în incapacitatea de a elimina bilirubina (un pigment care, în parametri
mai ridicați decât cei normali, cauzează îngălbenirea pielii și a albului ochilor) din sânge.
Imunitatea și cronicizarea. La gazda normală imunologic, deși forma de boală este mai
severă, răspunsul imun ajunge progresiv eficient. Aproxiamtiv 10% din pacienți nu elimină
virusul din hepatocite, infecția devine persistentă și sângele rămâne infecțios pentru tot restul
vieții. Uneori leziunile hepatice duc până la hepatită cronică, alteori pot rămâne asimptomatice.
Vârsta la care a fost contractată infecția influențează evoluția. Copiii infectați perinatal devin în
procent de 90-95% purtători de Ag HBs comparativ cu 23% când infecția este contractată între 1
și 3 ani de viață și numai 3% când infecția survine la adultul tânăr.
Complicațiile tardive ale hepatitei B sunt grave: ciroze hepatice, carcinom hepatic.
Diagnosticul de laborator. Impune analiza antigenemiei și a serodiagnosticului. Se
utilizează variante ale testului ELISA. Antigenemia HBs indică infecțiozitatea sângelui în boală
acută, boală cronică sau portaj. Antigenemia Hbe în aceleași circumstanțe indică o contagiozitate
periculoasă prin sânge și, grav, prin secreții.
Anticorpii anti-HBc semnifică boală acută sau cronică. În cazurile rare când Ag HBs nu
este detectat pentru că a dispărut înaintea debutului bolii, doar prezența IgM anti-HBc rezolvă
corect diagnosticul. Prezența anticorpilor anti-HBs seminifcă imunitatea la reinfecție, iar
prezența anticorpilor anti-Hbe indică un potențial infecțios redus al sângelui.
Tratament. Evoluția naturală a hepatitei cronice B este către ciroză hepatică și cancer,
prin urmare, principalul scop al tratamentului este de a stopa această evoluție, eradicarea
virusului fiind un țel foarte dificil de obținut. Pe termen scurt, tratamentul se orientează către
obținerea următoarelor:
inhibiția replicării virale;
normalizarea valorilor transaminazelor;
seroconversia AgHBe și apariția Ac anti HBe;
încetinirea/regresia fibrozei.

68
În prezent, în România se folosesc în tratarea infecției cu virus hepatic B:
A) medicamente cu efect antiviral si imunomodulator:
A.1. IFN (interferon) standard
A.2. IFN (interferon) pegilat
B) medicamente cu efect antiviral
B.1. Lamivudina
B.2 Adefovir
B.3. Entecavir
Transmitere. Infecția cu hepatită B apare când sânge infectat intră în organismul unei
persoane neinfectate. Este de asemenea transmis prin sex neprotejat (fără prezervativ) și, foarte
frecvent, de la o mama infectată la copil în timpul nașterii. Exista câteva grupuri care prezintă un
risc ridicat de a contacta hepatita B:
persoane cu parteneri sexuali multipli sau diagnosticate cu boli cu transmitere sexuală;
copii născuți din mame infectate;
personal al spitalelor sau pacienți internați pe perioade lungi în spitale;
persoane care au contact prelungit cu persoane infectate (familii, prieteni);
receptori ai transfuziilor de sânge;
utilizatori ai drogurilor injectate;
persoane care lucrează în sau sunt încarcerate în închisori;
persoane ale căror sânge ar fi putut intra în contact cu saliva unei persoane infectate cu
virusul hepatic B;
persoane care călătoresc în țări cu prevalență ridicată de hepatita B;
pacienți dializați.
Profilaxie. Vaccinul este disponibil din 1982 și se consideră că preîntâmpină infectarea
cu virusul hepatic B și a celorlalte infecții asociate cu acesta. Vaccinul împotriva hepatitei B
produce niveluri eficiente de anticorpi împotriva virusului hepatic B la majoritatea adulților,
copiilor și nou-născuților. Schema de vaccinare cel mai frecvent utilizată este de 3 injecții
intramusculare administrate astfel: prima doza, a doua doza la o lună de la cea precedentă, și cea
de a treia doză la 6 luni de la prima.
Ca orice vaccin, prezintă și efecte adverse. Acestea sunt cauzate de aluminiul
(ENGERIX-B) și de mercurul (Tiomersal) (EUVAX-B) prezente în compoziția lor. Un studiu
arată că din 850.000 persoane vaccinate, 41 au semnalat reacții adverse (crize convulsive, pareze
faciale, reticulopatie, mielită, neuropatie oculară) (Shaw et al., 1988 în Todea-Gross, 2012). În
unele țări s-e renunțat la vaccin, fiind administrat doar la cererea părinților.
Alte căi de prevenire:
utilizarea corespunzătoare a prezervativelor de fiecare dată când faceți sex cu un partener
instabil;
administrarea imunoglobulinei antihepatită B (HBIG) nou-născuților din mame infectate
și vaccinarea acestora la 12 ore după naștere;
evitarea drogurilor injectate (a acelor sau a seringilor folosite);

69
 evitarea utilizării de către mai multe persoane a unor intrumente care ar putea avea sânge
pe ele: aparate de ras, periuțe de dinti etc.;
evitarea efectuării de tatuaje sau piercinguri în locații dubioase, care nu prezintă
încredere.

Virusul Epstein-Barr
Numele virusului Epstein Barr provine de la cei doi anatomo-patologi care l-au
descoperit: sir M.A. Epstein (1921-) și Y.M Barr (1932-). Virusul afectează ADN-ul celulelor
gazdă și face parte din grupa Herpesviridae, subfamilia Gammaherpesvirinae, genul
Lymphocryptovirus, cu specia-tip virusul herpetic uman 4. Acesta este responsabil de producerea
mononucleozei infecţioase şi este implicat în apariţia unor cancere: limfomul Burkitt sau boala
Hodgkin, anumite cancere nazale și faringiene și alte limfoame la persoanele cu SIDA. Virusul
acţionează pe limfocitele B. Infecția este foarte frecventă: în Statele Unite aproximaiv 50% din
copii de 5 ani, și aproape 95% din adulțu au avut o infecție cu EBV.
Simptomele sunt similare cu cele ale răcelii comune sau ale unor boli virale ușoare.
Infecția se transmite prin sărut sau contact intim de alt tip cu persoane infectate cu EBV. Se
consideră că genele virale modifică ciclul de creștere al celulelor infectate și determină
transformarea malignă a acestora. EBV a fost asociat și cu sindromul de oboseală cronică, însă
dovezile în acest sens sunt insuficiente și controversate.
Prin mononucleoză se înțelege prezența unui număr crescut de leucocite mononucleare
în sânge (monocite și limfocite). Mononucleoza infecțioasă sau febra glandulară provin de la
afectează ganglionii limfatici, simetric, în special retrocervicali, axilari și inghinali. Categoria de
pacienți vizată de acest virus este cea a adolescenților și tinerilor, în special. După o periodă de
incubație de 5-7 zile, apare limfadenopatie, febră, cefalee, faringită, fatigabilitate și scăderea
apetitului. În unele cazuri poate fi afectat ficatul, apărând o hepatită sau poate fi afectată splina
provocând splenomegalie. Pot apărea deasemenea complicații nervoase (encefalită, convulsii,
neuropatie periferică, paralizie de nervi cranieni, psihoză) și hematologice (granulocitopenie,
tombocitopenie). Simptomele pot persista câteva săptămâni după vindecare. Tratamentul este în
principal simptomatic.
Prin limfom se înțelege o tumoră malină a ganglionului limfatic care include boala
Hodgkin și limfoamele non-hodgkiniene. Acestea sunt proliferări maligne ale celulelor limfoide
în regiuni ale sistemului imun, incluzând ganglionii limfatici, măduva osoasă, splina, ficatul și
tractul gastro-intestinal, cu speranță de supraviețuire de la câteva luni la câțiva ani. Simptomele
includ adenopatie periferică, pierdere în greutate, febră și transpirații (acestea sunt numite și
”simptomele B”). Tratamentul se face cu chlorambucil sau o combinație de ciclofosfamidă,
vincristin și prednisolon, uneori cu adăugarea de doxorubicină și/sau bleomicină, răspunsul la
aceste medicamente fiind adesea bun. În boala localizată se poate utiliza radioterapia, urmată de
administrarea de medicamente. Pacienții care răspund la chimioterapie trebuie supuși unui
transplant de măduvă osoasă.

70
 Simptome și complicații: EBV produce diferite simptome, în funcție de tipul viral și de
câțiva alți factori a căror influență este incomplet determinată. La majoritatea copiilor mai mici
de 5 ani, infecția este asimptomatică. La adolescenți și adulți infecția este foarte frecventă poate
fi sau nu simptomatica. Intervalul de timp dintre producerea infecției și apariția manifestărilor
(perioada de incubație) este cuprinsă între 30 și 50 de zile. Principalele patru simptome ale
mononucleozei infecțioase sunt oboseala extremă, febră, faringită (dureri în gât) și mărimea
ganglionilor limfatici. Acestea nu sunt prezente întotdeauna împreună. De obicei, infecția
debutează cu stare generală alterata (malaise), care persistă câteva zile (până la o săptămână).
Acest disconfort vag este urmat de apariția febrei, faringitei, hipertrofiei ganglionilor limfatici.

5.2. Virusuri cu ARN

Virusul poliomielitei
Virusul poliomielitei aparține genului Enterovirus. Acest gen se caracterizează prin
stabilitate în mediul acid (pH 3-5), care permite străbaterea barierei gastrice. Virusurile acestui
gen sunt distruse de clorul din apa potabilă, dar supraviețuiesc în apa menajeră și de canal. Se
replică optim la 36-37° C în culturi de celule de rinichi de om sau de maimuță. Virusul
poliomielitic prezintă trei tipuri antigenice: VP1, VP2, VP3. Este un virus mic, nud, cu simetrie
radiară și ARN liniar, cu sens pozitiv.
Patogenitate. Transmiterea se face pe cale fecal-orală. Virusul se multiplică la nivelul
orofaringelui, amigdalelor, ganglionilor limfatici cervicali, enterocitelor și formațiunilor limfoide
de la nivelul intestinului. Majoritatea infecțiilor evolează inaparent.
Poliomielita. Virusul poliomielitic invadează sistemul nervos central pe cale sanguină și
axonică. Replicarea în neuroni determină lezarea acestora și neuronofagie. Neuronii coarnelor
anterioare sunt cei mai afectați. Lezarea neuronilor motori inferiori determină paralizia flască,
ireversibilă atunci când neuronii sunt distruși.
Cazurile grave au drept cauză invazia nucleilor bulbari, urmată de paralizii ale nervilor
cranieni (paralizie respiratorie, tulburări de deglutiție etc.). Elemente de risc major în acest caz
sun: amigdalectomia, extracțiile dentare ș.a. practicate în perioada de incubație (favorizează
propagarea virusului pe calea axonilor lezați în plaga operatorie).
În poliomielită este bine marcată evoluția bifazică: „boala minoră” (corespunde replicării
virusului la poarta de intrare și viremiei), urmată de câteva zile de acalmie clinică și de „boala
majoră” (corepsunde replicării virusului în neuroni).
Diagnosticul de laborator. Enterovirusurile pot fi izolate din faringe și fecale și, în
funcție de sindrom, se mai poate examina LCR, exsudat conjunctival. La decedații suspectați de
poliomielită se examinează probe din segmentul lombar și cervical al măduvii spinării și
conținutul colonului. Izolarea enterovirusurilor se face în culturi de celule și este facilitată de
efectul citopatic.
Serodiagnosticul poliomielitei se bazează pe seroconversia anticorpilor neutralizanți sau
fixatori de complement. De aceea, la pacienții suspecți, trebuie examinate două probe de ser
prelevate la interval de 2 săptămâni.

71
 Tratament antiviral nu există.
Epidemiologie. Rezervorul infecției este uman, iar transmiterea fecal-orală este
favorizată de condițiile igienico-sanitare deficitare. În zonele calde infecțiile se manifestă tot
timpul anului, iar în cele temperate au un vârf estivo-autumnal. Receptivitatea este maiximă la
vârsta copilăriei.
Pe măsura acumulării de populație receptivă, izbucnesc epidemii cu tipurile antigenice
pentru care popoulația infantilă nu este protejată. Așa au fost epidemiile de poliomielită din
România din 1948 și 1957.
Combatere și profilaxie. Măsurile de combatere includ izolarea bolnavilor pentru
controlul eficient al eliminărilor fecale și orofaringiene ale virusului. Carantinarea contacților nu
dă rezultate din cauza prevalenței mari a infecției inaparente. Alte măsuri: controlul și protecția
surselor de apă, controlul evacuării apei menajere, desmuștizarea, educația sanitară.
Contra poliomielitei există 3 tipuri de vaccinuri:
 vaccinul oral (VPO) trivalent atenuat (vaccinul Sabin). Determină infecția inaparentă cu
replicarea viruslui în intestin și răspândirea în colectivitate. Vaccinarea începe în perioada
imunologică a sugarului și se administrează 3 doze la interval de 2-15 luni. Până la
începutul școlii primare mai sunt necesare 3 vaccinări de rapel. Vaccinarea asigură nivele
protectoare ale anticorpilor IgA, IgG și IgM. Administrarea vaccinului atenuat trebuie
realizată primăvara devreme pentru a se evita interferența cu alte enterovirusuri.
Reacții adverse grave ale vaccinului oral Sabin:
- poliomielita postvaccinală (în perioada aprilie 1982-iunie 1983, 4 copii cu vârste
cuprinse între 3 și 24 luni au dezvoltat anormalități neurologice care erau
asemănătoare simptomelor de poliomielită postvaccinală)
- encefalomielite
- scleroză multiplă
- epilepsie
- imunodeficiență
- deces.
 vaccinul formolat (vaccinul Salk) se administrează parenteral numai la persoanele
imunodeficiente. Protejează doar față de boală, nu și de infecția inaparentă.
 vaccinul recombinat. În 1998 virusul poliomielitic din vaccin a fost supus unei inactivări
puternice. Vaccinul este asemănător vaccinului Salk, cu unele modificări.
În România este folosit vaccinul VPI, injectabil, IMOVAX Polio, produs de firma Sanofi
Pasteur S.A., France și conține:
- VPI, cu cele 3 tipuri de antigene (1, 2, 3), cultivat pe celule Vero 2;
- alte ingrediente: 2-fenoxietanol, aldehidă formică, reziduuri proteice;
- urme de antibiotice: Streptomicină, Neomicină, Polymyxină B.

2
Celulele Vero sunt extrase din rinichi de maimuță verde, din Africa, la fel ca în cazul vaccinului Sabin și Salk

72
 Reacții adverse în cazul acestui vaccin: reacții locale, alergie, șoc anafilactic, vasculite,
pareză facială, convulsii, parestezii, cefalee, somnolență, sindromul Guillain-Barre3, scleroză
multiplă, artrită reumatoidă juvenilă.

Figura 5.7. Virusul poliomielitei (https://en.wikipedia.org/wiki/Poliovirus#/media/File:Polio.jpg)

Figura 5.8. Efectele lezării Figura 5.9. Pacient afectat de poliomielită

motoneuronilor de către virusurile (http://www.who.int/mediacentre/multimedia/2002/ind_polio/
poliomielitei en/index2.html)
(https://www.netterimages.com/anterior-
poliomyelitis-polioencephalitis-
unlabeled-neurologyneurosciences-
frank-h-netter-1401.html)

3
afecțiune caracterizată prin debut acut de paralizie flască simetrică, rapid progresivă, ascendentă, fără febră la
debutul paraliziei și cu pierderea sensibilității.

73
 Virusul hepatitei A

VHA este un picornavirus care prezintă o singură serovarietate. Este stabil la pH acid (3-
5), dar sensibil la pH alcalin (10). Rezistența relativă a virusului la dezinfecție impune precauții
la îngrijirea pacienților și la manipularea prelevatelor patologice sau a excrementelor.
Virusul hepatitei A ingerat se replică primar în zone neidentificate ale tractului digestiv
și, pe cale sanguină, infectează hepatocitele. Din ficat este eliminat odată cu bila în intestin.
Hepatita A are o perioadă de incubație de 2-4 săptămâni, scurtă în raport cu cea determinată de
VHB sau VHC. Leziunile hepatice sunt benigne și infecția este autolimitată. Virusul este prezent
în sânge și fecale cu 2 săptămâni înainte de debutul bolii și 1-2 săptămâni după dispariția
icterului .
Imunitatea împotriva acestui virus, asigurată de IgG, este de durată.
Diagnosticul de laborator. Izolarea virusului și depistarea antigenelor nu sunt tehnici
uzuale, fiind utilizate în cercetare.
Pentru diagnosticare se folosește examenul serologic. IgM anti-VHA persistă 2-4 luni și
indică o infecție acută sau recentă. IgG anti-VHA sunt persistente și indică boala în antecedente.
Depistarea anticorpilor se face prin ELISA. Dacă IgM și cele totale anti-VHA sunt pozitive,
semnifică infecție acută, dacă IgM sunt negative, iar cele totale sunt pozitive, indică trecerea prin
boală cu imunizare.
Tratament specific nu există. Totuşi, “tratamentul” recomandat cel mai frecvent este
odihna în pat. Este de asemenea dezirabil să se bea multe lichide, în special dacă apar diaree şi
vărsături. O altă măsură ce trebuie luată este evitarea alcoolului. Deşi nu există tratament medical
după debutul hepatitei A, există posibilitatea de a diminua unele simptome (precum durerea şi
greaţa) prin utilizarea unor medicamente prescrise de un medic.
Epidemiologie. Răspândirea VHA este generală. Sursa de infecție este reprezentată de
bolnavi sau de cei cu infecție subclinică (mai ales copiii fac această formă). Transmiterea este
predominant fecal-orală, doar în condiții de mare promiscuitate este posibilă transmiterea prin
contact interuman apropiat. Receptivitatea este generală, iar rata mortalității sub 1%, de regulă
consecință a formelor fulminante.
Profilaxia nespecifică se referă la măsurile pentru întreruperea transmiterii fecal-orale.
Cea specifică se referă la administrarea de imunoglobuline umane standard care reduc rata
formelor icterice până la 80%, dar nu opresc infecția. Există disponibile și vaccinuri.

74
 Figura 5.10. Structura virusului hepatitei A Figura 5.11. Pacient cu icter
(http://www.dreamstime.com/stock-illustration- (http://www.medicinenet.com/-
hepatitis-virus-structure-hav-inflammation-liver- hepatitis_pictures_slideshow/article.htm)
can-be-caused-group-viruses-image43481051)

Virusul hepatitei C
Virusul hepatitei C este un flavivirus din genul Hepacivirus. Prezintă mai multe tipuri de
antigene. Hepatita C are cea mai mare perioadă de incubație dintre hepatitele virale: 2 -4 luni. În
afara leziunilor hepatice, pacienții pot dezvolta vasculite, glomerulonefrite, artrită reumatoidă,
fibroză pulmonară, anemie aplastică, limfoame non-Hodgkiniene. Unele dintre aceste manifestări
sunt clar expresia unei sensibilizări imunologice. Altele ar putea fi cauzate de efectele citopatice
ale replicării virusului în celulele extrahepatice. Infecția cu VHC se poate croniciza. Strategia
persistenței virusului este probabil variația antigenică.
Complicațiile bolii sunt grave: cca 50% din pacienți dezvoltă hepatită cronică activă, care
la 20% evoluează spre ciroză. În multe zone infecția cu VHC este identificată la 60-90% din
pacienții cu carcinom hepato-celular.
Pentru diagnosticul etiologic mai accesibilă este evidențierea anticorpilor anti=VHC prin
teste ELISA. În caz de rezultate incerte, se identifică genomul VHC prin PCR și electroforeză.
Tratamentul antiviral. Interferonii α și β administrați în faza acută a infecției cu virusul
hepatitei C minimalizează riscul cronicizării. Interferonul α este utilizat în tratarea formelor
cronice și i se poate asocia ribavirin.
Răspândirea virusului este mondială. Sursa de infecție este reprezentată de bolnavul cu
infecție acută sau cronică. Transmiterea cea mai frecventă este prin sânge și derivate de plasmă.
Mai puțin frecventă este transmiterea prin transplant de organe, pe cale sexuală sau de la mamă
la făt. Incidența hepatitei C este mai mare la persoanele care se tatuează. Cateoriile cu risc de
contractare a bolii sunt:
- personalul medical;
- bolnavii cu hemofilie;

75
 - dializații cronic.
Profilaxia prin imunoglobuline este contraindicată. Nu există vaccin.

Virusurile gripale

Virusurile gripale reunesc trei specii (A, B și C) și aparțin familiei Orthomyxoviridae.

Sunt virusuri cu anvelopă, capsida are simetrie helicală, iar ARN-ul viral este segmentat (8
segmente la virusurile gripale A și B, respectiv 7 segmente la virusul gripal C). În structura
anveolpei se remarcă prezența a două proteine importante: hemaglutinina (favorizează legarea de
receptorii celulei gazdă) și neuraminidaza (lichefiază mucusul epiteliului respirator, favorizând
accesul virusului spre receptorii celulari; facilitează eliberarea virusului din celulă și previne
autoagregarea virusurilor) (fig. 5.12).

Figura 5.12. Structura virusului gripal (http://micro.magnet.fsu.edu/cells/viruses/influenzavirus.html)

Virusul gripal A infectează omul, mamiferele și păsările, iar celelalte două specii sunt
găzduite doar de om. Virusurile gripale A izolate de la gadele cunoscute reunesc 15 variante
antigenice ale hemaglutininei (H1-H15) și 9 variante ale neuraminidazei (N1-N9). De aici
posibilitatea de a apărea periodic noi subtipuri. Denumirea subtipurilor de virus gripal A respectă
regulile stabilite de OMS. Numele sunt compuse și includ: genul (tipul), gazda de origine (cu
excepția omului), aria geografică a izolării, numărul tulpinii și anul izolării, cu precizarea între
paranteze a formulei antigenice: ex. A/equin/Praga/1/56 (H7N7).
Patogeneza. Ajunse pe mucoasa respiratorie, virusurile gripale fluidifică prin
neuraminidază mucusul. Astfel, virusul pătrunde în celulele epiteliului respirator și le
necrozează. De la celulele inițial infectate, din aproape în aproape este cuprins tot epiteliul
respirator.
Interferonul apare în secrețiile respiratorii o zi după contagiune și joacă un rol esențial în
procesul vindecării care survine în 3-7 zile. Anticorpii pot fi detectați abia după 1-2 săptămâni de
la debutul bolii. Virusul gripal este prezent în mucoasa nazo-faringiană 1-2 zile înainte de

76
debutul bolii și cam tot atâtea zile după vindecarea clinică. Moartea și descuamarea celulară sunt
răspunzătoare de simptomatologia respiratorie a gripei. Vindecarea completă a leziunilor
epiteliului respirator poate dura și o lună, iar dezorganizarea transportului mucusului favorizează
suprainfecția bacteriană.
Gripa debutează brusc, având o perioadă de incubație de 1-4 zile. Se manifestă prin
frisoane, cefalee, tuse uscată. Apoi, apare febra mare, dureri musculare generalizate, stare de rău,
anorexie și astenie. Febra și manifestările sistemice se reduc după vreo 3 zile, dar tusea și astenia
mai persistă 1-3 săptămâni. Există și infecții inaparente. Aceste manifestări sunt specifice
infecției cu virusul A și B. Infecția cu virusul gripal C se manifestă ca o răceală comună.
Complicațiile majore ale gripei sunt: pneumoniile și sindromul Reye. Pot apărea și
suprainfecții ale sinusurilor, urechii medii sau plămânilor. Pneumoniile pot fi determinate de
virusul gripal sau de bacterii (Staphylococcus aureus, Streptococcus pneumoniae, Haemophilus
influenzae). Sindromul Reye este o encefalopatie acută cu degenerarea grasă a ficatului și cu o
mortalitate de 40%. Afectează copiii cu vârste ăntre 2 și 16 ani supuși tratamentului cu derivați ai
acidului salicilic în cursul gripei sau varicelei.
Diagnosticul etiologic al gripei poate fi direct și indirect.
- pentru diagnosticul direct se examinează tampon faringian, nazal sau spălătură de
la aceste nivele. Metodele clasice de izolare pe ouă embrionate sau pe culturi de
celule permit studiul tulpinilor și prepararea de vaccinuri. Metodele rapide includ
colorația imunofluorescentă, tehnicile ELISA, PCR.
- diagnosticul indirect este serologic. Se utilizează tehnica ELISA. Creșterea de 4
ori a titrului anticorpilor în serul convalescent față de cel acut are importanță în
diagnostic.
Tratament. Amantadina sau rimantadina reduc la jumătate perioada bolii. Au fost
semnalate tulpini de virus gripal A rezistente la aceste medicamente. Este formal contraindicată
utilizarea de derivați ai acidului salicilic pentru combaterea febrei. Contraindicația are rolul de a
preîntâmpina sindromul Reye.
Epidemiologie. Sursa de infecție pentru virusurile gripale B și C este strict umană, iar
pentru A include și animalele. Boala se transmite prin picăturile lui Flűgge și mâini sau obiecte
contaminate cu virusul gripal. Receptivitatea este generală.
Profilaxie. Se consideră că vaccinul este eficient în măsura în care include tulpini noi
epidemice. Vaccinurile actuale conțin virus gripal inactivat prin formol, dar conțin adjuvanți
toxici (aluminiu sau mercur) și substanțe alergizante (antibiotice, proteine străine). Există studii
și cercetători care susțin că siguranța vaccinului antigripal este practic nulă, iar efectele
secundare sunt numeroase și cresc odată cu vârsta și cu repetarea anuală. În 1976, fiind o
epidemie de gripă în SUA, au fost vaccinați 50 de milioane de oameni și s-au constatat mii de
cazuri de sindrom Guillain-Barre, motiv pentru care s-a oprit vaccinarea. În 2006, în Israel a fost
oprită vaccinarea după ce au decedat 4 vârstnici la scurt timp de la inoculare. Prezența
mercurului (Thiomersal) în compoziția vaccinului și introducerea lui anuală duce la acumularea
acestuia în celula nervoasă și poate determina instalarea Alzheimer-ului.

77
 Virusul rabic

Virusul rabic aparține familiei Rhabdoviridae, genul Lyssavirus. Este un virus cu

anvelopă, cu simetrie helicală și genom de tip ARN (fig. 5.13). Virusul este distrus rapid prin
epunerea la lumină, radiații ultraviolete, căldură (1h la 50 minute căldură umedă). Virusul rabic
se cultivă în celule diploide umane sau animale (rinichi de hamster nou-născut), în embrioni de
rață sau de găină, pe animale de laborator (șoarece alb, iepure).
Gazdele naturale pentru virusul rabic sunt animalele cu sânge cald. La animalele infectate
virusul este larg răspândit în țesuturi și umori: sistem nervos, salivă, urină, lapte, sânge și limfă.
În general, infecția este mortală pentru animale. La om nu a fost izolat niciodată din sânge sau
celule sanguine.
Patogeneză. Rabia, numită și turbare, este transmisă prin mușcătura animalelor care
elimină virusul prin salvă, ca și prin zgârieturi cu gheare contaminate cu salivă. Virusul se
replică în mușchii și țesutul conectiv de la nivelul mușcăturii, invadează sistemul nervos central
pe cale centripetă. Replicat intens în neuroni, difuzează centrifug prin nervii periferici către
glandele salivare, alte glande și țesuturi.
Congestie și distrugeri neuronale se produc în scoarța cerebrală, cerebel, hipocamp și
ganglionii spinali. Coarnele posterioare ale măduvei sunt sever afectate prin neuronofagie și
infiltrat inflamator.
Incubația rabiei este de 2-16 săptămâni, dar poate fi și de 10 zile până la un an.
Incubația este mai scurtă la copii, mai scurtă în mușcăturile feței și gâtului, respectiv mai scurtă
și cu evoluție mai gravă a bolii după mușcăturile de lup. Rabia evoluează în trei sta dii:
prodromal, de excitație și paralitic.
La om prodromul durează 2-10 ore în care bolnavii au tulburări de caracter, cefalee,
indispoziție, febră, greață, vărsături. Acuză precoce senzații anormale la nivelul plăgii: arsuri,
dureri intermitente, hiperestezie. Au vocea răgușită, hipersalivație, disfagie.
În faza de excitație apar hidrofobia și aerofobia. Un spasm dureros al mușchilor
deglutiției induce teama de a înghiți: saliva li se scurge din gură (fig. 5.14); spasmul poate fi
declanșat la auzul sau vederea apei curgând. Spasme laringiene sunt declanșate prin curenți de
aer. Bolnavii au hiperestezie, hiperacuzie, hipersomie, fotofobie, insomnie. Frecvent fac crize de
furie. În final se instalează paralizii. Moartea survin după 3-5 zile de la debutul bolii. Rabia poate
evolua paralitic de la început, mai ales când este transmisă prin mușcătura liliecilor vampir.
Diagnosticul de laborator. Diagnosticul direct este o urgență. Se examinează, în funcție
de talia animalului, piese necropsice sau organe integrale: creier, măduva spinării, glandele
salivare, cornee.
Microscopia directă. Se examinează amprente din creier, măduva spinării, cornee. Oferă
rezultate rapide prin depistarea corpusculilor Babeș-Negri în neuroni. Colorația
imunofluorescentă este mai specifică și mai sensibilă. Depistarea antigenică poate fi făcută cu
mare specificitate și sensibilitate prin ELISA. Izolarea virusului se poate face din prelevate
postmortem. Gazda de laborator cea mai sensibilă este șoricelul sugar. Manifestările infecției

78
apar în interval de 3 săptămâni. Izolarea în culturi de celule este cea mai rapidă (2-4 zile), iar
identificarea izolatelor poate fi făcută și mai repede prin reacții de neutralizare sau colorație
imunofluorescentă. Serologia are valoare redusă dată fiind evoluția acută și rapidă a bolii.
Tratamentul antiviral nu există. Se apelează la sero- și vaccinoterapie în funcție de
categoria animalului mușcător:
aparent sănătos și posibil de observat timp de 10 zile: după spălarea urgentă a plăgii cu
apă și săpun ți infiltrație locală cu imunoglobulină umană antirabică;
bolnave su suspecte de rabie sau dacă rabia a fost diagnosticată prin laborator la animalul
sacrificat imediat după agresiune: măsurile urgente de la punctul de mai sus, urmate de
vaccinare antirabică imediată;
animalul mușcător dezvoltă în cursul observației semne de rabie sau dacă rabia a fost
diagnosticată prin laborator la animalul sacrificat imediat după agresiune: măsurile de la
punctele de mai sus;
animalul mușcător este vagabond, necunoscut sau sălbatic: imediat măsurile de la punctul
2.
Utilizarea imunoglobulinei antirabice umane este de dorit, în lipsă (și dacă pacientul nu
este sensibil) poate fi folosit serul antirabic preparat pe cal. Vaccinul antirabic folosit în prezent
este preparat pe culturi de celule diploide umane (5 doze intramusculare în zilele 0, 3, 7, 14 și
28) sau vaccinul preparat pe embrionii de rață decapitați (23 doze subcutanate).
Epidemiologie. Grupe de risc pentru rabie sunt: lucrători cu animale posibil bolnave:
speologi sau constructori ce pătrund în peșteri; personal din laboratoare de diagnostic sau
vaccinuri. Transmiterea bolii: în 99% din cazuri prin mușcătura animalului bolnav care
inoculează virusul odată cu saliva. Liliecii fac o formă asimptomatică și transmit virusul prin
aerosoli. Se poate transmite și prin transplant de cornee (doar 6 cazuri documentate). Riscul de a
contracta boala este de: 60% dacă plaga mușcată este la cap; 15-40% la nivelul extremităților
superioare; 10% la nivelul extremităților inferioare.

Figura 5.13. Structura virusului rabic Figura 5.14. Pacient cu rabie

(https://www.flickr.com/- (https://lightraft.com/treasure/this-is-what-rabies-
photos/41447040@N08/3815910986) looks-like-in-humans/)

79
 Virusul imunodeficienței umane dobândite
Virusul imunodeficienței umane dobândite aparțin familiei Retroviridae. Este un virus cu
simetrie radiară, prezintă anvelopă. Genomul este reprezentat de două molecule de ARN identice
cu polaritate pozitivă. Prezintă trei enzime importante: reverstranscriptaza, proteaza și integraza.
Virusul a fost identificat și izolat în 1983 în Franța de către Luc Montagnier și în 1984 de către
Rober Gallo.
HIV infectează multe țesuturi umane: limfocite T și B, macrofage, megacariocite, celule
dendritice, promielocite, celule stem, celule timice epiteliale, microglii, oligodendrocite, celule
Langerhans, celule intestinale, miocardice, renale.
Infecția cu HIV și patogeneză. Infecția parcurge două stadii:
- infecția primară, extinsă pe cca 10 ani, include diseminarea virusului în organele
limfoide, latența clinică și inducerea expresiei virusului;
- SIDA cu evoluție letală în aproximativ 2 ani.
Infecția primară cu HIV evoluează în 50-70% din cazuri cu un sindrom acut
mononucleozic (manifestări asemănătoare mononucleozei infecțioase), care debutează la 3 -6
săptămâni după infecție și durează de la câteva zile la câteva săptămâni. Unii pacienți prezintă
limfadenopatie persistentă, generalizată, iar la alții infecția evoluează asimptomatic.
Prodromul SIDA include simptome constituționale: pierderea în greutate, oboseală,
transpirații nocturne, diaree persistentă la care se poate adăuga: herpes-zoster prelungit,
candidoză orală.
Bolile și simptomele definitorii pentru SIDA se datorează imunosupresiei pronunțate:
infecții cu microorganisme oportuniste (pneumonie cu Pneumocystis carinii, cu virus
citomegalic, reactivări grave ale infecțiilor cu Mycobacterium tuberculosis sau M. avium,
candidoză esofagiană, meningită cu Cryptococcus neoformans, diaree cronică), demență, retinită,
forme neobișnuite de cancere (sarcomul lui Kaposi, carcinom ano-rectal, limfoame.
Diagnosticul de laborator. Se examinează sânge pentru detectarea de virus și serologie.
Alte produse de unde se poate izola virusul sunt: LCR, salivă, lacrimi, lapte, urină, secreții
vaginale. În acestea cantitatea de virus este extrem de mică.
Serologia este folosită curent pentru diagnosticare și pentru triajul donatorilor de sânge.
Țările dezvoltate, cum este cazul Germaniei, nu utilizează teste rapide, care în țările
subdezvoltate sunt singurele pe baza cărora se pune diagnosticul.
Ca metode de diagnostic se utilizează: ELISA, confirmat prin Western blotting. PCR-ul
se consideră a fi tehnica cea mai sensibilă. Niciun test utilizat pentru diagnosticarea infecției cu
HIV nu este 100% sigur.
Tratamentul antiviral. Medicamentele antivirale sunt inhibitori ai reverstranscriptazei:
zidovudina, didanozina, zalcitabina și stavudina. Medicamentele sunt scumpe și extrem de toxice
(neutropenie, anemie, mielopatie, pancreatită). Eficiența lor este relativ scăzută.
Epidemiologie. Modul de transmitere este asemănător VHB. Riscul transmiterii prin ace
contaminate este semnificativ mai redus decât în cazul hepatitei B. În SUA, 63% dintre cazurile

80
de SIDA sunt la homosexuali și la bărbații bisexuali, iar 23% din cazuri sunt persoane care
utilizează droguri injectabile. Un studiu publicat în 1997 de către Padian și colaboratorii săi
indică faptul că riscul de transmitere a virusului de la bărbat la femeie este de 0,0009%, iar
invers este și mai mic.
Profilaxie. Nu există vaccin și nicio posibilitate chimioprofilaxică. Obiectivele majore
ale educației sanitare pe plan general sunt:
- contactele sexuale, în afara cuplurilor monogame, trebuie protejate cu prezervativ;
- nu trebuie utilizate în comun obiecte personale (lame de ras, periuțe de dinți, ace
care perforează tegumentul).

81
 PARTEA III. BACTERIOLOGIE

Curs 6: Bacteriologie – partea generală

Curs 7: Bacteriologie – partea specială (cocii patogeni)
Curs 8: Bacteriologie – partea specială (bacilii patogeni)
Curs 9: Bacteriologie – partea specială (alte specii
bacteriene)
Curs 10: Infecțiile nosocomiale

82
 CURS 6 Bacteriologie – partea generală
Definiţie. Bacteriile reprezintă un grup de microorganisme procariote, unicelulare, de
dimensiuni microscopice, cu morfologie variată şi cu un echipament enzimatic mai mult sau mai
puţin complex, în funcţie de specie.
În cursul de față vom dicuta următoarele aspecte legate de bacterii:
6.1. Morfologia bacteriilor
6.2. Ultrastructura celulei bacteriene
6.3. Fiziologia bacteriilor
6.4. Diagnosticul de laborator
6.5. Principiile terapiei cu antibiotice

6.1. Morfologia bacteriilor

Forma şi dimensiunile bacteriilor sunt elemente importante pentru diferenţierea şi

clasificarea lor. Forma bacteriilor este controlată genetic. Deşi variază destul de mult în funcţie
de condiţiile de mediu, polimorfismul acestor microorganisme este relativ limitat şi caracterizat
prin predominanţa unei forme tipice pentru o specie dată. Forma bacteriilor este greu de apreciat
direct în mediile lor naturale. Morfologia bacteriilor se stabileşte, de obicei, pentru celulele
cultivate în condiţii artificiale de laborator, caz în care, forma celulelor poate fi influenţată de
vârsta culturii, de compoziţia mediului, de temperatură etc. Din cauza acestui fapt, forma
bacteriilor, care reprezintă un criteriu taxonomic important, se apreciază în mod
convenţional pe celule provenite din culturi tinere, în faza de creştere activă, pe medii de
cultură corespunzătoare şi în condiţii optime de temperatură, pH etc.
După forma celulei, bacteriile pot fi grupate în următoarele tipuri morfologice:
bacterii sferice (cocoidale);
bacterii cilindrice (bacilare);
bacterii spiralate (elicoidale);
bacterii filamentoase.

Bacteriile sferice. Sunt bacteriile cunoscute sub numele generic de coci. Cocii pot fi perfect
sferici (Staphylococcus aureus), elipsoidali (Streptococcus viridans), lanceolaţi
(Streptococcus pneumoniae) sau reniformi (Neisseria meningitidis, Neisseria gonorrhoeae).
La majoritatea bacteriilor sferice, celulele fiice rezultate în urma procesului de diviziune nu
se despart la sfârşitul diviziunii, ci formează grupări caracteristice cu valoare taxonomică.
În funcţie de poziţia celulelor fiice după diviziune, cocii prezintă următoarele şase
subtipuri morfologice (fig. 6.1):
- când diviziunea cocilor se face după un singur plan, iar celulele fiice rămân izolate
rezultă micrococii (Micrococcus roseus);

83
 - dacă diviziunea celulelor se face după planuri succesive paralele, celulele rămân ataşate
în perechi, formând diplococii (Streptococcus pneumoniae);
- când diviziunea are loc tot după planuri succesive paralele, dar celulele rezultate
formează lanţuri de lungimi variabile, ca un şirag de mărgele, rezultă streptococii
(Streptococcus pyogenes);
- în cazul în care planurile succesive de diviziune sunt perpendiculare unele faţă de altele,
iar celulele rezultate sunt dispuse câte patru, se formează tetracocii sau tetradă (Gafkya
tetragena);
- când planurile de diviziune sunt orientate în trei direcţii diferite, perpendiculare unul pe
altul, rezultă o grupare sub formă de pachete cubice numită sarcină (Sarcina flava,
Sarcina aurantiaca);
- dacă diviziunea se face după mai multe planuri dispuse neregula,t rezultă coci aranjaţi în
formă de „ciorchine” sau stafilococii (Staphylococcus aureus).
Bacteriile cilindrice. Sunt cunoscute sub denumirea de bacili sau bastonaşe şi au diametrul
longitudinal de câteva ori mai mare decât cel transversal. Forma bacililor prezintă unele
variaţii (fig. 6.2) care se referă la laturile şi extremităţile celulei. Bacilii sunt drepţi, uşor
încurbaţi la mijloc sau la unul din capete. Extremităţile bacililor pot fi tăiate drept, ca la
Bacillus anthracis sau rotunjite, ca la majoritatea bacililor: Mycobacterium tuberculosis.
Marginile laterale ale bacililor sunt de regulă paralele, sau pot fi şi apropiate la
extremităţi, dând bacilului aspectul de fus (Fusobacterium fusifformis) sau îndepărtate şi
rotunjite la unul sau la ambele capete.
În urma procesului de diviziune, bacilii pot fi grupaţi câte doi (diplobacili), în lanţuri cu
lungimi variabile (streptobacili) sau în palisadă (ca scândurile unui gard). Unii bacili formează
grupări sub formă de rozetă sau stea.
Raportul dintre cele două diametre - longitudinal şi transversal variază mult, unele
bacterii putând lua un aspect filamentos sau sferic - oval, fiind denumite cocobacili. Acestea din
urmă sunt uneori greu de diferenţiat de coci.
Bacteriile spiralate (helicoidale). Aceste bacterii au formă cilindrică, alungită, dar prezintă
curburi ale axului longitudinal. Se cunosc trei subtipuri morfologice (fig. 6.3):
- vibrionul: în formă de virgulă (Vibrio cholerae);
- spirilul: în formă de spirală, cu mai multe ture de spiră rigide (Spirillum mutans);
- spirocheta, în formă de spirală, cu mai multe ture flexibile, care se pot comprima sau
relaxa (Treponema pallidum).
Bacteriile filamentoase. Acest tip morfologic se întâlneşte la actinomicete (bacterii miceliene).

Dimensiunile bacteriilor
Bacteriile au dimensiuni foarte mici, de ordinul micrometrilor (1 μm - 10-6 m), din care
cauză nu pot fi observate decât la microscop. În medie, dimensiunile bacteriilor sunt cuprinse
între 0,5-1 μm x 3-6 μm. Cele mai mici ca dimensiune sunt nanobacteriile, descoperite recent, cu

84
dimensiuni de 0,02-0,03 μm; cele mai mari pot ajunge intre 10-20 μm lungime, iar în cazul
formelor filamentoase, în mod excepţional, chiar la 500 μm.
Dimensiunile cocilor variază între 0,1-2 μm; bacilii au lungimea de 0,5 - 10 μm şi
grosimea de 0,3 - 1,5 μm; spirilii şi spirochetele au dimensiuni ce variază între 0,25 - 3,5 μm
diametrul transversal şi 6 - 100 μm diametrul longitudinal. Dimensiunile mici ale bacteriilor apar
ca o condiţie esenţială pentru creşterea şi multiplicarea lor rapidă, în comparaţie cu celulele
eucariote. Acest lucru le conferă un mare avantaj biologic în natură, asigurând supravieţuirea lor.

6.2. Ultrastructura celulei bacteriene

Descrierea constituenţilor structurali ai celulei bacteriene a fost posibilă datorită

perfecţionării tehnicilor de studiu, în special cele de citochimie şi de microscopie electronică.
Elementele structurale ale celulei bacteriene (fig. 6.4) au fost şi clasifícate în: elemente
structurale constante sau permanente şi elemente structurale inconstante sau nepermanente.
Elemente structurale constante:
Peretele celular
Membrana citoplasmatică
Citoplasma
Materialul nuclear
Organitele citoplasmatice
Incluziunile citoplasmatice
Peretele celular bacterian
Celula bacteriană este delimitată de un perete celular. Acesta acoperă membrana
citoplasmatică şi poate fi la rândul său acoperit, la unele specii, de o capsulă sau de un strat
mucos. Peretele poate fi pus în evidenţă prin coloraţie sau prin examinare la microscopul
electronic. Examinat la microscopul electronic peretele celular izolat are aspectul unui sac gol,
care conservă forma bacteriei din care provine şi are o constituţie asemănătoare ochiurilor unei
plase. Ultrastructura peretelui celular este diferită la cele două grupe mari de bacterii (clasificate
în funcţie de afinităţile tinctoriale): bacterii Gram pozitive şi bacterii Gram negative.
La bacteriile Gram-pozitive peretele celular (fig. 6.5) apare la microscopul electronic ca
un strat unic, omogen. Componentul care se găseşte în cea mai mare parte în peretele celular al
acestor bacterii (80-90 % din greutatea uscată a celulei) este peptidoglicanul sau mureina. În
afara acestui component, peretele celular mai conţine proteine, polizaharide şi acizi teicoici.
Peptidoglicanul poate fi atacat de lizozim, o enzimă mucolitică şi de antibioticul penicilină.
Acizii teichoici (grec. teikhos = zid, perete) sunt prezenţi numai în peretele celular al bacteriilor
Gram-pozitive, conferindu-le o serie de proprietăţi importante: influenţează pasajul ionilor la
nivelul peretelui celular.
La bacteriile Gram-negative peretele celular (fig. 6.6) este mai subţire, dar are o
structura mai complexă. El este alcătuit din următoarele structuri:
membrana externă a peretelui celular: fosfolipide, proteine şi lipopolizaharide (LPS);

85
 spaţiul periplasmic (cuprins între membrana citoplasmatică şi membrana externă a
peretelui celular): complexul peptidoglican – lipoproteine.
Semnificaţia biologică a peretelui celular:
Peretele celular reprezintă sistemul de susţinere mecanică al întregii celule. Datorită
rigidităţii sale, determină forma caracteristică a celulelor bacteriene şi o protecţie
împotriva factorilor nefavorabili din mediului.
Asigură protecţia celulei faţă de şocul osmotic; fără suportul rigid al peretelui celular,
membrana plasmatica nu ar putea rezista presiunii interne.
Participă la procesul de creştere şi diviziune celulară, urmând membrana
citoplasmatică în formarea septului transversal care separă celula mamă în cele două
celule fiice.
Datorită porilor, peretele celular permite pătrunderea în celulă a substanţelor
nutritive şi eliminarea substanţelor rezultate din metabolism.
În cazul bacteriilor mobile, constituie suportul rigid pe care se sprijină flagelii in
contracţie.
Conţine substanţele care dau specificitatea antigenică a celulelor şi receptorii specifici
pentru fixarea bacteriofagilor (virusuri care parazitează bacteriile).

Membrana citoplasmatică
Membrana citoplasmatică (fig. 6.6) acoperă citoplasma celulei bacteriene, separând-o de
suprafaţa internă a peretelui celular de care este, de obicei, strâns lipită. La bacterii, membrana
citoplasmatică prezintă o structură bilaminară, fiind formată dintr-un dublu strat fosfolipidic, în
grosimea căruia există diferite proteine şi polizaharide.
Membrana citoplasmatică este prevăzută cu numeroase invaginări de formă veziculară,
lamelară sau tubulară care pătrund în citoplasmă. Aceste invaginări sunt denumite mezozomi şi
împreună cu membrana citoplasmatică din care derivă formează sistemul membranar unic sau
"unit membrana". Datorită sistemelor enzimatice pe care le conţine, ea are importante funcţii în
metabolismul energetic. La celulele eucariote aceste funcţii sunt îndeplinite de organite
specializate (mitocondriile). Mezozomii sunt legaţi atât de membrana plasmatică, cât şi de
materialul nuclear, având rol important în controlul replicării cromozomului bacterian.
Mezozomii sunt implicaţi şi în sinteza membranei plasmatice, a peretelui celular şi a septului
transversal care separă celulele după diviziune.
Semnificaţia biologică a membranei citoplasmatice
Membrana citoplasmatică reprezintă o componentă permanentă a celulei bacteriene,
având rolul de a delimita spaţiul intracelular.
Pentru celula bacteriană, membrana citoplasmatică reprezintă o barieră osmotică
semipermeabilă, ce asigură o rapidă echilibrare a ionilor de sodiu între interiorul şi
exteriorul celulei, o concentrare intracelulară a ionilor de potasiu şi de magneziu, precum
şi pătrunderea sau evacuarea unor molecule de dimensiuni mici.

86
 Membrana citoplasmatică este sediul a numeroase enzime respiratorii, reprezentând o
importantă structură cu rol energetic.
Membrana citoplasmatică coordonează creşterea şi diviziunea celulară, iniţiind
replicarea cromozomului bacterian şi asigurând separarea cromozomilor fii, prin
formarea septului transversal de diviziune.

Citoplasma
Citoplasma este un sistem coloidal complex format din proteine, lipide şi glucide, apă
(80%), săruri minerale şi o serie de substanţe rezultate în urma metabolismului. Citoplasma
bacteriană nu are o organizare definită, similară celei din celulele eucariote, care conţine organite
diferenţiate şi delimitate de membrane. Aspectul ei este variabil în funcţie de vârsta culturii şi de
condiţiile de mediu. La celulele tinere şi în condiţii normale de dezvoltare, citoplasma aderă de
peretele celular şi se prezintă ca o masă densă, omogenă şi intens colorabilă. La celulele bătrâne,
citoplasma îşi pierde treptat afinitatea tinctorială, se îndepărtează de peretele celular şi capătă o
structură granulară cu numeroase vacuole. În interiorul citoplasmei se găseşte materialul nuclear,
incluziunile, vacuolele şi alţi constituenţi.
O caracteristică a citoplasmei bacteriene este prezenţa unei mari cantităţi de ARN, care îi
conferă caracterul de bazofilie, mai intens la celulele tinere.

Materialul nuclear
Materialul nuclear bacterian (fig. 6.8) are o formă primitivă de organizare, lipsit de
membrană, situaint în partea centrală a celulei şi care nu suferă modificări de tip mitotic în cursul
ciclului de diviziune.
Datorită caracteristicilor sale particulare, această structură a fost desemnată cu numeroşi
termeni: nucleoid, nucleozom, material nuclear, nucleoplasmă, cromozom bacterian etc.
Din punct de vedere chimic materialul nuclear conţine 60% ADN, 30% ARN şi 10%
proteine. Se pare că ARN-ul şi proteinele contribuie la conservarea unităţii structurale a
nucleoplasmei, în lipsa unei membrane proprii.
Prin metode speciale cromozomul bacterian a fost extras din celulă, constatându -se că
este alcătuit dintr-o singură moleculă gigant (aproximativ 1 mm lungime la Escherichia coli) de
ADN de formă circulară, cu extremităţile reunite, cu lungimea de 1400 μm şi un diametru de 2,5
nm, pliat foarte strâns în două rânduri de bucle succesive, stabilizate de către proteine.
Semnificaţia biologică a materialului genetic
Determină arhitectura celulei bacteriene, ereditatea şi capacitatea ei de evoluţie.
Datorită lipsei membranei proprii, un contact direct între ADN şi ribozomii din
citoplasmă face ca transferul informaţiei genetice să se realizeze foarte rapid.

Ribozomii
Ribozomii sunt particule nucleoproteice intracitoplasmatice, de formă aproximativ
sferică. La procariote, în faza de creştere activă, se găsesc în citoplasmă 1500 - 100.000 (în

87
medie 20 - 30.000) de particule ribozomale. Ribozomii sunt componente esenţiale ai sistemului
de traducere a informaţiei genetice şi au rol în sinteza proteinelor.

Vacuolele
Vacuolele sunt formaţiuni sferice, cu diametrul de 0,3-0,5 μm, mai puţin refringente
decât citoplasma, care apar în celula bacteriană în perioada de creştere activă. Numărul lor este
variabil în raport cu mediul de cultură (6- 20/celulă). Conţin diferite substanţe metabolice şi sunt
înconjurate la periferie de un înveliş lipoproteic unistratificat numit tonoplast.

Incluziunile citoplasmatice
Incluziunile citoplasmatice sunt formaţiuni structurale care conţin o serie de substanţe
inerte, depuse în citoplasma celulei, cu rol de rezervă. După structura lor, evidenţiată la
microscopul electronic, ele sunt de două tipuri:
incluziuni înconjurate de membrane: incluziunile de poli β-hidroxibutirat, incluziunile
cu sulf şi carboxizomii;
incluziuni neînconjurate de membrane: incluziunile de polimeri anorganici,
incluziunile polizaharidice.
Incluziunile de poli-β-hidroxibutirat sunt specifice numai procariotelor. În celulele vii apar ca
granulaţii rotunde, foarte refringente şi reprezintă un material de rezervă tipic pentru procariote.
Incluziunile de polimeri anorganici au fost denumite de către Grimm (1902) incluziuni de
volutină deoarece au fost găsite în număr mare la bacteria Spirillum volutans. Aceste incluziuni au
fost descoperite de către V. Babeş în 1897 la Corynebacterium diphtheriae şi la Mycobacterium
tuberculosis şi apoi de Ernst în 1899 la alte bacterii, fapt pentru care mai sunt numite şi
corpusculii Babeş-Ernst. Datorită conţinutului mare în polifosfaţi anorganici produc efecte
metacromatice (se colorează în roşu - violet cu albastru de metilen), motiv pentru care au fost
denumite şi granulaţii metacromatice. Granulele de volutină reprezintă o rezervă de fosfor şi
energie intracelulară.
Incluziunile polizaharidice cuprind incluziunile de glicogen şi amidon. Acestea se
întâlnesc ca substanţe de rezervă la bacteriile aerobe sporulate. La microscopul fotonic pot fi
observate după o prealabilă tratare a celulelor cu iod în iodură de potasiu. În aceste condiţii,
incluziunile de glicogen se colorează în brun roşcat, iar cele de amidon în albastru, în contrast cu
citoplasma care apare colorată în galben pal.
Elemente structurale inconstante:
Capsula şi stratul mucos;
Glicocalixul;
Flagelii;
Pilii şi fimbriile
Sporul;
Cromatoforii.
Aceste elemente apar doar la unele specii bacteriene.

88
 Capsula şi stratul mucos
Unele bacterii au proprietatea de a elabora, în anumite condiţii de mediu, substanţe
mucilaginoase cu caracter vâscos (fig. 6.9).
Dupa unii autori, această proprietate ar exista potenţial la toate bacteriile, dar s-ar
manifesta regulat numai la unele specii, în timp ce, la altele s-ar traduce doar prin prezenţa unei
formaţiuni foarte bine organizate, invizibilă cu mijloacele uzuale de cercetare.
Spre deosebire de stratul mucos, care formează în jurul bacteriilor o reţea laxă şi difuză
de exopolizaharide, fără o structură definită, capsula adevărată este strâns aderentă de peretele
celular. Exemple de bacterii capsulate: Bacillus anthracis, Streptococcus pneumoniae, Klebsiella
pneumoniae.
Deşi capacitatea de a elabora capsulă sau strat mucos constituie un caracter ereditar -
determinat genetic - pentru anumite specii bacteriene, ea poate să nu se manifeste atunci când
condiţiile de mediu sunt neadecvate sau poate fi pierdută prin mutaţie. Celulele bacteriene care
nu au această capacitate o pot dobândi prin recombinare genetică, de la o bacterie care formează
capsulă sau strat mucos.
Semnificaţia biologică a capsulei
Capsula este un produs inert care rezultă din activitatea metabolică a celulei bacteriene şi
care poate fi îndepărtat, celula bacteriană păstrându-şi viabilitatea;
Capsula are un rol ecologic în supravieţuirea bacteriilor în natură. Ea protejează celula
bacteriană de efectul nociv al deshidratării, datorită proprietăţilor sale higroscopice şi
reprezintă un rezervor pentru stocarea substanţelor nutritive sau a celor rezultate din
metabolism;
La bacteriile patogene, capsula are rol protector faţă de acţiunea fagocitelor.
Bacteriile patogene capsulate au o virulenţă mai mare pentru om şi animale. Astfel,
pneumococul capsulat este virulent, în timp ce tulpinile necapsulate sunt nevirulente şi
fagocitabile.
Glicocalixul
Glicocalixul este alcătuit dintr-o masă de filamente polizaharidice ataşate de
lipopolizaharidele de pe suprafaţa bacteriilor. Formează în ansamblu o structură ca o pâslă pe
suprafaţa celulei, asigurând fixarea acesteia de alte celule sau suporturi. În mediile naturale
competitive, populate de mai multe specii de bacterii, selecţia favorizează celulele protejate de
glicocalix. În cazul bacteriilor patogene, această fixare are un grad de specificitate. Spre
exemplu, vibrionul holeric se leagă de "marginea în perie" a celulelor intestinale umane, iar
gonococul de celulele vaginale. Prezenţa glicocalixului la bacteriile patogene reprezintă o
protecţie pentru celulă, asigurând fixarea şi menţinerea ei în mediile naturale sterile (ex. căile
urinare), fără a fi îndepărtată, precum şi o rezistenţă mărită faţă de bacteriofagi sau protozoare.
Flagelii
Flagelii sunt apendici filamentoşi, dispuşi la suprafaţa bacteriilor, reprezentând organite
de locomoţie. Posibilitatea de deplasare se întâlneşte numai la anumite bacterii ca: bacili,

89
vibrioni şi spirili. Flagelii sunt structuri filamentoase subţiri, flexibile, de formă helicală.
Lungimea lor este mult mai mare decât aceea a celulelor care îi poartă. De asemenea, ei sunt mai
lungi la celulele bătrâne şi la cele care trăiesc în medii lichide. Forma lor este cilindrică, deşi
uneori, apar turtiţi ca o panglică.
Numărul flagelilor pe suprafaţa unei celule variază între 1-100, fiind caracteristic pentru
o anumită specie.
În funcţie de dispunerea flagelilor pe suprafaţa celulei bacteriene, acestea pot fi (fig.
6.10):
atriche (bacterii imobile, fără flageli - majoritatea bacteriilor);
monotriche (cu un singur flagel polar, ex. Vibrio cholerae);
lofotriche (cu un smoc de flageli situat la un pol al celulei, ex. Spirillum marinus);
amfitriche (cu un flagel la ambii poli ai celulei);
peritriche (cu flageli pe toată suprafaţa celulei, ex. Proteus vulgaris).
Existenţa flagelilor este controlată genetic şi reprezintă un caracter care poate fi pierdut şi
redobândit prin mutaţie. Mişcarea este determinată de reacţia celulei la diferiţi stimuli din mediu.
Când celula se deplasează în direcţia stimulului se vorbeşte de un tactism pozitiv, iar când se
îndepărtează de stimul de un tactism negativ.
Chemotaxia - este o modalitate de deplasare preferenţială a bacteriilor sub efectul unor
concentraţii inegale de substanţe chimice din mediu. Se manifestă fie prin atragerea, fie prin
respingerea bacteriilor din zonele în care concentraţia substanţei este mai ridicată.
Din punct de vedere al atragerii şi respingerii bacteriilor, există două grupe mari de substanţe
chimice:
substanţe chemotactic pozitive (atractante): zaharuri, aminoacizi, O2, Ca;
substanţe chemotactic negative: acizi graşi, alcooli, H/OH.

Pilii şi fimbriile
Sunt apendici filamentoşi, pericelulari, prezenţi la bacteriile Gram negative (Escherichia
coli, Proteus, Klebsiella, Shigella, Salmonella) şi mai rar la bacteriile Gram pozitive. Pot fi
evidenţiaţi numai prin microscopie electronică. Sunt mai numeroşi decât flagelii, mai subţiri şi
mai casanţi.
După structură, funcţie şi determinism genetic, aceşti apendici au fost grupaţi în două
categorii:
pilii de sex - apendici filamentoşi care reprezină receptori specifici pentru bacteriofagi şi
calea de transfer a ADN-ului bacterian şi plasmidial în procesul de conjugare;
fimbriile - care nu sunt implicate în transferul ADN cromozomal.
Pilii de sex sunt în număr de 1-10/celulă. Sunt codificaţi de informaţia genetică
extracromozomală (plasmidul de sex).
Fimbriile sunt alcătuite dintr-un număr variabil de molecule de fimbrină. Semnificaţia
biologică a fimbriilor:
Creşterea suprafeţei de absorbţie a substanţelor nutritive;

90
 Creşterea activităţii respiratorii a bacteriilor;
Facilitarea aderării bacteriilor de diferite substraturi sau alte organisme;
Formarea unor pelicule de bacterii reunite prin fimbrii la suprafaţa mediilor lichide;
Servesc ca organite de transport a unor metaboliţi;
Contribuie la stabilizarea cuplurilor de conjugare
Influenţează virulenţa bacteriilor patogene prin: fixarea bacteriilor patogene de celule şi
ţesuturi, determinarea unei specificităţi de ţesut; inducerea formării de anticorpi datorită
antigenelor din fimbrii; conferirea unei rezistenţe deosebite a bacteriilor la fagocitoză.

Sporul bacterian
La unele bacterii, forma vegetativă se poate transforma într-un spor (fig. 6.11). Aceste
bacterii se numesc sporogene.
Adevăratul spor bacterian sau endosporul este întâlnit la speciile genului Bacillus şi
Clostridium. Datorită calităţilor sale deosebit de rezistenţă, endosporul conservă în stare dormantă,
timp îndelungat, toate proprietăţile genotipice ale celulei vegetative din care provine.
Indiferent de morfologia celulei în care se constituie, forma sporului (endosporului) este rotundă
sau ovală, cu diametrul variabil. Poziţia sporului în celulă este diferită şi reprezintă un criteriu
taxonomic. Astfel, sporul ocupă o poziţie centrală la Bacillus anthracis, subterminală la Bacillus
cereus sau o poziţie terminală la Clostridium tetani.
La unele specii, diametral sporului este mai mare decât al celulei în care se formează, din
care cauză deformează celula. Sporii deformanţi îi întâlnim la bacilii telurici, anaerobi,
aparţinând genului Clostridium şi pot avea poziţie centrală, dându-le acestora aspect de fus
(Clostridium pasteurianum), poziţie subterminală — aspect de rachetă de tenis (Clostridium
sporogenes) sau băţ de tobă, dacă sporul este terminal.
Sporul este unic şi numai excepţional s-au descris mai mulţi spori în aceeaşi celulă.
La microscopul fotonic sporii apar ca formaţiuni refringente distincte, incolore, deoarece
nu sunt permeabili la coloranţi. Pot fi însă coloraţi prin metode speciale (ex. cu verde malachit).
Sporul este alcătuit din mai multe tunici și din sporoplasmă reprezintă 60-70% din greutatea
sporului şi conţine elementele biologic active ADN, ARN, mai puţin ARN mesager, ribozomi)
(fig. 6.12).
Sporogeneza. Reprezintă un proces de morfogeneză în urma căruia în interiorul unei
celule bacteriene se diferenţiază o altă celulă diferită din punct de vedere chimic, enzimatic şi
fiziologic. Sporogeneza este însoţită şi de unele modificări biochimice. Astfel, unele substanţe
care se sintetizau în celula vegetativă nu se mai sintetizează în celula pe cale de sporulare, în
schimb în aceasta din urmă apar substanţe noi. În cursul sporogenezei la unele bacterii aerobe
sau anaerobe se eliberează în mediu substanţe biologic active: enzime, antibiotice, toxine.
Fenomenul este deosebit de important pentru industria microbiologică, bacteriile respective fiind
utilizate în producerea industrială a enzimelor (Bacillus subtillis), antibioticelor (specii de
Bacillus şi Streptomyces), toxine (specii de Clostridium) etc.

91
 Germinarea sporului. Reprezintă fenomenul de transformare a sporului în celula
vegetativă, respectiv trecerea sporului din stare dormantă, metabolic inactivă, la starea metabolic
activă.
Semnificaţia biologică a sporului
Sporul reprezintă o etapă normală a ciclului de dezvoltare a bacteriilor sporogene,
deoarece sporogeneza necesită condiţii de mediu similare celor reclamate de celula
vegetativă, se deosebeşte de celula vegetativă prin mai multe caractere şi se comportă ca
o formă de rezistenţă ce păstrează toate caracterele fenotipice şi genotipice ale speciei
Sporul bacterian nu reprezintă o formă de multiplicare ca la fungi. Rezistenţa sporului
bacterian la factorii nefavorabili de mediu este deosebit de mare; pot rezista câteva ore la
120° C căldură umedă sau 200°C căldură uscată. S-au evidenţiat spori viabili şi după mai
bine de 100 ani (Bacillus anthracis).

Plasmidul
Plasmidele (fig. 6.13) sunt molecule de ADN independente de cromosomul bacterian
localizate în citoplasmă. Plasmidele de dimensiuni mari sunt prezente, de obicei, în una sau două
copii, în timp ce plasmidele de dimensiuni mici pot fi prezente în 10-100 copii. Plasmidele nu
sunt esenţiale pentru supravieţuirea celulei. Multe dintre ele poartă gene codificatoare ale
anumitor caractere ale celulei gazdă. Următoarele tipuri de plasmide sunt relevante din punct de
vedere medical:
Plasmide ale virulenţei. Poartă determinanţi ai virulenţei bacteriei, ex. genele
enterotoxinei sau hemolizinei.
Plasmide ale rezistenţei. Poartă informaţie genetică ce conferă rezistenţă la agenţi
antiinfecţioşi.

6.3. Fiziologia bacteriilor

1. Necesităţi nutritive ale bacteriilor

Pentru creşterea şi multiplicarea lor, microorganismele necesită prezenţa în mediu a unor
substanţe nutritive care să conţină atât elemente chimice necesare pentru sinteza constituenţilor
celulari şi activităţii enzimatice, cât şi substanţe necesare producerii de energie.
Aceste elemente se clasifică în:
- bioelemente majore (macroelemente, macronutrienţi): C, H, O, N, K, S, Mg, Na, Cl etc.;
- bioelemente minore (microelemente, micronutrienţi): Zn, Mo (molibden), Cu, Mn- deşi
se găsesc într-un procent extrem de mic, au rol esenţial în metabolismul bacteriilor,
intrând în alcătuirea unor enzime.
Factorii de creştere. Sunt substanţe pe care, în general, microorganismele nu sunt
capabile să le sintetizeze în cursul metabolismului lor şi în absenţa cărora multiplicarea lor este
imposibilă, fapt ce implică prezenţa acestor factori în mediu. Factorii de creştere sunt:
vitaminele, aminoacizii şi bazele azotate.

92
 2. Tipuri trofice
Microorganismele se caracterizează printr-o mare diversitate metabolică, multe dintre ele,
având capacitatea de a se dezvoltă pe substraturi anorganice, utilizând căi metabolice
inaccesibile pentru plante şi animale.
Există 2 criterii de bază, în funcţie de care microorganismele pot fi clasificate în mai
multe tipuri nutriţionale: sursa de energie şi sursa de carbon.
În funcţie de sursa de energie:
fototrofe: bacteriile care utilizează ca şi sursă de energie, lumina;
chemotrofe: bacteriile care utilizează ca şi sursă de energie substanţele chimice.
Acestea la rândul lor se împart în:
chemoorganotrofe, care utilizează ca sursă de energie substanţele organice;
chemolitotrofe (gr. litos-piatră, cu sensul de mineral), care utilizează ca sursă de energie
substanţele anorganice.
În funcţie de sursa de carbon:
autotrofe: bacteriile care utilizează ca sursă de carbon CO2 şi sărurile sale minerale
(compuşii anorganici);
heterotrofe: bacteriile care utilizează ca sursă de carbon substanţele organice.
Bacteriile patogene pentru om sunt chemoautotrofe.
3. Creşterea bacteriilor
Creşterea este definită în sens biologic, ca procesul de mărire coordonată a tuturor
constituenţilor unui organism, ca rezultat al producerii sau adăugării de substanţă nouă.
La toate speciile unicelulare creşterea are ca rezultat multiplicarea acestora, respectiv
creşterea numărului de indivizi. La organismele pluricelulare creşterea are ca efect sporirea
volumului, respectiv a taliei individuale.
Celulele bacteriene care cresc ca masă şi volum nu îşi măresc proporţional toate
dimensiunile. De exemplu, la bacteriile cilindrice, în timpul creşterii echilibrate, diametrul
cilindrului rămâne fix, în aşa fel încât are loc doar creşterea în lungime a celulei.
Creşterea nu continuă la nesfârşit, deoarece la un moment critic este întreruptă, fiind
urmată de diviziunea celulară.
Creşterea unei populaţii de microorganisme este rezultatul creşterii şi diviziunii
organismelor individuale care formează populaţia respectivă Într-un mediu de cultură
corespunzător, bacteriile perfect adaptate au o creştere echilibrată.
4. Multiplicarea bacteriilor
Multiplicarea reprezintă creşterea numărului de de celule bacteriene, ce se poate realiza
prin mai multe mecanisme:
a) Diviziune directă (simplă, binară sau sciziparitate);
b) Înmugurire;
c) Fragmentare;
d) Prin spori (de propagare);
e) Conjugare.

93
 a) Diviziunea directă.
Reprezintă forma cea mai răspândită de multiplicare a bacteriilor, constând în scindarea
celulei mamă în două celule fiice, cel mai adesea identice, egale ca mărime (diviziune izomorfă)
sau uneori inegale (diviziune heteromorfă).
Diferenţele care apar în procesele de clivaj ale septului creează tipuri caracteristice,
reflectate în forma şi modul de aranjare al celulelor bacteriene. Astfel, diplococii sunt formaţi
prin clivajul incomplet al septului; streptococii se formează prin sinteza de septuri succesive
orientate paralel.
b) Multiplicarea prin înmugurire
Înmugurirea reprezintă o modalitate particulară de reproducere, constând în formarea pe
suprafaţa celulei a unui mugure terminal sau lateral, care va deveni o nouă celulă, ce rămâ ne
legată de celula mamă printr-un tub de legătură. La nivelul acestuia apare septul transversal.
Celulele rezultate prin înmugurire prezintă uneori tendinţa de a rămâne ataşate de celula mamă,
formând colonii cu celule unite prin ramificaţiile lor tubulare. Ex. Pasteurela
c) Multiplicarea prin fragmentare
Multiplicarea prin fragmentare este o formă specială de înmulţire vegetativă observată la
majoritatea bacteriilor filamentoase (actinomicete). Reţeaua de celule se fragmentează, masa
celulară rămâne iniţial constantă, crescând doar numărul de celule. Acestea cresc prin
acumularea de masă la extremităţi.
d) Multiplicarea prin spori
Este întâlnită la unele bacterii (filamentoase) care formează spori (exospori) la suprafaţa
reţelei de celule (hife) sau în vezicule sporale (sporangii). Sporii pot fi localizaţi şi în interiorul
celulei, asemănători cu sporii de rezistenţă.
e) Conjugarea
Conjugarea (fig. 6.14) reprezintă transferul de ADN de la o celulă donatoare la o celulă
receptoare, proces ce implică contactul dintre celule. Conjugarea este posibilă dacă există 2
componente: plasmidele pentru conjugare şi traspozonii. În procesul conjugării, aceste
componente sunt ele însele transferate. Conjugarea este întâlnită mai ales la bacteiile Gram-
negative (E. coli).

6.4. Diagnosticul de laborator

Infecţiile pot fi diagnosticate fie direct, prin detectarea patogenului, fie indirect prin
punerea în evidenţă a anticorpilor. Domeniul microbiologiei care se ocupă cu diagnosticarea de
laborator a infecţiilor se numeşte microbiologie clinică.
Materialul analizat în laborator este recoltat, în funcţie de aparatul în care se localizează
infecţia. Poate fi recoltat de la nivelul aparatului respirator (de pe amigdale, fluid din sinusuri,
secreţii pulmonare), urogenital (urină, secreţii genitale), sânge, răni, abcese, tractul gastro-
intestinal, LCR, exsudate, transudate.

94
 Bacteriile au dimensiuni de ordinul micrometrilor, astfel încât este nevoie de amplificarea
imaginii de 1000 ori (limita maximă a microsocopului optic). La o astfel de amplificare pot fi
detectate bacterii a căror densitate celulară este de minim 104-105/ml. Examinarea microscopică
a unui astfel de material necesită realizarea unor preparate:
Preparate native: cu sau fără coloranţi vitali, sunt utilizate pentru observarea bacteriilor
vii. Contrastul redus al unor astfel de preparate face necesară utilizarea unui microscop cu
câmp întunecat sau cu contrast de fază.
Preparate colorate: au un contrast mai bun, astfel încât pot fi observate bine la
microscopul optic. Bacteriile sunt în prealabil aplicate pe lamă, uscate la temperatura
camerei şi fixate prin căldură sau cu alcool metilic. După fixare, se aplică colorantul.
Metodele de colorare pot fi:
simple: utilizează un singur tip de colorant: albastru de metilen, fucsină fenicată
etc.;
compuse: coloraţia Gram (fig. 6.15), coloraţia Ziehl-Neelsen;
coloraţii speciale: utilizate pentru a pune în evidenţă unele elemente structurale
ale bacteriilor (spori, incluziuni cu glicogen, nucleoidul).
Microscopia fluorescentă: o altă tehnică specială (vezi cursul 3). O substanţă
fluorocromă absoarbe lumină cu lungime de undă mică şi emite lumină cu o lungime de
undă mai mare. Preparatele colorate cu fluorocromi sunt expuse la lumină cu o anumită
lungime de undă. Părţile colorate apar clare pe un fond întunecat. Această tehnică
necesită un echipament special. Se utilizează pentru observarea micobacteriilor (bacilul
Koch, leprei). Fluorocromul (izotiocianatul de fluoresceină) este legat de un anticorp
care, la rândul lui, se va cupla cu antigene prezente la nivelul celulei bacteriene.
Pentru a putea fi studiate şi identificate, bacteriile pot fi cultivate în laborator.

Medii de cultură
Microorganismele se pot dezvolta şi în afara mediului lor natural pe medii de cultură (fig.
6.16) artificiale, care reprezintă substraturi nutritive (lichide sau solide, organice sau anorganice)
ce asigură dezvoltarea şi multiplicarea lor. Mediile se folosesc pentru izolarea şi păstrarea sub
formă de culturi pure a microorganismelor, precum şi pentru identificarea speciilor în funcţie de
proprietăţile lor fiziologice. De aceea, ele trebuie să fie cât mai asemănătoare cu substraturile
naturale.
Mediile de cultură trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru ca specia microbiană
să se poată dezvolta:
să conţină substanţele necesare microorganismului, precum şi ingredientele care să
condiţioneze creşterea sa;
substanţele trebuie să corespundă indicaţiilor tehnice, să fie cântărite exact şi să fie
introduse în recipient în ordinea strict indicată;

95
 să aibă gradul de alcalinitate sau aciditate (pH) corespunzător dezvoltării
microorganismului respectiv şi să-i asigure menţinerea în limite compatibile cu creşterea
lui (prin sisteme tampon);
să fie stabil, adică să-şi păstreze toate calităţile iniţiale pe toată durata incubării;
sterilizarea nu trebuie să altereze mediul; acesta trebuie să rămână steril până în
momentul însâmânţării;
să asigure condiţiile de aerobioză/anaerobioză corespunzătoare microorganismului
respectiv;
să fie repartizate în recipiente care să împiedice contaminarea culturii, atât înainte, cât şi
după însămânţare;
să asigure un anumit grad de umiditate.

Clasificarea mediilor de cultură

Diversitatea extremă a compoziţiei chimice a mediilor de cultură nu permite o clasificare
propriu-zisă, deoarece suprapunerile apar foarte frecvent. Criteriile de clasificare sunt
următoarele:
a. După provenienţă:
medii naturale:
de origine vegetală: must de malţ, cartof glicerinat etc.
de origine animală: lapte, bilă, etc.
medii artificiale:
lichide: bulionul, apa peptonată;
solide: geloza, gelatină.
b. După compoziţie:
medii uzuale: folosite curent în laborator, pentru cultivarea unui număr mare de
microorganisme (bulionul, apa peptonată, geloza, gelatina);
medii complexe (compuse): folosite pentru izolarea şi creşterea unor microorganisme
care se dezvoltă slab sau nu se dezvoltă pe medii simple (geloză-ser, geloză-sânge,
bulion-ser etc.);
medii speciale: prin compoziţia lor permit creşerea preferenţială a anumitor specii dintr-
un amestec heterogen de microorganisme (dintr-o probă naturală). Aceste medii conţin un
indicator de pH, un zahăr fermentescibil, antiseptice selective, antibiotice: medii de
îmbogăţire, medii selective, medii elective, medii de conservare, medii de identificare.
Prepararea mediilor de cultură se face după reţete, respectând cu stricteţe ordinea
ingredientelor şi condiţiile de sterilitate.

Culturi şi colonii microbiene

Cultivarea microorganismelor se face în medii lichide şi pe medii solide. Culivate în
medii lichide, microorganismele formează culturi (fig. 6.17) al căror aspect este diferit în
funcţie de grup, de specie şi de proprietăţile fizico-chimice ale mediului. Culturile prezintă o

96
serie de caracteristici care pot fi utile pentru identificarea speciilor cultivate şi pentru eventualele
forme de variabilitate:
- gradul de tulburare a mediului;
- mirosul;
- pigmentarea culturii.
Cultivate pe medii solide, microorganismele se dezvoltă sub formă de colonii (fig.
6.18). Colonia reprezintă o populaţie celulară rezultată din creşterea şi multiplicarea uneia sau
mai multor celule aparţinând aceleaşi specii sau tulpini.
Caracterizarea coloniilor implică precizarea următoarelor aspecte:
- dimensiunile;
- aspectul marginilor;
- profilul coloniei;
- consistenţa;
- transparenţa sau opacitatea;
- culoarea şi aderenţa.

Identificarea bacteriilor
Principiul de bază al identificării bacteriilor este acela de asocia o cultură necunoscută cu
locul ei în sistemul de clasificare bazându-ne pe căt mai multe caracteristici posibile:
morfologice: forma, mărimea, coloraţia, spori, flageli, capsulă;
fiziologice: determinate cu indicatori din mediu. Sunt disponibile în prezent sisteme
miniaturale de cultivare a bacteriilor. Ex. de caractere: enzime ale lanţului respirator,
hemolizine, lipaze, lecitinaze, enzime ale diverselor căi metabolice (glucidice, proteice
etc), produşi finali de metabolism;
chimice: ADN, structura peretelui celular, structura antigenică.
Metodele de genetică moleculară sunt extrem de importante şi în plină ascensiune.
Obiectivul principal al acestor metode este identificarea directă a secvenţelor de nucleotide din
materialul analizat. Aceste metode sunt utilizate, mai ales, în cazul bacteriilor care nu pot fi
cultivate, sunt greu cultivabile sau prezintă un timp de înmulţire foarte lung. Sunt utilizate
următoarele metode:
probe de ADN. Din moment ce ADN-ul este dublu catenar, este posibilă
detectarea secvenţelor monocatenare cu tehnici de hibridizare ce utilizează lanţuri
monocatenare marcate sau nu radioactiv.
Amplificarea. Obiectivul principal este creşterea sensibilităţii pentru detectarea
mai uşoară a ADN-ului, din moment ce acesta se găseşte natural, în cantităţi
extrem de mici. Cea mai utilizată metodă este PCR-ul.
*Identificarea prin metode de amplificare şi de cipuri genice. În cadrul acestei tehnici,
mii de nucleotide specifice bacteriilor patogene umane sunt prezente pe suprafaţa unui cip de
2 pe 2 cm. Acest cip este încărcat cu ADN amplificat din materialul de analiză. Apoi gradul de

97
legare cu secvenţe complementare este măsurat pe bază de fluorescenţă la un microscop cu
laser. Prezenţa genelor ce dau rezistenţă la antibiotice poate fi măsurată şi ea astfel.*

Detecţia directă a antigenelor bacteriene

Antigenele specifice pentru anumite specii sau genuri pot fi detectate direct, utilizând
anticorpi. Exemplele includ detectarea antigenelor bacteriene din LCR în meningitele acute
purulenete, detecţia antigenelor gonococice din secreţiile tractului urogenital.

Utilizarea de animale de laborator

Testarea pe animale este o tehnică utilizată mai ales în trecut. Până nu demult, toxinele
bacteriene (difterică, tetanică, botulinică) puteau fi confirmate doar pe animale de laborator. În
prezent, sunt utilizate metode genetice care evidenţiază genele codificatoare de toxine.

6.5. Terapia cu antibiotice

Terapia antibacteriană specifică se bazează pe tratarea infecţiilor cu agenţi specifici

împotriva respectivului patogen. O trăsătură a acestor farmaceutice este „toxicitatea selectivă”,
ce se referă la acţiunea în doze mici asupra bacteriilor, ce nu provoacă rău macroorganismului
infectat. Cel mai important grup de agenţi antiinfecţioşi este reprezentat de antibiotice. Aceste
substanţe sunt produse de fungi sau bacterii (de obicei Streptomycetes).
Fiecare agent antiinfecţios are un anumit spectru de acţiune, ceea ce înseamnă că
acţionează asupra unei nişe de bacterii care prezintă sensibilitate naturală la respectiva substanţă
(vezi tabelul 6). Unele antibiotice au un spectru limitat de acţiune (vancomicina). Majoritatea au
un spectru mai larg, cum sunt tetraciclinele care afectează toate bacteriile.
Eficacitatea unui agent antiinfecţios defineşte modul în care acesta afectează populaţia
bacteriană. Se disting două efecte de bază: efectul bacteriostatic (reversibilitatea inhibiţiei
creşterii) şi efectul bactericid. Multe substanţe pot dezvolta ambele efecte, în funcţie de
concentraţie, tipul de organism şi faza de creştere. Multe dintre aceste antibiotice au şi un efect
postantibiotic. Acesta constă în leziunile pe care le provoacă la nivelul populaţiei bacteriene,
acesteia trebuindu-i o anumită perioadă pentru a se recupera şi a-şi putea relua activitatea. Acest
efect poate dura câteva ore. Un agent bacteriostatic singur nu poate elimina total agentul
infecţios. Vindecarea rezultă prin efectul combinat al agenţilor antiinfecţioşi cu cel al sistemului
imunitar. În ţesuturile în care sistemul imunitar este ineficient (endocard), în mijlocul unei
infecţii purulente, în care nu mai există fagocite funcţionale sau la pacienţii imunosupresivi, este
nevoie de substanţe bactericide. Astfel, este important de ştiut dacă un antibiotic este bactericid
sau bacteriostatic. O populaţie bacteriană care infectează un organism va conţine întotdeauna
câteva celule rezistente. Dacă tratamentul este realizat discontinuu, aceste celule duc la posbile
recăderi.
Tratamentul cu antibiotice poate avea efecte secundare:

98
 Efectul toxic se datorează lezării celulelor sau ţesuturilor gazdei. Trebuie verificată
concentraţia sanguină a unor substanţe, în timpul tratamentului, în special în cazul
substanţelor care se elimină dificil (vancomicina).
Reacţiile alergice
Efecte secundare biologice. Ex. înlocuirea sau îndepărtatarea florei normale a
organismului.
Bacterii problematice. Tulpinile cu rezistenţă dobândită sunt întâlnite printre
enterobacteriacee și stafilococi. Tratamenul acestor infecţii întâmpină adesea dificultăţi. Aceste
bacterii sunt responsabile de majoritatea infecţiilor nosocomiale. Cauza incidenţei ridicate în
ceea ce priveşte rezistenţa la antibiotice este variabilitatea genetică pronunţată. Cu cât sunt
administrate mai des tratamente cu antbiotice, cu atât mai mult creşte numărul de tulpini care
dobândesc rezistenţă.
Există două teste standard de verificare a nivelului rezistenţei bacteriei la antibiotice:
 Testul seriei diluţiilor: se determină minimul concentraţiei substanţei inhibitoare pentru
blocarea proliferării celulelor bacteriene.
 Antibiograma (fig. 6.19): constă în inocularea bacteriei pe mediu şi aplicarea unor
discuri îmbibate în diferite tipuri de antibiotice. Cu cât raza cercului format în jurul
discului repectiv, unde nu se mai dezvoltă bacterii, este mai mare, cu atât microrganismul
repectiv este mai puţin rezistent la antibiotic.

Tabelul 6. Principalele clase de antibiotice, rolul lor și efectele secundare (după Beers, 2011)
Clasa Reprezentanți Indicații terapeutice Efecte secundare
Aminoglicozide Gentamicină infecții produse de bacterii căderea părului
Kanamicină Gram negative (E.coli, amețeală
Neomicină Klebsiella) leziuni renale
Streptomicină
Cefalosporine Cefazolin infecții cutanate și ale disconfort gastro-intestinal
de generația I Cefalexin țesuturilor moi diaree
greață
reacții alergice
Cefalosporine Cefaclor anumite infecții respiratorii disconfort gastro-intestinal
de generația II Cefoxitin și abdominale diaree
Cefuroxin greață
reacții alergice
Cefalosporine Cefotaxim se utilizează la persoanele disconfort gastro-intestinal
de generația III Cefixim cu infecții ușoare sau diaree
Ceftazidim moderate (pe cale orală) greață
Ceftriaxonă sau cu infecții severe reacții alergice
(injectabile)
Cefalosporine Cefepim infecții severe apărute la disconfort gastro-intestinal

99
de generația IV persoanele cu imunitate diaree
scăzută greață
reacții alergice
Macrolide Claritromicină infecții streptococice, greață
Azitromicină sifilis, infecții respiratorii, vomă
Eritromicină infecții cu micoplasme, diaree (în doze mari)
boala Lyme icter
Peniciline Amoxicilină infecții foarte diverse, greață
Ampicilină inclusiv streptococice, vomă
Dicloxacilină sifilis și boala Lyme diaree
Oxacilină reacții alergice severe cu
Penicilină G șoc anafilactic
Penicilină V leziuni cerebrale și renale
Polipeptide Bacitracină infecții auriculare, oculare leziuni renale și nervoase
Colistin tegumentare sau ale vezicii (injectare)
Polimixin B urinare; de obicei se aplică
pe piele sau la nivel ocular,
rareori prin injectare
Chinolone Ciprofloxacin infecții de tract urinar, greață (rar)
Enoxacin prostatită bacteriană, diaree nervozitate
Levofloxacin bacteriană, gonoree tremor
Norfloxacin crize convulsive
Ofloxacin inflamație sau rupturi
tendinoase
Sulfonamide Sulfacetamidă infecții de tract urinar; greață
Sulfametizol mafenid – utilizare topică vomă
Sulfizoxazol pentru arsuri reacții alergice
Trimetoprim- leucopenie
sulfametoxazol sensibilitate la lumină
Mafenid solară
Tetracicline Doxiciclină sifilis, infecții cu disconfort gastro-intestinal,
Oxitetraciclină Chlamydia, boala Lyme, sensibilitate la lumină
Tetraciclină infecții cu micoplasme, cu solară
ricketsii apariția de pete pe dinți
toxicitate pentru mamă și
făt
Antibiotice Cloramfenicol infecții cu Salmonella, leucopenie severă (rar)
diverse meningită, febră tifoidă
Clindamicină infecții streptococice și diaree severă
stafilococice, infecții

100
 respiratorii, abces
pulmonar
Etambutol TBC tulburări de vedere
Fosfomicină infecții ale vezicii urinare diaree
Izoniazidă TBC greață și vomă
Linezolid infecții severe produse de greață
bacterii rezistente la alte cefalee
antibiotice diaree
trombocitopenie
Metronidazol vaginită cauzată de greață
Trichomonas sau cefalee (în special în
Gardnerella, infecții combinație cu alcool), gust
pelviene sau abdominale metalic, urină închisă la
culoare
Pirazinamidă TBC disfuncție hepatică
Rifampin TBC, lepră erupție cutanată, disfuncție
hepatică, colorarea în
portocaliu a salvei,
transpirației, lacrimilor,
urinii
Spectinomicină gonoree reacții alergice
febră
Vancomicină infecții severe rezistente la prurit
alte antibiotice eritem

101
Figura 6.1. Tipuri de coci (după Kayser et al., 2005)

102
 Figura 6.2. Tipuri de bacili; a,b,c (după Kayser et al., 2005); d (https://commons.wikimedia.org-
/wiki/File:Bacillus_anthracis_Gram.jpg)

Figura 6.3. Bacteriile spiralate A. Vibrionul holeric (http://datavizblog.com/2013/03/31/dataviz-history-

the-ghost-map-vibrio-cholerae/); B. Spiroheta – Treponema pallidum (http://www.doc-
stock.com/en/images-pictures/104594.html)

103
 Figura 6.4. Ultrastructura celulei bacteriene (după Kayser et al., 2005)

Figura 6.5. Peretele celular al bcteriilor Gram-pozitive (după Kayser et al., 2005)

104
Figura 6.6. Peretele celular la bacteriile Gram-pozitive (după Kayser et al., 2005)

Figura 6.7. Membrana celulară (după Kayser et al., 2005)

105
 Figura 6.8. Materialul nuclear în afara celulei Figura 6.9. Haemophilus influenzae – bacili
E. coli (http://www.futura-sciences.com- înconjuraţi de capsulă (după Kayser et al., 2005)
/photos/d/adn-tous-etats-667/telophase-separation-
cellules-4297/)

Figura 6.10. Dispunera flagelilor a. celule monotriche b. celule lofotriche c. celule amfitriche d.
celule peritriche (http://microbeonline.com/bacterial-flagella-structure-importance-and-examples-of-
flagellated-bacteria/)

Figura 6.11. Sporul bacterian A. spor nedeformant localizat central B. spor nedeformant localizat
terminal C. spor deformant localizat subterminal D. spor deformant localizat central E. Spor deformant
localizat terminal (după Kayser et al., 2005)

106
 Figura 6.12. Structura sporului bacterian (după Figura 6.13 Plasmidul bacterian (după Kayser
Kayser et al., 2005) et al., 2005)

Figura 6.14. Conjugarea la bacterii a. conectarea bacteriilor prin pilii de sex; b. conjugarea efectivă prin
formarea unui pod între celula receptoare şi cea donoare; c. mobilizarea şi transferul plasmidului d.
încheierea procesului de replicare a ADN-ului plasmidial (după Kayser et al., 2005)

107
Figura 6.15. Etapele coloraţiei compuse Gram (după Prescott, 2002)

Figura 6.16. Mediu de cultură geloză-sânge (după Kayser et al., 2005)

108
Figura 6.17. Creşterea bacteriilor în culturi – diverse moduri de dezvoltare a culturii (după Prescott,
2002)

Figura 6.18. Colonii bacteriene – criterii de identificare a bacteriilor (forma, profil, aspectul
marginilor) (după Prescott, 2002)

Figura 6.19. Antibiograma (după Kayser et al., 2005)

109
 CURS 7 Bacteriologie – partea specială –
cocii patogeni și cocobacilii
Tabelul 7. Clasificarea bacteriilor patogene pentru om studiate în acest curs (după Buiuc,
2003)

Forma Colorația Gram Respirația Exemple

celulelor
Coci Gram pozitivi Aerobi Staphylococcus aureus
S. epidermitidis
S. saprophyticus
Streptococcus pyogenes
S. pneumoniae

Gram negativi Aerobi Neisseria gonorrhoeae

N. meningitidis

Cocobacili Gram negativi Aerobi Haemophilus influenzae

Bacili Gram pozitivi Aerobi Bacillus anthracis

Corynebacterium diphteriae

Anaerobi Clostridium tetani

C. botulinum
C. perfringens

Acid-alcoolo- Aerobi Mycobacterium tuberculosis

rezistenți Mycobacterium leprae

Gram negativi Aerobi Bordetella pertusis

Facultativ Escherichia coli

anaerobi Salmonella sp.
Shigella sp.
Vibrio cholerae

Spirochetele - Aerobi Treponema pallidum

Leptospira interrogans

Mycoplasmele - Aerobi Mycoplasma sp.

110
 Cocii patogeni
7.1. Staphylococcus sp.
Stafilococii sunt bacterii sferice grupate sub formă de grămezi. Sunt imobile, producătoare de
catalază. Genul Staphylococcus include peste 30 de specii şi subspecii. Staphylococcus aureus
(şi E. coli) sunt printre cele mai frecvente organisme responsabile de infecţiile bacteriene la om.

7.1.1. Staphylococcus aureus (stafilococul auriu)

Habitat. Este foarte răspândit în natură, stafilococul saprofit se întâlneşte în aer, apă, sol,
pe tegumente şi în cavităţile naturale ale oamenilor şi animalelor, făcând parte din flora normală
a acestora. În afara celor saprofiţi, se găsesc şi stafilococi potenţial patogeni în rinofaringele şi
intestinul oamenilor sănătoşi, într-un procent de 50%. Aceştia, eliminaţi prin tuse, strănut sau
dejecte, pot provoca, atunci când întâlnesc organisme sensibile, îmbolnăviri variate.
Caractere morfotinctoriale şi de cultură. Stafilococii sunt coci Gram-pozitiv (fig. 7.1,
7.2), facultativ anaerobi, necapsulaţi. Cresc pe mediile uzuale, la 37°C. Pe geloză, coloniile sunt
rotunde cu diametrul de 1-2 mm, cu marginile regulate (fig. 7.3). Incolore la început, se
colorează apoi datorită unui pigment, distingându-se 3 variante: stafilococul alb, citrin si auriu.
Rezistenţa la agenţii fizici, chimici şi biologici. Stafilococul este un germene rezistent.
Rezistă 60 minute la 60ºC. În produsele uscate rezistă câteva luni. Alcoolul de 70º îl omoară în
60 minute. Iniţial sensibili la antibiotice, stafilococii au devenit ulterior din ce in ce mai
rezistenţi.

Figura 7.1. Staphylococcus aureus Figura 7.2. Coloraţia Gram-pozitivă a

microscopie electronică stafilococului auriu (după Kayser et al., 2005)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Stafilococ_auriu)

111
 Figura 7.3 Cultivarea stafilococului auriu pe Figura 7.4 Furuncule datorate infecţiei
mediu geloză-sânge (după Kayser et al., 2005) Staphlococcus aureus la un pacient (după
Kayser et al., 2005)

Caractere de patogenitate. Stafilococul auriu secretă numeroase enzime şi toxine care

determină, împreună cu antigenele de suprafaţă, patogeneza. Cele mai importante sunt:

coagulaza, enzimă cu ajutorul căreia, germenele, prin coagularea plasmei în

organism, îşi creează un înveliş de fibrină, punându-se astfel la adăpostul acţiunii
fagocitare. Ea este prezentă la 98% din stafilococii patogeni.
α-toxina poate avea efecte letale asupra sistemului nervos central, afectează
membranele (producând hemoliză) şi este responsabilă de o formă de
dermonecroză
hialuronidaza, enzima care, prin degradarea acidului hialuronic, permite
difuzarea infectiei in organism.
leucocidina afectează macrofagele şi microfagele prin degranulare
exfoliatinele sunt responsabile de de o formă de epidermoliză
enterotoxinele (A-E, H, G, I) sunt responsabile de toxinfecţiile alimentare. Aceste
enterotoxine sunt superantigene.
Toxina-1 a sindromului de şoc toxic (TSST-1) este produsă de aproximativ 1%
din tulpinile de stafilococ auriu. Este un superantigen care determină apariţia
şocului toxic, printr-o exagerare a răspunsului imun.
Boala la om. Stafilococul auriu este responsabil de trei tipuri de boli:

Infecţii invazive. În acest tip de infecţii, patogenii rămân la locul de pătrundere în

organism, provocând infecţii locale purulente:
infecţii ale pielii: furuncule (fig 7.4), acnee, foliculite, orjelet (ulcior), supra-
infecţiile plăgilor.
infecţiile ţesutului subcutanat: mastite (boală care constă în inflamarea
glandelor mamare), hidrosadenite (inflamaţie purulentă a glandelor sudoripare),
abcese

112
 infecţii respiratorii: faringite, bronşite, sinuzite, pneumonii, empieme
(acumulare de puroi într-o cavitate a organismului)
infecţii ale scheletului: artrite, osteomielite (inflamaţie simultană a osului şi a
măduvei osoase)
infecţii generalizate: meningite, septicemii, endocardite cu diseminări secundare,
cu formare de abcese în diferite organe.
Toxicoze. Toxiinfecţiile alimentare rezultă prin ingerarea de alimente contaminate cu
enterotoxine. La câteva ore de la ingestie apar greaţă, vărsături şi diaree masivă.
Formele mixte:
Dermatita exfoliativă (eritrodermia sau sindromul omului roşu este o
afecţiune inflamatorie a pielii cu eritem şi descuamare care afectează
întreaga suprafaţa cutanată) cauzată de tulpinile producătoare de exfoliatine,
care infectează suprafaţa pielii.
Sindromul de şoc toxic este cauzat de tulpinile producătoare de toxina-1 a
sindromului de şoc toxic. Simptomele principale sunt hipotensiune, febră, erupţie
cutanată scarlatiniformă.
Diagnosticul de laborator. Implică identificarea bacteriilor prin cultivare şi microscopie.
Diferenţierea stafilococului auriu de speciile coagulazo-negative se realizează prin detecţia
coagulazei. Enterotoxinele şi TSST-1 sunt identificate prin metode imunologice.
Tratament. În afara metodelor chirurgicale, terapia este bazată pe utilizarea de
antibiotice. Agentul antiinfecţios este o penicilină penicilinazo-rezistentă, din moment ce 70-
80% din tulpini produc penicilinaze
Epidemiologie. Sursa de infecţie este reprezentată de omul bolnav, în special de cel cu
leziuni deschise, dar şi de purtătorii sănătoşi. Transmiterea poate fi directă, dar şi indirectă, prin
aer, praf, lenjerie.
În mediul spitalicesc, determinările de laborator au arătat că, spre deosebire de restul
mediului, proporţia de stafilococi rezistenţi la antibiotice este de peste 75%.
În secțiile de chirurgie, intervenţiile pot fi compromise prin infectarea pacientului cu
stafilococi rezistenţi din mediul înconjurător.
În maternităţi, mortalitatea cea mai ridicată este provocată de stafilococ. Având în vedere
rezistenţa scăzută a nou-născutului, rolul nociv al unui purtător de stafilococ patogen în rândul
personalului din această secţie este evident.
Profilaxie. Se vor lua măsuri de igiena riguroasă în unităţile sanitare :
- spălarea meticuloasă a mâinilor după contactul cu pacienţii,
- utilizarea mănuşilor la contactul cu plăgile şi cu mucoasele contaminate,
- administrarea profilactică de antibiotice pre- şi post-operatorii, pentru a preveni infecţia
plăgilor postoperatorii,
- tratamentul prompt al tuturor infecţiilor stafilococice, chiar şi a celor superficiale, ale
pielii şi ale ţesuturilor moi.

113
 7.1.2. Stafilococii coagulazo-negativi

Aceşti stafilococi sunt elemente ale florei normale din pielea şi mucoasele umane. Sunt
oportunişti clasici care produc infecţii doar anumitor gazde, cu o predispoziţie de ordin
imunologic.
S. epidermitidis. Este patogenul cel mai frecvent în acest tip de infecţii (70-80% din
cazuri). Infecţiile provocate de stafilococii coagulazo-negativi se datorează introducerii în
organism a unor corpuri străine. Exemple: catetere sanguine, pace-makers, valve cardiace
artificiale etc. Infecţiile apar când aceste corpuri sunt acoperite de un matrix proteic (fibrinogen)
la care se pot ataşa bacteriile formând un biofilm. Stafilococii din acest biofilm sunt protejaţi de
sistemul imun al gazdei şi reprezintă focare de infecţie, producând septicemii.
S. saprophyticus. Este patogenul responsabil de aproximativ 10-20% din infecţiile
urinare acute, în cazul femeilor tinere.

7.2. Streptococul (Streptococcus sp.)

Streptococii sunt bacterii de formă rotundă spre ovală, gram-pozitivi, imobili, nesporulaţi,
a căror celule sunt dispuse în lanţuri (fig. 7.5). Nu produc catalază. Majoritatea sunt componenţi
ai flori normale a mucoasei. Unii pot fi patogeni.

Figura 7.5. Streptococul izolat din lichidul Figura 7.6. Colonii de streptococ pe agar-sânge
pleural (după Kayser et al., 2005) – β-hemoliză (după Kayser et al., 2005)

Clasificarea streptococilor se face în funcţie de 2 criterii importante:

I. Tipul de hemoliză:
α-hemoliza: pe mediu de cultură agar-sânge, coloniile apar înconjurate de zonă
verde. Aceasta se datorează apei oxigenate, care transformă hemoglobina în
methemoglobină.

114
 β-hemoliza: pe mediu agar-sânge coloniile sunt încojurate de o zonă întinsă
gălbuie (fig. 7.6), în care nu mai există hematii întregi, iar hemoglobina este
descompusă.
γ-hemoliza: acest termen (impropriu) indică absenţa unei zone hemolitice vizibile
macroscopic.
II. Substanţa C (carbohidrat) sau antigenul Lancefield: există varietăţi antigenice
numerotate de la A la V.
Caractere biochimice si de metabolism. Streptococii sunt în general aerobi, dar există şi
tulpini anaerobe. Nu sunt sensibili la acţiunea bilei şi a sărurilor biliare.
Rezistenţa la agenţi fizici, chimici şi biologici - Indiferent de specie, streptococii sunt
distruşi la 60º C în 60 min. Apa oxigenată 3%, fenolul 2-5%, tinctura de iod, detergenţii cationici
omoară streptococii destul de repede. Streptococul beta –hemolitic, este foarte sensibil la
penicilina.
7.2.1. Streptococcus pyogenes (A Streptococci)

Streptococcus pyogenes este de tip β-hemolitic, datorită existenţei streptolizinei. Conţine

antigenul A.
Cele mai importante toxine şi enzime responsabile de infecţie sunt:
Streptolizina O, streptolizina S. Distrug membrana eritrocitelor şi a altor celule.
Streptolizina O este un antigen.
Exotoxinele pirogenice streptococice A, B, C sunt responsabile de febră, exantem
(erupţie tipică scarlatinei), septicemie şi şoc toxic. Aceste toxine sunt superantigene.
Streptokinazele: dizolvă fibrina, facilitând răspândirea streptococilor în ţesuturi.
Hialuronidaza: degradează acidul hialuronic din ţesutul conjunctiv, care cimentează
ţesuturile.
Dezoxiribonucleazele: distrug ADN-ul.

Boala la om. Streptococii determină numeroase şi foarte variate afecţiuni:

Impedigo (boală de piele contagioasă care se manifestă prin apariţia unor pete roşii
acoperite de băşicuţe),
Erizipel (boală infectioasă, contagioasă ce se manifestă prin inflamarea şi înroşirea pielii,
localizată cel mai adesea la faţă şi membre),
Adenite (inflamarea ganglionilor limfatici),
Angine (inflamaţie a gâtului),
Faringite,
Sinuzite,
Pleurezii (inflamaţie a pleurei),
Bronhopneumonii,
Peritonite,
Pericardite, endocardite, flebite (inflamarea pereţilor unor vene),
Artrite (inflamarea articulaţiilor),

115
 Febra puerperală (boală infecţioasă care apare la lăuze datorită pătrunderii în uter a unui
agent patogen),
abcese, flegmoane (inflamatie purulentă a ţesutului subcutanat),
Infecţii urinare,
Septicemii.
Sechele:
Glomerulonefrita
Febra acută reumatică
Tratamentul. În afară de antibiotice şi chimioterapice, se întrebuinţează vaccinoterapia
sau seroterapia cu ser antitoxic. În cazul streptococilor hemolitici din grupa A, penicilina va fi
suficientă.
Diagnosticul de laborator :
Diagnosticul bacteriologic: izolarea şi identificarea germenului. Recoltarea se face în
condiţii de sterilitatea, şi înainte de tratament.
Diagnosticul serologic, se face prin două reacţii care urmăresc punerea în evidenţă a
unor anticorpi serici: ASLO (antistreptolizina O – anticorpul care neutralizează
streptolizina O, dozarea acestuia este importantă în urmărirea evoluţiei reumatismului) şi
ASK (antistreptokinaza).
Epidemiologie. Epidemiologia infecţiilor streptococice vizează în primul rând scarlatina (boală
contagioasă la copii, care se manifestă prin febră şi erupţie pe tot corpul, urmată de descuamarea
pielii) şi angina streptococică, boli frecvent întâlnite în regiunile temperate ale globului, unde
afectează în general copiii. Sursa de infecţie este reprezentată de:
- Bolnavii de scarlatină tipică, ce sunt infecţioşi încă din perioada de incubaţie.
- Bolnavii cu amigdalite şi faringite streptococice al căror număr, în mediul epidemic este
foarte mare.
- Purtătorii sănătoşi şi cei cu infecţii inaparente, al căror procent variază între 5-20%.
Epidemiile de scarlatină apar în valuri, la intervale de 7 ani.

7.2.2. Streptococcus pneumoniae (pneumococul)

Pneumococul este o bacterie din genul streptococilor, care a fost izolat pentru prima dată
în anul 1881, din spută de către Louis Pasteur, în Franţa. Este un microb aerob, facultativ
anaerob.
Habitat. Se găseşte în flora orofaringiană normală la majoritatea populaţiei, dar poate fi
şi un important agent patogen uman, fiind principalul agent patogen al infecţiilor pneumococice
invazive şi non-invazive la copii.
Infecţiile pneumococice invazive includ pneumonia, meningita şi bacteriemia
(septicemia); manifestările non-invazive includ otita medie, sinuzita şi bronşita. Aproximativ
80% dintre pneumoniile bacteriene sunt determinate de pneumococ.

116
 Caractere morfotinctoriale. În produsele patologice şi în culturile proaspăt izolate din
infecţii, pneumococii au o formă caracteristică de coci ovalari, dispuşi în diplo sau în lanţuri
scurte, lanceolaţi (fig. 7.7), cu diametrul cuprins intre 0,5-1,25µ. Sunt imobili, nesporulaţi.

Figura 7.7. Streptococcus pneumoniae

(http://www.msevans.com/cnsinfections/s-pneumoniae.html)

Rezistenţa la agenți fizici, chimici si biologici. Pneumococii sunt puţin rezistenţi la

acţiunea luminii, uscăciunii şi a frigului. Germenii mor în 10 min la 52º C. Sunt foarte sensibili
la toate antisepticele, şi sensibili la acţiunea sulfamidelor, penicilinei şi la majoritatea
antibioticelor cu spectru larg de acţiune.
Caractere de patogenitate. În mod obişnuit, pneumococul se comportă ca un
microorganism condiţionat patogen şi devine patogen în anumite condiţii, favorizând
morbiditatea, în special în rândul copiilor şi bătrânilor. Este agentul etiologic al mai mult de 80%
din pneumoniile bacteriene şi a numeroase cazuri de otite medii, viroze respiratorii, rujeola,
tuberculoza, sinuzita, mastoidita (infecţia şi inflamaţia spaţiilor de aer cuprinse în osul
mastoidian), pleurezia (inflamarea pleurei), bronhopneumonia meningita si septicemia , fiind
astfel o cauză importantă de mortalitate şi morbiditate.
Pneumonia pneumococică. Simptomele caracteristice sunt: debut brutal, cu
febră ridicată (> 39°C), frisoane, tuse, junghi toracic. În general este localizată
la nivelul lobului inferior al plămânului; bronhopneumonia este mai frecventă la
copii şi vârstnici. În general, după o terapie cu antibiotice eficientă, vindecarea
survine în 2-3 săptămâni. Complicaţiile sunt rare.
Sinuzita şi otita medie. Episoadele de otită medie pot să apară la orice vârstă, dar
cel mai adesea în copilărie, mai ales între 3 luni şi 3 ani, în timp ce sinuzitele apar
mai frecvent la adulţi. Otita medie acută este caracterizată de apariţia rapidă a
simptomelor sistemice sau ale urechii medii, incluzând unul sau mai multe din
următoarele: otalgie (durere de ureche), otoree (scurgere de lichid provenind din
ureche), febră, iritabilitate, anorexie, vărsături. Cea mai comună complicaţie a
otitei este pierderea temporară a auzului. Afectarea gravă a auzului poate să apară
după episoade repetate de otită.

117
 Meningita. Are o rată de mortalitate ridicată. Supravieţuitorii unei meningite
pneumococice pot rămâne cu sechele deosebit de importante. Sechelele pe termen
lung includ deteriorarea auzului, probleme neurologice focale şi înârziere
mentală. Bacteremia (septicemia). 3-5% dintre copii cu vârsta cuprinsă între 3-36
luni fără focare aparente de infecţie prezintă bacteriemie ocultă. Singurul semn
clinic al bacteriemiei oculte este febra. Bacteriemia ocultă poate progresa spre o
bacteriemie înaltă, care mult mai probabil poate determina complicaţii focale sau
boală invazivă severă. Septicemia apare ca o complicaţie la 25-30% dintre
pacienţii cu pneumonie pneumococică şi la 80% dintre cei cu meningită
pneumococică. Nu apare de obicei ca urmare a sinuzitelor sau otitelor medii.
Diagnosticul de laborator constă în :
recoltarea produselor patologice: secreţii nazofaringiene în amigdalite, secreţii
mucopurulente, expectoraţie mucopurulentă, exudat pleural purulent, LCR purulent,
exudat purulent peritoneal, spută, sânge.
examenul direct micro şi macroscopic din produsul patologic.
izolarea germenului prin însămânţări pe medii adecvate.
identificarea pneumococului prin reacţii biochimice şi serologice.
antibiograma.
Imunitatea poate fi dobândită prin boală sau prin vaccinarea antipneumococică.
Tratamentul. Terapia antimicrobiană este tratamentul etiologic al infecţiei cu
pneumococ. Majoritatea tulpinilor sunt sensibile la penicilină şi eritromicină, însă, deoarece s-au
semnalat tot mai frecvent tulpini rezistente la penicilină, eritromicină şi azitromicină, efectuarea
antibiogramei a devenit necesară. Dozele, calea de administrare şi durata tratamentului sunt în
funcţie de forma clinică de boală.
Epidemiologie. Transmiterea se realizează pe cale aeriană, directă (prin strănut, tuse,
contact cu un purtător asimptomatic), sau indirect prin praf contaminat. Purtătorii nazofaringieni
de pneumococ contribuie la răspândirea infecţiei (mai ales în instituţiile de îngrijire şi în alte
spaţii comune), având un rol important în transmiterea tulpinilor rezistente la antibiotice. Infecţia
pneumococică are caracter sezonier: în zonele temperate, incidenţa atinge nivele ridicate iarna şi
primăvara.
Factorii de risc pentru infecţia cu pneumococ sunt:
 splenectomia sau disfuncţii grave ale splinei;
 boli cronice;
 imunodeficienţă sau imunosupresie (inclusiv toate stadiile infecţiei cu HIV);
 vârsta, copiii şi bătrânii fiind mai frecvent afectaţi.
Factorii favorizanţi sunt:
instituţionalizarea (risc major pentru transmiterea infecţiilor pneumococice rezistente la
antibiotice);
apartenenţa la un grup socio-economic defavorizat;
poluarea aerului;

118
 expunerea copiilor la fumul de ţigară este asociată cu creşterea incidenţei otitei medii.
Alăptarea este strâns asociată cu scăderea riscului la otită medie în primul an de viaţă.

7.3. Neisseria
Meningococul şi gonococul sunt cele două specii de Neisseria strict patogene pentru om.
7.3.1. Neisseria meningitidis (meningococul)

Figura 7.8. Neisseria gonorrhoeae Figura 7.9. Neisseria meningitidis

(gonococul) (după Kayser et al., 2005) (meningococul) (după Kayser et al., 2005)

Principala boală produsă de meningococ este meningita cerebrospinală meningococică

(MCSM). Tipurile serologice de meningococi sunt: A, B, C, x, y, z.
Habitat. Germenul nu este întâlnit în natură în stare liberă. El se găseşte numai la omul
bolnav şi în secreţiile nazofaringiene ale persoanelor purtătoare de meningococ.
Caractere morfologice şi tinctoriale. Meningococii sunt coci Gram-negativi, cu
diametrul de 0,6 µm, sferici, ovalari, imobili, nesporulaţi care, în special în produsele patologice
se prezintă sub forma caracteristică de diplococi (fig. 7.9, 7.10) cu aspect de boabe de cafea.
Caractere de cultură. Meningococul nu creşte pe medii de cultură simple (bulion,
geloză); pentru a se dezvolta are nevoie de lichide organice cu conţinut bogat în proteine native,
ca: sângele, serul.
Caractere biochimice şi de metabolism. Meningococul este un germene aerob, care se
cultivă la temperatura optimă cuprinsă între 35-38º C şi la un pH optim (7,2-7,4).
Rezistenţa la agenţi fizici, chimici şi biologici. Sunt germeni extrem de sensibili la
variaţii de temperatură şi pH. Lumina solară, frigul şi uscăciunea îl omoară rapid. Culturile lăsate
la temperatura laboratorului mor repede. Sunt foarte sensibili la acţiunea antisepticelor,
sulfamidelor şi antibioticelor, în special penicilina.

119
 Figura 7.10. Neisseria meningitidis
Microscopie electronică (http://www.austincc.edu/microbio/2993q/nm.htm)

Caractere de patogenitate. La purtătorii sănătoşi de meningococ, germenul populează

mucoasa rinofaringiană, fără a produce leziuni locale sau complicaţii. Dintre infecţiile cauzate de
meningococ, MCSM este boala cea mai importantă. Infecţia meningococică poate disemina pe
cale limfatică sau sanguină, producând meningita sau poate fi localizată la distanţă pe seroase
(articulare, pleurale, endocardice, pericardice). La nivelul tegumentelor, meningococul poate
produce erupţii eritematoase, pete siale (hemoragice) sau pustuloase.
Imunitatea poate fi dobândită cu ajutorul vaccinului antimeningococic.
Boala la om. Meningita este o infecţie a ţesuturilor creierului (meningele) şi uneori şi a
lichidului cefalorahidian (LCR) care înconjoară creierul şi măduva spinării. Meningita constă în
tumefierea (umflarea) ţesuturilor creierului, şi în unele cazuri şi a ţesuturilor măduvei spinării,
numită meningita spinală. Atunci când ţesuturile creierului sunt tumefiate, la celulele creierului
ajunge mai puţin sânge şi prin urmare mai puţin oxigen. Dacă nu se tratează, în unele cazuri pot
să apară sechele ale creierului. Infecţia apare mai frecvent la copii, la tinerii cu vârsta cuprinsă
între 15 - 24 de ani, la vârstnici şi la persoane care au o afecţiune cronică, precum scăderea
sistemului imunitar. Meningita poate îmbrăca forme uşoare sau severe, ce pot ameninţa viaţa. De
regulă, severitatea depinde de microorganismul care a cauzat infecţia şi de vârsta persoanei,
precum şi de starea generală de sănătate a organismului în momentul infectării.
Simptomatologie. Cele mai frecvente simptome ale meningitei includ:
febra;
durere de cap severă şi persistentă;
gâtul este înţepenit şi dureros, cel mai bine evidenţiindu-se la încercarea de a atinge
pieptul cu bărbia;
vărsături;
confuzie şi un nivel scăzut de conştienţă/luciditate;
convulsii (contracţii involuntare bruşte, tonice ale unuia sau mai multor grupe de muşchi
care apar în accese şi sunt însoţite sau nu de pierderea cunoştiinţei);
oboseală/lenevire, slăbiciune, dureri musculare şi senzaţii ciudate (furnicături) sau
slăbiciune în întregul corp;

120
 sensibilitatea ochilor şi dureri ale ochilor la lumina puternică;
erupţie cutanată;
momente de ameţeală.
La unii oameni pot să apară simptome neobişnuite de meningită. Astfel, sugarii, copiii
mici, vârstnicii şi persoanele cu alte afecţiuni medicale pot să nu prezinte simptomele comune
ale meningitei. Este posibil să nu se simtă bine şi să aibă energie puţină; la sugari semnele de
meningită pot fi febra, o iritabilitate care este greu de calmat, scăderea poftei de mâncare, erupţie
cutanată, vărsături şi un ţipăt ascuţit. Copii cu vârsta mai mică de 18 luni pot să nu prezinte
"înţepenirea" gâtului;
Sugarii mai pot prezenta de asemenea nişte pete uşor umflate la nivelul capului, care nu
se datorează plânsului şi corpul încordat. Ei pot plânge atunci când sunt luaţi în braţe. Copiii mici
cu meningită pot avea manifestări asemănătoare gripei, tusei sau tulburări de respiraţie.
Vârstnicii şi persoanele care au alte afecţiuni medicale pot prezenta doar o durere de cap
uşoară şi febră.
Tratamentul se face prin administrare de antibiotice, de obicei penicilina şi sulfamide.
Diagnostic de laborator. Se recoltează probe de LCR, sânge, secreţii nazofaringiene.
Epidemiologie. Microorganismele care cauzează meningita pot fi transmise de la o
persoană la alta sau transmise de la rozătoare sau insecte la oameni. De la o persoană la alta, se
poate transmite astfel:
în timpul naşterii. O mamă poate transmite copilului ei microorganismul care cauzează
meningita, chiar dacă mama nu are nici un simptom. Naşterea copilului prin cezariană şi
nu pe cale normală nu îl protejează întotdeauna pe copil împotriva infectării.
prin intermediul materiilor fecale;
prin tuse sau strănut;
prin sărut, prin contact sexual neprotejat sau prin contactul cu sângele infectat.
Profilaxie:
 evitarea persoanelor care au meningită;
 separarea persoanelor cu meningită de ceilalţi din casă;
 spălarea frecventă a mâinilor în cazul în care aveţi meningită sau dacă aveţi în îngrijire o
persoană cu meningită;
 evitarea insectelor şi a rozătoarelor purtătoare de microorganisme ce pot cauza meningita.

7.3.2. Neisseria gonorrhoeae (gonococul)

Gonococul este agentul patogen al gonoreei sau al bleronagiei, cea de-a doua boală
venerică bacteriană majoră, după sifilis. Este o specie microbiană strict patogenă pentru om, care
atacă cu predilecţie mucoasele genitourinare.
Habitat. Gonococul parazitează omul, fiind găsit pe mucoasa uretrală, endocervicală
vaginală, rectală.
Caractere morfotinctoriale. Sunt coci Gram-negativi, cu diametrul de 0,6-1µm,
reniformi, nesporulaţi, aşezaţi câte doi, semănând cu două boabe de cafea (fig. 7.8, 7.11).

121
 Figura 7.11. Neisseria gonorrhoeae - microscopie electronică
(http://www.suggestkeyword.com/bmVpc3NlcmlhICBnb25vcnJob2VhZQ/)

Caractere de cultură. Gonococul este un germene aerob, facultativ anaerob, foarte

“exigent”, care nu se cultivă pe medii simple.
Rezistenţa la agenţi fizici, chimici şi biologici. La temperatura ambiantă, gonococii sunt
puţin rezistenţi la uscăciune şi lumină. Supravieţuiesc 2-3h atât în secreţii cât şi în culturi.
Căldura şi antisepticele îl omoară rapid. Sunt, în general, sensibili la penicilină şi la antibiotice
cu spectru larg.
Caractere de patogenitate. Patogenitatea gonococului se manifestă prin virulenţă.
La bărbat, gonoreea se manifestă la început, ca o uretrită acută anterioară cu eliminare de
puroi prin uretră. Netratată, infecţia se extinde la uretra posterioară şi apoi la organele anexe ale
tractusului urogenital.
La femei, se produce mai întâi inflamaţia colului uterin (endocervicită), însoţită de
eliminarea unei secreţii mucopurulente prin vagin, iar apoi infecţia se poate extinde, producând
inflamaţia mucoasei uterine (endometrită), a trompelor (salpingită) şi a mucoasei rectale (rectită).
Netratată, boala se cronicizează.
Ocazional, microbul poate infecta mucoasa conjunctivă a nou-născutului, generând
oftalmia gonococică şi poate provoca vulvovaginita acuta gonococică la fetiţe. Frecvente sunt
complicaţiile locale ale aparatului urogenital: cistita (inflamaţia vezicii urinare), pielita
(inflamaţie a mucoasei bazinetului şi a rinichilor), orhiepididimita (inflamaţia acută sau cronică a
testiculului şi epididimului) şi prostatita (la bărbat).
Tratamentul se face prin administrare de antibiotice (antibiograma).
Diagnosticul de laborator. Se recoltează secreţii mucopurulente uretrale, endocervicale,
vaginale, conjunctivale.
Simptomatologie. În jumătate dintre cazuri, gonoreea (blenoragia) evoluează
asimptomatic. De multe ori, simptomele încep să apară atunci când infecţia s-a extins şi în alte
regiuni ale corpului. Simptomele iniţiale la femei sunt uşoare şi pot fi confundate cu o infecţie
urinară. Apar semne precum usturime la urinare, prurit, scurgeri vaginale anormale, sângerări
vaginale anormale, dureri pelviene, durere la contact sexual, febra şi stare generală de oboseala.
Atunci când gonoreea s-a răspândit şi în alte părţi ale corpului, apar erupţiile cutanate şi durerile

122
articulare. La bărbaţi, primele simptome de gonoree apar, în general, la 2-14 zile după expunerea
la bacterie. La inceput, apare o senzaţie de furnicătură în uretră. Urinatul devine, mai apoi,
dureros şi se constată o secreţie lăptoasă. Pe măsură ce infecţia evoluează, durerea uretrală
devine mai pronunţată şi se elimină mari cantităţi de secreţie densă.
Epidemiologie. Blenoragia este o boală transmisă pe cale veneriană. Sursa de infecţie
este reprezentată de omul bolnav. Principalele mijloace de prevenire ale infecţiei gonococice
constau în:
depistarea activă a blenoragiei, prin controale periodice bacteriologice şi executarea unui
examen de laborator complet, în cazurile în care există suspiciunea unei infecţii cu
gonococ.
educaţie sanitară
la nou-născuţi, oftalmia gonococică poate fi prevenită prin instilarea în conjunctivă a unei
soluţii bactericide cu nitrat de Ag (1%), sau cu penicilină, dar mai ales prin
diagnosticarea şi tratarea corectă a gravidelor.

Cocobacilii
Haemophilus influenzae
Haemophilus reunește un grup larg de cocobacili polimorfi, imobili, nesporulați, Gram
negativi, aerobi și facultativ anaerobi și carboxifili. Le place să crească pe medii cu sânge.
Mediile utilizate pentru izolarea speciilor de Haemophilus sunt: geloza chocolat; geloza Fildes –
obţinută prin adăugarea în mediu a „extractului Fildes” (extract care conţine factorii X şi V
eliberaţi din sângele de berbec prin digestie peptică), este un mediu transparent; geloza
Levinthal; Haemophilus Test Medium (HTM) etc.
Din punct de vedere medical, sunt importante speciile pe care omul le adăposteşte în
patru ecosisteme: faringe, cavitatea bucală, placa dentară şi sporadic intestinul şi aparatul uro-
genital. Haemophilus influenzae este, de departe, specia cel mai frecvent implicată în infecţii
umane, în special la copii. Celelalte specii izolate de la om sunt comensale oportuniste care pot fi
implicate ocazional în infecţii din sfera oto-rino-laringiană sau, la pacienţi imunodeprimaţi, în
septicemie sau endocardită. Haemophilus nu se găseşte liber în natură.
Transmiterea. Se face pe cale respiratorie, prin intermediul picăturilor Pflűgge sau prin
contact direct cu secrețiile infectate ale tractului respirator. Receptivitatea este prezentă la orice
vârstă. Infecțiile produse de H. influenzae sunt mai frecvente la copii,dar sunt întâlnite și la
vârstnici sau persoane imunodeprimate.
Patogenitatea. Patogenitatea speciei Haemophilus influenzae se datorează multiplicării,
invazivității și toxiogenezei. Pătrunderea germenilor se face pe cale respiratorie, iar debutul bolii
se realizează la nivelul rinofaringelui, ca o rinofaringită acută, posibil asociată cu o infecție virală
a tractului respirator superior. Boala poate evolua ca epiglotită, laringotraheită, otită, sinuzită,
mai rar pneumonie sau meningită la copiii mici cu vârste cuprinse între 6 luni și trei ani. În
meningite, diagnosticul trebuie să fie cât mai rapid, datorită riscului de sechele și deces.

123
 Diagnostic de laborator. Pentru diagnosticul de laborator al infecţiilor cauzate de
Haemophilus influenzae se recoltează sânge, LCR, spută, lichid recoltat prin puncţie
intraarticulară, secreţii otice care trebuie transportate urgent la laborator.
Examenul direct al produsului patologic fie sub forma unui frotiu colorat Gram, fie după
coloraţie imunofluorescentă, poate optimiza diagnosticul.
Un diagnostic rapid poate fi obţinut prin evidenţierea antigenelor solubile prezente în
LCR, ser, urină cu ajutorul testului de latexaglutinare. Pentru realizarea unui diagnostic rapid al
meningitei cu Haemophilus, se poate face contraimunoelectroforeza pornind de la LCR.
Pentru cultivare este de preferat însămânţarea produsului patologic imediat după
recoltare, germenul fiind foarte sensibil în mediul extern. Se foloseşte geloza chocolat sau un
mediu selectiv cu antibiotice, se incubează la 36ºC timp de 24-48 de ore. Coloniile sunt mici,
albe sau cenuşii, mucoase dacă tulpina este capsulată.
În final se realizează testarea sensibilităţii la antibiotice (antibiograma). Se bazează pe
identificarea gemenului din exudat nazofaringian, spută,secreție otică, sânge sau lichid
cefalorahidian (LCR).
Tratament. Multe dintre tulpini sunt sensibile la ampicilină și la cloramfenicol.
Importanţa tratamentului bine condus derivă din faptul că peste 90% din copiii cu meningită cu
Haemophilus influenzae netratată decedează sau sunt posibile implicări ulterioare neurologice şi
intelectuale.
Infecţiile grave sunt tratate parenteral cu ceftriaxonă sau cefotaxim. Tratamentul
celorlalte tipuri de infecţii este util să se facă sub controlul antibiogramei şi al detectării beta-
lactamazelor. Se face sub controlul antibiogramei cu ampicilina, amoxicilină, sulfamide,
cotrimoxazol, cefalosporine, ciprofloxacin.
Complicații, prevenire și control. Datorită spectrului larg de boli cauzate de Hib, de la
meningite la pneumonii complicațiile sunt variate, depinzând de tipul de infecție Hib. Multe
dintre afecțiuni sunt afecțiuni neurologice, având ca efecte oribire, surditatea și retardul mintal.
În prezent, sunt disponibile mai multe tipuri de vaccinuri împotriva bolilor provocate de
Hib, fiind doar împotriva Hib sau fiind combinate (Hepatita de tip B). Toate vaccinurile
împotriva Hib sunt vaccinuri ce conțin tulpini inactivate.

124
 CURS 8 Bacteriologie – partea specială –
bacilii patogeni
8.1. Bacilii gram pozitivi
8.1.1. Bacilii gram pozitivi aerobi
Bacillus anthracis (bacilul cărbunos)

Figura 8.1. Sporii bacilului cărbunos Figura 8.2. Coloraţia Gram a bacilului
(http://biologywriter.com/backgrounder/bioterro (https://en.wikipedia.org/wiki/Anthrax)
r/bioterror5/)

Figura 8.3. Cărbunele cutanat

(http://www.eurosurveillance.org/ViewArticle.aspx?Ar
ticleId=20245)

Răspândire. Antraxul se întâlneşte în mod primar la animale, în special la erbivore.

Patogenii sunt ingeraţi odată cu alimentele şi produc o infecţie gravă, adesea letală.
Morfologie şi cultivare. Bacteria cărbunoasă se prezintă sub forma unui bacil lung, cu
capetele tăiate drept, Gram-pozitiv, imobil, dispus sub forma unor filamente. Este capsulat şi
sporulat. Sporii sunt foarte rezistenţi la căldură, uscăciune; în pământ pot rezista foarte mulţi ani.

125
 Este un microb aerob şi facultativ anaerob. Creşte uşor pe toate mediile de cultură la o
temperatură de 37° C, într-un mediu neutru sau alcalin. În bulion formează un depozit floconos.
Pe geloză formează colonii mici cu marginile dantelate, culoarea alb-cenuşie. După 48 de ore
devin filamentoase cu margini neregulate.
Patogeneză şi tablou clinic. Patogenitatea bacteriei se datorează capsulei antifagocitice,
precum şi unei toxine care provoacă edem şi necroză celulară. Oamenii se infectează de la
animale bolnave sau de la produse de origine animală, contaminate. Cărbunele (antraxul) este
cunoscut ca o boală profesională. Poate invada organismul pe 3 căi principale, provocând tot
atâtea forme de boală:
Pe cale cutantă – cărbunele cutanat;
Pe cale respiratorie – cărbunele respirator;
Pe cale digestivă – cărbunele digestiv.
Cărbunele cutanat: apare după o perioadă de incubaţie de 1-3 zile sub forma unei
pustule cu centrul negricios hemoragic (fig. 8.3) înconjurat de o serie de vezicule cu umflarea
accentuată a regiunii şi a ganglionilor respectivi. Uneori acest proces poate duce la septicemie.
Contaminarea se face prin contact cu animale bolnave. Se observă mai ales la persoanele care
prin meseria lor intră în contact cu animale.
Cărbunele pulmonar apare în urma inhalării sporilor de cărbune. Boala începe cu
frisoane, febră mare, vărsături, dureri de cap, spută sanguinolentă. Este o formă gravă şi moartea
poate surveni în 3-5 zile.
Cărbunele intestinal apare în urma consumării de carne insuficient fiartă, provenită de
la un animal bolnav. Boala începe cu frisoane, febră, colici abdominale şi scaune diareice cu
mucus şi sânge. Starea generală se înrăutăţeşte, apar fenomene septicemice şi moartea survine în
3-6 zile.
Diagnosticul de laborator: se examinează conţinutul pustulelor, sângele, sputa sau
fecalele omului sau animalelor bolnave. Frotiurile din aceste produse biologice se colorează cu
metoda gram. Dacă este vorba de o infecţie cărbunoasă găsim bacili caracteristici, mari cu
capetele tăiate drept, coloraţi în violet, încapsulaţi, dispuşi în lanţuri.
Pentru punerea diagnosticului chiar în organe putrezite, recoltate de la animale moarte de
cărbune se utilizează o reacţie numită reacţia Ascoli. Această reacţie se efectuează astfel: bucăţi
mici din organul respectiv se fierb câteva minute în soluţie de clorură sodică izotonică. Se
filtrează apoi prin hârtie de filtru. Lichidul obţinut prin filtrare este pus în contact cu serul
specific anticărbunos. În caz de reacţie pozitivă se produce un precipitat sub forma unui inel la
locul de separare al lichidelor.
Tratamentul specific al infecţiei cărbunoase constă în administrarea serului specific
anticărbunos. Tratamentul cu ser este cu atât mai eficace cu cât este întrebuinţat mai aproape de
începutul bolii. În cazurile grave, serul se administrează în doze mari, utilizând şi calea
intravenoasă. Antibioticul utilizat este penicilina G. Doxicilina sau ciprofloxacina sunt
alternative posibile.

126
 Profilaxie: controlul animalelor înainte de tăiere, prin dezinfecţia pieilor, blănurilor şi
părului provenit de la animale suspecte, prin vaccinarea preventivă anticărbunoasă.
Corynebacterium diphtheriae (Bacilul difteric)
Morfologie și cultivare. Bacilul difteric este o bacterie gram pozitivă, celulele având
tendința de a se grupa sub forma literelor V, Y sau sub formă de palisadă. Prezintă incluziuni de
polifosfați (corpusculii Babeș-Ernst). Mediul Löffler, ce constă în ser coagulat și bulion, este
încă utilizat pentru culturile primare. De asemenea, se folosește un indicator, care sub acțiunea
enzimelor produse de bacterie, își modifică culoarea. Toxina extracelulară. Toxina difterică
este alcătuită din două fragmente A și B.

Figura 8.4. Cultivarea bacilului difteric pe Figura 8.5. Incluziunile de polifosfați

mediu cu indicator (http://www.medical- (http://textbookofbacteriology.net/diphtheria.html)
labs.net/corynebacterium-diphtheriae-on-
tellurite-agar-2180/)

Figura 8.6. Pseudomembranele difterice Figura 8.7. Colorația Gram a bacilului difteric
(http://corynebacteriumdiphtheriae.com/) (http://www.sciencephoto.com/media/10775/view)

Patogeneză și tablou clinic.

Infecția locală. Determină infecții ale mucoasei tonsilelor, faringelui, nazale și a
conjunctivei. Leziunile tegumentare pot fi, de asemenea, infectate. Patogenul invadează gazda
prin aceste porți, se reproduce și eliberează toxina, fapt ce determină distrugeri tisulare. Reacția

127
inflamatorie duce la o colecție de exudat alb-verzui și formarea unei matrici ”pseudomembrana
difterică” constând din fibrină, granulocite moarte și celule epiteliale necrozate. Această matrice
aderă strâns la suprafața mucoasei. Se poate extinde spre laringe, blocând respirația. Ganglionii
limfatici locali sunt extrem de măriți.
Intoxicația sistemică. Apare degenerarea parenchimală în mușchiul cardiac, ficat, rinichi
și suprarenale. Nervii cranieni motori paralizează. Sechele ulterioare pot apărea după ce faza
acută se retrage.
Tulpinile neproducătoare de toxine pot fi răspunzătoare de o serie de endocardite sau
infecții dermice.
Diagnostic. Metoda cea mai indicată este detecția și identificarea patogenului în culturi
realizate din probele biologice. Pe mediul Löffler și pe un mediu selectiv este inoculată secreția
recoltată. Identificarea se bazează atât pe caracterele morfologice, cât și pe cele fiziologice.
Toxina este detectată printr-un test de imunodifuziune Outcherlony 4. O metodă moleculară este
utilizată pentru detectarea genei codificatoare de toxină. Detecția toxinei este necesară pentru
diferențierea tulpinilor toxigenice de cele nontoxigenice.
Tratament. Serul antitoxic reprezintă tratamentul primar și trebuie administrat cât mai
repede posibil, dacă este suspectată această infecție. Tratamentul este suplimentat cu penicilină
sau eritromicină.
Epidemiologie și prevenire. Omul reprezintă singurul rezervor pentru această bacterie.
Sursele de infecție includ persoanele bolnave și purtătoare. Boala este transmisă prin picături,
mai rar indirect, prin obiecte contaminate. Perioada de incubație este de 2-5 zile. În Europa
incidența este redusă. Din 1975 până în 1984, doar 113 cazuri au fost raportate în Germania.
Imunizarea protectivă cu toxoid difteric este cea mai importantă măsură preventivă.

8.1.2. Infecții provocate de bacili gram pozitivi anaerobi

Infecțiile importante din punct de vedere clinic cu bacterii anaerobe sunt relativ comune.
Infecțiile sunt adesea polimicrobiale – bacteriile anaerobe sunt prezente în infecții mixte cu alți
anaerobi, facultaiv anaerobi și aerobi. Bacteriile anaerobe sunt prezente în corpul uman – pe
piele, la suprafața mucoaselor și, în concentrație ridicată, în tractul gastrointestinal – ca parte
normală a microbiotei. Infecțiile apar atunci când anaerobii sau alte bacterii ale florei normale
contaminează regiuni sterile ale corpului. Infecții severe sunt provocate de specii ale genului
Clostridium din mediu sau din flora normală: botulism, tetanus, gangrenă gazoasă, toxiinfecții
alimentare.

4
Imunodifuzia radială dublă Ouchterlony este o tehnică de analiză în imunologie în care antigenul și anticorpul
difuzează radial din godeuri practicate la distanțe convenabile în stratul de gel. În zona dintre godeuri unde
reactanții au realizat cantități echivalente apare o linie de precipitare. Metoda este utilizată pentru caracterizarea
antigenului dintr-un amestec.

128
 Clostridium tetani (Bacilul tetanic)

Figura 8.8. Coloraţia Gram a bacilului tetanic

(http://atlas.microumftgm.ro/bacteriologie/bactsp/clostridium.php)

Figura 8.9. Contracţiile provocate de tetanospasmină

(http://en.citizendium.org/wiki/Clostridium_tetani)

Tetanosul este o boală clostridială acută, manifestările clinice nu se datorează propriu-zis

invaziei bacteriene, ci unei neurotoxine.
Toxina. Tetanospasmina este un polipeptid care se leagă de receptorii neuronali, afectând
transmiterea sinaptică în coarnele anterioare ale măduvii spinării. Aceasta duce la blocarea
impulsurilor inhibitorii dinspre cerebel spre placa motorie.
Patogeneză și tablou clinic. Acest patogen invadează țesuturile, în urma unor leziuni. În
condiții anaerobe, se înmulțește intens și eliberează toxina care ajunge la nivelul coarnelor
anterioare ale măduvii sau la nivelul bulbului rahidian prin transport axonic retrograd. Tabloul
129
clinic datorat efectelor toxinei este caracterizat prin creșterea tonusului muscular și apariția de
spasme induse de stimuli acustici și vizuali. Contractura apare adesea în mușchii faciali (râs
sardonic) și se răspândește spre mușchii gâtului și spatelui (opistotonus). Pacientul rămâne lucid.
Diagnostic. Metoda cea mai indicată este detectarea toxinei pe un animal de laborator
(șoarece) în proba recoltată din leziune, pe bază de neutralizare sau pe detectarea genei
codificatoare de toxină prin PCR și electroforeză. Patogenul este dificil de cultivat.
Tratament. Terapia antitoxică cu ser imun este aplicată după o curățare corespunzătoare
a leziunii. Musculatura pacientului trebuie relaxată cu substanțe curara 5 sau agenți similari.
Epidemiologie și profilaxie. Tetanosul este destul de rar în țările dezvoltate datorită
practicilor de vaccinare, cu o rată a incidenței de 1 caz la 1 milion locuitori/an. Frecvența bolii
este mai mare în țările în curs de dezvoltare sau subdezvoltate. În toată lumea, circa 300.000
persoane contractează anual acest agent infecțios, cu o rată a letalității de 50%. Astfel,
importanța vaccinării active ca măsură de prevenire nu este deloc exagerată. O doză de Td
(vaccin ce conține toxoid tetanus și difteric) trebuie administrată o dată la 10 ani pentru a asigura
protecție. O doză suplimentară este necesară în cazul unor leziuni severe la pacienți vaccinați cu
mai bine de 5 ani în urmă, iar în caz de leziuni minore, cu mai bine de 10 ani în urmă.
Imunoglobulina tetanică umană (250 UI) trebuie administrată la persoane sever afectate, cu o
protecție insuficientă din partea vaccinului sau dacă nu se cunoaște isoricul vaccinărilor.

Clostridium botulinum (bacilul botulinic)

Figura 8.10. Bacilul botulinic (http://www.food-

info.net/uk/bact/clbot.htm)

5
Curara – compus cu moleculă mare ce acționează la nivelul receptorilor acetilcolinei, mediator pe care îl
concurează; se fixează la nivelul receptorilor acetilcolinici de la nivelul plăcii motorii, receptori pe care îi blochează.

130
 Figura 8.11. Simptomele unei persoane intoxicate cu Clostridium botulinum
(https://en.wikipedia.org/wiki/Botulism)

Botulismul nu este o infecție, ci mai corect o intoxicație datorată ingerării toxinei odată
cu alimentația. Botulismul infantil implică ingestia de spori, de asemenea acesta poate apărea ca
urmare a contaminării leziunilor cu toxina botulinică.
Toxina. Neurotoxina botulinică este o proteină termo-labilă. Există 7 tipuri toxigenice
diferite, fiecare producând o formă de toxină imunologic specifică. Tipurile A, B și E produc
intoxicare la om. Toxina este o metaloprotează care acționează la nivelul plăcii motorii,
determinând paralizia flască a musculaturii.
Patogeneză și tablou clinic. Botulismul clasic este rezultatul ingerării de alimente
contaminate cu toxina botulinică. Aceasta este absorbită prin tractul gastrointestinal, și apoi
transportată pe cale sanguină spre sistemul nervos periferic. Într-un decurs de câteva ore până la
câteva zile, apar simptomele paraliziei, în special la nivelul nervilor cranieni. Simptomele cele
mai frecvente includ vedere dublă, dificultăți în înghițire și vorbire, constipație, uscarea
mucoaselor, paralizia pleoapei superioare (fig. 8.11). Rata letalității este de 25-70%, în funcție de
cantitatea de toxină ingerată. Moartea survine prin paralizia mușchilor respiratori. Botulismul
prin intermediul leziunilor este foarte rar.
Botulismul infantil, descris pentru prima dată în 1976, rezultă din ingestia de spori odată
cu alimentele (ex. miere). Probabil datorită condițiilor intestinale ale sugarilor până în 6 luni,
sporii sunt capabili să prolifereze și să producă toxina. Letalitatea datorată botulismului infantil
este redusă (<1%).
Diagnostic. Se bazează pe detecția toxinei pe șoarece prin teste de neutralizare.
Tratament. Adminstrarea imediată a antitoxinei polivalente.

131
 Epidemiologie și prevenire. Botulismul este o boală rară. Expunerea la toxină se
datorează lipsei de igienă, ce poate fi evitată prin asigurarea unor condiții optime de producere,
depozitare și comercializare a alimentelor. Toxina botulinică aerosolizată a fost testată ca armă
biologică.
Botoxul este un binecunoscut brand pentru un medicament ce conține toxina botulinică
de tip A. Preparatele injectabile cu botox pot fi folosite pentru a slăbi sau paraliza o parte din
mușchii faciali care întind pielea și cauzează ridurile și îi permit pielii să devină netedă. După
aproximativ 2-7 zile de injecții, ridurile și liniile fine cauzate de expresiile faciale încep să
dispară. Deoarece terapia cu botox are obiective specifice, capacitatea de a forma expresii faciale
nu ar trebui să fie afectată.

Clostridium perfringens

Figura 8.12. Gangrena gazoasă

(http://www.halinaking.co.uk/Location/Yorkshire/Frames/Health/Dead%20Tissue/Gangrene.htm)

Este agentul cauzator al gangrenei gazoase. Există cel puțin 12 antigene solubile diferite,
multe dintre ele fiind toxine. Toate varietățile acestei specii produc α toxina, o exotoxină
hemolitică, necrotică. Celelalte toxine au diverse activități enzimatice. Patogenul este prezent în
mediu. Gangrena gazoasă apare când când țesuturile moi sunt contaminate cu acest patogen, cum
se întâmplă în cazul accidentelor, avortului septic, rănilor de război. Bacteremia asociată cu acest
patogen este, adesea, fatală. Odată ce infecția este inițializată, microorganismele încep să
elibereze toxinele. CO2 și H2 se acumulează în țesuturi și pot fi detectate clinic (gazele de
gangrenă). Bacteria determină necrozarea țesuturilor, care progreseează rapid de la nivelul porții
de intrare.

132
 Diagnosticul. Include depistarea patogenului prin cultivare și microscopie, în urma
recoltării de probe biologice. Identificarea se bazează pe caractere morfologie și fiziologice.
Tratament. Tratamentul principal este cel chirurgical, însoțit de antibioticoterapie
(peniciline, cefalosporine). Tratamenul cu O 2 hiperbaric, în centre speciale, a indicat o eficacitate
destul de bună.
Epidemiologie și prevenire. Gangrena gazoasă este relativ rară. Cea mai bună măsură
preventivă este curățarea corespunzătoare a leziunilor.

8.2. Bacilii acid – alcoolorezistenți

Mycobacterium tuberculosis (bacilul tuberculozei, bacilul Koch)

Istoric. Bacteria tuberculozei include trei specii. Etiologia tuberculozei, boală cunoscută
de mult timp la om, a fost lămurită în 1882 de către Robert Koch, pe baza izolării regulate a
patogenului din leziuni. Tuberculoza este, fără îndoială, una dintre cela mai studiate boli la om.
Ținând cont de faptul că poate infecta orice organ din corp, este de înțeles de ce este studiată de
mai multe discipline, în afară de microbiologie și patologie.
Morfologie și cultură. Bacilul este subțire, nesporulat și imobil (fig. . Poate fi pus în
evidență prin colorație specială (Ziehl-Neelsen, fluorescență). Este obligat aerob. Celulele sunt
cultivate pe medii cu un conținut ridicat de lipide (ex. medii pe bază de glicerină și extract de
ou). Timpul necesar cultivării este de 3-8 săptămâni, la 37° C. Peretele celular conține acizi
micolici, micozide care împiedică fixarea colorației Gram. Tuberculina este o proteină produsă
de acest agent patogen și utilizată pentru testarea expunerii la acesta.
Patogeneză și tablou clinic. Este necesară diferențierea între tuberculoza primară și cea
secundară (reactivarea celei primare). Simptomele clinice se bazează pe reacțiile sistemului
imunitar la antigenele bacilului Koch.
Tuberculoza primară. În majoritatea cazurilor, patogenul pătrunde în plămân prin
picături. La nivelul plămânilor, pătrunde în macrofagele alveolare, unde se înmulțește. În 10-14
zile, apare o reacție inflamatorie, așa-numitul focar primar. De aici, bacteria migrează în
ganglionii de la nivelul hilului, unde determină mărirea acestora. Atât în focarul primar, cât și în
ganglioni apar granuloame. De asemenea, rezultă o reacție alergică la tuberculină. Evoluția bolii
depinde de imunitatea celulară a organismului gazdă. Se poate observa diseminarea bacteriei,
inclusiv în alte organe, pe cale sanguină. Gazda reușește, în 90% dintre cazuri să izoleze
patogenul: granuloamele se fibrozează, cicatrizează sau se calcifică și infecția rămâne
silențioasă.

133
 Figura 8.13. Bacilul Koch - imagine la
microscopul electronic
(http://www.halinaking.co.uk-
/Location/Yorkshire/Frames/Health/Dead%20Tissue
/Gangrene.htm)
Figura 8.14. Stadiile infecției cu bacilul Koch
(https://www.thinglink.com/scene/519846190456
504321)

Figura 8.15. Plămân

formolizat afectat de
tuberculoză
(https://en.wikipedia.org/wi
ki/Silicosis)

Tuberculoza secundară. La 10% din persoanele cu tuberculoză primară, se reactivează,

devenind o tuberculoză organică. Reinfecția exogenă este rară. Reactivarea începe cu o necroză
din centrul granuloamelor (tuberculilor) ce poate evolua spre cavernă (fig. 8.14, 8.15).
Reactivarea se produce începând din focarele cele mai vechi. Sistemul imunitar este depășit
datorită numărului mare de celule patogene. Pe cale sanguină sau limfatică, bacteriile se pot
răspândi spre alte organe. Teoretic, toate organele pot fi infectate de această bacterie, astfel de
infecții numindu-se tuberculoză extrapulmonară (fig. 8.16).
Tuberculoza pulmonară debutează progresiv cu o stare de subfebrilitate, transpirație,
oboseală și tuse, la început iritativă, apoi productivă, cu spută purulentă, uneori sanguinolentă.
Examenul radiologic asigură diagnosticul, cel clinic, stetacustic, putând fi irelevant. Evoluția

134
duce spre constituirea de caverne, uneori cu hemoptizii dramatice, mai rar se poate complica cu
fistulă bronhopleurală și empiem.
Pleurezia serofibrinoasă reprezintă consecința propagării infecției de la leziuni corticale
în cavitatea pleurală, cu tablou clinic și stetacustic sugestiv, confirmat radiologic și, mai ales prin
puncție pleurală cu examenul exsudatului și mai ales prin puncție biopsie pleurală.
Tuberculoza ganglionară se localizează la nivelul hilurilor pulmonare, laterocervicale
sau/și la alte grupe ganglionare, evoluând către ramolire prin cazeificare.
Tuberculoza renală se realizează hematogen, ducând la leziuni sugestive și la modificări
urinare, cu posibilitate de evidențiere a bacilului Koch în urină.
Tuberculoza genitală la bărbat este o consecință a celei renale; se localizează la nivelul
epididimului, mai rar al prostatei și veziculelor seminale. La femeie, infecția abordează
hematogen anexele, de unde se propagă în uter, producând menomtroragii și ducând la steilitate.
Tuberculoza osoasă se localizează în diafizele oaselor lungi, de unde se propagă la
articulațiile vecine (șold, genunchi) sau la nivelul corpurilor vertebrale.
Tuberculoza seroaselor (altele decât pleura) se referă la peritonita tuberculoasă sau la
pericardita tuberculoasă.
Tuberculoza suprarenalelor se realizează hematogen și duce la necroza
corticosuprarenalelor cu sindrom Addison.
Meningita și meningoencefalita tuberculoasă sunt boli cu evoluție letală, în cel mult
trei săptămâni, înainte de introducerea antibioticoterapiei.

Figura 8.16. Organele afectate de tuberculoză (https://www.pinterest.com/pin/1163196-02849569318/)

Imunitate. Omul prezintă un grad ridicat de rezistență genetică la acest bacil. În afara
acesteia, organismul dobândește o imunitate incompletă în urma expunerii inițiale. Această
imunitate este caracterizată prin prin localizarea bacilului într-o regiune cu diseminare limitată.

135
 Reacția la tuberculină. Un organism infectat cu bacilul tuberculozei prezintă un
mecanism de reacție alterat, alergia la tuberculină. Reacția la tuberculină, pozitivă după 6-14 zile
de la infecție, confirmă alergia. Proteinele tuberculinice sunt izolate drept tuberculină purificată.
5 unități tuberculinice sunt aplicate intracutant în testul tuberculinei. Dacă reacția este negativă,
doza este crescută secvențial până la 250 unități tuberculinice. O reacție pozitivă apare în 48-72
ore sub forma unei inflamații cu diametrul de minim 10 mm în diametru, la locul de injecție. O
reacție pozitivă indică faptul că o persoană este fie infectată, fie vaccinată cu BCG. Este
important a se înțelege că o reacție pozitivă nu indică obligatoriu o infecție activă sau statusul
imun. În timp ce o persoană testată pozitiv ar putea avea un grad de imunitate specifică, nu
înseamnă și că aceasta este totală. Jumătate dintre cazurile de tuberculoză simptomatică sunt
reactivări secundare care apar la persoane testate pozitiv.
Diagnosticul implică microscopie și identificarea patogenului prin cultivare sau prin
analize ale ADN-ului. Se urmărește evidențierea bacilului în diferite probe (exsudat, spută,
secreții, urină). Examenul radiologic are importanță deosebită în diagnosticul tuberculozei
pulmonare sau renale. Tehnicile imagistice au rol important în diagnosticare.
Tratament. Metoda anterioară de terapie pe termen lung în sanatorii a fost înlocuită cu o
chemoterapie standardizată. Se asociază 3 sau 4 medicamente și duarata tratamentului este de 6-9
luni sau chiar 12 luni (după 2 luni se trece de la 4 la 2 antibiotice). De obicei se asociază:
rifampicină, izoniazidă, etambutol și pirazinamidă.
Epidemiologie și prevenire. Tuberculoza are o răspândire endemică. Boala a devenit
mai puțin frecventă în țările dezvoltate, incidența fiind de 5-15 noi cazuri la 100 000 de
locuitori/an, iar rata mortalității este de 1/100 000 de locuitori/an. Văzută dintr-o perspectivă
globală, tuberculoza continuă să reprezinte o problemă medicală majoră. Se estimează că anual
se îmbolnăvesc 15 milioane de persoane și mor 3 milioane. Sursa principală de infecție este
reprezentată de omul purtător. Nu există purtători sănătoși. Vitele bolnave nu reprezintă o sursă
semnificativă de infecție. Transmiterea patogenului se face, în general, direct, prin picături
eliminate odată cu tusea. Transmiterea indirectă prin praf sau lapte este mai degrabă o excepție
decât o regulă. Perioada de incubație este de 4-12 săptămâni.
Profilaxie. Pacienții cu tuberculoză activă trebuie izolați în faza secretorie. Obiectele
care intră în contact cu secrețiile acestora trebuie dezinfectate. Este disponibil un vaccin activ
(BCG) care scade riscul contractării infecției la jumătate. Vaccinarea persoanelor testate negativ
la tuberculină induce alergie și o imunitate (incompletă) care persistă aproxiamtiv 10 ani. În
țările cu un nivel scăzut al prevalenței tuberculozei, nu se recomandă vaccinarea BCG decât
copiilor cu un risc ridicat sau adulților expuși la bacterie.

136
 Mycobacterium leprae (bacilul leprei)

Morfologie și cultivare. Mycobacterium leprae este agentul responsabil pentru lepră. În

termeni morfologici, această bacterie este identică cu bacilul tuberculozei. Diferă prin faptul că
aceasta nu poate fi cultivată pe medii de cultură. Singurul animal susceptibil la lepră este tatuul.
Patogeneză. Mecanismul patologic este identic cu cel al bacteriei tuberculozei.
Organismul gazdă încearcă să izoleze infecția prin formarea de granuloame. Granuloamele
leproase sunt histopatologic identice cu cele tuberculinice. O cantitate mare de bacterii este
adesea prezentă în macrofagele granuloamelor.

Figura 8.17. Mycobacterium leprae – imagine la
microscopul optic
(https://web.stanford.edu/class/humbio103/ParaSites2
006/Leprosy_vaccine/)
Figura 8.18. Tatuu – singurul animal susceptibil
la lepră (http://www.metronews.fr/info/le-fait-
divers-du-jour-il-veut-tuer-un-tatou-la-balle-
rebondit-et-blesse-sa-belle-
mere/modr!cXCoXm1toNphU/)

Imunitate. Sistemul imunitar mobilizat împotriva infecției este strict celular. Testarea
dermică la lepră poate detecta o alergie postinfecție. Testul nu este, însă, foarte specific (poate
apărea o reacție pozitivă chiar atunci când nu există o infecție cu bacilul leprei). Cursul clinic
diferit al infecției se datorează răspunsurilor diferite ale sistemului imunitar.
Tablou clinic. Lepra se manifestă, cu precădere, la nivelul pielii, mucoaselor și nervilor
periferici. Există o diferență clinică între lepra tuberculoidă și cea lepromatoasă. De asemenea,
există o serie de forme intermediare. Lepra tuberculoidă este forma benignă, nonprogresivă
caracterizată prin leziuni dermice sub forma unor pete. Forma lepromatoasă este caracterizată
printr-un curs malign, cu leziuni nodulare și îngroșarea nervilor care duce la neuroparalizii.
Focarele inflamatorii conțin un număr mare de bacterii.

137
Figura 8.18. Leziune leproasă tuberculoidă marginată Figura 8.19. Maculă hipopigmentată în
(http://images.md.laneproxy.stanford.edu) lepra tuberculoasă
(http://images.md.laneproxy.stanford.edu/)

Figura 8.20. Leziune tuberculoidă Figura 8.21. Noduli în lepra

(http://images.md.laneproxy.stanford.edu/) lepromatoasă
(http://images.md.laneproxy.stanford.edu/)

138
 Figura 8.22. Ulcerație la nivelul piciorului ca urmare a
leprei
(https://web.stanford.edu/group/parasites/ParaSites2005/L
eprosy/clinical.htm)
Figura 8.23. Leziuni active nodulare la
nivelul feței, în cazul leprei
lepromatoase
(http://pathmicro.med.sc.edu/fox/leptosy-
who4.jpg (©WHO/TDR/McDougall))

Diagnostic. Detectarea patogenilor în probele biologice recoltate din mucoasa nazală sau
din piele se realizează prin examinare la microscop, utilizând colorația Ziehl-Neelsen. Este
posibilă confirmarea moleculară a secvențelor de ADN prin PCR și electroforeză.
Tratament. Formele în care există un număr mic de celule bacteriene se tratează timp de
6 luni cu dapsone și rifampicină. Formele în care cantitatea de bacterii este mare necesită
tratament timp de cel puțin 2 ani cu dapsone, rifampicină și clofazimină.
Epidemiologie și prevenire. Lepra este rară în țările dezvoltate, în țările în curs de
dezvoltare este încă frecventă. Se estimează că există circa 11 milioane de victime pe glob.
Persoanele infectate transmit cel mai frecvent boala, mai rar se poate lua și de la tatuu. Modul
exact de transmitere a patogenului este încă necunoscut. Se consideră că are loc prin contactul
direct cu leziunile mucoasei, tegumentului sau pe cale aerogenă. Perioda de incubație este
cuprinsă între 2 și 20 ani. Izolarea pacienților care urmează tratament nu mai este necesară.

8.3. Bacilii gram negativi

Bordetella pertussis

Bordetella pertussis, agentul etiologic al tusei convulsive, este un bacil Gram-negativ cu

afinitate pentru căile respiratorii umane, bacteria nefiind patogenă decât pentru om. Adolescenții,
adulții și persoanele protejate parțial de vaccin pot prezenta forme mai puțin grave, însă pot
transmite maladia altor subiecți sensibili.

139
 Transmiterea. Modalitatea de transmitere este fie aeriană, prin picături de salivă, fie
indirectă, prin obiecte contaminate cu secreții respiratorii (rar, datorită rezistenței reduse în
mediul extern a cocobacilului). Receptivitatea este generală, încă din primele zile de viată și nu
există imunitate transmisă de la mamă la făt. Tusea convulsivă conferă o imunitate de lungă
durată, însă aceasta nu este cu siguranță definitivă. Ca urmare a introducerii imunizării
antipertussis, evoluția acestei boli este sporadică, cu numeroase forme atipice, de obicei în
perioada de iarnă-primavară a anului. Poarta de intrare a bacteriei în organism este mucoasa
respiratorie. Se produce apoi colonizarea, manifestată din punct de vedere clinic ca o infecție a
tractului respirator superior cu intenstitate crescândă. În timpul acestei faze, bacteria se poate
izola în cantitate mare din culturi faringiene, iar severitatea și durata bolii pot fi reduse de
tratamentul antibacterian. Mecanismul de aderență al B. pertussis implică hemaglutinina
filamentoasă de la suprafața bacteriei. A doua etapă a infecției cu B. pertussis este cea toxică, cu
simptomele caracteristice afecțiunii în cauză. În timpul acestei faze, agentul microbian poate fi
rareori izolat în cultură, iar agenții antimicrobieni nu au nici un efect asupra progresiei bolii. B.
pertussis produce endotoxine si exotoxine. Toxina pertussis, responsabilă de efectele biologice
ale infecției, este o exotoxină secretată atât in vivo, cât și in vitro, cu o capacitate mare de legare
la nivelul membranei celulare. Toxina interacționează cu diferite tipuri celulare, inclusiv
limfocitele T și B. Efectele sistemice ale toxinei includ limfocitoza, producția crescută de
insulină, care ulterior duce la hipoglicemie, hipersensibilitate la histamină (rezultând creșterea
permeabilității capilare, hipotensiune sau șoc). Bordetella pertussis, agentul etiologic al tusei
convulsive, este un bacil Gram-negativ cu afinitate pentru căile respiratorii umane, bacteria
nefiind patogenă decât pentru om. Adolescenții, adulții si persoanele protejate parțial de vaccin
pot prezenta forme mai puțin grave, însă pot transmite maladia altor subiecți sensibili.
Patogeneză. Perioada de incubație este de 7-15 zile. Simptomele propriu-zise se pot
grupa în 3 faze: catarală, paroxistică și de convalescență. O serie de factori pot influența evoluția
bolii, conducând spre o infecție atipică. Perioada catarală durează 1-2 saptămâni și reprezintă
perioada cu contagiozitatea cea mai mare. Se manifestă prin simptome nespecifice: catar
respirator (tuse seacă, progresivă, rezistentă la medicație, rinoree), febra poate lipsi sau poate fi
moderată, conjunctivită. Perioada de stare (convulsivă) dureaza 2-4 săptămâni. Se consideră
inițiată în momentul în care tusea devine spastică, în accese paroxistice, cianozante, emetizante și
predominant nocturne. Accesele de tuse se pot finaliza cu vărsături, iar dacă acestea sunt
repetate, pot determina dezhidratarea și denutriția bolnavului. Aspectul bolnavului în timpul
accesului de tuse: fața – edem, congestie pâna la cianoză; ochi injectați, înlăcrimați, edem
palpebral, limbă proiectată în afară, salivație abundentă; poziția corpului – în ortopnee; copilul
solicită ajutor; uneori – epistaxis. Între accese: stare satisfăcătoare; temperatură normală; în
formele severe – excitație sau somnolență, paliditate, cianoză, acrocianoză, tahicardie,
hipertensiune arterială, tulburări de somn, temperatură normală. Numărul acceselor este de 10-15
în formele ușoare, 15-20 în cele medii si până la 40-50 – în formele grave. Chintele (accesele)
sunt mai frecvente în săptămâna a 3-a, descrescând ca număr si intensitate în a 4-a.
Convalescența se caracterizează prin scurtarea și rărirea acceselor de tuse, dispariția vărsăturilor.

140
În absența tratamentului adecvat și în urma formelor severe, prelungite, copiii pot prezenta
sechele: bronșiectazii, emfizem pulmonar, astm bronșic.
Diagnosticul de laborator poate fi bacteriologic sau imunologic. Diagnosticul
bacteriologic se poate realiza la bolnav în timpul fazei catarale şi în prima parte a fazei
paroxistice, precum şi la pacienţii asimptomatici şi contacţi. Produsele patologice recoltate sunt:
exudat nazofaringian, spută, picături de secreţie traheobronşică eliminate în timpul tusei.
Recoltarea secreţiei traheobronşice poate fi realizată prin metoda "plăcilor tuşite": Se expune o
placă Petri cu mediul Bordet-Gengou (cu adaos penicilină) la aproximativ 20 cm în faţa gurii
bolnavului în timpul accesului de tuse. Recoltarea se poate realiza şi cu ajutorul tamponului din
alginat de calciu pentru exudatul nazofaringian, bumbacul inhibând dezvoltarea
microorganismelor. Din produsul patologic se efectuează un frotiu colorat Gram şi un frotiu
tratat cu anticorpi fluorescenţi. Imunofluorescenţa are o sensibilitate de numai 50%, este limitată
atât de rezultatele fals pozitive cât şi de cele fals negative, dar are ca avantaj rapiditatea
diagnosticului. Coloniile apar pe mediul de cultură în 3-6 zile, maxim 12 zile. Coloniile suspecte
se repică pe mediul Bordet-Gengou şi apoi se trece la identificarea lor pe baza caracterelor
morfologice, de cultură şi biochimice. Se trece la identificarea serologică prin reacţii de
aglutinare pe lamă utilizând seruri specifice pentru identificarea serovarurilor ca markeri
epidemiologici. Diagnosticul serologic este de o mai mică importanţă.
Tratament. Pacienții vor fi supravegheați 21 de zile, excluși din colectivitate 14 zile, iar
cei sub 3 ani vor primi imunoglobuline specifice antipertussis, 5 ml intramuscular, sau
chimioprofilaxie cu Eritromicină 30-40 mg/kg/zi sau Ampicilină 100 mg/kg/zi, timp de 7-10 zile
(cei receptivi). Formele severe și/sau complicate, mai ales la copilul sub 2 ani, se vor trata în
spital pentru a putea interveni în cazul apariției acceselor asfixiante, apneei (drenaj bronșic,
oxigenoterapie, uneori corticoterapie). Antibioticele nu reduc durata afecțiunii dupa faza
paroxisitică, dar pot scădea rata transmiterii. Trimetroprim-sulfometoxazolul (Cotrimoxazol) a
dovedit că reduce rata transmisiei pertussis și constituie o alternativă viabilă pentru pacientii
alergici la macrolide.
Epidemiologie, prevenire, control. Boala evoluează endemic cu o periodicitate de 3-5
ani şi sezonalitate de primăvară. Izvorul de infecţie este exclusiv uman reprezentat de bolnavul
cu forme tipice sau atipice de boală. Contagiozitatea este foarte mare, 30-90% din contacţii
receptivi putând face boala. Transmiterea se realizează prin picături. Receptivitatea este naturală,
generală, de la naştere. Multe cazuri apar înaintea vârstei de 5 ani, însă majoritatea cazurilor
grave apar înaintea vârstei de un an. Boala este mai puţin periculoasă la adulţi, dar la copii rata
mortalităţii este destul de mare. Frecvenţa bolii a scăzut după 1930 odată cu introducerea
vaccinării. La noi în ţară vaccinarea este recomandată, utilizându-se vaccinul DTP care conţine
anatoxină difterică, anatoxină tetanică şi vaccin corpuscular pertussis inactivat. În prezent se
utilizează următoarele vaccinuri antipertussis: vaccin corpuscular inactiv (suspensie de
Bordetella pertussis); vaccin acelular – combinaţii de componente purificate ale B. pertussis şi
toxoidul pertussis.

141
 Deși vaccinarea a redus semnificativ rata îmbolnavirilor, imunizarea rezultată este
incompletă. Aceasta începe să scadă între 4 și 12 ani dupa vaccinare, cauzând susceptibilitatea
adolescenților și adulților. Eficacitatea estimată a vaccinului este de 85%. Efecte adverse rare
includ: hipotonie, episoade de hiporesponsivitate, febră, convulsii, anafilaxie.

Enterobacteriaceae
Definiție și importanță. Împreună cu familia Vibrionaceae și cu alte familii, aceasta
formează grupul bacililor gram negativi, facultativ anaerobi. Habitatul lor natural este
reprezentat de tractul intestinal al omului și animalelor. Unele specii produc infecții specifice. În
timp ce unele sunt facultativ patogene, reprezintă totuși cele mai frecvent izolate bacterii
patogene (ex. Escherichia coli). Sunt adesea responsabile de infecții nosocomiale. Un criteriu
important în diferențierea reprezentanților acestei familii este capacitatea de a degrada lactoza.
Morfologie și cultivare. Enterobacteriaceele sunt bacili gram negativi, scurți. Multe
specii sunt flagelate. Unele prezintă capsulă. Toate bacteriile acestei familii pot fi cultivate ușor.
Structura antigenică. Cele mai importante antigene sunt:
 Antigenele O – polizaharide specifice ale membranei externe
 Antigenele H – antigene flagelare cu structură proteică
 Antigenele K – polimeri proteici sau glucidici ai membranei externe.
 Antigenele F – antigene proteice ale fimbriilor.
Determinanți ai patogenității. Un număr de factori au rol în patogenitate. Cei mai importanți
sunt:
Factorii adeziunii – antigenele de atașare ale fimbriilor, pililor și factorilor de colonizare.
Factorii invazivității – invazinele localizate în membrana externă ce facilitează
pătrunderea în celulele gazdă.
Exotoxinele:
enterotoxinele perturbă funcționarea enterocitelor, ceea ce are ca rezultat pierderea de
apă și electroliți.
Citotoxinele exercită un efect toxic asupra enterocitelor și celulelor endoteliale.
Endotoxinele

Salmonella (gastroenterite, febra tifoidă și paratifoidă)

Toate salmonelele sunt grupate sub o singură specie, Salmonella enterica cu 7 subspecii.
Apoape toate subspeciile patogene pentru om sunt reprezentate de Salmonella enterica subsp.
enterica. Salmonelele sunt subclasificate în peste 2000 de serovarietăți, în funcție de antigenele
O și H. Febra tifoidă este cauzată de serovarietățile typhi și paratyphi A, B și C.
Patogeneză și tablou clinic. Salmonelele sunt clasificate drept tifice sau enterice, în
funcție de tabloul clinic și epidemiologie. Nu se știe de ce salmonelele tifice afectează doar
omul, în timp ce salmonelele enterice afectează și animalele.
Febra tifoidă. Salmonelele se atașează la nivelul celulelor jejunului. Invazia are loc prin
endocitoză, transfer și exocitoză. La nivelul ganglionilor mezenterici se multiplică, De aici, pe

142
cale sanguină și limfatică are loc diseminarea. Focare secundare apar în splină, ficat, măduva
osoasă, ductele biliare, piele. Boala se manifestă prin febră care crește progresiv până la 41° C.
Alte simptome: confuzie (gr. typhos – ceață), leucopenie, bradicardie, splenomegalie, roseole
abdominale, în a treia săptămână apare diaree, uneori cu sângerări intestinale.

Figura 8.24. Modalitatea de infectare cu bacilul salmonelei (http://slideplayer.com/slide/4441836/)

Figura 8.25. Imagine la microscopul electronic a salmonelei la nivelul jejunului

(https://en.wikipedia.org/wiki/Salmonellosis)

Salmoneloza enterică. Celulele se atașează la nivelul enterocitelor ileonului și colonului.

Invazia mucoasei este indusă de către invazine. În enterocite produce enterotoxină, inflamații
locale. Se mainifestă prin diaree bruscă, stare de vomă, însoțită uneori de de febră ridicată.

143
Simptomele pot dispărea în câteva zile fără terpaie specifică. În caz de diaree masivă, pot fi
observate simptome datorate pierderilor de apă și electroliți.
Diagnostic. Metoda indicată este detectarea patogenului în culturi. Sunt utilizate medii
selective pentru izolarea salmonelei din materiile fecale. Identificarea se realizează în funcție de
metabolismul bacteriei. Clasificarea serovarietățile este determinată cu ser specific prin
aglutinare. Cultivarea necesită cel puțin 2 zile. Febra tifoidă poate fi diagnosticată indirect prin
măsurarea titrului anticorpilor împotriva antigenelor O și H.
Tratament. Febra tifoidă trebuie tratată cu agenți antiinfecțioși, în timp ce infecțiile
enterice necesită doar tratament simptomatic. Tratamentul simptomatic implică încetinirea
activității intestinale (loperamid) și reechilibrarea balanței hidroelectrolitice.
Epidemiologie. Cazurile de febră tifoidă existente în Europa centrală și de nord sunt
reprezentate de călători. Omul reprezintă singurul rezervor de infecție. În mod contrar,
salmonelozele enterice apar atât endemic, cât și epidemic. Datele privind morbiditatea reală sunt
greu de obținut datorită cazurilor neraportate. Patogenul este transmis prin alimente contaminate
cu fecale. Vaccinarea împotriva febrei tifoide pentru cei care călătoresc în zone endemice se face
cu vaccinul atenuat, oral Virotif Ty 21a.

Shigella (Bacilul dizenteric)

Clasificare. Genul Shigella include 4 specii: S. dysenteriae, S. flexneri, S. boydii și S.

sonnei. Primele trei specii sunt împărțite în 10, 6 și respectiv 15 serovaraiante, în funcție de
structura antigenică. Fiind imobile, nu prezintă antigene flagelare.
Patogeneză. Shigelele sunt patogene doar pentru om. Patogenii sunt ingerați pe cale
orală. Câteva sute de bacterii sunt suficiente pentru a produce infecția. Se localizează la nivelul
ileonului terminal și la nivelul colonului, unde pătrund în mucoasă în enterocite. Shigella
dysenteriae produce shigatoxina. Toxina inhibă sinteza proteinelor celulelor eucariote,
contribuind la distrugerea acestora.
Tablou clinic. După o perioadă de incubație de 2-5 zile, boala se manifestă prin diaree
apoasă. Mai târziu, materiile fecale pot conține mucus, puroi și sânge. Dureri abdominale,
tenesme și febră sunt observate în decursul infecției. Complicațiile includ sângerări intestinale
masive și perforarea peritoneului.
Diagnosticul necesită identificarea patogenului în culturi. Pentru cultura primară este
necesară combinarea mediilor selective cu cele care conțin indicatori. Serovarientele sunt
identificate prin aglutinare cu ser specific.
Tratament. Agenții antiinfecțioși formează prima linie a tratamentului (aminopeniciline,
cefalosporine). Pierderile de apă și electroliți trebuie înlocuite.
Epidemiologie și prevenire. Dizenteria bacteriană este răspândită în toată lumea, doar
sporadic în țările dezvoltate. Sursa de infecție este reprezentată doar de om, persoanele infectate
care elimină patogenul până la 6 săptămâni. Transmiterea se face direct, prin contactul ca
materiile fecale sau indirect prin apă și alimente contaminate. Controlul dizenteriei include
măsuri de prevenire a contactului cu patogenul.

144
 Figura 8.26. Imagine la microscopul Figura 8.27. Imagine care surprinde transmiterea
electronic – bacilul dizenteric bacteriei în cazul persoanelor încarcerate
(http://bacmap.wishartlab.com/organisms/2
90)

Escherichia coli (bacilul coli)

Caractere generale. Habitatul natural al E. coli este reprezentat de intestinul omului și

animalelor. Această bacterie este utilizată ca un indicator al contaminării apei potabile, menajere
și a alimentelor cu fecale. Apa de băut nu trebuie să conțină deloc patogenul. Apele pentru
scăldat nu trebuie să conțină mai mult de 2000 celule/100 ml. Bacilul coli este un important
patogen pentru om. Este cea mai frecvent izolată bacterie din materialele patologice.
Morfologie, cultură și structură antigenică. Celulele sunt bacili drepți, peritrichi.
Degradează lactoza. Structura antigenică complexă a acestei bacterii se bazează pe antigenele O,
K și H.
Patogeneza și tabloul clinic al infecțiilor extraintestinale. Infecțiile extraintestinale
rezultă din relocalizarea bacterii în alte regiuni ale corpului, unde nu ar trebui să se găsească.
Aici, dacă găsesc condiții favorabile, se înmulțesc producând leziunile specifice.
Infecții ale tractului urinar. Aceste infecții se pot manifesta doar în partea inferioară a
tractului (uretrite, cistite, uretrocistite) sau pot afecta pelvisul renal și rinichii (cistopielite,
pielonefrite). În infecții urinarea acute, bacilul coli este agentul incriminat în 70-80% din cazuri
și în 40-50% din cazurile cronice. Infecțiile tractului urinar apar ca urmare a ascensiunii
patogenului de la nivelul orificiului uretral. Dezvoltarea infecției este fvorizată de anomalii
obstructive, de un reflux vezicouretral. Infecțiile care nu se datorează anomaliilor fizice, sunt
adesea provocate de varianta UPEC (E. coli uropatogenă). Tulpinile UPEC se pot atașa specific
la receptorii mucoasei pelvisului renal.

145
 Septicemie. E. coli cauzează circa 15% din septicemiile nosocomiale. Septicemiile
provocate de E. coli sunt provocate mai ales de serovarianta SEPEC, ce prezintă sero-rezistență.
Alte infecții cu E. coli. Infecții ale leziunilor, infecții ale colecistului și ductelor biliare,
apendicite, peritonite, meningite la nou-născuți și la bătrâni.

Figura 8.30. E. coli – imagine la Figura 8.31. E. coli – imagine la microscopul optic
microscopul electronic (colorația Gram)
(http://www.infectionlandscapes.org/2011/10/ (http://faculty.ccbcmd.edu/courses/bio141/labmanua/lab
escherichia-coli.html) 6/gnrod.html)

Patogeneza și tabloul clinic al infecțiilor intestinale. E. coli care provoacă infecții

intestinale sunt clasificate în 5 variante cu tablou clinic diferit:
E. coli enteropatogenă. Această bacterie cauzează diaree epidemică sau sporadică la
copii, mai rară în țările dezvoltate, dar un important factor al mortalității infantile în țările
în curs de dezvoltare.
E. coli enterotoxică. Patogenitatea acestei bacterii se datorează unor enterotoxine. Unele
tulpini produc toate aceste toxine, altele doar una. Se manifestă prin diaree apoasă
masivă. Boala poate apărea la orice vârstă. Imunitatea rezultată în urma infecției poate
dura câteva luni.
E. coli enteroinvazivă. Această tulpină poate pătrunde în mucoasa colonului, unde
provoacă ulcere și leziuni inflamatorii. Patogeneza și tabloul clinic sunt la fel ca în
dizenteria bacteriană.
E. coli enterohemoragică. Aceste bacterii sunt responsabile de colitele hemoragice și
sindromul hemolitic-uremic care apar în 5% din cazurile cu o astfel de infecție. Acestea
sunt însoțite de trombocitopenie, anemie și cedarea acută a funcției renale.
E. coli enteroagregativă. Această bacterie produce diaree apoasă și uneori hemoragică la
nou-născuți și copii mici.

146
 Diagnostic. Infecțiile extraintestinale sunt diagnosticate prin identificarea patogenului în
materiale biologice relevante. Diagnosticul infecțiilor urinare necesită numărarea celulelor
bacteriene, pentru a distinge contaminarea de infecție. Mai mult de 105 celule/ml indică infecție,
sub 103/ml contaminare, 104/ml putând reprezenta atât contaminare, cât și infecție. Identificarea
genică este utilizată pentru identificarea mai rapidă a tulpinii.
Tratament. Antibioticoterapia trebuie să ia în considerare rezistența patogenului.
Aminopenicilinele, cefalosporinele, ureidopenicilinele sau cotrimaxizolul sunt agenți posibili.
Diareele severe necesită înlocuirea fluidelor și electroliților. Când este cazul, motilitatea
intestinală este încetinită cu loperamid.
Epidemiologie și prevenire. Transmiterea infecțiilor intestinale se face, de obicei,
indirect prin alimente, apă de băut sau menajeră. 50% dintre cazurile de diaree la cei care
călătoresc sunt cauzate de E. coli. Cea mai eficientă măsură de prevenire a infecțiilor intestinale
este consumul de apă dezinfectată și alimente bine preparate termic. Se mai poate utiliza o
chemoprofilaxie, cu agenți antiinfecțioși care să nu reducă microbiota intestinală. Această
metodă este greu de pus în practică, datorită numărul mare de călători.

Vibrio cholerae (vibrionul holeric)

Morfologie și cultură. Vibrionii holerici sunt bacterii Gram-negative, cu aspect de

virgulă, monotriche (fig. 8.32). Vibrionul poate fi cultivat la 37° C, pe un mediu nutritiv simplu,
în atmosferă normală. Bacteria preferă un mediu ușor alcalin (pH – 9).
Toxina holerică. Toxina holerică este singura cauză a patogeniei acestei bacterii.
Substanța determină creșterea secreției de electroliți, mai ales a Cl -, fapt ce determină și
pierderea de apă.

Figura 8.32. Vibrionul holeric – Figura 8.33. Epidemie de holeră

imagine la microscopul electronic (https://en.wikipedia.org/wiki/Cholera_outbreaks_and_pande
(http://datavizblog.com/2013/03/31/data mics)
viz-history-the-ghost-map-vibrio-
cholerae/)

147
 Patogeneză și tablou clinic. Infecția rezultă prin ingerarea patogenului. Doza infectivă
trebuie să fie mare, din moment ce multe celule sunt distruse de pH acid al sucului gastric.
Datorită stabilității ridicate la pH alcalin, celulele pot coloniza mucoasa porțiunii proximale a
intestinului subțire și produc toxina holerică. Patogenul nu invadează mucoasa. Perioada de
incubație este de 2-5 zile. Tabloul clinic se caracterizează printr-o diaree și vomă abundente.
Cantitatea de fluide pierdute în fiecare zi poate depăși 20 L. Alte simptome derivate din
deshidratare sunt: hipotensiune, tahicardie, anurie, hipotermie. Letalitatea depășește 50%, în
cazul lipsei tratamentului.
Diagnostic. Necesită identificarea patogenului din materiile fecale și din vomă. Uneori,
un diagnostic microscopic rapid poate evidenția celulele Gram-negative. Cultivarea se face pe
medii selective lichide sau solide (apă peptonată alcalină). Coloniile suspecte sunt identificate
prin metode biochimice sau prin detecția antigenelor în reacții de aglutinare.
Tratament. Cel mai important tratament este restabilirea echilibrului hidro-electrolitic al
corpului. În al doilea rând, se pot utiliza tetracicline și cotrimoxazol, mai ales pentru a reduce
cantitatea de materii fecale și perioada de secreție a patogenului.
Epidemiologie și prevenire. Europa secolului al XIX-lea a experimentat o serie de
pandemii holerice. În ultimele decenii, cu excepția unor epidemii minore în Spania și Italia,
Europa și SUA au fost cruțate de acest patogen. În America de Sud s-au înregistrat în ultimii ani
o serie de epidemii. Omul reprezintă singura sursă de infecție. Persoanele infectate elimină o
cantitate mare de microorganisme. Persoanele aflate în convalescență pot continua să elimine
patogenul timp de câteva săptămâni sau chiar luni după ce infecția a fost stopată. Transmiterea
microorganismului se face de obicei prin alimente contaminate, în particular prin apa de băut.
Aceasta explică de ce această infecție ia proporții epidemice în țările în care igiena este precară.
În general, controlul holerei se face prin păstrarea unei igiene riguroase a apei și alimentelor și
îndepărtarea corespunzătoare a materiilor fecale. În caz de epidemii, persoanele infectate trebuie
izolate. Dejecțiile infectate și obiectele contaminate trebuie dezinfectate. Chiar și cazurile
neconfirmate încă trebuie anunțate autorităților sanitare. Este disponibil un vaccin ce conține
microorganismul inactivat și unul ce conține microorganismul atenuat. Imunitatea nu este
permanentă, fiind valabilă doar 6 luni.

148
 Curs 9 Alte tipuri de bacterii
9.1. Spirochetele
Treponema sp. (spirochetele sifilitice)

Generalități. Treponema pallidum subsp. pallidum este agentul responsabil al sifilisului.

Celulele pot fi evidențiate foarte ușor cu ajutorul unui microscop cu câmp întunecat. Nu pot fi
cultivate pe medii de cultură artificiale. Sifilisul afectează doar omul. Patogenul este transmis
prin contact direct, mai ales prin cel sexual. Invadează țestul conjunctiv subcutanat și subseros
prin microtraume ale pielii sau mucoaselor. Infecția progresează în 3 stadii, denumite sifilis
primar, secundar și terțiar. Stadiul primar se caracterizează printr-o leziune primară nedureroasă
și limfadenită locală. Diseminarea duce la stadiul II, caracterizat prin polilimfadenopatie, precum
și exantem și enantem generalizat. Stadiul III este subîmpărțit în sifilis cardiovascular,
neurosifilis și gomele sifilitice. În stadiile I și II, patogenul zolat din leziuni poate fi observat la
microscop. Serodiagnosticul include Reacția de floculare VDRL, TP-PA și testul indirect de
imunofluorescență FTA-ABS. Tratamentul constă în administrarea de penicilină G. Boala este
răspândită în toată lumea. Măsurile preventive constau mai ales, în protecția față de expunerea la
patogen.
Morfologie și cultivare. Aceste organisme se prezintă sub formă alungită, cu 10-20 ture
de spiră, deplasându-se prin rotații de-a lungul axului longitudinal. Diametrul transversal, fiind
foarte îngust, nu permite evidențierea celulelor prin colorație. Pot fi observate in vivo utilizând
microscopul cu câmp întunecat. Nu au putut fi cultivate in vitro.

Figura 9.1. Treponema pallidum – imagine la
microscopul optic cu fond întunecat
(http://www.gettyimages.com/detail/photo/trepon
ema-pallidum-bacteria-are-the-cause-high-res-
stock-photography/81780463)
Figura 9.2. Sifilisul primar (șancrul sifilitic) –
localizare la nivelul mâinilor
(https://en.wikipedia.org/wiki/Epidemiology_of_syp
hilis)

149
Figura 9.3. Sifilisul primar (șancrul sifilitic) – Figura 9.4. Sifilisul secundar
localizare la nivelul glandului penisului (http://www.hivguidelines.org/clinical-
(http://www.cdc.gov/std/syphilis/stdfact- guidelines/adults/management-of-stis-in-hiv-
syphilis.htm) infected-patients/syphilis/)

Patogeneză și tablou clinic. Sifilisul afectează doar omul. Boala este transmisă, cel mai
adesea, prin contact sexual. Infecția are loc datorită contactului direct cu leziunile care conțin
patogenul. Acesta pătrunde în organism prin microtraume ale pielii sau mucoaselor. Perioada de
incubație este de 2-4 săptămâni. Netratată, evoluează în mai multe stadii:
Stadiul I (sifilisul primar). Se manifestă prin apariția unei leziuni dure, nedureroase care
apoi se infiltrează și se dezintegrează sub forma unei ulcerații. Această leziune poartă denumirea
de șancru de inoculare. Este însoțit de limfadenită, nedureroasă. Treponemele pot fi detectate în
ulcer.
Stadiul II (sifilisul secundar). Generalizarea infecției apare după 4-8 săptămâni de la
sifilisul primar. Cele mai frecvente simptome clinice includ micropolilimfadenopatie și exantem
macular sau papuloscvamos și enantem. Pot fi detectate numeroase microorganisme în rozeolele
sifilitice.
Sifilisul latent. Stadiul bolii în care nu sunt prezente simptome clinice vizibile, dar
patogenul este prezent în corp și anticorpii serici sunt pozitivi. Această perioadă este
subîmpărțită într-una incipientă (4 ani) și una târzie (peste 4 ani).
Stadiul III (sifilisul terțiar). Se manifestă prin apariția gomelor sifilitice la nivelul pielii,
mucoasei și diferitelor organe. Dezintegrarea țesuturilor este destul de frecventă. Leziunile sunt
puțin contagioase. Sifilisul cardiovascular: endarterită obliterantă, aortită sifilitică. Sifilisul
nervos: se observă două mari categorii: sifilisul meningovascular (endarterită obliterantă a
vaselor mici meningeale, encefalice și ale măduvei spinale; sifilisul parenchimatos (distrugerea
neuronilor din cortexul cerebral sau din măduva spinării.
Sifilisul congenital. Constă în transmiterea patogenului de la mamă la făt după patru luni
de sarcină. Duce la avort sau la afectarea severă a fătului.
Diagnostic. Examenul de laborator include atât izolarea, cât și identificarea patogenului
și a anticorpilor. Identificarea patogenului. Acesta este detectabil doar în fluidul extras din

150
șancrul primar, din secrețiile rozeolelor sifilitice sau din biopsia ganglionilor limfatici. Metode:
imunofluorescență directă sau microscopie cu câmp întunecat.
Identificarea anticorpilor. Pot fi identificate două categorii:
 Anticorpii antilipoidali. Produși ca răspuns la fosfolipidele mitocondriilor celulelor
somatice dezintegrate. Antigenul utilizat pentru reacție este cardiolipina, un extract
lipidic din miocardul bovinelor. Acest test serologic este realizat în acord cu standardele
Laboratoarelor de Cercetare A Bolilor Venerice (Veneral Disease Research Laboratory)
din SUA și este cunoscut sub denumirea de reacția de floculare VDRL.
 Anticorpii antitreponema:
Aglutinarea particulei Treponemei pallidum (Treponema pallidum particle
agglutination) – TP-PA. Acest test înlocuiește o variantă mai veche (Analiza
hemaglutinării Treponemei pallidum) –TP-HA. Antigenele (suspensii ultrasonicate de
Treponema pallidum cultivate în testicule de iepure) sunt cuplate cu hematii.
Testul de imunofluorescență (FTA-ABS). În acest test de absorbție fluorescentă a anticorpilor
treponemei, antigenul constă în celule omorâte și montate pe lamă, acoperite cu serul pacientului.
Legarea anticorpilor este detectată prin anticorpi anti IgG umane marcați cu fluoresceină. Pot fi
identificați și anticorpii IgM antitreponema prin reacție cu anticorpi anti IgM umane (19S-FTA-
ABS).
Serodiagnosticul este utilizat astfel:
Screening: TP-PA sau TPHA (calitativ)
Diagnosticul primar: TP-PA sau TPHA, VDRL, FTA-ABS (calitative)
Diagnostic special: VDRL (cantitativ), 19S-FTA-ABS
Reușita tratamentului este dată de testul cantitativ VDRL. Testul 19S-FTA-ABS este utilizat
pentru a lămuri dacă rezultatul pozitiv al diagnosticului primar se datorează unei infecții mai
vechi sau este o infecție recentă.
Tratament. Antibioticul utilizat este penicilina G. Doza și durata tratamentului depind de
stadiul bolii și de formula penicilinei utilizate.
Epidemiologie și prevenire. Sifilisul este răspândit în toată lumea. Nivelul prevalenței
anuale în Europa și SUA este de 10-30 cazuri noi/100 000 locuitori. Măsura de prevenire cea mai
importantă este evitarea oricărui contact cu leziunile sifilitice. Când se diagnostichează un caz,
trebuie determinată sursa primară, pacientului respectiv trebuind să i se administreze de urgență
tratament. Nu există vaccin.

Leptospirele

Generalități. Specia Leptospira interrogans este subclasificată în peste 100 serovarietăți,

în funcție de antigenele de suprafață. Aceste organisme se prezintă sub forma unor spirochete și
pot fi cultivate in vitro. Leptospiroza este o zoonoză răspândită în toată lumea. Singura sursă de
infecție este reprezentată de către animalele domestice (porcii) și rozătoare care elimină
patogenul prin urină. După contact, leptospirele pătrund în piele sau mucoase, pe cale sanguină
sunt diseminate și produc o vasculită generalizată în diferite organe. Perioada de incubație este

151
cuprinsă între 7 și 12 zile. Boala se prezintă inițial ca septicemie, urmată de 3-7 zile de așa-
numitul stadiu imun. În forma moderată, leptospiroza anicterică, cea mai frecventă manifestare
este meningita aseptică. Forma icterică poate determina disfuncții hepatice și renale, disrupții
cardiovasculare și hemoragii. Metoda de diagnosticare este identificarea anticorpilor în reacția de
liză-aglutinare. Antibioticul utilizat este penicilina G.

Figura 9.5. Modalitatea de transmisie a spirochetelor prin intermediul urinii șobolanilor

(http://www.imaxio.com/index.php?page=contenu&id=17)

Morfologie și cultură. Leptospirele sunt spirochete subțiri, lipsite de flageli, motilitatea

datorându-se rotațiilor executate de celule. Vizualizarea leptospirelor se poate face prin utilizarea
microscopului cu câmp întunecat sau cu contrast de fază. Leptospirele pot fi cultivate pe medii
speciale în condiții aerobe la temperaturi cuprinse între 27 și 30° C.
Patogeneză și tablou clinic. Leptospirele invadează organismul uman prin microleziuni
ale pielii sau prin mucoasa conjunctivală intactă. Nu există semne de inflamație la poarta de
intrare. Microorganismele se răspândesc în tot corpul, inclusiv în sistemul nervos central, pe cale
sanguină. Leptospiroza este o de fapt o vasculită generalizată. Patogenul afectează mai ales
celulele endoteliale ale capilarelor, ceea ce duce la o mai mare permeabilitate și la hemoragii,
întrerupând transportul oxigenului spre țesuturi. Icterul este provocat de disfuncția non necrotică
a hepatocitelor. Perturbarea funcției renale se datorează hipoxiei de la nivelul tubilor renali. O
distincție clinică se face între leptospiroza anicterică, cu o evoluție mai puțin gravă și forma
icterică, mult mai severă.
Ambele forme sunt caracterizate prin febră cu frisoane, dureri de cap și mialgie, care se
instalează după o perioadă de incubație de 7-12 zile. Stadiul septic inițial durează între 3 și 7 zile
și este urmat de stadiul al doilea, așa-numitul stadiu imun, care durează între 4 și 30 zile. Cea
mai importantă manifestare clinică a stadiului doi al formei anicterice este meningita aseptică.
Stadiul al doilea al formei mai severe este caracterizat prin disfuncții renale și hepatice,
152
hemoragii extinse, simptome cardiovasculare și tulburări de conștiență. Imunitatea dobândită în
urma infecției este de durată, dar împotriva unei singure serovarietăți.
Diagnostic. Detecția și identificarea leptospirelor este realizată prin creșterea
microorganismelor în culturi. Sângele, lichidul cefalorahidian, urina sau biopsia de organe, care
trebuie să nu fie contaminate cu alte bacterii, sunt incubate în medii speciale la 27-30° C timp de
3-4 săptămâni. O analiză la microscopul cu câmp întunecat este realizată săptămânal pentru a se
observa dacă bacteria se dezvoltă. Leptospirele sunt identificate serologic printr-o reacție de
aglutinare. Anticorpii produși după prima săptămână de infecție sunt detectați în serul pacienților
printr-un test cantitativ de liză-aglutinare.
Tratamentul. Se utilizează penicilina G.
Epidemiologie și prevenire. Leptospirozele sunt zoonoze tipice. Sunt raportate cazuri în
fiecare continent atât la om, cât și la animale. Cea mai importantă sursă de infecție sunt
rozătoarele și animalele domestice, în special porcii. Animalele elimină patogenul în urină.
Leptospirele sunt puține rezistente la uscăciune, astfel încât infecțiile au loc datorită mediului
umed contaminat cu urină. Persoanele cele mai expuse sunt fermierii, măcelarii, muncitorii care
lucrează cu animale.
Prevenirea infecțiilor implică evitarea contactului cu materiale ce conțin patogenul,
controlul rozătoarelor și tratarea corespunzătoare a animalelor domestice. Nu este necesară
izolarea persoanelor infectate. Nu există un vaccin comercializat.

9.2. Mycoplasmele

Mycoplasmele constituie un grup particular de bacterii, din clasa Mollicutes (ce cuprinde
bacterii foarte mici și fără perete celular bacterian), încadrate în familia Mycoplasmataceae,
familie care cuprinde 69 specii de Mycoplasma – cu două specii patogene: Mycoplasma
pneumoniae și Mycoplasma hominis și două specii de Ureaplasma – cu o specie patogenă
Ureaplasma urealyticum. Celelalte mycoplasme sunt saprofite, făcând parte din flora obișnuită a
mucoaselor oro-faringiană, vaginală și uretrală. Mycoplasmele sunt ubicuitare, izolate de la om,
păsări, insecte, plante, sol, ape de canal, izvoare de apă termală etc. La om, colonizează cel mai
frecvent suprafețele mucoase determinând tipic boli cronice inflamatorii ale tractului respirator,
urogenital și ale articulațiilor. Sunt cele mai mici bacterii, având un diametru de 0,2 -0,8 μm, fiind
lipsite de perete cellular, ceea ce le conferă forme variate și rezistență la acțiunea antibioticelor
beta-lactaminice (peniciline și cefalosporine). Sunt sensibile la temperatură, uscăciune, raze
ultraviolete, antiseptice uzuale, detergenți, tetracicline și eritromicină și sunt rezistente la
peniciline.
Patogenitate. Mecanismele patogenice prin care mycoplasmele aderă și colonizează
suprafețele mucoase și determină leziuni în organism sunt încă insuficient cunoscute.
Mycoplasma pneumonia produce peroxizi cu efect citolitic asupra celulei gazda, ce duce
la oprirea mișcărilor cililor respiratori; mișcările cililor respiratori având rol important în
drenarea secrețiilor respiratorii, inhibarea lor determină stagnarea secrețiilor și favorizează
apariția infecției.

153
 Neavând perete celular, bacteria are în organism un contact strâns cu celula gazdă,
determinând organismul să secrete autoanticorpi, cu formarea de complexe imune ce ar putea fi
răspunzatoare de manifestările extrapulmonare asociate infecției cu Mycoplasma pneumoniae
(leziuni SNC, miocardite, artrite etc.); acești autoanticorpi pot aglutina eritrocitele umane la 4° C
(aglutinine la rece), mecanism ce ar explica anemia asociată uneori cu această infecție.
Manifestări clinice. Deși este cea mai cunoscuăa cauză primară de „pneumonie atipică”,
infecția cu Mycoplasma pneumoniae se manifestă de obicei ca faringita, traheobronșita,
bronșiolita sau pneumonie acută comunitară; se apreciază că 20-30% dintre pneumonii sunt
datorate Mycoplasmei pneumoniae. În 20% dintre cazuri, infecția cu Mycoplasma pneumoniae
este asimptomatică. Apare cu frecvență mare în lunile reci, transmiterea făcându-se pe cale
aeriană de la o persoana la alta. Deși s-a crezut multă vreme că este rară sub vârsta de 5 ani,
studii recente au semnalat faptul că incidența ar fi mai mare la copii de 3-4 ani. Perioada de
incubație este lungă, de 1-3 săptămâni și simptomele persistă săptămâni sau luni. Clinic cel mai
frecvent se manifestă sub forma unei traheobronșite cu simptome de tract respirator superior:
dureri faringiene, cefalee, frisoane, coriză și stare de rău general.
Infecția căilor respiratorii se poate asocia uneori cu o varietate de fenomene
extrapulmonare:
- neurologice: meningoencefalită, meningită, encefalită, paralizia ascendentă, mielită
transversă; recuperarea disfuncțiilor neurologice este lentă, unii pacienți rămânând cu
deficit neurologic permanent, iar alteori complicațiile neurologice sunt fatale;
- leziuni muco-cutanate: eritem maculo-nodular, exantem vezicular, stomatită ulcerativă,
conjunctivită;
- cardiace: miocardită, pericardită, hemopericard, insuficiență cardiacă congestivă;
- articulare: artrită;
- hematologice: anemie hemolitică, hemoglobinurie paroxistică la rece, fenomen Raynaud,
coagulare intravasculară diseminată, trombocitopenie.
La copii, infecțiile respiratorii se asociază frecvent cu manifestări digestive; greață,
vărsături și diaree.
Diagnostic. Diagnosticul se bazează pe izolarea și identificarea mycoplasmelor din
produsul patologic și evidențierea în dinamică a titrului de anticorpi specifici în ser. În funcție de
localizarea infecției, se recoltează: exudat faringian, spută, secreție nazală, secreție vaginală,
secreție uretrală, urină etc. Aceste produse patologice trebuie cultivate pe medii speciale pentru
mycoplasme. Diagnosticul serologic care constă în determinarea anticorpilor specifici se
efectuează numai pentru Mycoplasma pneumoniae. Deoarece în cazul Mycoplasmei pneumoniae,
culturile necesită timp îndelungat, cel mai frecvent sunt folosite testele serologice pentru
diagnostic.
Tratament. Principalul mijloc terapeutic este antibioterapia, alături de care se pot asocia,
în funcție de localizare și severitate, antitusive, antitermice, analgezice etc. Din cauza absenței
peretelui celular, mycoplasmele sunt rezistente la peniciline. Antibioticul de elecție pentru
infecțiile respiratorii cu mycoplasme este eritromicina administrată oral; alternative eficiente

154
fiind și tetraciclina, doxiciclina și agenții mai noi: Claritromicina și Azitromicina. Aceștia din
urmă au avantajul că sunt eficiente și la doze mai mici, sunt mai bine tolerate, cu mai puține
efecte adverse gastro-intestinale, și sunt disponibile și sub formă de suspensii pentru uz pediatric.
Durata tratamentului în infecțiile respiratorii cu mycoplasme este recomandat a fi mai lungă,
între 14-21 zile.

155
 Curs 10 Infecțiile nosocomiale
Infecția nosocomială (IN) este infecția contractată în unităţi sanitare cu paturi (de stat şi
private), care se referă la orice boală infecțioasă ce poate fi recunoscută clinic şi/sau
microbiologic şi pentru care există dovada epidemiologică a contractării în timpul
spitalizarii/actului medical sau manevrelor medicale, care afectează fie bolnavul - datorită
îngrijirilor medicale primite, fie personalul sanitar - datorită activităţii sale şi este legată prin
incubație de perioada asistării medicale în unitatea respectivă, indiferent dacă simptomele bolii
apar sau nu apar pe perioada spitalizării. Definiția infecției nosocomiale se bazează pe date
clinice, epidemiologice, de laborator, precum şi pe alte tipuri de teste de diagnostic. Fiecare caz
de infecție nosocomială trebuie dovedit că se datorează spitalizării sau îngrijirilor medico-
sanitare ambulatorii în unităţi sanitare şi că nu era în incubație sau în faza de debut/evoluţie
clinica în momentul internării/actului medical/manevrei medicale.
Fondul microbian de spital cuprinde microbiota indigenă a pacienților, personalului
sanitar, eventualelor rozătoare și insecte; microorganismele infectante ale pacienților, și,
eventual, personalului; microorganismele din aer, apă, alimente, de pe orice suprafață, instalații,
obiecte, instrumentar sau medicamente.
Condițiile de risc ale contaminării microbiene în practica medicală și chirurgicală se
împart în critice, semicritice și necritice.
condițiile critice, în care sterilizarea este indispensabilă, includ instrumentele care
pătrund în țesuturi și mediul intern (instrumente chirurgicale, seringi, catetere vasculare),
materiale care intră în contact cu țesuturi sau există riscul de a intra (mănuși chirurgicale,
materiale de sutură, câmpuri operatorii), medicamente injectabile sau perfuzabile.
condiții semicritice, în care sterilizarea este de dorit, dar riscul infecției poate fi prevenit
prin dezinfecție eficientă: orice tip de speculum, endoscoape, sonde, termometre,
aparatura pentru respirație asistată și aspirație endotraheală, veselă, materiale contaminate
cu prelevate patologice. Tot în această categorie intră alimentele și mâinile personalului
implicat în manipularea lor.
condiții necritice, în care sunt suficiente dezinfecția, antiseptizarea sau decontaminarea
prin spălare: instrumente și obiecte care realizează contacte doar cu tegumentul
pacienților (stetoscop, electrozi, instalații tehnicosanitare, lenjerie); mâinile personalului
sanitar, ale mamelor în maternități și unități pediatrice și spălarea medicală a mâinilor
trebuie luată în vedere.
Substanțele antimicrobiene utilizate în spitale (antibiotice, antiseptice, dezinfectante) și
frecventul pasaj interuman au selectat tulpinile bacteriene periculoase de spital caracterizate prin
rezistență multiplă la substanțe antimicrobiene, capacități sporite de colonizare rapidă a
suprafețelor și virulență. Risc mare pentru amplificarea fondului de tulpini bacteriene periculoase
în spital prezintă utilizarea incorectă a dezinfectantelor și antisepticelor în soluțiilor lor de lucru:

156
utilizarea mai mult de 24 ore a soluției odată preparate; neglijarea spălării și sterilizării
recipientelor în care sunt utilizate. Fără aceste precauții variantele bacteriene rezistente rămase în
recipiente se vor înmulți progresiv și vor creea clone rezistente. Periodic trebuie testată eficiența
dezinfectantelor și antisepticelor utilizate în spital.

Etiologia infecțiilor nosocomiale

Bacterii cu avanteje selective particulare în mediul de spital
stafilococii sunt asociați epidermei, nărilor, dejectelor, scuamelor pe care le generăm
permanent, lenjeriei, așternutului, mâinilor ș.a Stafilococii coagulazo-negativi au devenit
cauze semnificative de infecții nosocomiale odată cu cateterele intravenoase, practica
dializei peritoneale, dezvoltarea chirurgiei cardiace și a protezelor tisulare.
enterococii reprezentați prin speciile E. faecium și E. faecalis sunt tot mai rezistenți la
antibiotice. Tulpini de enterococi total rezistente la antibiotice apar din ce în ce mai des în
secțiile de oncologie, nefrologie, transplant și terapeie intensivă.
bacilii coliformi contaminează masiv mediul prin excrete și sunt izolați de pe instalațiile
tehnico-sanitare, suprafețele umede din WC și băi. Contaminează periculos lenjeria și
așternutul. Escherichia coli este una dintre speciile cele mai implicate în infecții
nosocomiale (infecții urinare primare, infecții peritoneale mixte după plăgi intestinale,
bacteriemii).
pseudomonadele se elimină cu excretele, secrețiile și exsudatele. Cresc în rezervoare de
apă (chiar în apa distilată), ca și în soluții de clorhexidină sau compuși ai amoniului, în
instalații pentru gheață, în soluții medicamentoase cu administrare repetată din același
flacon sau sânge conservate în frigider, în ape de gură, în ghivece și vase cu flori. Pot
cauza infecții după intervenții chirurgicale majore, infecții ale arsurilor, șoc endotoxinic
după perfuzia cu soluții contaminate, infecții neonatale, infecții respiratorii în serviciile
ATI. Din acest grup bacterian, bacilul pioceanic este cel mai frecvent izolat.

Microorganisme cu sursă în rezervoare de apă sau instalații cu apă stagnantă

Legionella spp. au capacități adezive la cele mai variate suprafețe. Supraviețuiesc în
rezervoarele de apă și au termorezistență la 60° C Sunt implicate în infecții respiratorii și ale
plăgilor, inclusiv chirurgicale.
Micobacteriile atipice multiplicate în sursele de apă și rezistente la procedurile obișnuite
de dezinfecție au stat la originea unor infecții la dializații renali, infecții după bronhoscopii,
chirurgie oculară, cardiacă sau după hidroterapie.

Microorganisme transmise prin intermediul transfuziilor și inoculărilor cu instrumentar

contaminat cu sânge
Sângele vehiculează concentrații impresionante de virus al hepatitei B (10 6 – 109 doze
infectante/mL) și D (1010 – 1012 doze infectante/mL), iar concentrația HIV este sufient de mare,
încât aceste virusuri sunt transmise prin transfuzii, dar și prin pătrunderea în țesuturi sau sânge a

157
instrumntelor contaminate cu urme de sânge și insufient sterilizate. Numărul dozelor infectante
ale virusului heptatitei C este de 10 5/mL, încât virusul este transmis cel mai frecvent prin
transfuzii.
Microorganisme anaerobe nesporulate
Aceste microorganisme domină microbiota indigenă în proporție de 99%, dar sunt
implicate în infecții nosocomiale sporadice, ca urmare a sensibilității deosebite la mediul extern.
Factorii de risc sunt: plăgi operatorii în situsuri care comunică cu cavități masiv colonizate de
aceste microorganisme, plăgi în țesuturi cu vascularizație dezorganizată, neoplaziile, infecția
mixtă cu bacterii aerobe.

Levuri, mucegaiuri ori protozoare accidental patogene din microbiota rezidentă, flotantă
sau mediul extern
Candida albicans determină infecții nosocomiale endogene, mai ales în condițiile
antibioticoterapiei orale cu spectru larg. Infecțiile nosocomiale cu specii ale genului Fusarium
sau cu Trichosporon beigelii sunt întâlnite la canceroși sau reptorii transplantului de măduvă
osoasă. Infecțiile legate de creșterea explozivă a concentrației sporilor de Aspergillus sunt
prezentr în secțiile de terapie intensivă și la neutropenici.

Atribuţiile asistentei medicale responsabile de un salon referitoare la infecțiile nosocomiale

(după OMS, ORDIN nr. 916 din 27.07.2006)

 implementeaza practicile de îngrijire a pacienților în vederea controlului infecțiilor;

 se familiarizează cu practicile de prevenire a apariţiei şi răspândirii infecțiilor şi
aplicarea practicilor adecvate pe toată durata internării pacienților;
 menţine igiena, conform politicilor spitalului şi practicilor de îngrijire adecvate din
salon;
 monitorizează tehnicile aseptice, inclusiv spălarea pe mâini şi utilizarea izolării;
 informează cu promptitudine medicul de gardă în legatură cu apariţia semnelor de
infecție la unul dintre pacientii aflaţi în îngrijirea sa;
 iniţiază izolarea pacientului şi comandă obţinerea specimenelor de la toţi pacienții care
prezintă semne ale unei boli transmisibile, atunci când medicul nu este momentan
disponibil;
 limitează expunerea pacientului la infecții provenite de la vizitatori, personalul spitalului,
alţi pacienti sau echipamentul utilizat pentru diagnosticare;
 menţine o rezervă asigurată şi adecvată de materiale pentru salonul respectiv,
medicamente şi alte materiale necesare îngrijirii pacientului;
 identifică infecțiile nosocomiale;
 investigheaza tipul de infecție şi agentul patogen, împreună cu medicul curant;
 participă la pregătirea personalului;
 participă la investigarea epidemiilor;
 asigură comunicarea cu instituţiile de sănătate publică şi cu alte autorităţi, unde este
cazul.

158
 PARTEA IV. MICOLOGIE

Curs 11 Micologie (partea generală, micozele)

159
 Curs 11 Micologie
Micozele sunt boli provocate de ciuperci parazite, iar micologia este ştiinţa care se ocupă
cu studiul acestor ciuperci şi cu tulburările pe care le provoacă în organismul invadat. Micozele
sunt răspândite pe întreaga suprafaţă a globului pământesc, însă distribuţia diferitelor specii este,
în general, limitată la anumite regiuni.
Între microorganisme, ciupercile formează un grup aparte, cu caracteristici care le fac să
ocupe un loc special, insuficient precizat. Fungii sunt organisme eucariote răspândite peste tot în
natură. Doar 200 dintre cele câteva mii de specii cunoscute au fost identificate ca patogeni ai
omului, și dintre acestea, mai puțin de o duzină sunt responsabile de 90% dintre infecțiile fungice
la om.
Elementul morfologic de bază al ciupercilor filamentoase îl reprezintă hifa, iar o rețea de
hife interconectate formează miceliul. Forma tipică a fungilor unicelulari este reprezentată de
drojdii. Fungii dimorfici se găsesc sub formă unicelulară în stadiul parazit, și sub formă de
miceliu în stadiul saprofit. Peretele celular al fungilor constă din circa 90% carbohidrați (chitină,
glucani, manani), iar membranele fungilor sunt bogate în steroli diferiți de cei prezenți în alte
membrane biologice. Fungii filamentoși se reproduc fie asexuat, prin creșterea hifelor și
extinderea vârfurilor, fie prin spori asexuați. Drojdiile se înmulțesc prin înmugurire.
Reproducerea sexuată (meioza) pe de altă parte, constă în formarea de spori sexuați. Fungii
imperfecți sau deuteromicetele sunt un tip de fungi la care lipsește sau nu se cunoaște stadiul
sexuat.
1. Definiție și taxonomie
Fungii sunt microorganisme eucariote. Prezintă o diferențiere mai slabă decât plantele,
dar mai mare decât a bacteriilor. Regnul fungi grupează peste 50.000 de specii diferite, dintre
care doar 200 au fost identificate ca patogene pentru om. Multe dintre infecțiile micotice sunt
relativ inofensive, spre exemplu dermatomicozele. În ultimii ani, totuși, numărul crescut de
pacienți cu sistemul imunitar deficitar a dus la apariția de micoze mult mai periculoase pentru
om.
Taxonomia fungilor se bazează pe morfologie. În micologia medicală, fungii sunt
clasificați în funcție de aspectele practice ca: dermatofiți, drojdii, mucegaiuri și fungi dimorfici.
Mucegaiurile se dezvoltă sub formă filamentoasă, drojdiile sunt unicelulare, iar dermatofiții
cauzează infecții ale țesuturilor cheratinizate (piele, păr, unghii, etc). Fungii dimorfici se pot găsi
atât sub formă unicelulară, cât și sub formă de rețea de filamente. Din punct de vedere al
carbonului, fungii sunt heterotrofi. Fungii saprofiți preiau carbonul din materia aflată în
descompunere, în timp ce fungii biotrofici (paraziți sau simbionți) necesită organisme vii. Unii
fungi pot fi și saprofiți și paraziți.

160
 2. Morfologie
Există două forme de fungi (Fig. 11.1.):
Hifa: element de bază al fungilor filamentoși, cu o structură tubulară, ramificată.
Miceliul reprezintă rețeaua de hife. Miceliul poate fi diferențiat într-o parte specializată pentru
absorbția nutrienților din substrat și o parte aeriană, specializată în reproducere. Talul fungilor
reprezintă tot corpul ciupercii.
Drojdia: elementul de bază al fungilor unicelulari. Este rotundă spre ovală, 3-10 µm în
diametru. O serie de levuri (drojdii) elipsoidale pot rămâne legate între ele sub formă de hife,
formând pseudohife.
Dimorfismul: unii fungi se pot găsi atât sub formă unicelulară, cât și sub formă de
miceliu, în funcție de condițiile de mediu. În stadiul parazit, sunt unicelulari, iar în stadiul
saprofit se dezvoltă sub formă de miceliu.

3. Metabolismul fungilor
Toți fungii sunt dependenți de o sursă de carbon organic, și cu puține excepții, sunt
obligatoriu aerobi. Multe specii sunt capabile să-și mențină activitatea metabolică în medii
simple. Tipurile metabolice cele mai cunoscute sunt: termofile, acidofile și halofile. Proprietățile
metabolice ale fungilor sunt exploatate în industria alimentară (obținerea pâinii, vinului,
brânzeturilor, berii sau a unor proteine) și în cea farmaceutică (producerea de antibiotice, enzime,
acid citric, etc.). Activitatea metabolică a fungilor poate fi un factor dăunător. Infestarea cu fungi
poate deteriora alimentele, structurile din lemn, textile etc. Fungii produc numeroase boli ale
plantelor, mai ales ale celor cultivate.

4. Înmulțirea fungilor
Reproducerea asexuată. Această categorie include propagarea vegetativă a hifelor și fungilor
unicelulari, precum și formarea de spori asexuați.
Alungirea hifelor într-o zonă din apropierea vârfului hifelor, unde peretele celular este
relativ elastic. Această creștere apicală poate include formarea de noduri care dau naștere
la hife laterale.
Drojdiile se înmulțesc prin înmugurire. Procesul începe prin apariția unei excrescențe la
suprafața celulei mamă care se dezvoltă într-o celulă fiică (blastoconidie). Orificiul de
comunicare între cele două celule este blocat prin formarea unui sept.
Înmulțirea vegetativă. În acest proces se formează spori asexuați. Aceste structuri sunt
rezistente la factorii externi perturbatori și asigură răspândirea fungilor. Sporii asexuați se
găsesc în diferite forme: conidii, sporangiospori, artrospori și blastospori. Aceste forme
se dezvoltă rar în stadiile parazite. Morfologia sporilor asexuați ai fungilor este un criteriu
morfologic important în taxonomie.
Reproducerea sexuată. Reproducerea sexuată la fungii perfecți urmărește același tipar ca la
orice organism eucariot superior. Nucleii a doi parteneri haploizi fuzionează pentru a forma un
zigot diploid. Nucleul diploid suferă meioza pentru a da naștere la nuclei haploizi, celulele cu

161
astfel de nuclei poartă denumirea de spori sexuați: zigospori, ascospori și bazidiospori. Sporii
sexuați se găsesc rar la fungii paraziți la om. Fungii la care nu se cunoaște stadiul sexuat se
numesc fungi imperfecți.

5. Aspecte generale ale micozelor

În afara alergiilor fungice (alveolite alergice extrinseci) și micotoxicozelor, infecțiile
fungice sunt cele mai frecvente boli fungice. Din punct de vedere clinic, micozele sunt clasificate
astfel (fig. 11.2.):
Micozele primare (coccidiomicoze, histoplasmoze, blastomicoze);
Micozele oportuniste (micoze superficiale și profunde, aspergiloze, mucormicoze,
pheohifomicoze, hialohifomicoze, criptococoze, peniciloze, pneumocistoze);
Micozele subcutanate (sporotrichoze, cromoblastomicoze, micetom – picior de
Madura);
Micozele cutanate (pityriasis versicolor, dermatomicoze).
Se cunosc puține aspecte despre factorii implicați în patogenitatea fungilor. Rezistența
naturală a macroorganismelor la infecții fungice se bazează mai ales pe fagocitoză, iar cea
specifică se bazează pe imunitatea celulară. Fungii oportuniști se dezvoltă mai ales la pacienții cu
imunitatea scăzută. Metodele de diagnosticare ale infecțiilor fungice includ cultivare și
microscopie pentru a detecta patogenul direct și identificarea anticorpilor specifici. Tratamentul
micozelor include poliene (amfotericina B), azoli (itroconazol, fluconazol, voriconazol),
alilamine, antimetaboliți (5-fluorocitozină) și echinocandine (caspofungină). Antimicoticele sunt
administrate de multe ori în combinație.

5.1.Alergiile și toxicozele fungice

Alergiile micotice
Sporii fungilor ubicuitari pătrund permanent în tractul respirator odată cu aerul inspirat.
Acești spori conțin potențiali alergeni la care indivizii susceptibili pot prezenta hipersensibilitate.
În funcție de localizarea reacției, se poate manifesta ca o rinită alergică, astm bronșic sau
alveolită alergică. Multe dintre aceste alergii se datorează profesiei (fermieri, lemnari).

Micotoxicoze
Unii fungii produc toxine, cel mai bine cunoscute fiind aflatoxinele produse de specii ale
genului Aspergillus. Aceste toxine sunt ingerate cu alimentele în care se dezvoltă acești fungi.
Aflatoxina B1 poate contribui la carcinom hepatic primar, o boală întâlnită frecvent în Africa și
Asia de sud-est.

5.2.Micozele
Datele privind incidența generală a infecțiilor micotice pot fi doar aproximate, din
moment ce nu este necesară raportarea cazurilor la autoritățile sanitare. Se crede că micozele
cutanate sunt printre cele mai frecvente infecții din lume. Micozele primare și oportuniste sunt,

162
pe de altă parte, destul de rare. Micozele oportuniste au crescut în ultimele decade, fiind
semnalate mai ales la persoanele cu sistemul imunitar deficitar. Numărul tot mai mare de
pacienți cu defecte ale sistemului imunitar și tratamentele agresive sunt factorii care au contribuit
la creșterea semnificativă a numărului de micoze.
Interacțiunile gazdă-patogen. Factorii care determină tabloul clinic, severitatea unei
micoze includ interacțiunile dintre patogenitatea fungilor și mecanismele defensive ale gazdei.
Comparând cu bacteriologia, trebuie menționat faptul că se cunosc încă puține aspecte privind
cauzele și mecanismele patogenității fungilor. Omul prezintă o rezistență naturală destul de
ridicată la micoze, prin mecanisme mecanice, umorale și celulare. Printre acești factori,
fagocitoza realizată de neutrofile și macrofage este cea mai importantă. Contactul intens cu
fungii duce la dobândirea unei imunități specifice, mai ales de tip celular. Rolul imunității
umorale în apărarea specifică împotriva fungilor este secundar.
Diagnostic. Problema esențială este identificarea patogenului.
Microscopie. Preparate native: fixarea materialului pe lamă la căldură cu KOH 10%.
Preparate colorate: albastru de metil, albastru de lactofenol, cerneală, etc.
Cultivare. Este posibilă pe medii uzuale sau selective. Mediu Sabouraud dextroză-agar
poate conține agenți selectivi (cloramfenicol). Principalele structuri identificate sunt
morfologice, în particular structuri reproductive asexuate sau sexuate. Testele biochimice sunt
utilizate pentru identificarea fungilor unicelulari și sunt mai puțin importante decât în
bacteriologie.
Testele serologice. Se realizează prin identificarea anticorpilor din serul pacienților cu
antigene fungice. Interpretarea rezultatelor serologice este destul de dificilă în infecțiile fungice.
Detectarea antigenelor. Se face în anumite infecții fungice (criptococoze) prin
identificarea antigenelor specifice în materialul supus diagnosticului, utilizând anticorpi
cunoscuți.
Teste cutanate. Se bazează pe alergia la o serie de antigene specifice.
Detectarea acizilor nucleici. Combinat cu amplificarea materialului genetic, acest test
este util în detectarea rapidă a bolilor micotice la pacienții imunodeprimați.
Tratament. Este disponibil un număr limitat de agenți antiinfecțioși împotriva fungilor:
Amfotericina B. Utilizată în micoze sistemice. Efect fungicid cu frecvente reacții secundare.
Nistatin, natamicină. Utilizate în micoze ale mucoaselor.
Azoli. Acești agenți blochează sinteza ergosterolului. Efectele sunt fungistatice, cu posibile
efecte secundare gastrointestinale. Parametrii fiziologici hepatici trebuie monitorizați în timpul
tratamentului:
Ketoconazol. Unul dintre primii azoli. Nu se mai utilizează din cauza efectelor secundare.
Fluconazol. Administrare orală sau intravenoasă. Utilizat împotriva micozelor de suprafață și
sistemice, a meningitelor criptococale la pacienții cu SIDA.
Itroconazol. Administrare orală sau intravenoasă. Utilizat împotriva micozelor sistemice și
cutanate, de asemenea și împotriva aspergilozelor.

163
Voriconazol. Administrare orală sau intravenoasă. Activitate bună împotriva aspergilozelor și a
candidozei.
Antimetaboliții. 5-fluorocitozina interferează cu sinteza ADN-ului (analog al cisteinei).
Alilaminele. Terbinafina. Administrată oral sau local. Utilizată în tratarea dermatomicozelor.
Inhibă sinteza ergosterolului.
Echinocandinele. Caspofungina a fost aprobată ca tratament în cazul aspergilozelor refractare.
Este utilă în candidoza orofaringiană și esofagiană. Inhibă biosinteza glucanului din peretele
celular.
Griseofulvina. Este un antibiotic mai vechi utilizat în tratarea dermatomicozelor. Se
administrează oral, iar tratamentul trebuie continuat pe o perioadă de câteva luni.

5.2.1. Micozele primare

Micozele primare sistemice includ histoplasmoza (Histoplasma capsulatum),
blastomicoza nord – americană (Blastomyces dermatitis), coccidioidomicoza (Coccidioides
immitis) și blastomicoza sud – americană (Paracoccidioides brasiliensis). Habitatul natural al
acestor paraziți este reprezentat de sol. Sporii acestor ciuperci sunt inhalați odată cu praful, ajung
în plămâni, de unde, pe cale sanguină sau limfatică, ajung la alte organe, inclusiv în piele, unde
produc foci infecțioși purulenți, granulomatoși. Diagnosticul de laborator include detectarea
directă a patogenilor la microscop sau în culturi, precum și identificarea anticorpilor.
Tratamentul utilizat constă în amfotericina B și azoli. Toate micozele primare sunt endemice,
destul de limitate geografic. Europa Centrală nu este afectată de aceste boli. Nu sunt
transmisibile de la om la om.

Histoplasma capsulatum (histoplasmoza)

Histoplasma capsulatum (fig. 11.3.) este agentul responsabil al histoplasmozei, o micoză
intracelulară a sistemului reticulo – endotelial. Stadiul sexuat poartă denumirea de Emmonsiella
capsulata.
Morfologie și cultură. H. capsulatum este o ciupercă dimorfă. Ca patogen în organismul
uman se găsește sub formă unicelulară. Celulele sunt localizate adesea în interiorul macrofagelor.
Peretele celular nu fixează colorația Giemsa sau Gram, din acest motiv, în jurul celulelor apare
un spațiu, considerat incorect ca fiind capsulă. De aici vine și denumirea speciei. Patogenul poate
fi cultivat pe medii uzuale. Pe mediu Sabouraud se dezvoltă în 2-3 săptămâni, la 20-30° C, sub
formă de miceliu.
Patogeneză și tablou clinic. Habitatul natural pentru această specie este solul. Sporii
sunt inhalați în tractul respirator, de aici sunt preluați de macrofagele alveolare, unde are loc
germinarea sporului și formarea celulei vegetative. Se formează mici focare inflamatorii
granulomatoase. Patogenul este răspândit pe cale hematogenă (fig. 11.4.). Sistemul
reticuloendotelial este puternic afectat. Se dezvoltă limfadenopatii, splina și ficatul fiind afectate.
Peste 90% dintre infecții sunt clinic silențioase. Tabloul clinic depinde foarte mult de factorii

164
predispozanți ai gazdei și de doza infectantă. Histoplasmoza poate evolua ca o simplă infecție
respiratorie. Histoplasmozele diseminate se întâlnesc mai frecvent la pacienții bolnavi de SIDA.
Diagnostic. Materialul biologic cel mai important este reprezentat de secreții bronșice,
urină sau mostre din focarele infecțioase. Pentru examinarea microscopică, se utilizează colorația
Giemsa, iar celulele sunt căutate în interiorul macrofagelor și a lecucocitelor polimorfonucleare.
Culturile pe sânge sau pe mediu Sabouraud necesită incubare timp de câteva săptămâni.
Anticorpii sunt detectați prin testul de fixare al complementului și prin precipitare în gel de
agaroză.
Tratament. Singurul tratament indicat în infecții severe, mai ales în forma diseminată
este amfotericina B.
Epidemiologie și prevenire. Histoplasmoza este endemică în vestul SUA, în America
Centrală și de Sud, Indonezia și Africa. Cu puține excepții, Europa de Vest este scutită de acest
patogen. Nu se transmite de la om la om. Nu există măsuri specifice de profilaxie.

5.2.2. Micozele oportuniste

Micozele oportuniste care afectează pielea și mucoasele, precum și organele interne sunt
produse de levuri și mucegaiuri. O condiție esențială pentru dezvoltarea unor astfel de micoze
este un sistem imunitar slăbit. Candidoza este o infecție endogenă. Celelalte micoze oportuniste
sunt exogene, cauzate de către fungi care populează, în mod normal, solul sau plantele. Acești
fungi pătrund în organism pe cale respiratorie. Cele mai importante astfel de micoze sunt:
aspergiloza, criptococoza și mucormicoza. În afara Candidei și a altor levuri, pheohifomicetele și
hialohifomicetele pot produce infecții sistemice. Toate micozele oportuniste prezintă un focar
primar, de obicei tractul respirator superior sau inferior. De aici, pe cale sanguină sau limfatică,
infectează alte organe. Este de preferat ca focarele infecțioase să fie îndepărtate chirurgical.
Agenții antimicotici sunt utilizați în chemoterapie. La pacienții imunocompromiși, prognosticul
este rezervat.

Candidoza
Cel puțin 70% dintre candidozele umane sunt produse de către C. albicans, restul fiind
produse de către alte specii ale genului.
Morfologie și cultivare. Colorația Gram indică faptul că această specie este unicelulară,
Gram-pozitivă, se înmulțește frecvent prin înmugurire. Pseudohife Gram – pozitive sunt întâlnite
frecvent, mai rar miceliu septat (fig. 11.5). Candida albicans poate fi cultivată pe medii obișnuite.
După o perioadă de incubație de 48 ore pe agar, se formează colonii rotunde, albicioase, zbârcite.
Se pot diferenția de alte specii pe bază de criterii morfologice și biochimice.
Patogeneză și tablou clinic. Candida este un microorgansim care populează în mod
normal mucoasele omului și animalelor (comensal). Infecțiile cu candida pot fi considerate
endogene. Candidoza apare la persoanele a căror imunitate este compromisă, mai ales imunitatea
mediată celular. Mucoasele sunt afectate cel mai frecvent, mai rar pielea sau organele interne

165
(candidoza profundă). În infecțiile cavității bucale, se poate observa un văl albicios, aderent la
suprafața mucoasei obrajilor și a limbii (Fig. 9.6.). Morfopatologic similar cu infecția orală este
vulvo-vaginita (Fig. 9.7).
Dintre factorii predispozanți cei mai importanți sunt:
- diabetul necontrolat,
- sarcina,
- tratamentul cu progesteron și cel intensiv cu antibiotice care duce la eliminarea florei
microbiene normale.
Pielea este afectată mai ales în zonele umede. Candida se poate răspândi, generând
infecții secundare ale plămânilor, rinichilor și ale altor organe. La dependenții de droguri poate fi
observată candidoză endocardică și endoftalmită. Candidoza cronică muco-cutanată poate fi
observată ca o consecință a distrugerii sistemului imunitar.
Diagnostic. Acesta implică examinarea microscopică a preparatelor native și colorate
obținute din diferite probe biologice. Candida crește pe medii de cultură obișnuite, mai ales pe
mediul Sabouraud. Coloniile tipice sunt identificate la microscop și pe bază de caractere
metabolice. Detectarea antigenelor din ser este posibilă utilizând o reacție de aglutinare cu
anticorpi monoclonali. Pentru identificarea anticorpilor, în cazul candidozelor profunde, sunt
utilizate metode diferite (aglutinare, precipitare în gel, analize imunoenzimatice,
imunoelectroforeză).
Tratament. Nistatin și azolii pot fi utilizați local. În cazul candidozei profunde, se
folosește amfotericina B, adesea administrată cu 5-fluorocitozină. Echinocandinele
(caspofungina) pot fi utilizate în candidoze esofagiene și orofaringiene severe.
Epidemiologie şi prevenire. Infecţiile provocate de Candida sunt, cu excepţia celor de la
nou-născuţi, endogene, microorganismul găsindu-se în microflora umană.

Aspergillus (aspergiloza)
Aspergilozele sunt produse cel mai frecvent de speciile Aspergillus fumigatus şi A. flavus.
Aceste ciuperci sunt răspândite peste tot în natură. Se află în cantitate mai mare pe plantele aflate
în descompunere.
Morfologie şi cultură. Aspergillus este recunoscut în preparate tisulare, exsudat şi spută
prin hifele filamentoase, septate, aproximativ 3-4 μm grosime, bifurcate cu aspect de Y.
Aspergillus creşte rapid sub formă de miceliu pe diferite medii de cultură uzuale. Mediul
Sabouraud este preferat ca mediu selectiv (fig. 11.8.).
Patogeneză şi tablou clinic. Poarta principală de intrare a acestui patogen este sistemul
bronşic, dar poate pătrunde şi prin leziuni ale mucoaselor şi pielii. Următoarele localizări sunt
cunoscute pentru aspergiloze:
Aspergiloza tractului respirator. Aspergiloma (fig. 11.9.) este un ghem fungic care se
dezvoltă în anumite spaţii (caverne). O altă formă de aspergiloză pulmonară este o
pneumonie cronică, necrotică. Aspergiloza pulmonară acută, invazivă este observată la
pacienţii bolnavi de neutropenie sau SIDA sau cei care au suferit transplant de organe şi

166
 are un prognostic rezervat. O altă formă de aspergiloză a trctului respirator este
traheobronşita. Dintre toţi fungii, aspergilii sunt cel mai frecvent responsabilide sinuzită.
La persoanele cu alergii atipice, astmul poate fi provocat de un aspergillus.
Alte aspergiloze. Endoftalmita se poate dezvolta la 2-3 săptămâni de la o intervenţie
chirurgicală a nivelul globului ocular sau în urma unor leziuni ale acestuia şi duce de
obicei la pierderea ochiului afectat. Aspergiloza cerebrală apare ca urmare a diseminării
sanguine. Mai rar, Aspergillus poate provoca endocardite, miocardite şi osteomielite.
Diagnostic. Din moment ce Aspergillus contaminează adesea materialele supuse
diagnosticelor, detecţia directă a patogenului este dificilă. Identificarea hifelor tipic ramificate în
preparate primare şi în culturi repetate face diagnosticarea probabilă. Dacă aceste hife se găsesc
în biopsii din ţesuturi colorate cu methenamine silver, diagnosticul poate fi considerat sigur.
Utilizând particule de latex acoperite cu anticorpi monoclonali, antigenele specifice ale
speciei pot fi detectate în ser prin reacţia de aglutinare. Anticorpii în aspergiloze sistemice sunt
cel mai bine detectaţi prin imunodifuziune şi prin testul ELISA. Metoda PCR detectează ADN-ul
ciupercii.
Tratament. Agentul utilizat este amfotericina B administrată la timp. De asemenea, pot
fi utilizaţi azoli. Îndepărtarea chirurgicală a focarelor infecţiilor locale este o metodă utilizată.

5.2.3. Micozele subcutanate

Fungii care provoacă micoze tipic subcutanate se găsesc în sol şi pe plante senescente.
Pătrund prin leziuni ale pielii în ţesutul conjunctiv subcutanat, unde produc infecţii
granulomatoase locale, cronice. Aceste infecţii sunt întâlnite mai ales în zonele tropicale şi
subtropicale.
Sporotrichoza este provocată de către Sporothrix schenckii, un fung dimorfic care se
găseşte sub formă unicelulară în corpul gazdei. Sporotrichoza este caracterizată printr-o leziune
ulceroasă primară, de obicei la extremităţile corpului şi numeroşi noduli şi abcese de-a lungul
vaselor limfatice.
Cromomicoza poate fi provocate de către diverse specii de mucegaiuri negre.
Nomenclatura acestor patogeni nu este clar stabilită. După câteva săptămâni sau luni după ce
sporii pătrund în gazdă, se dezvoltă leziuni ulceroase sau granulomatoase, de obicei la nivelul
extremităţilor inferioare.
Piciorul de Madura sau micetomul (fig. 11.10.) poate fi provocat de o mare varietate de
fungi, precum şi de către bacterii filamentoase (Nocardia sp., Streptomyces somaliensis). Dintre
fungii potenţiali se numără Madurella sp., Aspergillus sp. Tabloul clinic este caracterizat prin
abcese subcutanate, de obicei la nivelul piciorului sau mâinii. Abcesele se pot răspândi în muşchi
şi oase. Adesea se formează fistule.

167
 5.2.4. Micoze cutanate
Dermatofiţii (dermatomicoze sau dermatofitoze)
Dermatofiţii sunt fungi care infectează ţesuturile ce conţin keratină (piele, păr, unghii).
Clasificare. Dermatofiţii sunt clasificaţi în trei genuri: Trichophyton (cu specii
importante T. mentagrophytes, T. rubrum, T. schoenleinii, T. tonsurans); Microsporum (M.
audouinii, M. canis, M. gypseum) şi Epidermophyton floccosum. Unele specii sunt antropofile,
altele sunt zoofile. Habitatul natural pentru specia geofilă M. gypseum este solul.
Morfologie şi cultură. Dermatofiţii sunt fungi filamentoşi. Cresc rapid pe medii nutritive
la 25-30º C. După 5-14 zile, se dezvoltă culturi de diferite culori, cu aspect lânos.
Patogeneză şi tablou clinic. Dermatomicozele sunt infecţii care se transmit prin contact
interuman direct, contact între animale şi om sau contact indirect cu obiecte (haine, covoare,
picături sau praful din duşuri, piscine, vestiare, săli de sport). Localizarea primară se face la
nivelul zonei de contact. Astfel, picioarele, pielea neacoperită (părul, capul, tegumentul feţei)
sunt cel mai frecvent afectate. Diferite specii pot provoca acelaşi tablou clinic. Cele mai
frecvente dermatomicoze includ:
Micozele cutanate:
Tinea corporis (fig. 11.11.): Microsporum canis şi Trichophyton mentagrophytes.
Afectează pielea glabră.
Tinea pedis (picior de atlet) (fig. 11.12.): Trichophyton rubrum, Trichophyton
mentagrophytes şi Epidermophyton floccosum. Afectează în principal piciorul.
Tinea capitis: Trichophyton tonsurans şi Microsporum canis. Afectează scalpul.
Tinea barbae: Trichophyton rubrum şi Trichophyton mentagrophytes. Ciuperca bărbii.
Tinea unguim: Trichphyton rubrum, Trichophyton mentagrophytes şi Epidermophyton
floccosum.
Onicomicozele: diferiţi dermatofiţi şi specii ale genului Candida.
Tricofiția
Tricofiția este o dermatomicoză determinată de ciuperci din grupul Trichophyton. Boala
este foarte contagioasă. Sursa de infecție este reprezentată de omul sau animalul (cal, pisică,
câine, vite) bolnav. Transmiterea se face direct, prin fragmente de păr, unghii, și indirect, prin
obiecte contaminate. Leziunile se localizează la nivelul scalpului, în barba adulților, dar și pe
restul tegumentului și unghiilor. Se deosebesc două forme: tricofiția uscată (leziuni rotunde,
acoperite de scuame) și tricofiția inflamatorie (un placard unic, ușor proeminent, presărat cu
pustule foliculare; se localizează la nivelul scalpului și regiunilor cu păr de la nivelul feței).

Favusul
Favusul este o micoză care debutează în copilărie, mai rar la adulți. Transmiterea bolii se
face direct sau indirect. Afectează în special pielea capului, dar și pielea glabră și unghiile. În
stadiile severe se produce pierderea părului pe suprafețe întinse ale scalpului, alopecie și cicatrice
cu alopecie definitivă.

168
 Microsporia
Microsporia este o micoză frecventă și contagioasă. Se localizează la nivelul scalpului și
al pielii glabre. Se prezintă sub forma unor placarde de 2-5 cm, acoperite cu scuame cu aspect
cenușiu.
Epidermofițiile
Epidermofițiile sunt afecțiuni cutanate superficiale, în care agentul patogen pătrunde în
derm, fără să afecteze firul de păr. Din acest grup de afecțiuni fac parte epidermofiția inghinală și
interdigitală, pitiriazisul și eritrasma.
Epidermofiția inghinală este întâlnită în special la adulți. Se transmite prin contact
sexual, dar și prin obiecte contaminate. Infecția este favorizată de obezitate, diabet zaharat,
transpirație locală. Leziunile sunt localizate la nivelul plicii inghinale și se extind spre organele
genitale externe. Inițial apar pete roșietice care se dezvoltă și se unesc în placarde mari,
pruriginoase și scuamoase.
Pityriasis (tinea) versicolor este o infecţie de suprafaţă a pielii cauzată de Malassezia
furfur. Această infecţie este observată mai ales la tropice, dar este răspândită în toată lumea.
Produce o hipopigmentare. M. furfur este dependentă metabolic de o sursă de acizi graşi cu lanţ
lung. Acest fung este un component normal din flora pielii. Patogeneza infecţiei nu a fost încă
lămurită.
Eritrasma este favorizată de clima caldă și umedă, igiena precară, transpirația excesivă,
obezitate, diabet zaharat, stări de imunodeficiență. Se caracterizează prin apariția în zona
inghinală a unor pete roșiatice care se măresc și confluează într-un placard, acoperit de scuame
fine. Culoarea devine cafenie. Mai pot fi afectate coapsele, regiunea perianală, organele genitale
externe, șanțul submamar.
Diagnostic. Materialul cel mai pretabil pentru diagnosic este reprezentat de probe din
tegument, unghii şi păr infectat. Fungii sunt observaţi la mcroscop în preparate pe bază de KOH.
Identificarea se face pe baza morfologiei hifelor, precum şi a macroconidiilor şi a
microconidiilor din culturile fungice.
Tratament. Dermatomicozele pot fi tratate cu agenţi antimicotici aplicaţi local. În cazul
infecţiilor masive ale părului şi mai ales a unghiilor pot fi utilizaţi azolii sau terbinafina.
Griseofulvina este mai rar utilizată astăzi.
Epidemiologie şi prevenire. Dermatofiţii sunt răspândiţi în mod natural peste tot în
lume. M. gypseum poate cauza infecţii la persoanele care lucrează constant şi intensiv cu solul.
Măsurile profilactice pentru toate dermatomicozele constau în evitarea contactului direct cu
patogenul. Dezinfecţii regulate ale duşurilor şi ale vestiarelor pot contribui la prevenirea
piciorului de atlet, o infecţie destul de frecventă.

169
Figura 11.1. Morfologia fungilor (http://theamazingmedicine.blogspot.ro/2013/07/microbiology-ii-
domain-eukarya-fungi.html)

Figura 11.2. Fungii patogeni (http://www.nature.com/nri/journal/v4/n1/box/nri1255_BX2.html)

170
 Figura 11.3. Histoplasma capsulatum Figura 9.4. Modalitatea de infectare a organismului
(http://www.npr.org/sections/health- de către Histoplasma
shots/2015/05/14/406683762/a-fungus-causes- (https://www.nlm.nih.gov/medlineplus/ency/imagepages
more-unexpected-illnesses-in-montana) /17224.htm)

Figura 11.5. Candida albicans Figura 11.6. Candidoză bucală

(http://www.optimalhealthnetwork.com/Reco (http://flipper.diff.org/app/items/3223)
mmendations-for-Candidiasis-s/394.htm)

Figura 11.7. Candidoză genitală Figura 11.8. Aspergillus

(http://myownperfectbody.com/candida/signs- (http://enfo.agt.bme.hu/drupal/en/node/2780)
and-symptoms-of-yeast-infections-in-men-
and-women/)

171
 Figura 11.9. Localizarea aspergiloamelor Figura 11.10. Piciorul de Madura
(https://www.nlm.nih.gov/medlineplus/ency/i (http://hubpages.com/health/Mycetoma-Pathology-
magepages/17263.htm) Clinical-Manifestations-Treatment-And-Surgery)

Figura 11.11. Tinea corporis Figura 11.12. Tinea pedis (picior de atlet)
(http://www.medbullets.com/step2-3- (http://redbook.solutions.aap.org/chapter.aspx?sectionid
dermatology/20057/tinea-corporis) =88187254&bookid=1484)

172
PARTEA V. PARAZITOLOGIE

Curs 12: Noțiuni generale de parazitologie

Curs 13: Protozoologie
Curs 14: Helmintologie
Curs 15: Artropode parazite

173
 Curs 12: Noțiuni generale de
parazitologie
Un parazit este definit ca un organism care trăiește într-o asociere mai mult sau mai puțin
strânsă cu un organism dintr-o altă specie (gazdă) din care își extrage nutrienții și față de care
este patogen. Patogenitatea nu este obligatoriu să se manifeste. În sensul larg, termenul de parazit
se referă la toate organismele care au caracteristicile enumerate mai sus. În medicină, termenul
este folosit cu un sens mai restrâns și se referă la organismele patogene eucariote care aparțin
protozoarelor (organisme unicelulare) și metazoarelor, incluzând viermii și artropodele. Paraziții
produc numeroase afecțiuni (parazitoze) organismului uman.

Tipuri de paraziți
Ectoparaziții. Sunt organsime parazite care trăiesc pe suprafața externă a organismului
gazdă. Ex. lipitoarea, păduchii, puricii.
Endoparaziții. Sunt organisme parazite care trăiesc în interiorul gazdei. Ex. Entamoeba
histolytica.

Paraziții obligatorii. Aceștia sunt complet dependenți de gazdă pe tot ciclul de

dezvoltare sau doar într-o etapă a acestuia. Ex. Plasmodium spp.
Paraziții facultativi. Sunt organisme care pot trăi libere sau pe seama unei gazde, astfel
nu depind total de gazdă, dar sunt capabili de a se adapta în corpul acesteia. Ex.
Naegleria fowleri.
Paraziții accidentali. Reprezintă acea categorie de parazaiți care pot fi uneori întâlniți în
corpul unor gazde atipice (care nu sunt gazdele lor naturale) și supraviețuiesc în astfel de
condiții. Ex. Hymenolepis diminuta.
Paraziții cu localizare nespecifică. Sunt acea categorie de paraziți care se localizează
uneori alte organe decât cele tipice. Spre exemplu, Entamoeba histolytica se localizează
uneori în plămâni sau în ficat.

Majoritatea paraziților care trăiesc în sau pe corpul gazdei nu provoacă boli (paraziți non-
patogeni). În parazitologia medicală, accentul se pune pe organismele parazite patogene. Totuși,
din cauza creșterii numărului de boli autoimune, a devenit obligatorie înțelegerea paraziților care
nu produc boli indivizilor imunocompetenți, dar afectează cealaltă categorie de indivizi.

Tipuri de gazde
Gazda definitivă reprezintă organismul în corpul căruia se află parazitul adult sau are loc
înmulțirea sexuată a acestuia.

174
 Gazda intermediară reprezintă organismul în corpul căruia se dezvoltă larava sau în
corpul căruia au loc diviziuni asexuate. În unele cazuri, dezvoltarea larvară se realizează
în două gazde intermediare diferite, prima, respectiv a doua gazdă intermediară.
Gazda paratenică reprezintă gazda care servește ca refugiu temporar și ca vehicul în
vederea găsirii gazdei obligatorii, de obicei cea definitivă. Cu alte cuvinte, această gazdă
nu este necesară în finalizarea ciclului de dezvoltare a parazitului.
Gazda rezervor reprezintă gazda care răspândește parazitul și, de obicei, nu este afectată
de infecție.
Gazda naturală reprezintă organismul care este infectat în mod obișnuit, tipic, de către
anumite specii de paraziți.
Gazda accidentală este organismul care devine infectat de către parazit în condiții
atipice.
Există un echilibru dinamic în ceea ce privește interacțiunile dintre organisme. Orice
organism care petrece o parte sau tot ciclul de dezvoltare în asociere strânsă cu un alt organism
aparținând unei specii diferite este considerat organism simbiont, relația fiind numită de
simbioză.
În cele ce urmează prezentăm trei dintre cele mai întâlnite relații de simbioză:
Mutualismul reprezintă o asociere în care ambii parteneri depind metabolic unul de
celălalt și unul dintre ei nu pot trăi fără ajutorul celuilalt; niciunul dintre parteneri nu este afectat
negativ de relație. Un exemplu clasic este acela al unor protozoare flagelate care trăiesc în
intestinul termitelor. Protozoarele sunt strict dependente de carbohidrații obținuți din alimentația
insectei. În schimb, microorganismele sunt capabile să sintetizeze și să secrete celulaze, utilizate
de termite în digestie.
Comensalismul reprezintă o asociere în care organismul comensal este beneficiar fără a-i
produce leziuni gazdei. Spre exemplu, majoritatea microorganismelor din flora organismului
uman sunt considerate comensale.
Parazitismul este o asociere în care unul dintre parteneri trăiește pe seama celuilalt, acesta
din urmă fiind afectat de relație. Spre exemplu, Ascaris lumbricoides trăiește în tractul
gastrointestinal uman și se hrănește cu diverși nutrienți din alimentația acestuia provocând
afecțiuni variate.
Efectele parazitului asupra gazdei
Efectele directe ale parazitului în gazdă:
Leziuni mecanice: pot fi produse de către parazit, ca urmare a presiunii exercitate
odată cu creșterea. Ex. chistul hidatic determină blocarea vaselor sanguine.
Tulburări produse de substanțele toxice. Ex. Plasmodium falciparum produce
substanțe toxice care determină frisoane și alte simptome.
Deprivarea de nutrienți, fluide și metaboliți. Parazitul poate produce tulburări
prin concurarea cu gazda asupra nutrienților.
Efectele indirecte ale parazitului asupra gazdei:

175
 Reacții imunologice: țesuturile pot fi distruse de răspunsul imunologic al gazdei,
ex. sindromul nefritic postmalarie.
Proliferarea celulară excesivă, ca urmare a invaziei parazitului. Ex. fibroza
ficatului după depunerea ouălor de Schistosoma.

Concepte de bază în parazitologia medicală

În cadrul parazitologiei medicale, fiecare dintre paraziții cu importanță asupra omului

este descris din punct de vedere al morfologiei, distribuției geografice, modalității de infectare,
ciclului de dezvoltare, relației parazit-gazdă, patologiei și manifestărilor clinice ale infecției,
diagnosticului de laborator, tratamentului și măsurilor de prevenire/control al paraziților.
Prezentăm în cele ce urmează aceste criterii:
Morfologia. Se referă la dimensiuni, forma și poziția diferitelor structuri ale paraziților în
diverse stadii ale dezvoltării. Acest criteriu este important pentru diagnosticare, pentru
diferențierea speciilor comensale de cele parazite. Ex. Entamoeba histolytica și Entamoeba coli.
Distribuția geografică. Chiar dacă progresele în domeniul transporturilor sunt revoluționare și
au determinat ca izolarea geografică să nu mai reprezinte o măsură de protecție, multe dintre
parazitoze sunt răspândite cu precădere la tropice. Distribuția parazitului depinde de:
 Prezența și obiceiurile alimentare ale gazdei, spre ex. Ancylostoma duodenale are nevoie
de om drept gazdă, în timp ce A. canina are nevoie de câine.
 Obiceiurile alimentare ale gazdei, ex. consumul de carne sau legume insuficient preparate
termic predispun la teniază.
 Posibilitatea părăsirii gazdei. Paraziții eliminați prin materii fecale sau urină sunt mult
mai răspândiți în lume decât cei care au nevoie de un vector sau de fluide ale corpului
pentru transmitere.
 Condițiile de mediu care favorizează supraviețuirea în afara corpului gazdei, ex.
temperatura, prezența apei, umiditatea, etc.
Ciclul de dezvoltare al parazitului reprezintă perioada de la apariția unui individ până la apariția
noii generații. Ciclul de dezvoltare poate fi simplu, când este implicată o singură gazdă sau
complex, când sunt implicate una sau mai multe gazde intermediare. Din perspectivă medicală,
ciclul de dezvoltare al parazitului are două faze principale:
o primă fază în interiorul gazdei: implică parcursul parazitului în corpul uman. Oferă
informații pentru înțelegerea simptomatologiei și patologiei parazitului. În plus, poate fi
determinată modalitatea diagnosticării și selecția medicației optime.
o a doua fază: implică parcursul parazitului în afara gazdei și oferă informații cruciale
privitoare la epidemiologie, prevenire și control.
Relația parazit-gazdă. Infecția este rezultatul intrării și dezvoltării parazitului în corp. Odată
pătruns în organismul gazdei, poate determina:

176
  Statut de purtător: o relație perfectă gazdă-parazit, în care distrugerea tisulară produsă de
parazit este balansată de repararea determinată de gazdă. Parazitul și gazda sunt într-o
relație de echilibru.
 Statut de bolnav: parazitul prezintă avantaj. Se poate datora unei rezistențe scăzute a
gazdei sau unei patogenități ridicate a parazitului.
 Distrugerea parazitului: are loc când gazda este în avantaj.
Diagnosticul de laborator. În funcție de tipul agentului infecțios, se recoltează următoarele
probe pentru laborator:
 Sânge – în cazul parazitozelor unde agentul patogen (indiferent de stadiul de dezvoltare)
este prezent în sânge; examinarea frotiurilor sanguine reprezentă una dintre cele mai
importante proceduri de diagnostic. Spre ex. în malarie, parazitul se află în hematii. În
filarioză, microfilariile sunt prezente în plasmă.
 Materii fecale – examinarea acestora este importantă în cazul parazitozelor intestinale și
în cazul helmintozelor cu localizare a parazitului în căile biliare și eliminare a ouălor în
intestin. În infecții cu protozoare, poate fi detectat trofozoidul sau chistul. Ex. amibioză,
giardioză.
 Urina – când parazitul se află în tractul urinar, examinarea urinei este utilă în stabilirea
diagnosticului. Spre exemplu, în schistosomiază urinară, ouă ale speciei Schistoma
haematobium sunt prezente în urină.
 Sputa – examinarea sputei este utilă în următoarele cazuri:
 Când parazitul este localizat în tractul respirator; ex. în paragonimiază, sunt
identificate ouăle de Paragonium westermani.
 În cazul abcesului amibian al plămânilor sau al ficatului cu diseminare pulmonară,
trofozoizii de E. histolytica sunt prezenți în spută.
 Material din biopsii – variază în funcție de parazitoză. Spre exemplu, puncțiile splenice
sunt necesare în kala-azar 6, biopsii musculare în cisticercoză, trichineloză, boala Chagas.
 Secreții uretrale/vaginale – în infecții cu Trichomonas vaginalis.
Metode indirecte – modificări semnificative sunt:
Modificări celulare sanguine: eozinofilia este semnificativă în cazul helmintozelor,
leucopenia poate fi un indiciu al bolii kala-azar, anemia în ascaridioză și malarie.
Teste serologice – se realizează în laboratoare unde sunt disponibile antigene specifice.
Tratament. Multe parazitoze pot fi vindecate prin tratament. Progrese majore au fost realizate în
tratarea infecțiilor determinate de protozoare. Pentru tratarea helmintozelor intestinale se
administrează medicamente orale. Pentru obținerea unui efect maxim antiparazitar, este de dorit
ca medicamentele administrate să nu se absoarbă și să aibă efecte toxice minime asupra gazdei.
Prevenire și control. Măsurile de prevenire menite să întrerupă ciclul de transmitere sunt
esențiale pentru eradicarea parazitozelor. Astfel de măsuri includ:

6
o formă de leishmaniază manifestată prin cașexie, febră, anemie, hepatomegalie și splenomegalie

177
 Limitarea sursei de infecție – parazitul este distrus în corpul gazdei, prevenindu-se
diseminarea agentului infecțios. Un diagnostic prompt și tratarea parazitozei sunt
importante în acest sens.
Controlul sanitar al apei potabile și al alimentelor.
Eliminarea dejectelor în sisteme special amenajate.
Utilizarea insecticidelor și a altor substanțe chimice pentru controlul populațiilor de
vectori.
Folosirea vestimentației potrivite pentru a preveni înțepăturile insectelor-vectori.
O bună igienă personală.
Evitarea relațiilor sexuale pasagere.

Clasificarea parazitologiei medicale

Paraziții cu importanță medicală aparțin regnurilor Protista și Animalia. Parazitologia
medicală poate fi divizată în:
Protozoologia medicală – se ocupă cu protozoarele importante medical.
Helmintologia medicală – se ocupă cu studiul viermilor care afectează omul.
Entomologia medicală – se ocupă cu studiul artropodelor care produc sau transmit boli
omului.
Modul de infecție
Unii paraziți pot infecta gazda prin contact direct, în timp ce alții au nevoie de mecanisme
complexe pentru a pătrunde în corpul gazdei.
Congenital. Unii paraziți pot fi transmiși de la mamă la făt. Transmiterea malariei,
toxoplasmozei și a altor parazitoze se poate face prin bariera placentară.
Contact direct. Unii paraziți pot să-și finalizeze ciclul de dezvoltare prin transmiterea de
la un om bolnav la unul sănătos.
Ingestia. Alimentele și apa sunt foarte importante în răspândirea bolilor parazitare,
deoarece mulți agenți patogeni trăiesc în tractul gastro-intestinal. Forma infecțioasă (oul/larva)
poate fi prezentă în carnea gazdei intermediare sau poate înota liberă în apa contaminată.
Agentul patogen poate ajunge în alimente din solul contaminat, apa contaminată, de pe mâinile
lucrătorilor în industria alimentelor, prin agenți mecanici sau prin purtători biologice (insecte). În
unele cazuri, gazdele intermediare, cum ar fi mici artropode, sunt consumate odată cu alimentele
sau apa.
Vectori biologice (artropodele). Artropodele joacă rol de vectori ai infecțiilor bacteriene,
virale și parazitare. Vectorul contribuie la ciclul de dezvoltare al parazitului, fiind gazda
definitivă sau intermediară.
Pătrunderea activă. În unele parazitoze, forma infecțioasă este stadiul larvar, care poate
penetra țesuturile gazdei.
Transfuzii. Unii paraziți tisulari sau sanguini pot fi prezenți în sângele donatorilor.

178
 Curs 13 Protozoologie
Generalități

Scurt istoric. Denumirea de protozoare a fost introdusă în ştiinţă pentru prima dată de
Goldfuss în 1817. Protozoarele cuprind organisme unicelulare eucariote. Sunt considerate cele
mai simple animale, corpul lor fiind reprezentat printr-o singură celulă, care îndeplineşte toate
funcţiile vieţii. Sunt întâlnite cu preponderenţă în mediul acvatic, dar se cunosc şi numeroase
specii care trăiesc în pămînt umed, precum şi specii care trăiesc în sau pe alte organisme.
Diversitatea habitatelor a dus la o diversificare specifică foarte mare în cadrul acestui grup, în
prezent fiind cunoscute aproximativ 60000 de specii.
Studiul protozoarelor a început după anul 1674, după perfecţionarea microscopului de
către Leeuwenhoek. Acesta este primul cercetător care observă protozoarele şi le numeşte
animalcule (animale mici), motiv pentru care este considerat părintele protistologiei.
Dimensiuni: majoritatea speciilor sunt microscopice. Cea mai mică specie cunoscută este
Anaplasma marginale cu dimensiuni de aproximativ 1 micrometru (10 -6 m), parazită în hematii
la bovine. Porospora gigantea are dimensiuni de până la 10 mm şi parazitează în intestin la
homari. Unele specii de numuliţi pot atinge dimensiuni de până la 10 cm în diametru.
Structura corpului: este deosebit de simplă, corpul fiind alcătuit din: membrană,
citoplasmă şi nucleu.
Membrana: în unele cazuri conţine constituienţi tari, motiv pentru care forma corpului la
reprezentanţii acestor clase este aproximativ constantă. În alte cazuri, aceşti constituienţi lipsesc,
iar forma corpului este într-o continuă schimbare, deoarece în permanenţă sunt emise
pseudopode. La nivelul membranei are loc un intens schimb de substanţă între citoplasmă şi
mediu. În unele cazuri, alături de membrană, poate exista şi un înveliş secundar de natură
celulozică, chitinoasă, silicioasă, calcaroasă sau proteică.
Citoplasma: este constituită din 2 zone:
 o zonă subţire situată chiar sub membrană, numită ectoplasmă. Aceasta este lipsită de
granulaţii şi privită la microscop este translucidă, motiv pentru care a fost denumită şi
hialoplasmă.
 o zonă situată în interiorul celulei, înconjurând nucleul, numită endoplasmă. Conţine
numeroase granulaţii, motiv pentru care e numită şi granuloplasmă. Granulaţiile pot fi vii
(organitele celulare) sau moarte (substanţe de rezervă, incluziuni etc.).
Nucleul – este individualizat. La exterior prezintă anvelopa nucleară.
Celula care reprezintă în cazul protozoarelor întreg organismul îndeplineşte toate funcţiile
acestuia:
 funcţia de relaţie
 funcţia de nutriţie

179
  funcţia de reproducere
Deplasarea: se realizează cu ajutorul flagelilor, pseudopodelor şi al cililor.
Nutriţia: - o parte dintre protiste se hrănesc autotrof (holofitic), iar altele se hrănesc heterotrof
(holozoic). Protozoarele heterotrofe se pot hrăni prin: fagocitoză, pinocitoză, osmoză, acest din
urmă mod fiind întâlnit cu precădere la speciile parazite. În cazul acestora substanţele nutritive
din gazdă intră în parazit pe întreaga suprafaţă a corpului.
Respiraţia: - schimbul de gaze are loc pe întreaga suprafaţă a corpului.
Excreţia: are loc în cea mai mare măsură pe întrega suprafaţă a corpului. Substanţele de excreţie
sunt eliminate şi cu ajutorul vacuolelor excretoare, numite şi vacuole pulsatile. Totuşi,
principalul rol al vacuolelor pulsatile este cel osmoregulator.
Reproducerea: poate fi asexuată şi sexuată.
Reproducerea asexuată se poate realiza prin:
 diviziune binară longitudinală la Euglena;
 diviziune binară transversală la Paramaecium;
 diviziune multiplă – la majoritatea protozoarelor (este reprezentata prin
schizogamie si prin sporogamie).
Reproducerea sexuată: este reprezentată prin:
 conjugare (caz în care organismele implicate fac schimb doar de material
nuclear);
 formare de gameţi urmată de copulare.
ÎNCHISTAREA reprezintă procesul de formare a unui înveliș rezistent (mai multe membrane
suprapuse) a protozoarului respectiv. Rol:
de protecţie a parazitului în afara gazdei, uşurează trecerea la o nouă gazdă;
de reproducere: nucleul suferă o diviziune → nr. crescut de exemplare după dechistare
Închistarea este iniţiată de:
- deficitul de hrană;
- acumularea excesivă de produse catabolice;
- modificări în concentraţia ionilor de hidrogen;
- suprapopulare
DECHISTAREA este datorată:
- gazdei: acţiunii enzimatice a ţesuturilor gazdei, modificărilor osmotice apărute în mediu;
- protozoarului din interiorul chistului: acţiune mecanică, acţiune biochimică
Clasificarea protozoarelor. Se grupează în 4 mari categorii:
 Rhizopode (amibe): sunt protozoare a căror formă a corpului se poate modifica prin
emiterea de pseudopode. Ex. Entamoeba hystolitica.
 Flagelate: sunt protozoare ce prezintă flageli, cu ajutorul cărora se deplasează. Ex.
Giardia intestinalis, Trichomonas vaginalis.
 Sporozoare: protozoare ce prezintă cel puţin două gazde, iar pentru trecerea de la o gazdă
la alta necesită înmulţire sexuată. Ex. Plasmodium malariae, Toxoplasma gondii.

180
  Ciliate: sunt protozoare care au corpul acoperit de cili, total sau parţial. Ex.: Balantidium
coli

Protozoologie – partea specială

Entamoeba hystolitica
Entamoeba hystolitica este agentul cel mai adesea întâlnit în amibiozele intestinale, boala
manifestându-se cu prevalenţă în ţările calde. Stadiul vegetativ al parazitului se localizează în
intestinul gros şi formează chisturi eliminate odată cu excrementele. Infecţia se transmite de la o
persoană la alta prin chisturi. Stadiul vegetativ poate pătrunde prin peretele intestinal şi pe cale
sanguină, invadează ficatul şi alte organe. Cele mai întâlnite forme sunt dizenteria amibiană şi
amibioza hepatică.
Răspândire. În zone endemice din Africa, Asia şi America Centrală şi de Sud, până la
70-90% din populaţie este purtătoarea acestui parazit. În SUA şi Europa procentul de populaţie
purtătoare este de 1-4%. Numărul de cazuri noi apărute anual este de 48 milioane, cu o cifră a
letalităţii de 70.000 (OMS, 1998).
Parazitul. Microorganismul se întâlneşte sub două forme:
 Trofozoidul (stadiul vegetativ) este reprezentat de celule de forme variabile, capabile de a
emite pseudopode. Trofozoizii care au pătruns în ţesuturi conţin adesea eritrocite
fagocitate.
 Chistul prezintă un perete rezistent. Iniţial, fiecare chist conţine o amibă uninucleată.
Chistul eliminat în materiile fecale conţine 4 nuclee, rezultate în urma a două diviziuni.
Ciclul de viaţă şi patogeneza. Ciclul de viaţă este prezentat în figura 13.1.
Amibioza intestinală simptomatică. În urma ingerării chisturilor mature, parazitul tetranuclear
este eliberat, se divide formând 4 sau 8 trofozoizi care continuă să se dividă şi o parte din ei se
închistează. Trofozoizii colonizează mucoasa intestinului gros sau lumenul acestuia. Potenţialul
de invazie şi deteriorare a ţesuturilor este ridicat din cauza unor procese caracteristice: adeziunea
la suprafaţa enterocitelor prin intermediul unor proteine membranare, distrugerea celulelor cu
ajutorul unor peptide şi degradarea matriţei extracelulare, cu ajutorul proteazelor. Aceste procese
permit pătrunderea în peretele intestinal, unde se multiplică şi produc modificări patologice.
Amibioza extraintestinală. E. hystolitica poate disemina spre alte organe, mai ales spre ficat. În
urma distrugerii parenchimului se formează mici focare necrotice, aşa-numitele abcese, care se
măresc şi pot afecta porţiuni mari din organ. Bacteriile intervin doar în 5% dintre cazuri, astfel
încât reacţiile inflamatorii sunt moderate. Leziunile conţin un lichid maroniu sau galben cu
aspect de puroi, lipsit de bacterii; ulterior se vor transforma într-o masă necrotică.
Microorganismele sunt detectabile în zona de tranziţie dintre leziuni şi parenchimul sănătos.
Abcesele hepatice pot perfora în spaţiul pleural sau în plamâni; mai rar, diseminarea sanguină a
amibelor duce la invazia splinei, creierului sau a altor organe. Amibioza cutanată este localizată
mai frecvent la nivelul regiunii perianale, însoţită de modificări rectale.

181
 Epidemiologie. Omul reprezintă rezervorul pentru acest parazit (mai rar: maimuţele,
câinii, pisicile). Infecţia se datorează transmiterii chisturilor mature prin alimente contaminate
(fructe, legume), apă de băut sau prin mâinile contaminate. Muştele sau gândacii de bucătărie pot
funcţiona ca vectori, transportând chisturile din excremente pe alimente. Faţă de forma
vegetativă, chisturile sunt rezistente în mediu (supravieţuiesc la 28-34° C, timp de 8 zile şi la 10°
C timp de o lună). Cantitatea de clor adăugată în mod normal în apa de băut este insuficientă
pentru a distruge chisturile.
Manifestări clinice. Simptomele pot apărea cel mai devreme după 2 sau 4 săptămâni de
la infecţie sau după perioade asimptomatice de câteva luni sau chiar ani.
Formele intestinale:
 Forma asimptomatică. Parazitul poate coloniza mucoasa intestinală, se poate reproduce şi
persista lungi perioade fără a deveni invaziv sau a provoca alte modificări.
 Forma invazivă rezultă prin pătrunderea parazitului în peretele intestinal şi determină
afectarea intestinului gros. Părţile intestinale afectate (colon, cecum, rect, uneori partea
terminală a ileonului) prezintă leziuni circulare sau extinse ce variază în intensitate, de la
edem şi înroşirea mucoasei până la focare cu centrul necrozat, ulcere profunde. Ulcerul
poate adesea ajunge până în cavitatea peritoneală. Procesele de vindecare cu formarea de
cicatrici, reduc adesea lumenul intestinului; procese inflamatorii accentuate pot duce la o
îngroşare cu aspect de tumoră a peretelui intestinal (amibom). Forma acută debutează cu
disconfort abdominal şi episoade diareice cu durată variabilă, la început semisolide, apoi
din ce în ce mai mucoase, inclusiv sanguinolente. În astfel de cazuri, anticorpii sunt
prezenţi în ser. Simptomele pot dispărea spontan, dar adesea se poate dezvolta o colită
cronică recidivantă de câteva luni sau chiar ani.
 Formele extraintestinale. Acestea apar datorită diseminării parazitului din intestin. Forma
cea mai frecventă este abcesul hepatic. La persoanele care au această formă, examenul
coprologic nu indică prezenţa protozoarului. Abcesele hepatice determină febră (uneori
ridicată), dureri în partea superioară a abdomenului, hepatomegalie, ridicarea
diafragmului, slăbiciune generală şi alte simptome. Abcesele hepatice mari, netratate la
timp sunt letale. Celelalte forme extraintestinale sunt extrem de rare.
Imunitate. Reinfecţia este posibilă din moment ce nu se conferă suficientă imunitate în
timpul infecţiei. Anticorpii sunt, de obicei, detectabili în ser doar în forma intestinală invazivă şi
în cea extraintestinală.
Diagnostic:
 Coprodiagnostic. Identificarea parazitului din materiile fecale la microscop în soluţie
SAF (acetat de sodiu – acid acetic – acid formalină);
 Diagnosticul diferenţial. Are ca scop diferenţierea acestui protozoare de alte specii ale
aceluiaşi gen sau de alte specii din alte genuri. Se foloseşte un nou tip de PCR.
 Detecţia coproantigenelor. Identificarea antigenelor se poate face direct din materiile
fecale, utilizând un test ELISA bazat pe anticorpi monoclonali.

182
  Detectarea anticorpilor serici este posibilă la circa 95% din pacienţii cu amibioză
hepatică.
 Amibioza extraintestinală este detectată cu ajutorul metodelor clinice (ultrasunete,
computer-tomograf) şi serologic.
Tratament. Derivaţii nitroimidazolici sunt eficienţi împotriva formelor intestinale simptomatice
şi a celor extraintestinale. Pe de altă parte, medicamentele cu activitate luminală sunt eficiente
împotriva formei asimptomatice (diloxanid fuoranat). Un medicament nou împotriva infecţiilor
amibiene este nitozoxanid. În afara chemoterapiei, pot fi necesare alte măsuri, precum cele
chirurgicale şi tratamentul simptomatic în cazul abceselor hepatice.
Prevenire. Cei care călătoresc în zone endemice trebuie să decontamineze apa de băut prin
fierbere sau filtrare, să nu consume salate, să îndepărteze coaja fructelor şi să fie precauţi în
schimbarea alimentaţiei. Medicamente profilactice nu sunt disponibile.

Giardia intestinalis

Giardia intestinalis (Giardia lamblia, Giardia duodenalis), parazit cu distribuţie globală,

se întâlneşte şi în Europa relativ frecvent. Este parazit al intestinului subţire al omului, provocând
enterite. Infecţiile au loc datorită ingerării chisturilor de giardia. Rezervorul este reprezentat de
om, dar şi de unele mamifere.
Răspândire. Giardia intestinalis este răspândită pe tot globul cu o rată a prevalenţei, în
ţările dezvoltate, de 2-5% şi cu rate de până la 50% în ţările în curs de dezvoltare. Copiii până la
5 ani sunt adesea infectaţi.
Parazitul şi ciclul de dezvoltare. Giardia se prezintă sub două forme:
 Stadiul vegetativ, mobil (trofozoid). Se localizează la nivelul mucoasei intestinului
subţire; prezintă 8 flageli, partea dorsală este convexă, partea ventrală concavă, sub forma
unui disc adeziv. Forma vegetativă se multiplică prin fisiune binară.
 Stadiul de chist. Este eliminat odată cu materiile fecale.

Epidemiologie. Omul reprezintă principalul rezervor de infecţie, alte mamifere fiind

rezervoare secundare. Chisturile excretate odată cu materiile fecale sunt responsabile de
răspândirea infecţiei. Infecţia are loc pe cale fecal-orală, chisturile fiind transmise de o persoană
la alta (în grădiniţe, în familie, între homosexuali etc.) sau prin intermediul apei şi alimentelor
contaminate. O serie de epidemii se datorează contaminării apei de băut (fig. 13.2).
Patogeneză şi tablou clinic. La nivelul intestinului subţire, G. intestinalis determină
inflamaţii şi malabsorbţie. Au fost descrise şi infecţii ale veziculei biliare. Patogeneza este încă
neclară. Se pare că parazitul produce toxine cu structură proteică. Infecţia este frecvent
asimptomatică. Parazitul poate fi eliminat spontan timp de câteva săptămâni. Pacienţii cu infecţii
simptomatice manifestă diaree, semne de malabsorbţie, dureri în partea superioară a
abdomenului, vomă, ocazional febră şi pierderi în greutate.

183
 Diagnostic, tratament şi prevenire. Diagnosticul standard este examinarea materiilor
fecale utilizând tehnica SAFC. Trofozoidul poate fi detectat, de asemenea, în aspiratul duodenal.
Antigenele pot fi detectate prin tehnicile IFAT şi ELISA, bazate pe imunofluorescenţă.
Compuşii nitroimidazolici sunt folosiţi pentru tratarea infecţiei (metronidazol, ornidazol
şi tinidazol), precum si nitazoxanid.
Măsurile preventive sunt aceleaşi ca şi în cazul amibiozei. Există un vaccin eficient doar
pentru câini şi pisici.

Trichomonas vaginalis

Trichomonas vaginalis este o specie flagelată răspândită în toată lumea şi transmisă pe

cale sexuală. Provoacă vaginită la femei şi uretrită la bărbaţi.
Distribuţie. Numărul de cazuri noi este estimat la 170 milioane/an (OMS, 1998). În ţările
în curs de dezvoltare, rata infecţiei este de 5-20% la femei şi sub 5% la bărbaţi.
Parazitul, ciclul de dezvoltare şi epidemiologie. Trichomonas vaginalis este un
protozoar cu aspect piriform. Prezintă 5 flageli, dintre care unul se prelungeşte posterior,
formând o membrană ondulantă. Parazitul colonizează mucoasa urogenitală şi se înmulţeşte prin
diviziune binară. Nu se închistează.
Omul reprezintă singurul rezervor pentru acest protozoar. Paraziţii se transmit mai ales
prin contact sexual. Aproximativ 2-17% dintre fetiţele născute din mame infectate contractează
la naştere acest microorganism. În mediul extern, este destul de labil. Totuşi, puţini trofozoizi pot
supravieţui până la 5 ore în apa din saune şi între 5 minute şi 24 ore în apa tratată cu clor. Se
poate ca infecţia să fie contractată şi prin apa netratată cu clor, prin costumele de baie ude,
bureţii de baie, prosoape.
Manifestări clinice. La femei, T. vaginalis colonizează în mod primar mucoasa vaginală,
mai rar cervixul. În 20-50% dintre cazuri infecţia este asimptomatică, dar vaginitele pot apărea
după o perioadă de incubaţie de 2-24 zile. Infecţia se manifestă printr-o scurgere gălbuie, subţire,
purulentă, în care se găsesc protozoare, celule ale mucoasei şi bacterii. Microorganismele pot
pătrunde în uretră în 75-90% din cazuri, unde pot determina inflamaţii, dar foarte rar infectează
uterul sau vezica urinară. Infecţia la bărbaţi este, în general, asimptomatică (50-90%), dar se
poate manifesta şi printr-o uretrită simptomatică, mai rar fiind afectate prostata şi veziculele
seminale. Infecţia nu conferă imunitate de durată.
Diagnostic. O picătură din secreţia vaginală sau uretrală este amestecată cu soluţie salină
şi examinată la microscop. Protozoarele pot fi uşor recunoscute prin mişcările tipice. Mai pot fi
identificate prin coloraţie Giemsa sau prin teste de imunofluorescenţă cu anticorpi monoclonali.
De asemenea, se pot obţine culturi în medii lichide. Alte metode de diagnosticare se bazează pe
identificarea antigenelor (ELISA) sau a ADN-ului (PCR).
Tratament şi prevenire. Este întotdeauna necesar ca ambii parteneri sexuali să
primească tratament. Preparate nitroimidazolice eficiente administrate oral – la femei vaginal –

184
includ metronidazol, tinidazol şi ornidazol. Acestea sunt contrindicate în primul trimestru de
sarcină. Măsurile preventive sunt aceleaşi ca pentru orice infecţie venerică.

Toxoplasma gondii

Răspândire. Toxoplasma gondii este răspândită în toată lumea. Nivelul scăzut de

specificitate pentru un organism gazdă explică capacitatea de a infecta un spectru larg de
vertebrate homeoterme (omul, ovinele, vitele, cabalinele, porcinele, câinii, pisicile, mamifere
sălbatice, păsări). Se estimează că aproximativ o treime din populaţia lumii este infectată cu acest
parazit. Un studiu seroepidemic realizat în Elveţia (1995) arată că din 4000 persoane cu vârste
cuprinse între 1 şi 70 ani, 52% erau infectate cu acest protozoar. Procentele, în funcţie de vârstă,
sunt următoarele: de la 1 la 9 ani 24%, de la 20 la 39 ani 43%, de la 40 la 70 ani 69%. Din 9000
de femei însărcinate, 46% erau infectate.
Ciclul de dezvoltare al parazitului. Ciclul de dezvoltare al T. gondii implică 3 faze:
intestinală, externă şi extraintestinală (fig. 13.3)
Faza intestinală cu producerea formelor sexuate are loc doar în enterocitele gazdelor
definitive. Doar pisicile şi alte câteva specii de feline pot funcţiona drept gazde definitive. În
corpul gazdelor intermediare (porci, oi şi alte specii), parazitul se dezvoltă doar extraintestinal.
După infecţia primară a pisicii cu chisturi de Toxoplasma, formele asexuate se dezvoltă în
celulele intestinului subţire. Dintre acestea, o parte formează gameţi care se contopesc şi
formează oochisturi. Acestea sunt eliminate prin materiile fecale după 3-9 zile. Când pisica este
infectată cu oochisturi, perioada până la eliminarea acestora în materiile fecale este de 20-35 zile,
deoarece în aceste cazuri, dezvoltarea intestinală a protozoarului este precedată de o reproducere
asexuată extraintestinală.
Faza externă. Oochisturile eliminate în materiile fecale sporulează la temperatura camerei
în 2-4 zile, devenind capabile de infecţie. Menţinute la umiditate, rămân viabile până la 5 ani şi
nu sunt distruse de agenţii dezinfectanţi standard. Mor în câteva minute la temperaturi mai mari
de 55° C.
Faza extraintestinală. Această fază urmează ingerării de oochisturi sau chisturi şi se
întâlneşte la gazdele intermediare, precum şi la cele definitive. De la nivelul intestinului,
protozoarul trece în circuitul sanguin sau limfatic spre diferitele organe, multiplicându-se în
celulele nucleate, în special în sistemul reticulohistocitar, în muşchi şi în sistemul nervos central.
Prin multiplicarea parazitului apar focare necrotice şi reacţii inflamatorii. Generalizarea infecţiei
poate duce la colonizarea placentei şi infecţia fătului. Chisturile care nu produc reacţii
inflamatorii se găsesc în sistemul nervos central, în muşchiul inimii, în retină. Pot rămâne viabile
mulţi ani fără a produce leziuni gazdei.
Patogenitate şi tablou clinic. Focarele necrotice, procesele inflamatorii şi imuno-
patologice sunt bazele patogenezei şi ale diverselor manifestări clinice observate în
toxoplasmoză. Cazurile sunt diferenţiate în infecţii postnatale şi prenatale.
Forme ale toxoplasmozei postnatale:

185
  Infecţia primară la persoanele imunocompetente. Aceasta este forma cea mai frecventă,
fără manifestări clinice, identificată prin anticorpii specifici. Infecţia poate persista toată
viaţa gazdei.
 Infecţia primară în timpul sarcinii. Aceasta poate provoca infecţii fătului.
 Infecţia primară la persoanele imunodeficitare. Infecţia se manifestă prin stări febrile, cu
exantem maculopapulos, limfadenite generalizate, pneumonii interstiţiale necrotice,
hepatomegalie, miocardite, meningoencefalite, afecţiuni oculare şi alte manifestări.
Toxoplasmoza prenatală. Infecţia prenatală apare doar în cazul în care mama intră în contact cu
protozoarul pentru prima dată în timpul sarcinii. Nu există niciun risc de infecţie prenatală la
femeile care au făcut infecţia înaintea sarcinii şi prezintă anticorpi serici.
Consecinţe posibile ale infecţiei prenatale:
10% cazuri clinice severe (85% dintre acestea – leziuni cerebrale (hidrocefalie, calcifieri
intracerebrale), 15% dintre acestea - letale).
15% simptome medii (99% corioretinite, 1% leziuni cerebrale).
75% cazuri subclinice (15% fără leziuni, 85% corioretinite). Copiii din această categorie
par normali la naştere, dar semnele de leziuni oculare şi cerebrale se pot manifesta mai
târziu, în timpul copilăriei.
Diagnostic. La adulţii imunocompetenţi, toxoplasmoza este diagnosticată serologic prin detecţia
IgG specifice şi IgM. IgM pot fi detectate încă din prima săptămână după infecţia primară. În
diagnosticul prenatal, se foloseşte tot mai frecvent PCR pentru identificarea patogenului în
lichidul amniotic.
Tratament. Următoarele cazuri necesită tratament: infecţiile acute sau subacute la copii sau
adulţi, precum şi infecţiile primare simptomatice sau asimptomatice la femeile însărcinate. În
infecţiile primare acute în timpul sarcinii, riscul de infecţie al fătului poate fi eliminat prin
tratament. Există diferite scheme terapeutice. Spre exemplu, spiramicină zilnic, timp de 4
săptămâni de la diagnosticare până la sfârşitul celei de-a 15 săptămâni de sarcină, iar din
săptămâna a şaisprezecea pirimetamină zilnic timp de 4 săptămâni, împreună cu sulfadiazină şi
acid folic.
Epidemiologie şi prevenire. Omul se infectează prin ingestia de carne insuficient preparată
termic cu chisturi sau prin ingestia de chisturi sporulate. T. gondii este transmisă şi
transplacentar, de asemenea şi prin transplant de organe.

Plasmodium

Malaria, cea mai frecventă parazitoză tropicală, prezintă o semnificaţie medicală în

Europa centrală şi în alte regiuni, ca fiind o boală a călătorilor. Infecţia este provocată de
Plasmodium (P. vivax, P. ovale, P. malariae, P. falciparum) transmis prin înţepătura ţânţarului
anofel. Infecţia debutează cu simptome nespecifice (febră, oboseală, dureri de cap, greaţă).
Malaria tropicală netratată se poate finaliza rapid cu decesul. Astfel, este importantă

186
diagnosticarea rapidă a parazitului în sânge şi aplicarea tratamentului. Măsurile profilactice sunt
esenţiale pentru acele persoane care călătoresc în regiunile unde malaria este endemică.
Răspândire. Malaria este una dintre infecţiile umane cele mai importante. Datele
furnizate de OMS (2000, 2004) indică faptul că boala este în prezent endemică în mai mult de
100 ţări sau teritorii din Africa sub Sahariană, Asia, Oceania, America Centrală şi de Sud şi în
Caraibe. Circa 2,4 miliarde de oameni (40% din populaţia lumii) trăiesc în regiuni în care există
malarie. Incidenţa anuală a malariei în lume este de 300-500 milioane de cazuri clinice, cu 90%
dintre cazuri înregistrându-se în Africa sub-Sahariană. Malaria singură sau în combinaţie cu alte
boli omoară 1,1-2,7 milioane persoane anual, dintre care 1 milion de copii cu vârste de sub 5 ani
în Africa tropicală.
Parazitul. Există 4 specii de Plasmodium responsabile de infecția la om: P. vivax, P.
ovale, P. malariae și P. falciparum. Aceste specii pot fi diferențiate între ele prin examinare la
microscopul optic a eritrocitelor parazitate.
Ciclul de viață. Ciclul de dezvoltare a parazitului include faza de multiplicare asexuată
în interiorul gazdei umane și faza de multiplicare sexuată, în urma căreia se formează
sporozoizii, preluați de vectori (țânțarii din genul Anopheles) (fig. 13.4).
Ciclul de dezvoltare în interiorul gazdei umane:
Infecția și dezvoltarea exoeritrocitară. Omul este infectat prin înțepătura femelei de
Anopheles sp. care inoculează sporozoizii în sânge. Este nevoie de o cantitate extrem de
mică de sporozoizi pentru a determina boala (cca. 10 indivizi). După 15-45 minute de la
inoculare, sporozoizii ajung la ficat, unde pătrund în hepatocite. Aici au loc diviziuni
asexuate. Sporozoizii dau naștere unor celule mari, plurinucleare, numite schizonți. După
diviziunea citoplasmei acestor celule rezultă merozoizii. Aceste procese durează între 6 și
15 zile, în funcție de specie. Merozoizii liberați din hepatocite ajung în sânge unde
infectează eritrocitele.
Infecția eritrocitară. Merozoizii produși în ficat sunt eliberați în sânge, unde pătrund în
eritrocite pe baza receptorilor specifici. Aici se înmulțesc asexuat și sunt eliberați în
sânge prin ruperea membranei hematiilor. De aici, pătrund în alte eritrocite și ciclul se
repetă. Ciclurile de reproducere au loc la intervale regulate (48 h – P. vivax, ovale și
falciparum și 72 h – P. malariae). Febra apare atunci când schizonții explodează și când
numeroase eritrocite sunt distruse, apărând atacurile intermitente de febră. După una sau
mai multe generații schizogonice, unele celule din fiecare generație evoluează în forme
sexuate, gameți masculi și gameți femeli. Formele sexuate persistă o perioadă în sânge,
după care, dacă nu sunt preluate de femelele Anopheles, mor.
Manifestări clinice.
Perioada de incubație. Manifestările clinice ale malariei se datorează stadiilor
eritrocitare asexuate și încep imediat după infectare. Perioada de incubație variază, în funcție de
specie, de la 7 la 35 zile după infecție. Această perioadă se poate extinde pe câteva săptămâni sau
chiar luni, mai ales dacă infecția este supresată de medicație profilactică.

187
 Manifestări clinice propriu-zise. Manifestările clinice ale malariei depind de factorii
implicați, mai ales de specia de Plasmodium și de starea imună a pacientului. P. falciparum este
specia care produce forma cea mai gravă. Copiii și adulții neimunizați din zonele lipsite de
malarie, precum și copiii din regiunile endemice cu vârste sub 3 ani, sunt cei mai susceptibili.
Simptomele inițiale. Malaria debutează cu simptome inițiale nespecifice care durează
câteva zile, precum dureri de cap, oboseală generală, frisoane, ocazional amețeli și febră
intermitentă. Acestea pot fi confundate ușor cu gripa.
Tiparul stărilor febrile: câteva zile până la o săptămână după simptomele inițiale,
ciclurile schizogonice se sincronizează din 48 în 48 de ore sau din 72 în 72 de ore.
Paroxismul clasic al malariei. După o creștere inițială a temperaturii de la circa 39° C,
vasoconstricția periferică determină perioade de frisoane (care durează de la 10 minute la o oră),
apoi temperatura crește din nou la 40-41° C (timp de 2-6 ore), după care apare vasodilatație
periferică și transpirație abundentă. Acestea din urmă se manifestă după-amiaza și seara. După ce
febra scade, pacientul se simte mai bine până la următorul ciclu de diviziune.
Evoluția infecției și recurența. Manifestările ciclice ale malariei se repetă până când
multiplicarea eritrocitară a parazitului este suprimată de chemoterapie sau de sistemul imunitar al
gazdei. Paraziții care supraviețuiesc în corpul gazdei pot produce recăderi după luni sau chiar ani
de la infecția inițială.
Epidemiologie. Temperaturile minime constante 16-18° C (optim: 20-30° C) și
umiditatea timp de câteva săptămâni sunt precondițiile pentru transmiterea malariei prin
intermediul vectorilor. Pentru realizarea ciclurilor plasmodiale este nevoie de existența în
populație a unui rezervor de microorganisme și de prezența unor vectori corespunzători. Paraziții
malariei pot fi transmiși de către femele aparținând la cca 80 specii ale genului Anopheles.
Stadiile de larvă și de pupă ale acestor țânțari se desfășoară în ochiurile de apă, în apropierea
locuințelor umane. Țânțarii sunt activi de la apusul soarelui până la răsărit. Femelele înțeapă atât
în afară, cât și în locuințe. Malaria apare adesea în sezonul ploios care asigură prezența ochiurilor
de apă. Boala este endemică, putând uneori izbucni și epidemii.
Căile de transmitere alternative pentru Plasmodium includ infecția diaplacentară,
transfuziile de sânge (pot supraviețui circa 5 zile în sângele depozitat) și acele contaminate
folosite de către dependenții de droguri.
Diagnostic. Confirmarea etiologică a diagnosticului clinic se face prin detectarea
parazitului în sânge. Sângele este analizat anterior tratamentului, de preferat înaintea ciclurilor
febrile; analiza se face la microscop, atât pe sânge necoagulat, cât și pe cel coagulat, colorat cu
Giemsa. Există diverse metode rapide dezvoltate în ultimii ani pentru detectarea parazitului:
ParaSight, MalaQuick (utilizează anticorpi monoclonali pentru a identifica antigenul
HRP2 (Plasmodium falciparum);
OptiMAL detectează toate speciile de Plasmodium prin identificarea enzimei lactat-
dehidrogenaza.
Detectarea anticorpilor specifici în serul unei persoane infectate pentru prima dată nu este
posibilă decât după 6-10 zile de la inoculare.

188
 Detecția ADN-ului prin metoda PCR se poate face pentru a identifica diversele specii
patogene. Metoda este utilizată cu precădere pentru cercetare.
Tratament. Pacienții infectați pentru prima oară pot suferi forme acute și severe de
malarie. Astfel, este nevoie de de tratament și monitorizare medicală de urgență.
Cei mai folosiți agenți chemoterapeutici sunt: chinina, sulfonele (dapsona), doxicilina (utilizate
în stadiile asexuate sanguine), artemisinina (stadiu gametocit), aminoquinoline și naftochinone
(în cam toate stadiile).
Prevenirea recăderilor. În vederea acestui scop, formele tisulare pot fi eliminate cu
primachină, după încheierea tratamentului acut.
Prevenire. Persoanele care călătoresc în regiuni în care există focare de malarie trebuie
informate asupra riscurilor care pot apărea și a necesității aplicării măsurilor profilactice.
Măsurile profilactice sunt necesare în cazul celor care călătoresc în regiuni din Africa, America
Centrală și de Sud și Asia. Africa subsahariană este considerată o zonă cu risc mare. Într-o zonă
în care există malarie, riscul infecției poate varia mult în funcție de sezon, localitate și durata
șederii. Măsurile profilactice trebuie să ia în considerare aceste aspecte.
Următoarele metode pot fi utilizate pentru prevenirea infecției:
- Prevenirea înțepării de către țânțari;
- Chemoprofilaxie;
- Tratament urgent imediat după înțepătură.
Scopul principal este evitarea malariei terțiare (malaria tropicală) provocată de P. falciparum.
Prevenirea înțepării de către țânțarii purtători: important de reținut este faptul că sunt
activi de la apus până la răsărit, înțeapă atât afară, cât și în locuințe. Riscul este mai mare în
zonele rurale. Sunt recomandate următoarele măsuri:
Purtarea hainelor după apusul soarelui (bluze cu mânecă lungă și fuste sau pantaloni
lungi) care să prevină înțepăturile. Este de preferat ca pe haine să fie aplicat un insecticid
cu efect rapid (piretrina).
Aplicarea pe pielea neacoperită de substanțe repelente pentru insecte (produse cu 20%
dietil-m-toluamidă asigură protecție timp de 3-5 ore).
Îndepărtarea insectelor din locuințe (utilizarea de plase fine la geamuri și la ușe).
Utilizarea de insecticide în încăperi.
Utilizarea unor plase (perdele) în jurul paturilor (mai ales ale copiilor); impregnarea
acestora cu insecticide sporește efectul.
Chemoprofilaxia și tratamentul de urgență. Chemoprofilaxia constă în administrarea
de medicamente antimalarice profilactice înainte și după revenirea dintr-o zonă în care există
malarie. În funcție de scop, trebuie făcută o distincție între profilaxia supresivă și cea cauzală:
medicamentele supresive previn simpomele clinice prin afectarea stadiilor asexuate eritrocitare,
în timp ce medicația cauzală acționează asupra schizonților de P. falciparum din ficat, prevenind
ciclurile eritrocitare. Majoritatea agenților curenți au efect supresiv. Pentru șederi scurte în zone
cu risc redus, poate fi indicată renunțarea la chemoprofilaxie și utilizarea unui tratament de
urgență. Tratamentul poate fi inițiat ca răspuns la simptome ale malariei, în lispa unui medic,

189
timp de 12 ore. Utilizarea acestui tratament este necesară dacă există riscul infecției cu P.
falciparum și dacă nu se știe clar dacă chemoprofilaxia poate asigura suficientă protecție. De
reținut sunt următoarele aspecte:
 Nu există până în momentul de față un regim profilactic care să garanteze 100%
eficacitate. De aceea, trebuie consultat un medic dacă apare febra după sau în timpul unui
tratament profilactic.
 Trebuie respectat tratamentul chemoprofilactic sau de urgență recomandat de specialist.
Aceste medicamente pot avea efecte secundare. Sunt importante sfaturile specifice
fiecărui tip de situație (sarcină, vârstă, alergii, copii mici etc.).
 Începerea tratamentului chemoprofilactic cu cel târziu o săptămână, două, înainte de
călătorie. În această perioadă, efectele secundare pot fi recunoscute și se pot lua alte
măsuri, eventual schimbarea medicației.
 Tratamentul chemoprofilactic trebuie aplicat atât în timpul călătoriei, cât și 4 săptămâni
după revenirea din zona afectată.
 Medicamentele trebuie înghițite cu lichide, după masă. Dozajul, intervalele la care se iau
și alte restricții (sarcina) trebuie urmate întocmai.
Controlul bolii. Principalele metode aplicate sunt controlul țânțarului Anopheles prin
utilizarea de insecticide în locuințe, măsuri profilactice ecologice pentru eliminarea mediilor de
înmulțire a țânțarului și utilizarea de perdele impregnate cu insecticid în jurul paturilor. Alte
măsuri în zonele endemice sunt diagnosticarea timpurie și tratarea cazurilor de malarie, precum
și aplicarea chemoprofilaxiei. Nu există un vaccin disponibil.

190
191
Figura 13.1. Ciclul de dezvoltare la Entamoeba hystolitica (după Chiodini et al., 2001)

Figura 13.2. Ciclul de dezvoltare – Giardia intestinalis (după Kayser et al., 2005)

192
 Figura 13.3. Ciclul de dezvoltare la Toxoplasma gondii
(https://nau.edu/cefns/natsci/seses/research/undergraduate-mentoring/scholars/2011-2012/mayoral-
joshua/)

193
Figura 13.4. Ciclul de dezvoltare la Plasmodium sp. (după Chiodini et al., 2001)

194
 Curs 14 Helmintologie
Caractere generale
 Viermii paraziți tratați în acest curs includ nematodele, trematodele și cestodele.
 Majoritatea infecțiilor sunt dobândite prin ingerarea de ouă sau stadii larvare, excepție
făcând ancylostomatidele și schistosomele, a căror larve pătrund direct prin piele și
filariile, care pătrund prin intermediul vectorilor.
 În general, majoritatea infecțiilor cu cestode sau nematode implică stadiul adult și nu sunt
foarte dăunătoare, exceptând cazul când există un număr mare de indivizi. Mare parte din
patologie este asociată stadiilor larvale (microfilariile și trichinelele în cazul nematodelor;
cisticercii și chisturile hidatice în cazul cestodelor).
 În infecțiile cu trematode, patologia este asociată cu stadiul adult, deoarece acesta se află
în țesuturile umane (ex. viermele de gălbează).
 Eosinofilia este o modificare specifică infectării cu viermi paraziți.
 Caracteristicile patologice, care apar ca urmare a infecției țesuturilor cu nematode, se
datorează răspunsului din partea gazdei. Elefantioza, o îngroșare exagerată a membrelor,
sânilor și organelor genitale este un răspuns imunologic la infecția cu filarii de tipul
Wucheria sau Brugia.
 Majoritatea viermilor nu se înmulțesc asexuat în corpul gazdei umane: un ou sau o larvă
duc la apariția unui singur adult. Excepția este reprezentată de Echinococcus granulosus,
care se multiplică asexuat în interiorul chistului hidatic.
 Singurul vierme intracelular este Trichinella, a cărui stadiu larval se desfășoară în
celulele musculare.
 Majoritatea viermilor care populeză lumenul intestinal sunt mai ușor de distrus decât cei
care se localizează în țesuturi.
 Severitate bolii și a simptomelor este asociată cu numărul paraziților.
 Larva migrans este un termen utilizat atunci când, un stadiu larvar al unui nematod care
infectează în mod normal animalele, migrează prin țesuturile umane (piele, viscere,
sistem nervos central). Este provocat un răspuns imun puternic împotriva larvei, ceea ce
determină patologia. Larva migrans este asociată cu infecții zoonotice, în care animalele
sunt gazdele normale, iar omul se infectează accidental.
 Cumularea salubrizării precare cu obiceiurile umane și climatul tropical duc la o
prevalență ridicată a infecțiilor cu nematode care ajung în sol (limbrici, oxiuri).

195
 Plathelminții
Plathelminții sunt viermi aplatizați dorso-ventral, hermafrodiți, lipsiți de aparat circulator
și respirator. Toți viermii lați cu importanță medicală aparțin la două clase: Trematoda și
Cestoda.
1. Trematodele

Trematodele sunt viermi cu aspect de frunze, prevăzuți cu două ventuze. Prezintă un tub
digestiv bifurcat, fiecare ramură prezentând diverticule laterale. Prezintă mușchi dispuși
longitudinal și circular. Nu prezintă cuticulă, ci un epiteliu sincițial. Trematodele sunt
hermafrodite, cu excepția schistosomelor (viermi ce parazitează în sânge) care prezintă indivizi
masculi și femeli cuplați în capilarele gazdelor.
Ciclul de viață al trematodelor parazite la om este, de obicei, inițiat odată cu eliminarea
ouălor prin fecale sau urină în apă. Ouăle se maturează, eliberând o larvă ciliată, numită
miracidium. Aceasta infectează o gazdă (melcul, în cazul viermelui de gălbează). În corpul
gazdei, larva miracidium se dezvoltă în sporochist, apoi în ultimul stadiu larvar – cercar. Acesta
părăsește gazda și se închistează sub formă de metacercar într-o altă gazdă intermediară sau pe
vegetație, în funcție de specie. Majoritatea infecțiilor cu trematode sunt dobândite prin ingestia
de metacercari. Cercarii schistosomelor pătrund direct prin pielea gazdei și nu se închistează ca
metacercari.

Fasciola (viermele de gălbează)

Reprezintă agentul cauzator al fasciolazei. Parazitul se localizează frecvent în căile biliare

ale rumegătoarelor domestice. În ciclul de dezvoltare, melcii de apă dulce sunt gazde
intermediare. Omul se infectează accidental când consumă plante (ex. năsturel) de care se
atașează larvele (metacercarii).
Distribuție. Fasciola hepatica este răspândită la nivel mondial, fiind un important parazit
al rumegătoarelor domestice. Infecțiile la om sunt sporadice sau endemice și au fost raportate din
50 de țări de pe toate continentele. În Asia și Africa, omul se infectează și cu Fasciola gigantica.
Numărul persoanelor infectate cu ambii paraziți este de 2,4 milioane (OMS, 1995).
Parazitul, ciclul de dezvoltare (fig. 14.2) și epidemiologie. Fasciola hepatica este un
vierme aplatizat, cu aspect de frunză de salcie, cu o lungime de 2 -5 cm. O caracteristică
particulară este puternica ramificare a aparatului digestiv și reproducător (fig. 14.1).
Adultul parazitează în căile biliare. Produce ouă mari, operculate, de culoare galben-brun
care ajung în intestin și sunt eliminate odată cu materiile fecale. În condiții favorabile, o larvă
ciliată (miracidium) se dezvoltă în interiorul ouălor, în câteva săptămâni. Larva se prinde și
pătrunde activ în corpul melcului de apă dulce (Lymnaea truncatula) unde se închistează. După
formarea unui stadiu asexuat (redie), apar cercarii care ies din melc. Se atașează de plante și se
închistează (devin metacercari infecțioși). Sunt ingerați odată cu planta de către gazda definitivă.
La om, una dintre sursele de infecție este consumul unei plante de apă, numită năsturel. În

196
intestinul subțire, juvenilii părăsesc chistul, pătrund prin peretele intestinal și migrează prin
cavitatea peritoneală până la ficat. După ce migrează prin parenchimul hepatic timp de 6-7
săptămâni, parazitul ajunge la căile biliare și atinge stadiul sexuat. Eliminarea de ouă are loc la 2 -
3 luni de la infecție.
Manifestări clinice. Infecția poate avea o evoluție asimptomatică sau, după o perioadă de
4-6 săptămâni, devine simptomatică cu dureri abdominale, hepatomegalie, febră, leucocitoză și
eozionofilie (faza acută) sau simptome ale colangitei hepatice (faza cronică) și anemie.
Ocazional, parazitul poate migra și în alte organe, cum ar fi globul ocular.
Diagnostic. Manifestările din timpul migrării parazitului în ficat includ leucocitoză și
eozionofilie și o creștere a enzimelor hepatice. Detecția ouălor în materiile fecale sau în aspirat
duodenal este posibilă după 2-3 luni. Alte metode de diagnostic includ detecția anticorpilor și a
coproantigenelor.
Tratament și prevenire. Medicamentul administrat este triclabendazol, dezvoltat inițial
pentru animale. Prevenirea se face prin evitarea consumului de plante acvatice nespălate.

Schistosoma
Schistosoma reprezintă un gen de trematode care prezintă patru specii cu importanță
pentru om.
Schistosoma haematobium produce o hematurie cu disurie și polikiurie. Leziunile
produse de ouă asupra mucoasei vezicare duc la formarea de polipi, care de multe ori se
cronicizează. Este răspândită in Africa si Orientul Mijlociu.
Schistosoma mansoni produce leziuni ulceroase ale pereților colonului si proliferarii
papilomatoare. Boala se complică adesea cu ciroza hepatică hipertrofică. Este răspândită in
Africa, America de Sud și în insulele din Marea Caraibelor.
Schistosoma japonicum. Bolnavii manifestă o stare generală de rău, cunoscută sub
denumirea de boala Katayoma, cu febră, dispnee astmatiformă, ulcerații, ciroză hepatică. Este
răspândită în Extremul Orient și în insulele Oceanului Pacific.
Schistosoma intercalatum este localizată în plexurile venoase rectale. Parazitul este
răspândit în Africa Centrala.
Genul este cunoscut și sub numele de Bilharzioza, după numele lui Theodor Bilharz,
fiind cel care a descoperit primul acest parazit în 1851, cu ocazia unei necropsii. Evoluția
schistosomidelor se face prin melci acvatici, care reprezintă singura lor gazdă intermediară.
Schistosoma haematobium
Parazitul. Masculul: 10-15 mm lungime. Femela: 10-20 mm lungime; numar ouă în uter:
10-15. Paraziții sunt localizați în plexurile venoase perivezicale, unde femela dispune zilnic un
număr de ouă. În ouă se găsește o larvă ciliată care poartă numele de miracidium și este
prevăzută cu numeroși cili vibratili care o ajută să se deplaseze în căutarea unei gazde potrivite
pentru dezvoltarea sa ulterioară. Aceasta este o moluscă gasteropod din familia Bulinidae, genul
Bulinus.

197
 După ce s-au dezvoltat, larvele numite cercari, părăsesc melcul, înoată liber în apă.
Cercarul este atras de gazdă definitivă și pătrunde activ prin tegumente. Parazitul trece în
circulația sanguină, apoi în plexurile venoase perivezicale.
Patogenie. Boala începe cu un episod toxemic. Toxinele determină stare generală de rău,
anorexie, curbatură, urticarii, edem al feței, uneori frisoane însoțite de febra și transpirații
nocturne. Bolnavul se plânge de dureri mai ales în regiunea hipogastrică. Durerile pot fi spontane
sau provocate de micțiune, ceea ce determină pe unii bolnavi să se abțină pe cât posibil de la
urinare.
Ceea ce complică situația este hematuria. Ea a dat bolii numele de “hematuria de Egipt”.
Se produce mai ales la sfârșitul micțiunii, când rezultatul este între câteva picături sau cel mult 3
ml de sânge. De multe ori apar în urină cheaguri de sânge. Când aceste cheaguri se formează mai
sus, ele pot bloca anumite canale ca ureterele sau uretra, ducând la hidronefroză.
Schistosoma mansoni
Parazitul (fig. 14.3). Masculul: 6-12 mm lungime. Femela: 10-20 mm lungime; numar
ouă în uter: 1-2. Gazda este reprezentată de alți melci de apă. Ei aparțin subfamiliei Planorbinae
cu genul Biomphalaria. Habitat: capilarele venoase ale pereților colonului, rectului și chiar al
ileonului terminal.
Patogenie. Boala începe cu un stadiu invaziv, în primele zile după contactul cu apa care
conține mulți cercari: dermatită iritativă, febră, tuse, dureri abdominale, diaree, splenomegalie,
eozinofilie.
Faza toxemică și de hipersensibilitate, produsă de migrarea tisulară a larvelor, apare după
2-8 săptămâni de la infestare și se caracterizează prin febră mare, frisoane, astenie, tuse, dureri
abdominale, diaree sanguină lentă, hepato-splenomegalie, adenopatii, eozinofilie. Urmează faza
intestinală cronică, datorită leziunilor ireversibile intestinale, hepatosplenice, pulmonare,
nervoase. Bolnavul are dureri abdominale, diaree cronică, uneori sanguinolență de obstrucție
intestinală, ciroză hepatică cu hipersplenism și hipertensiune portală, uneori manifestări cardio-
pulmonare, nervoase, cutanate.
Schistosoma japonicum
Parazitul. Masculul: 9-12 mm lungime. Femela: 20-30 mm lungime; numar ouă în uter:
50-200. Miracidiul eclozează când oul vine în contact cu apa. El plutește în căutarea unei gazde
intermediare favorabile care este un melc acvatic din genul Oncomelania. Mai multe miracidii
pot ataca în același timp melcul, dar nu pătrund în țesuturile lui decât unul sau doi. Aceștia se
duc de la început în hepatopancreasul melcului unde se transformă în sporociști. În sporocist se
formează sporociști fii, iar în aceștia se produc cercarii. Aceștia pătrund în circulația venoasă,
ajung în partea dreaptă a inimii și de aici prin artera pulmonară în plămâni.
Patogenie. Schistosoma japonicum provoacă omului boala numită schistosomiaza sino-
japoneză, denumită încă și arterio-venoasă sau boala de Katayama. Boala începe printr-o iritație
cutanată locală în punctele de intrare a schistosomulelor. Nu durează mai mult de 36 de ore.
Urmează prima fază a bolii. Aceasta fază poate fi numită “toxemică”. Se manifestă prin
accese febrile retemitente sau intermitente, care pot dura câteva săptămâni.

198
 În același timp apar urticarii și eozinofilie sanguină ridicată putând ajunge la 60%.
Această stare este cunoscută sub denumirea de “ răul de Katayama”, după numele unei localități
japoneze unde existau foarte multe cazuri de schistosomiază.
Schistosoma intercalatum
Parazitul. Masculul: 11-14 mm lungime. Femela: 10-14 mm lungime; numar ouă în uter:
5-60. Gazda intermediară este Bulinus (Phisopsis) africanus. Ouăle sale se elimină odată cu
materiile fecale. Este localizat în plexurile venoase rectale.
Patogenie. Boala este însoțită de tulburări ale colonului, diaree. Boala se complică
adesea cu ciroză hepatică hipertrofică.
Diagnostic de laborator
Se pun în evidență ouăle paraziților din urină sau materii fecale.
Tratamentul schistosomiazelor. Schistosomiaza se tratează cu o doză unică de
praziquantel, administrată oral. Alte substanțe care pot fi utilizate sunt: metrifonat, artesunat sau
mefloquine în combinație cu praziquantel.
Prevenire. Metodele de prevenire vizează controlul populațiilor de melci purtători ai
acestor paraziți, sporirea igienei și a accesului la surse de apă potabilă. În zonele afectate, se
administrează preventiv praziquantel.

2. Cestodele
Cestodele sau teniile sunt viermi aplatizați, cu aspect de panglică, sunt hermafrodite și au
corpul alcătuit din scolex, gât și strobil (format din mai multe proglote), care conține structuri
reproductive mascule și femele. Teniile adulte pot ajunge și la 10 m lungime, având sute de
segmente, fiecare conținând câteva mii de ouă. Anterior, teniile prezintă scolexul, prevăzut
adesea cu ventuze musculare, cârlige sau alte structuri ce permit atașarea de peretele intestinal.
Teniile adulte nu prezintă gură sau intestin, absorbind nutrienții prin intermediul tegumentului.
Ciclul de viață al cestodelor, ca și cel al trematodelor, este indirect (implică una sau mai
multe gazde intermediare și o gazdă definitivă). Ouăle sunt eliminate odată cu materiile fecale și
ingerate de o gazdă intermediară (nevertebrat – muștele sau vertebrat – mamifere). Larva se
dezvoltă în corpul gazdei intermediare sub o anumită formă, caracteristică speciei (ex. cisticerc
în cazul Teniei solium sau chist hidatic în cazul echinococului). Larvele cestodelor sunt, în
general, consumate și larva devine adult în intestinul gazdei definitive. Diferite specii, atât
înferioare (Pseudophyllida), cât și superioare (Ciclophyllida) pot parazita în intestinul subțire la
om. Omul se poate infecta și cu larve (cisticerci, metacestode). Aceste stadii se dezvoltă în
țesuturile corpului și produc forme mai grave decât cele intestinale.

Taenia sp.
Agenții cauzatori ai teniazei sau cisticercozei. Teniaza este o infecție a intestinului
subțire produsă de specii ale genului Taenia. În cazul speciei Taenia saginata, gazda
intermediară este reprezentată de vite, în musculatura lor dezvoltându-se metacestodele
(cercarii). Omul se infectează prin consumul de carne de vită infectată, insuficient preparată

199
termic. Infecția are o evoluție asimptomatică sau este însoțită de simptome intestinale ușoare.
Metacestodele speciei Taenia solium se dezvoltă în musculatura porcilor sau, accidental, în
corpul omului (SNC, ochi, mușchi, piele), provocând cisticercoză.

Taenia saginata
Răspândire. Această specie este răspândită în toată lumea; numărul persoanelor infectate
este estimat la circa 40-60 milioane. Un indicator al frecvenței infecției este prevalența
cisticercozei la vite.
Parazitul, ciclul de dezvoltare (fig. 14.6) și epidemiologie. T. saginata ajunge la circa
10 m lungime și prezintă un scolex prevăzut cu 4 ventuze. Proglotele terminale sunt mai lungi
decât late (fig. 14.4) și conțin un uter puternic ramificat prevăzut cu 80.000-100.000 ouă. Ouăle
sunt eliberate odată cu eliminarea proglotelor. Ouăle sunt rezistente, păstrându -și infecțiozitatea
câteva săptămâni sau chiar luni. Ajung să contamineze pajiștile odată cu materiile fecale
provenite de la om sau prin neglijența manipulării hranei vitelor. Când vitele ingeră ouăle de
tenie, larva aflată în interior migrează din intestinal subțire în circulația sanguină, până în
mușchii striați. Aici se dezvoltă până la stadiul de metacestod (cisterc) în 3-4 luni. Fiecare
cisticerc este de mărimea unui bob de mazăre care conține un singur scolex.
Omul se infectează prin ingerarea de carne contaminată cu cisticerci, crudă sau
insuficient preparată termic. În intesinul subțire, cisticerci își evaginează scolexul, se atașează
mucoasei duodenale și se dezvoltă până la stadiul adult. În intestin poate trăi câțiva ani sau chiar
zeci de ani. După 2-3 luni de la infecție, încep să se detașeze primele proglote cu ouă care sunt
eliberate odată cu materiile fecale sau chiar fără defecație. Segmentele rămân mobile un timp și
pot chiar părăsi materiile fecale.
Patogeneză și manifestări clinice. La unele persoane parazitul poate determina
modificări morfologice (deformarea vilozităților intestinale, proliferarea enterocitelor, infiltrații
ale celulelor mucoasei etc.) și funcționale. Uneori apare eosinofilie. Infecția poate avea un curs
asimptomatic în circa 25% dintre cazuri. Simptomele infecției includ greață, vărsături, dureri în
partea superioară a abdomenului, diaree sau constipație, un apetit diminuat sau exagerat. Infecția
nu conferă o imunitate suficientă pentru a preveni posibile reinfecții.
Diagnostic. O infecție cu Taenia este ușor de diagnosticat dacă în materiile fecale sunt
eliminate proglote de circa 1,5-2 cm lungime și 0,7 cm lățime. Difențele dintre diversele specii
de Taenia se pot face doar prin analiza ADN-ului (metoda PCR). Utilizând metoda ELISA,
coproantigenele pot fi detectate în materiile fecale chiar înainte de eliberarea de proglote sau ouă.
Tratament și prevenire. Medicamentul cel mai eficient este praziquantel. Albendazol,
mebendazol și paromomicin sunt mai puțin eficiente. Măsurile profilactice principale sunt
identificarea și tratarea cărnii provenite de la vite infectate. Carnea care conține numeroși
cisticerci poate fi folosită în alimentația umană doar după o înghețare puternică, letală pentru
parazit. Profilaxia individuală constă în evitarea consumarii de carne crudă sau care nu a fost
anterior înghețată.

200
 Taenia solium
Răspândire. T. solium este endemică în regiunile sărace din America Centrală și de Sud,
Africa și Asia, cu o distribuție sporadică în SUA, vestul, estul și sudul Europei. În Mexic, 0,1 -7%
dint populația rurală este purtătoare a acestui parazit și până la 25% din totalul porcilor sunt
infectați cu cisticerci. Cazurile de cisticercoză umană importată sunt în creștere în regiuni non-
endemice (Europa centrală, SUA).
Parazitul și ciclul de dezvoltare (fig. 14.6). Taenia solium este un parazit de 3-4 m
lungime. Scolexul prezintă un rostru prevăzut cu 2 coroane de cârlige și 4 ventuze. În interiorul
segmentelor gravide, numărul de ramuri ale uterului este în număr de 7-13 (mai puține decât la
Taenia saginata). Ciclul de dezvoltare este similar cu cel al speciei precedente, exceptând faptul
că gazda intermediară este porcul, în corpul căruia metacestodul (Cysticercus cellulosae) devine
activ în circa 2-3 luni.
Patogeneză și manifestări clinice. T. solium provoacă în intestin manifestări ușoare sau
chiar determină o infecție asimptomatică.
Diagnostic, tratament, prevenire și control. Recomandările pentru diagnosticul și
tratamentul infecției cu T. saginata se aplică și în acest caz. Măsurile de control în zonele
endemice implică tratamentul în masă a populației cu praziquantel, îmbunătățirea igienei și
controlul sacrificării animalelor.
Cisticercoza
Agentul patogen și epidemiologie. Metacestodele de T. solium, cunoscute sub
denumirea de Cysticercus cellulosae pot coloniza diferite organe, determinând cisticercoza.
Infecția apare în condiții de igienă precară, ca urmare a ingestiei de ouă din fecalele persoanelor
bolnave de teniază (infecție exogenă sau autoinfecție). Se presupune că oncosferele, eliberate din
proglote în tractul digestiv al omului, pot produce autoinfecția. În unele țări din America Latină,
Asia și Africa, cisticercoza reprezintă o problemă de sănătate publică. În țările din America
Latină, seroprevalența este în jur de 10%, iar cisticerci au fost identificați în 0,1 -6% dintre
autopsii.
Manifestări clinice. Cisticercoza sistemului nervos central (neurocisticercoza) (fig. 14.5)
sau cea oculară sunt printre cele mai severe forme. În SNC, metacestodele se localizează, de
obicei, în creier (ventricule, spațiul subarahnoidian), mai rar în măduva spinării. Pot determina
convulsii asemănătoare epilepsiei, creșterea presiunii intracraniene și alte simptome neurologice.
Cisticercii se pot dezvolta în țesutul subcutanat, în inimă și în mușchii scheletici.
Diagnostic. Dacă metacestodele sunt localizate subcutanat, palparea nodulilor subdermici
poate contribui la dignosticul inițial. Metodele utile în diagnosticare sunt imagistice și
imunologice. În peste 90% dintre cazurile de cisticercoză cerebrală, utilizarea de antigene
aparținând metacestodelor de Taenia solium în Western blot evidențiază prezența anticorpilor
serici.

201
 Tratament. Praziquantel în combinație cu corticosteroizi s-a dovedit eficient într-un
procent mare dintre pacienții tratați (inclusiv în neurocisticercoză), la care metacestodele nu erau
calcificate. Este necesară monitorizarea atentă a pacienților. Se utilizează, de asemenea,
albendazol.
Echinococcus
Agentul patogen al echinococozei. Cele mai importante specii ale genului Echinococcus
sunt E. granulosus (parazit intestinal al Canidelor) și E. multilocularis (parazit intestinal al
vulpilor, câinilor, pisicilor și a altor carnivore). Ambele specii sunt răspândite în Europa.
Metacestodele lor pot produce echinococoza chistică (chisturi hidatice) sau echinococoza
alveolară la om. Omul se îmbolnăvește prin ingestia de ouă, din care se formează chisturi
(hidatide) în ficat și plămâni. În echinococoza alveolară, metacestodele parazitează, inițial,
ficatul, unde se înmulțesc, formând un conglomerat de chiști asemănător unei tumori. Este
posibilă răspândirea chiștilor în alte organe. CT și imunodiagnostic sunt utile pentru
diagnosticare. Tratamentul este chirurgical sau chimioterapic.

Echinococcus granulosus
Răspândire. E. granulosus este răspândit în toată lumea, cu o prevalență mai mare în
estul și sud-estul Europei, în țările mediteraneene, în Orientul Apropiat, nordul și estul Africii, în
America de Sud și în diverse părți ale Asiei și Australiei. Parazitul a devenit rar în nordul și
centrul Europei, iar cele existente împreună. provin din țările mediteraneene. E. Granulosus și
multilocularis pot fi uneori identificate.
Morfologie și ciclul de dezvoltare
Stadiul adult. E granulosus este un parazit de 4-7 mm lungime, scolexul prezintă cârlige
la nivelul rostrului, iar corpul est format, în general, 3 (2-5) proglote. O caracteristică
semnificativă este existența uterului cu saci laterali ce conțin circa 1500 ouă.
Gazdele intermediare și definitive. Cea mai importantă gazdă definitivă este reprezentată
de căine, precum și de alte canide (șacali, dingo). Vertebratele ierbivore și omnivore sunt gazde
intermediare, mai ales animalele domestice (rumegătoarele, porcii, caii, cămilele).
Ciclul de viață (fig. 14.8). Adulții trăiesc în intestinul subțire al gazdelor definitive circa
6 luni, mai rar ajung până la 2 ani. Ouăle sunt eliberate, de către proglote, în intestin și sunt
eliberate odată cu materiile fecale sau sunt eliminate odată cu proglotele. Ouăle conțin o larvă
(oncosferă) și nu pot fi diferențiate morfologic de ouăle altor specii de Taenia sau de
Echinococcus. Omul sau alte gazde intermediare se infectează prin ingestia de ouă, din care sunt
eliberate oncosferele. Acestea ajung în intestin și migrează pe cale sanguină în ficat, în plămâni
sau în alte organe. La început, oncosferele se dezvoltă sub forma unor mici vezicule, apoi devin
metacestode.
Metacestodul de E. granulosus (cunoscut sub denumirea de chist hidatic) este un chist
umplut cu un lichid (fig. 14.7), cu una sau mai multe încăperi. Prezintă un perete intern,
germinativ, celular, un perete extern acelular (cuticular), învelite de un strat de țesut conjunctiv,
produs de gazdă. În 5-6 luni, din stratul germinativ se dezvoltă capsule, fiecare conținând 20 sau

202
mai multe protoscolexuri cu 4 ventuze și 2 rânduri de cârlige. Capsulele se rup și eliberează, în
lichidul hidatic, protoscolexuri, care, împreună cu capsulele, resturile rămase și corpusculii
calcaroși alcătuiesc nisipul proliger. Dimensiunile chisturilor depind de vârsta lor, dar și de alți
factori. Diametrul mediu al unui chist hidatic uman este cuprins între 1 și 15 cm, putând varia
între câțiva mm și 20 cm. Chisturile conțin în interior alte chisturi fiice. Ciclul de viață devine
complet când carnivorele ingerează chisturi prezente în organe infestate sau când consumă prada
infestată. Stadiile mature sexual se dezvoltă în intestinul subțire al gazdei definitive, în 5 -8
săptămâni.
Epidemiologie. Omul se infectează prin ingerarea ouălor de Echinococcus, prin contact
direct cu purtători de Echinococcus sau prin ingerarea apei sau alimentelor contaminate. Ouăle
rămân viabile în mediu umed și pot supraviețui pe parcursul iernii. Sunt distruse rapid prin
dezhidratare. Pot fi distruse și prin căldură (75-100°C), timp de câteva minute sau prin înghețare
(-70° – (-80°)C), timp de 2-4 zile. Dezinfectanții chimici standard nu au efect. Incidența anuală a
chisturilor hidatice în țările și regiunile mediteraneene este de1/10 cazuri noi/100.000 locuitori,
uneori mai mare (peste 40/100.000 locuitori) a fost semnalată în alte regiuni endemice (America
de Sud, China).
Patogeneză și manifestări clinice. Chistul hidatic este întotdeauna asimptomatic ințial.
Rămâne asimptomatic pentru perioade lungi, în cca. 30% dintre cazuri, mai ales când sunt
prezente doar chisturi mici, bine încapsulate sau calcifiate. Simptomele pot apărea după câteva
luni sau ani, când mai multe chisturi ajung să perturbe funcția organului infestat, fie ca urmare a
dimensiunilor chistului sau a localizării lui. Simptome acute pot apărea în urma rupturii
spontane, traumatice sau intraoperative a chisturilor, când eliberarea antigenelor din fluidul
hidatic determină șoc anafilactic. Există riscul ca protoscolexurile eliberate să formeze chisturi
secundare. Pe de altă parte, ruperea chisturilor poate duce la vindecarea spontană.
Diagnosticul este bazat pe detecția chisturilor prin tehnici imagistice (ultrasunete, CT,
radiografie toracica), combinate cu teste serologice. Anticorpii specifici apar în 90 -100% din
cazurile cu chist hepatic și doar în 60-80% din cazurile cu localizare pulmonară. Puncția
chistului nu este o metodă de diagnostic recomandată din cauza riscului de rupere a chistului.
Tratament. Boala se poate vindeca prin extracția chirurgicală a chisturilor. Pacienții
inoperabili (cu chisturi multiplie în ficat și în plămâni) pot fi tratatți câteva luni cu albendazol sau
mebendazol. Tratamentul medicamentos duce la vindecare în 30% dintre cazuri și la ameliorarea
manifestărilor în alte 30-50% din cazuri. PAIR (puncție, aspirare, injectare etanol, reaspirare)
este o tehnică relativ nouă, care constă în puncția chistului (nu toate pot fi puncționate, cele
pulmonare NU) cu ajutorul ultrasunetelor, aspirarea lichidului hidatic, injectarea de etanol 95%,
menținerea acestuia în chist cca. 15 minute și îndepărtarea lui (prin reaspirare). Protoscolexurile
și stratul germinativ sunt distruse de etanol.
Control și prevenire. Controlul chisturilor hidatice la om implică tratamentul în masă al
câinilor, prevenirea accesului câinilor la viscerele animalelor domestice sau sălbatice și controlul
populațiilor de câini. Trebuie aplicate norme speciale de igienă în regiunile endemice, când se
intră în contact cu câini.

203
 Figura 14.1. Adultul de Fasciola hepatica (după Kayser et al, 2005)

Figura 14.2. Ciclul de dezvoltare - Fasciola hepatica (după Chiodini et al., 2001)

204
 Figura 14.3. Schistosoma mansoni a. femela; b. masculul (după Kayser et al, 2005)

Figura 14.4. Taenia saginata; a – strobil; b – proglotă; c – carne de vită infestată cu cisticerci (după
Kayser et al, 2005)

Figura 14.5. Cisticercoză cerebrală (CT) (http://www.accesmedicine.com)

205
Figura 14.6. Ciclul de dezvoltare la Taenia saginata și T. solium; 1a – proglotă de T. solium; 1b –
proglotă de T. saginata; 2 – ouă de tenie; 3 – gazdele intermediare pentru cele două specii de tenii; 3a –
omul este gazdă intermediară accidentală; 4a – metacestode infecțioase de T. solium; 4b – metacestode
infecțioase de T. saginata; 5a, b – metacestodele cu proscolexurile evaginate; 6a – scolex de T. solium;6b
– scolex de T. saginata (după Kayser et al, 2005)

Figura 14.7. Chist hidatic (http://www.accesmedicine.com)

206
Figura 14.8. Ciclul de dezvoltare la Echinococcus granulosus și E. multilocularis; 1a, b – paraziții
adulți în gazdele definitive; 2 – proglotă gravidă; 3 – ouă de Echinococcus; 3a – omul reprezintă gazdă
intermediară accidentală; 4a – gazda intermediară pentru E. granulosus; 4b - gazda intermediară pentru E.
multilocularis; 5 – metacestode în ficatul gazdelor intermediare (după Kayser et al, 2005)

Nematoda (viermii cilindrici)

Nematodele sunt printre cele mai diverse animale. Au dimensiuni cuprinse între câțiva
mm și 1 m lungime. Masculii sunt mai mici decât femelele. Sunt alungite și aplatizate la ambele
capete, circulare în secțiune transversală și nesegmentate. Prezintă un set de mușchi longitudinali
care le permit să se miște ca un bici, într-un mod sfredelitor. Aparatul digestiv este complet,
permițând ingestia conținutului intestinal al gazdei, celulelor, sângelui sau a altor produși de
metabolism ai gazdei. Sistemul reproducător este bine dezvoltat, iar sexele sunt separate. În
timpul dezvoltării, indivizii năpârlesc și, atât ouăle, cât și larvele prezintă adaptări la mediul

207
extern. La om, majoritatea infecțiilor sunt dobândite prin ingestia de ouă sau larve, dar infecțiile
cu nematode pot apărea și ca urmare a transmiterii prin vectori animali (insecte) sau prin
pătrunderea parazitului direct prin piele.
1. Nematodele intestinale
Ascaris lumbricoides, ancylostomele și Strongyloides stercoralis parazitează în intestinul
subțire al omului; Trichiuris trichiura și Enterobius vermicularis (oxiurul) se localizează în
intestinul gros. Transmiterea și ciclul de dezvoltare variază, în funcție de specie. Spre exemplu,
Strongyloides stercoralis se găsește în regiunile calde ale globului, iar infecția poate rămâne
latentă câțiva ani, fiind activată când sistemul imunitar este slăbit.

Ascaris lumbricoides (limbricul)

Răspândire. Este o specie cu o distribuție globală. În 1998, OMS estima că aproximativ
1,38 miliarde de persoane sunt infectate. Regiunile endemice principale, cu o prevalență de 10-
90%, includ țările din sud-estul Asiei, Africa și America Latină. Infecțiile autohtone sunt destul
de rare în Europa Centrală.
Parazitul și ciclul de viață. Adulții trăiesc în intestinul subțire, au 15-40 cm lungime,
grosimea unui creion și o culoare galben-rozie (fig. 14.9). Femelele, mature din punct de vedere
sexual, produc ~ 200.000 ouă/zi, care sunt eliminate în stare neembrionată, odată cu materiile
fecale. Larva infecțioasă se dezvoltă în ou, în aproximativ 3-6 săptămâni, la o temperatură
optimă de 20-25° C, în condiții aerobe și în mediu relativ umed.
Omul se infectează prin ingerarea de ouă embrionate. Larva străbate peretele intestinului
subțire și ajunge în vene. Pe cale sanguină, migrează în ficat, apoi, după 4-7 zile, ajunge în
plămâni, iar din capilare trece în alveole. Pe cale traheo-faringiană ajunge în tubul digestiv
(intestin subțire), unde se maturizează. Perioada premergătoare simptomelor durează între 7 și 9
săptămâni. Durata de viață a aprazitului este de 12-18 luni.
Epidemiologie. Rezervorul este reprezentat de om. Ouăle excretate rămân viabile câțiva
ani în mediu umed (sol), dar sunt sensibile la uscăciune. Ouăle pot fi ingerate de om odată cu
alimentele contaminate, cu sol (geofagie, în cazul copiilor) și mai rar, odată cu apa de băut.
În regiunile endemice, prevalența infecției este cea mai mare în rândul copiilor.
Patogeneză și manifestări clinice. Infecțiile ușoare rămân asimptomatice. În infecții mai
severe, migrarea larvei în plămâni poate provoca hemoragii și infiltrații inflamatorii, care se
observă pe radiografii (sindromul Löffler). Apare adesea eozinofilie. Acest sindrom este însoțit
de tuse, dispnee și febră moderată. În timpul fazei intestinale a infecției, doar unii pacienți
manifestă simptome: disconfort abdominal, însoțit de greață, vărsături, durere și diaree. Viermii
pot migra în stomac, în ductele pancreatice sau biliare, unde vor determina simptome. Infecția
sau contactul frecvent cu antigene ale speciei patogene pot provoca alergii (în cazul personalului
din laborator).
Diagnostic. Infecția poate fi diagnosticată prin identificarea ouălor în materiile fecale.
Larvele migratorii pot fi identificate indirect prin detecția anticorpilor serici (în special, IgE), dar
tehnica este utilizată rar în practică.

208
 Tratament și control. Pyrantel, mebendazol, albendazol și nitazoxanidă sunt foarte
eficente împotriva stadiilor intestinale. Stadiile migratorii nu sunt afectate de doza noramlă. Din
cauza riscului de reinvazie a intestinului, tratamentul se repetă după 2-3 săptămâni. Măsurile
preventive includ: îmubunătățirea igienei, îndepărtarea corespunzătoare a dejecțiilor, igiena
alimentară și tratarea antihelmintică a persoanelor infectate.

Trichuris trichiura
Răspândire. Trichuris trichiura se găsește la om și la maimuță. Deși are o distribuție
globală, este întălnit mai frecvent în zonele umede și calde, cu igienă precară (prevalența în jur
de 2-90%). Numărul de persoane infectate este în jur de 1 miliard (OMS, 1998).
Parazitul, ciclul de dezvoltare și epidemiologie. Viermele are aspect de bici, are o
lungime de 3-5 cm, partea anterioară a corpului fiind mai îngustă, iar cea posterioară mai groasă
(fig. 14.11). Adulții trăiesc în intestinul gros, mai ales în cecum. Femela depune 2000-14.000
ouă/zi, iar acestea sunt ușor de recunoscut, ca urmare a formei caracteristice. Larva se dezvoltă în
interiorul oului, în câteva săptămâni. În mediu umed, ouăle de Trichiuris rămân viabile câteva
luni până la câțiva ani. După ingerarea perorală, larva este eliberată în tractul digestiv, migrează
în mucoasă și se întoarce în lumenul intestinal, după o etapă histotrofică (de aprox. 10 zile). Aici,
se dezvoltă stadiul adult și rămâne cu partea anterioară fixată în mucoasă. Perioada
presimptomatică este cuprinsă între 2 luni jumătate și 3 luni. Parazitul poate trăi în intestin câțiva
ani.
Patogeneză și manifestări clinice. Trichiuris, având partea anterioară introdusă în
mucoasă, ingerează sângele gazdei. Infecțiile ușoare sunt asimptomatice. Infecțiile mai grave, cu
sute sau chiar câteva mii de indivizi determină inflamații hemoragice ale intestinului gros.
Diagnostic, tratament și control. Infecția poate fi diagnosticată prin identificarea ouălor în
materiile fecale. Tratamentul include albendazol, mebendazol și oxantel.

Enterobius vermicularis (oxiurul) – agentul cauzator al oxiurazei

Răspândire. Oxiurii sunt răspândiți peste tot în lume, fiind un parazit frecvent în zonele
cu climă temperată și în țările dezvoltate. Persoanele cel mai des infectate au vârste cuprinse
între 5-9 ani și 30-50 ani.
Parazitul, ciclul de dezvoltare și epidemiologie. Oxiurul are o culoare albicioasă,
masculul are 2-5 mm lungime, iar femela 8-13 mm (fig. 14.10). Adulții trăesc pe mucoasa
intestinului gros și partea terminală a intestinului subțire. În urma acuplării, masculii mor.
Femelele migrează spre anus, străbătând sfincterul anal, noaptea, și depun în jur de 10.000 ouă
pe pliurile regiunii perianale. Ouăle sunt protejate de un înveliș proteic, care le permite adeziunea
la suprafața pielii. În infecții severe, apar numeroși indivizi adulți în materiile fecale. Ouăle
depuse conțin un embrion, care se va transforma în larvă, în aproximativ 2 zile. Ouăle rezistă în
mediu umed 2-3 săptămâni.
Infecția are loc, cel mai adesea, prin ingerarea de ouă, care sunt vehiculate din regiunea
anală sau de pe obiecte prin intermediul mâinilor. Ouăle lipicioase aderă de jucării sau de alte

209
obiecte utilizate curent sau sunt diseminate odată cu praful. În tractul intestinal, larvele devin
adulți în 5-6 săptămâni. Retroinfecția este posibilă când larvele, eliberate în regiunea anală, se
întorc în intestin.
Patogeneză și manifestări clinice. Oxiurii care trăiesc în intestinul gros sunt relativ
inofensivi. Mai rar, viermii pot penetra peretele intestinal și apendicele cecal sau migrează în
vagin, uter, trompe uterine și cavitate abdominală, unde produc reacții inflamatorii. În particular,
femelele de Enterobius produc un prurit intens, care determină tulburări nervoase, întârziere a
creșterii, pierderea în greutate, lipsa poftei de mâncare și alte simptome nespecifice. La nivelul
regiunii anale se produc eczeme, care se pot răspândi pe toată suprafața pielii.
Diagnostic. Un diagnostic inițial, pe baza simptomelor, poate fi confirmat prin detecția
spontană a indivizilor adulți în materiile fecale și a ouălor, în regiunea perianală. Cea mai
eficientă metodă rămâne detecția ouălor în amprenta anală.
Tratament și prevenire. Sunt eficiente următoarele medicamente: albendazol,
mebendazol, pyrantel. Reinfecțiile sunt frecvente, din acest motiv se recomandă repetarea
tratamentului o dată sau de câteva ori. De asemenea, trebuie aplicat și tuturor potențialilor
purtători (membrilor familiei, copiilor din colectivități). Pentru prevenirea răspândirii
parazitozei, se recomandă spălarea regiunii perianale (mai ales dimineața), aplicarea de unguente
locale, spălarea mâinilor, fierberea lenjeriei și spălarea cu apă fierbinte a obiectelor contaminate.

Trichinella – agentul cauzator al trichinelozei

Speciile parazite și răspândirea lor. Pe baza analizelor enzimatice, a secvențelor de
ADN și a particularităților biologice, au fost identificate 8 specii de Trichinella și câteva
varietăți. Cea mai răspândită specie este Trichinella spiralis. În ciuda prevalenței scăzute în
Europa, din 1975 au izbucnit o serie de epidemii (în Germania, Franța, Spania, Italia, Anglia,
Polonia), afectând un număr variabil de indivizi (650 fiind cei mai mulți indivizi înregistrați într-
o epidemie). Incidența anuală globală, la 100.000 locuitori, a variat între 0,01 – Germania, SUA,
5,1 – Lituania și 11,4 – Bulgaria.
Morfologie și ciclul de dezvoltare. Masculii de Trichinella spiralis au în jur de 1-2 mm
lungime, iar femelele 2-4 mm. Omul și alte gazde se pot infecta prin ingerarea de carne
insuficient preparată termic sau crudă, care conține chisturi de Trichinella. Larvele din chisturi
sunt eliberate sub acțiunea sucurilor digestive, invadează celulele intestinului subțire și ating
stadiul matur în câteva zile. La scurt timp după acuplare, masculii mor, iar femelele trăiesc 4 -6
săptămâni. Fiecare femelă produce 200-1500 larve, care trec pin peretele intestinal și
diseminează, pe cale sanguină sau limfatică. Larva își continuă dezvoltarea în mușchii scheletici,
unde ajunge după 5-7 zile. Larva pătrunde în fibra musculară, pe care nu o distruge. Aici, se
hrănește pe seama celulei gazdă. Aceasta formează o capsulă de fibre în jurul larvei. Închistarea
se finalizează după 4-6 săptămâni, iar chistul are aspectul unei lămâi. Uneori se poate calcifia.
Larvele de Trichinella ajung să se spiralizeze în interiorul chistului (fig. 14.12). Rămân viabile
câțiva ani în corpul gazdei (până la 31 ani la om). Ciclul devine complet când mușchii infestați
sunt ingerați de o nouă gazdă.

210
 Epidemiologie. În multe țări, focarele de trichineloză persistă prin intermediul animalelor
sălbatice, mai ales a celor carnivore. De la acestea (mistreț, urs), omul dobândește infecția dacă
consumă carnea insuficient preparată termic. Larvele sunt foarte rezistente. Supraviețuiesc câteva
luni în carnea putrezită. La temperaturi de 2-4° C, rezistă în mușchi aproxiamtiv 300 zile. Sunt
distruse prin înghețare (-25° C – 10-20 zile). Căldura are efect letal, în schimb, uscarea și
afumarea cărnii nu distrug larvele.
Sursa de infecție a omului este reprezentată de carnea crudă, insuficient preparată termic
sau de produsele din carne congelată, provenite de la porci, mistreți, cai, mai rar de la câini sau
urși.
Manifestări clinice. Severitatea și durata manifestărilor clinice depinde de doza
infectantă și de viteza de reproducere a paraziților. 50-70 de larve sunt suficiente pentru a
produce trichineloză. Infecția trece prin două faze:
 faza intestinală:
perioada de incubație 1-7 zile;
simptome: greață, vărăsturi, tulburări gastrointestinale, însoție de diaree,
febră moderată. Este posibilă și infecția asimptomatică.
 faza extraintestinală:
perioada de incubație: > 7 zile;
simptome: miozită cu dureri musculare, dispnee, disfagie, febră, edemul
pleoapelor și a feței, exantem cutanat.
Complicațiile includ: miocardită și meningoencefalită.
Alte particularități: eozinofilie, creșterea lactat-dehidrogenazei serice,
miokinazei, creatin-fosfokinazei, a creatinuriei.
Această fază durează 1-6 săptămâni. Este frecvent însoțită de recuperare,
dar apar pot persista simptomele reumatoide. Decesul este rar.
Diagnostic. În timpul fazei intestinale, diagnosticul este dificil, foarte rar fiind prezenți
indivizi în materiile fecale sau sucul duodenal. În timpul fazei extraintestinale, larvele sunt
detectabile în biopsii (preparate microscopice sau PCR). După a treia săptămână de la infecție,
pot fi detectați și anticorpi. Examenul biochimic poate oferi informații suplimentare.
Tratament și prevenire. Medicamentele recomandate sunt albendazol sau mebendazol,
în combinație cu prednison. Căldura peste 80° C distruge trichinelele din carne. Cea mai sigură
metodă este fierberea sau prăjirea cărnii. Măsurile de prevenire a infecției implică controlul
cărnii provenite de la animale domestice sau sălbatice și evitarea hrănirii porcilor cu resturi de
carne crudă provenite de la animale susceptibile.

2. Nematode cu localizare tisulară

Loa loa
Filarioza cutanată cu Loa loa face parte din categoria bolilor cu etiologie parazitară. Ca
origine, filariile reprezintă paraziți (viermi) cu coprul cilindric și dimorfism sexual (fac parte din

211
familia Filarioidae). Filariile dau naștere unui grup diversificat de boli cu afectare atât a
populației umane, cât și a animalelor.
Morfologie. Masculul măsoară 2-3,5 cm lungime. Corpul său se atenuează treptat
posterior, iar extremitatea caudală, ușor recurbată ventral, prezintă două aripioare laterale
prevăzute cu numeroase papile pre- și post-natale. Femela măsoară 5-7 cm lungime și trăiește
până la 17 ani, mișcându-se, imitând embrionii în stratul fascial. Aceasta este ovo-vivipară.
Culoarea paraziților este alb-opalină, iar cuticula lor este prevăzută cu ridicături
emisferice a căror diametru este între 12 și 24 μm.
Ciclul de dezvoltare. Se realizează printr-o gazdă intermediară, o tabanidă din genul
Chrysops dimidiatus. Adulții circulă permanent prin tegumente. Microfilariile depuse de femelă
în tegumente, trec în sânge, unde trăiesc câteva zile. Microfilariile se întâlnesc în sângele
periferic numai în timpul zilei, maximum de densitate parazitară situându-se la amiază. Tăunul,
vector, atacă omul în plină zi și în soare puternic, și odată cu prânzul sanguin se transmit și
microfilariile, care după 10-12 zile, se pot transmite și altei persone prin înțepare.
Patogenie
Clinic. Caracteristic pentru loază este apariția de edeme dure circumscrise în diferite părți
ale corpului („edeme de Calabar”), care durează câteva ore sau câteva zile și dispar treptat.
Bolnavul simte o arsură locală. Când ajung în preajma unei articulații, jenează funcționarea
acesteia. Sunt considerate având o patogenie alergică, determinată de toxinele parazitare. Ele pot
apărea și în profunzime și s-au relatat cazuri de edeme profunde ale gâtului, care au dus la
disfagie sau asfixie. Loa-loa poate provoca și afecțiuni nervoase (meningită, encefalită), cu
prezența de microfilarii în lichidul cefalorahidian.
Perioada de incubație. Incubația poate dura un timp mai îndelungat, în multe cazuri
parazitul arătându-se după 3-4 luni după plecarea din zona endemică, iar la un pacient s-a extras
viermele din ochi la 13 ani după plecarea din Africa. Manifestările sunt mai frecvent cutanate și
oculare și mai rar limfatice.
Simptome:
Simptome cutanate: migrarea viermelui poate produce furnicături, prurit, artralgii fugacee
și edeme (umflătură de Calabar). Umflătura poate fi localizată oriunde pe corp, dar mai
des pe antebrațe și gambe. Este un edem elastic, fără godeu, nedureros, uneori cu
temperatură locală sau cu senzație de căldură. Apare brusc și durează 1-3 zile. Culoarea
pielii nu este modificată.
Simptome oculare: sunt determinate de trecerea viermilor sub conjunctivă sau sub
pleoapă, de la un ochi la altul sub pielea piramidei nazale și constau din fotofobie,
lăcrimare și edem pruriginos palpebral (fig. 14.13).
Simptome limfatice: în acest caz poate apărea edem solid al gambei, cu durată de până la
6 săptămâni, precum și hidrocel.
Complicații. Pot apărea spontan sau sub tratament cu DEC la nivelul encefalului, provocând
meningoencefalită sau la nivelul plămânului provocând pneumopatii.
Diagnostic de laborator

212
 Diagnostic parazitologic: se bazează pe decelarea microfilariilor în sângele recoltat la
amiază. În preparatul proaspăt, microfilaria este foarte mobilă, părasind repede câmpul
microscopului. În preparatele colorate se văd detalii de structură. Tehnica de determinare a
densității parazitare este indispensabilă înainte de tratament. Dacă microfilariemia depășește
100/mm2 , bolnavul va fi spitalizat, cu doze progresive, sub protecție de antihistaminice și
corticoizi. Adulții pot fi extirpați și identificați când trec pe sub conjunctivă.
Diagnostic immunologic: se caută anticorpi serici de fixare a complementului, prin
reacția de imunodifuziune în gel, imunoelectroforeză.
Diagnostic sanguin: eozinofilia ridicată inițial rămâne multă vreme la un nivel peste
valoarea normală.
Tratament. Medicamentul de elecție al loazei este dietilcarbamazina (DEC). Acesta
imobilizează rapid microfilariile, care sunt apoi distruse în ficat. Demască de asemenea și viermii
în curs de maturare, care apoi sunt recunoscuți ca și corpi străini ai organismului și distruși prin
mecanismele de apărare, dar tratamentul durează cel putțn 3 săptămâni.
Tratamentul poate duce însă la reacții adverse foarte serioase, cu apariția de tulburări
(mai ales nervoase) datorate endotoxinelor eliberate de viermii omorâți și care, nu acționează
numai pe cale alergică, ci prin anumite toxine neurotrope care sunt capabile să determine
encefalite grave.
Prevenire. În prezent încă nu există programe pentru controlul sau eliminarea filariozei
cutanatae cu Loa-loa și nici vaccin împotriva filariozei. Ca metode de profilaxie, se recomandă în
primul rând protecția individuală. Aceasta se realizează prin purtarea hainelor cu repelenți cu
mânecă lungă și pantaloni lungi pe timpul zilei. Este recomandată evitarea zonelor unde se
găsesc muște Crysops-Tabanid sau a zonelor mlăștinoase.
Medicii specialiști recomandă de asemenea persoanelor care călătoresc ân zone endemice
tratament profilactic cu dietilcarbamazină (în doză de 300 mg o dată pe săptămâna pe toată
durata sejurului) sau cu ivermicină (în doză de 4-6 mg o dată pe săptămâna), însă cu mare atenție
la reacțiile adverse neurologice pe care le poate da tratamentul.

Figura 14.9. Ascaris lumbricoides (după Kayser et al, 2005)

213
 Figura 14.10 Femelă de Oxyuris vermicularis Figura 14.11. Femelă de Trichiuris trichiura
(http://www.accesmedicine.com) (http://www.accesmedicine.com)

Figura 14.12. Larve de Trichinella în mușchii de porc Figura 14.13. Localizarea oculară a
(http://www.accesmedicine.com) filariei Loa loa (după Kayser et al, 2005)

214
 Curs 15 Artropode parazite
Artropodele parazite sunt ectoparaziți temporari sau permanenți. Semnificația medicală
este legată de capacitatea acestora de a produce boli ale pielii sau de a reprezenta vectori pentru
virusuri, bacterii, protozoare sau viermi. Unele specii sau stadii sunt capabile să pătrundă prin
straturile pielii, devenind endoparaziți. În cele ce urmează, prezentăm câteva specii, cu
importanță pentru Europa.
Arahnidele - Acarienii
Căpușa (Ixodes ricinus)
Reprezintă vectorul pentru Borrelia burgdorferi, agentul cauzator al bolii Lyme, dar este
și vector pentru agentul cauzatot al unei encefalite. Ixodes ricinus este cea mai frecventă specie a
acestui grup din Europa centrală.
Morfologie și biologie. Masculul are 2-3 mm lunigme, femela 3-4 mm. După hrănire,
femela poate ajunge și la 12 mm (fig. 15.1). Prezintă un aparat bucal prin intermdiul căruia
perforează tegumentul.
Indivizii (indiferent de stadiul de dezvoltare) se hrănesc cu sânge. Se hrănesc timp de 10
minute. În acest timp, introduc o cantitate mare de salivă în corpul gazdei, salivă care conține
substanțe citolitice, anticoagulante. Importanța epidemiologică provine din faptul că poate ingera
și patogeni, pe care îi transmite altei gazde. De asemenea, femela îi transmite și larvelor.
Epidemiologie. Căpușa aceasta este larg răspândită în Europa, atât în zonele de câmpie,
cât și în cele muntoase, până la 800-1000 m. Preferă păduri de conifere și de foioase, cu iarbă
abundentă. Ajunge pe corpul gazdei urcând pe aceasta sau dându-și drumul din arbori. Indivizii
devin activi de la 7-10° C. Sunt cei mai activi în perioada mai-iunie, august-octombrie.
Diagnostic. Identificarea speciei se face macroscopic sau cu o lupă. Diferențiere corectă
a speciei se realizează de către un specialist. Reacțiile dermice, în particular, eritemul cronic
prezent în borelioză, oferă o dovadă indirectă a mușcăturii acestei specii.
Prevenire. Este de preferat evitarea habitatelor cu iarbă înaltă și deasă. Dacă nu este
posibilă, se recomandă utilizarea de haine lungi, papuci închiși, nedecupați. De asemenea, se
recomandă utilizarea de acaricide. După o ieșire în habitatele în care se întâlnește căpușa, este de
preferat examinarea corpului pentru a putea îndepărta posibilul parazit.

Insectele
Păduchii
Păduchii reprezintă agenții pediculozei. Păduchii paraziți ai scalpului și cei pubieni sunt
cei mai frecvent întâlniți în Europa.
Paraziții. Exsită două specii care infectează omul, una dintre ele grupând două subspecii.
Sunt insecte aplatizate dorso-ventral, 1,5-4 mm lungime, lipsite de aripi, ochii reduși, antene
scurte, aparat bucal pentru înțepat și gheare puternice prin care se prind de firul de păr. Ouăle

215
(lindini) sunt atașate de firul de păr. Atât femelele, cât și masculii sunt hematofagi. Păduchii
prezintă specificitate, animalele neputând fi sursă de infecție pentru om.
Importanță medicală. Păduchele de corp transmite parazitul Rickettsia prowazekii
(responsabil de tifosul exantematic), Borrelia recurrentis și Bartonella quintana. În Europa
centrală, importanța medicală derivă din efectele directe asupra gazdei și mult mai puțin din rolul
de vectori.
Pediculus humanus capitis (păduchele scalpului)
Morfologie și biologie. Corpul este oval, 2,2-4 mm lungime (fig. 15.2). Se localizează la
nivelul pilozității scalpului, uneori la nivelul altor regiuni acoperite de pilozitate ale capului sau
pe partea superioară a corpului. Lindinile se localizează la baza firului de păr (fig. 15.3). Un
individ trăiește cam o lună pe corpul gazdei și poate supraviețui o săptămână, la temperatura
camerei, în absența gazdei.
Epidemiologie. Are o distribuție largă; în Europa centrală nu este frecventă, dar pot
izbucni epidemii, mai ales în grădinițe, școli, grupuri de persoane care locuiesc în condiții cu
igienă precară. Copiii și femeile sunt mai frecvent infestați.
Transmiterea este mai frecvent prin contact personal, dar poate fi și indirectă, prin
obiecte (perne, pălării, căciuli, jucării de pluș etc.).
Manifesări clinice:
prurit, excoriația 7 scalpului, lindini pe firele de păr (mai ales în regiunea retro-auriculară);
în unele cazuri apare o dermatită a scalpului (mici papule, exantem și cruste);
mai rar poate apărea o dermatită generalizată, ca urmare a reacției alergice la antigenele
parazitului.
Diagnostic. Se realizează pe baza simptomelor și prin identificarea parazitului. Este
important de verificat sursa infestării, pentru a se putea lua măsurile de prevenrie necesare. În
unele țări, este introdus controlul periodic în școli și în alte instituții.
Tratament. Pentru a scăpa de păduchii de cap, cel mai obișnuit tratament este omorârea
adulților cu cremă lavabilă cu Permethrin 1%, aplicație unică sau șampon Lindan 1% și
eliminarea lindinilor cu ajutorul unui pieptene special, cu dinți subțiri. Clătirea părului cu oțet
5% și apă, urmată de îndepărtarea lindinilor este o măsură care poate completa eficient
tratamenul.
Control. Hainele, pernele, etc care au intrat în contact cu păduchii trebuie decontaminate
prin spălarea la cel puțin 60° C. Hainele și alte obiecte se țin patru săptămâni în pungi închise
etanș sau o zi la temperaturi de -10-(-15)° C. Se recomandă curățarea mobilei, a saltelelor și
decontaminarea acestora.
Pediculus humanus corporis (păduchele de corp)
Distribuție, morfologie și biologie. Foarte rar în Europa centrală. Corpul are lungimea
de 2,7-4,7 mm. Este dificil de diferențiat de specia precedentă. Se localizează în haine, lindinile
fiind atașate de fibre. Intră în contact cu gazda doar pentru a se alimenta.

7
Distrugere a stratului superficial al pielii; julitură, zgârietură

216
Manifestări clinice, diagnostic și control. Reacțiile de pe corp la înțepături sunt semnificative
pentru identificare. Pentru confirmarea diagnosticului se examinează hainele.
Phthirus pubis (păduchele pubian)
Distribuție, morfologie și biologie. Păduchele pubian apare destul de regulat în Europa
centrală. Infestarea este mai frecventă la adulți, în special la bărbați. Specia este identificată ușor,
având dimensiuni mai mici (1,3-1,6 mm lungime), corpul trapezoidal, cu aspect de crab (fig.
15.4). Paraziții sunt întâlniți cel mai frecvent pe părul din regiunea pubiană și perianală, mai rar
la nivelul pilozității abdomenului, toracelui, bărbii, genelor și sprâncenelor. În absența gazdei,
moare în două zile la temperatura camerei.
Epidemiologie. Transmiterea acestui păduche se realizează prin contact apropiat: părinți-
copii sau contact sexual. Transmiterea indirectă este posibilă, dar nu reprezintă un factor major.
Manifestări clinice:
prurit și zgârieturi în regiunea genitală și în alte arii infestate;
la unii pacienți apar niște pete albăstrui de 1 mm dimensiune (maculae coeruleae).
Diagnostic, tratament, control. Detectarea păduchilor și lindinilor în regiunea pubiană
și în alte regiuni ale corpului se realizează prin examinarea zonelor cu o lupă. Tratamentul se
realizează cu Lindan, malathion și alte substanțe. Este importantă identificarea contacților și
tratarea acestora, dacă este cazul.
Cimex lectularius (Ploșnița de pat)
Cimex lectularius sau ploșnița de pat are o distribuție globală. Rară în Europa centrală,
este adesea omisă în diagnosticarea leziunilor tegumentului. Este o specie hematofagă. În
infestări repetate, înțepătura sa determină reacții hemoragice și urticarie, adesea vizibile ca
leziuni dispuse grupat (fig. 15.6). Ploșnița are 3-4 mm lungime, apalatizată dorso-ventral, aripile
puternic reduse și prezintă aparat bucal pentru înțepat și supt (fig. 15.5). Indivizii pot supraviețui
și un an fără mâncare (sânge), stau ascunși pe timpul zilei (sub saltele, în spatele mobilei, în
crăpăturile pereților etc.), noaptea ies în căutare de sânge.
Diagnostic: examinarea leziunilor și identificarea ploșnițelor.
Tratament: simptomatic. Controlul se realizează prin decontaminarea încăperilor.
Sunt și alte specii de ploșnițe atacă uneori omul, ex. ploșnița rândunelelor poate părăsi
cuiburile păsărilor și pătrunde în locuințe umane: speciile din familia Reduviidae transmit boala
Chagas (produsă de un protozoar: Trypanosoma cruzi).

Muștele și țânțarii
Aparțin familiei Diptera, mulți reprezentanți fiind vectori pentru diverși patogeni.
Înțepătura lor determină reacții locale, larvele de muște pot pătrunde și coloniza pielea, leziunile,
orificiile naturale, afectând țesuturile.
Rolul de vectori. Multe specii din Nematocera (țânțarii) sunt vectori importanți. Spre
exemplu, țânțarul anofel (fig. 15.7) transmite plasmodiul malariei, Aedes aegypti transmite
virusul Dengue, iar Phlebotomus transmite patogenul Leishmania. Nematocerele transmit și alți
patogeni, inclusiv în Europa.

217
 Brachicerele (muștele) reprezintă și ele vectori. Speciile de Glossina (musca tze-tze) (fig.
15.8) transmit parazitul Trypanosoma gambiense (care produce boala somnului). Muștele
răăspândesc diverși patogeni, pe cale mecanică.
Reacțiile la înțepături. Înțepăturile produse de aceste insecte determină reacții dermice
primare mai mult sau mai puțin intense sau reacții alergice.
Miaza. Larvele diverselor specii de muște pătrund în corp, determinând boala numită
generic miază. Cazurile de miază autohtonă și importată au crescut în ultimul timp în Europa.
Diagnostic: inspectarea și identificarea larvelor.
Tratament: îndepărtarea mecanică a paraziților, controlul unor infecții secundare, dacă
este nevoie, administrarea orală de ivermectină.
Larvele unor specii de muște (Lucilia spp.), crecute în condiții sterile sunt uneori utilizate
pentru tratarea pacienților cu leziuni dermice necrotice sau care nu se mai vindecă altfel. În multe
cazuri, larvele sunt capabile să curățe leziunea în scurt timp.

Puricii
Puricele uman (Pulex irritans) este destul de rar, dar omul este atacat frecvent de specii
parazite la animale. Leziunile pot fi identificate la suprafața pielii, dar trebuie realizat controlul
paraziților din mediu.
Speciile și distribuția lor. Există în jur de 2500 de specii descrise în lume. În jur de 100
dintre acestea sunt prezente în Europa. Dintre cele mai frecvent întâlnite, se numără: Pulex
irritans (puricele uman), puricele câinelui (Ctenocephalides canis), puricele pisicii
(Ctenocephalides felis felis), puricele găinilor (Ceratophyllus gallinae). Toate aceste specii
prezintă un nivel redus de specificitate pentru gazdă.
Morfologie și biologie. Puricii întâlniți în Europa au 2-5 mm lungime, aplatizați lateral,
sunt apteri, picioarele posterioare sunt mai lungi, adaptate pentru sărit. Aparatul bucal este
adaptat pentru sugerea sângelui. Antenele sunt scurte. Puricii sunt ectoparaziți ai omului și
vertebratelor. Pot rezista perioade lungi fără hrană.
Epidemiologie. Puricii sunt ectoparaziți periodici. În anumite regiuni, reprezintă vectori
pentru diverși patogeni, virusuri, bacterii, protozoare și viermi. Puricii sunt cel mai bine
cunoscuți ca vectori pentru Yersinia pestis (agentul cauzator al ciumei).
Manifestări clinice. Reacțiile dermice la înțepătura puricilor trec prin mai multe faze:
reacțiile inițiale: în 5-30 minute după înțepătură, apare un punct hemorgaic și eritem în
jurul înțepăturii, însoțit de prurit.
reacțiile târzii: după 12-24 ore se formează papule, înconjurate de eritem. Reacția aceasta
persistă una-două săptămâni.
zonele predilecte pentru înțepături sunt: extremitățile, gâtul, umerii.
Diagnostic și control. Diagnosticul se bazează pe examinarea leziunilor. Puricii sunt rar
observați pe corpul uman. Este important de identificat sursa de infestare și de luat măsuri de
control (deparazitarea animalelor, dezinsecția locuințelor).

218
 Figura 15.1. Ixodes ricinus - aspect al unui
individ adult după hrănire
(http://www.theguardian.com/-
environment/2013/nov/24/specieswatch-tick-
lyme-disease
Figura 15.3. Lindini – păduchele de cap
(http://www.scottcamazine.com/photos/Vectors/
source/louse_egg379.htm)
Figura 15.5. Cimex lectularius (ploșnița de
pat) http://www.humpath.com/-
Figura 15.2. Pediculus humanus capitis - adult
(https://www.flickr.com/photos/licehappens/685601333
8)
Figura 15.4. Păduchele pubian – adult
(http://entoplp.okstate.edu/ddd/insects/pubiclice.htm)
Figura 15.6. Înțepătura produsă de ploșnița de pat
(https://en.wikipedia.org/wiki/Bed_bug)
219
 spip.php?article9990

Figura 15.7. Țănțarul – Anopheles Figura 15.8. Musca tze-tze

macullipennis http://www.raywilsonbirdphotography.co.uk/Galleries/I
(https://en.wikipedia.org/wiki/Mosquito) nvertebrates/vectors/Tsetse_Fly.html

Figura 15.9. Puricele – individ adult Figura 15.10. Înțepătură de purice

(http://entomologs.ru/foto_pulex_irritans.php) (http://fleaseason.com/fleas-on-humans/)

220
 PARTEA VI. INFECȚII ALE
SISTEMELOR DE ORGANE

221
 În partea finală a cursului, vom prezenta, sub forma unui tabel, tipurile de infecții ale
organismului, cei mai înâlniți patogeni responsabili de acestea și metodele de diagnosticare în
laborator.
Tabelul 8. Infecții ale sistemelor de organe și principalii agenți patogeni implicați (după
Kayser et al., 2005)
Localizare Tipul de infecție Agentul responsabil Diagnostic
Tractul rinită Rhinovirus 8
nu este recomandat
respirator Coronavirus
superior Influenzavirus
Adenovirus
sinuzită Streptococcus pneumoniae microscopie și culturi din
Haemophilus influenzae probe recoltate din
Staphylococcus aureus sinusuri
Moraxella catarrhalis
(copii)
Streptococcus pyogenes
rar: anaerobi
virusul influenza serologie
Adenovirus
Rhinovirus nu este recomandat
Coronavirus
faringită/ virusuri: izolare, dacă este necesar
amigdalită/ Adenovirus sau detectarea directă în
stomatită/ Influenzavirus lavaj faringian sau în
Rhinovirus secreții nazale
Coronavirus
virus Herpes simplex (gingivită/ izolare
stomatită) serologie

bacterii: culturi din probe

Streptococcus pyogenes recoltate pe tampon,
Corynebacterium diphtheriae microscopie

mononucleoză virusul Epstein-Barr serologie

infecțioasă Cytomegalovirus

laringo- virusuri: izolare din lavaj faringial

traheobronșită Parainfluenza sau din seceții bronșice
Influenza serologie
Respirator sincițial
Adenovirus
Enterovirus
Rhinovirus

8
speciile marcate cu scris îngroșat sunt cel mai frecvent întâlnite în infecțiile respective

222
 epiglotită Haemophilus influenzae cultivare pe sânge din
(serovar “b”) probe recoltate pe
Mai rar: Streptococcus tampon
pneumoniae,
Staphylococcus aureus,
Streptococcus pyogenes
Tractul bronșită acută virus respirator sincițial serologie, combinată cu
respirator Parainfluenza izolarea din lavaj
inferior virusul Influenza de tip A faringian sau secreție
Adenovirus bronșică
Rhinovirus
Mycoplasma pneumoniae nu este necesar
Chlamydia pneumoniae serologie
pertusis Bordetella pertussis culturi,
imunofluorescență direct
din probă
tuberculoză Mycobacterium tuberculosis microscopie și cultivare
pneumonie virusuri (15-20%): serologie
Parainfluenza (copii) izolarea din lavaj
virusul repirator sincițial faringian sau secreție
(copii) bronșică
Influenza
Adenovirus
Epstein-Barr virus (EBV)
Cytomegalovirus (CMV)
(la pacienții cu transplant)

bacterii (80-90%): microscopie și culturi din

Streptococcus pneumoniae spută sau aspirat traheal
(30%) sau bronșic
Haemophilus influenzae (5%)
Staphylococcus aureus (5%)
Klebsiella pneumoniae
Legionella pneumophila

fungi: microscopie și cultivare

Aspergillus spp. din aspirat traheal sau
Candida spp. bronșic sau din biopsie
Cryptococcus neoformans pulmonară
Histoplasma capsulatum serologie
Coccidioides immitis
Blastomyces spp.
Mucorales

protozoare: serologie
Toxoplasma gondii

223
 viermi: serologie
Echinococcus spp. detecția ouălor în
Schistosoma spp. materiile fecale
Toxocara canis (larve)
Ascaris lumbricoides (larve)
empiem Streptococcus pneumoniae microscopie și cultivare
Staphylococcus aureus din puroi pleural
Streptococcus pyogenes
abces pulmonar infecții cu bacterii Gram- microscopie și culturi din
pneumonie negative/Gram-pozitive aspirat traheal sau
necrotică andogene bronșic sau din biopsie
pulmonară
Candida spp. microscopie și cultivare,
Aspergillus spp. serologie
Mucorales
tractul uretrocistită Escherichia coli microscopie și cultivare,
urogenital pielonefrită alte Enterobacteriaceae bacteriurie
Pseudomonas aeruginosa
Enterococci
Staphylococcus aureus
Staphylococcus saprophyticus
prostatită Escherichia coli microscopie și cultivare,
alte Enterobacteriaceae detectarea antigenelor
Pseudomonas aeruginosa prin ELISA sau
Enterococci identificarea ADN-ului
Staphylococcus aureus prin PCR
Neisseria gonorrhoeae
Chlamydia trachomatis
uretrite Chlamydia trachomatis microscopie, detectarea
nespecifice Mycoplasma hominis antigenelor prin ELISA
Ureaplasma urealyticum sau identificarea ADN-
ului prin PCR
sindrom uretral Chlamydia trachomatis (30%) același ca la uretrite
Escherichia coli (30%) nespecifice
Staphylococcus saprophyticus
(5–10%)
patogeni necunoscuți (20%)
tuberculoza Mycobacterium tuberculosis microscopie și cultivare
tractului urinar din probe de urină
listerioză Listeria monocytogenes microscopie și cultivare
(sarcină) din secreție cervicală și
vaginală; culturi pe sânge
dacă este nevoie
schistosomiaza Schistosoma haematobium microscopie din sediment
tractului urinar urinar
serologie

224
 vulvovaginită Herpes simplex virus izolare sau detecția
antigenelor
Candida spp. microscopie, cultivare
Trichomonas vaginalis dacă este necesar
vaginită Gardnerella vaginalis microscopie și culturi din
nespecifică Mycoplasma hominis secreții vaginale
Mobiluncus mulieri
Mobiluncus curtisii
cervicită Neisseria gonorrheae microscopie și cultivare;
endometrită Chlamydia trachomatis detectarea antigenelor,
salpingită floră mixtă anerobă detectarea acidului
pelvoperitonită mai rar: nucleic – PCR
Enterobacteriaceae
Streptococcus spp.
Gardnerella vaginalis
Mycoplasma hominis
Mycobacterium tuberculosis
tractul genital gonoree Neisseria gonorrhoeae microscopie și cultură,
(boli venerice) detectarea rapidă a
antigenelor
sifilis Treponema pallidum microscopie (în câmp
întunecat)
serologie
limfogranulom Chlamydia trachomatis microscopie din probe de
venerian puroi, cultivare
PCR
tractul gastrită Helicobacter pylori detectarea directă a
digestiv ulcer gastric antigenelor din materii
ulcer duodenal fecale
adenocarcinom biopsie și histopatologie
gastric culturi din biopsie
limfom gastric serologie
gastroenterite/ virusuri: detectarea directă a
enterocolite Rotavirus virusului prin
Adenovirus microscopie electronică
sau detecția antigenelor
prin metode imunologice
bacterii:
Staphylococcus aureus detectarea toxinelor
Clostridium perfringens culturi din materiile
Vibrio parahaemolyticus fecale
E. coli cultivare din materiile
fecale și identificarea
serovarietăților prin PCR

Shigella spp. culturi din materii fecale

225
 Salmonella enterica
Vibrio cholerae
protozoare: microscopie din materiile
Entamoeba histolytica fecale, serologie
Giardia intestinalis
viermi:
Schistosoma spp. microscopie,
Taenia spp. identificarea ouălor din
Hymenolepis spp. materiile fecale
Diphyllobothrium spp.
Ascaris lumbricoides
Trichuris trichiura
Ancylostoma
Necator spp.
Strongyloides stercoralis
Enterobius vermicularis
glandele oreion (parotidită virusul urlian serologie
digestive și epidemică
peritoneu hepatite Virusurile hepatitei A, B, C, D, serologie
infecțioase E, G detectarea antigenelor
PCR
leptospiroză Leptospira interrogans serologie
hepatică culturi din urină și sânge
colecistită/ E. coli culturi din bilă
colangită alte Enterobacteriaceae
anaerobi Gram-negativi
Fasciola hepatica identificarea ouălor
serologie
pancreatită Enterobacteriaceae microscopie și culturi din
abces pancreatic Staphylococcus aureus puroi
Streptococcus spp.
Pseudomonas spp.
Anaerobi
abces hepatic floră microbiană mixtă: microscopie și culturi din
E. coli puroi
alte Enterobacteriaceae
alți anaerobi Gram-negativi
anaerobi Gram-pozitivi
Staphylococcus aureus
Streptococcus pyogenes
Streptococcus milleri
Entamoeba histolytica
abces splenic Staphylococcus spp. microscopie și culturi din
(în endocardită) puroi
Streptococcus spp.
(în endocardită)

226
 Enterobacteriaceae
peritonită Streptococcus pneumoniae microscopie și culturi din
Streptococcus pyogenes puroi
anaerobi Gram-negativi/-pozitivi
Enterobacteriaceae
enterococci; rar
Staphylococcus aureus
abces Enterobacteriaceae microscopie și culturi din
intraperitoneal Staphylococcus aureus puroi
anaerobi Gram-negativi/
-pozitivi
infecții ale Leishmania donovani microscopie și culturi din
ficatului cu Leishmania infantum ganglionii limfatici;
protozoare PCR, serologie
infecții cu Schistosoma mansoni serologie
trematode (ficat, Fasciola hepatica detecția ouălor în materii
căile biliare) fecale
infecții cu Echinococcosus granulosus serologie
cestode Echinococcosus multilocularis
sistemul meningite virusuri: izolarea din LCR, materii
nervos Enterovirus fecale, lavaj faringian
Herpes simplex virus serologie
virus urlian
bacterii:
Neisseria meningitidis (20%) microscopie și culturi din
Streptococcus pneumoniae LCR, detecția antigenelor
(30%)
Haemophilus influenzae b
Rar:
Enterobacteriaceae
Mycobacterium tuberculosis
Leptospira interrogans
Listeria monocytogenes
fungi:
Cryptococcus neoformans
Candida spp.

encefalomielite virusuri:
virus urlian serologie
Epstein-Barr
Herpes simplex PCR și izolare din
Varicella zoster biopsie cerebrală
Cytomegalovirus
virusul rabic imunofluorescență
bacterii: directă
Rickettsia spp.

227
 Brucella spp. serologie
Borrelia burgdorferi PCR
Leptospira interrogans microscopie și cultivare
Treponema pallidum din LCR, sânge
Listeria monocytogenes
Mycobacterium tuberculosis
fungi:
Aspergillus spp.
Mucorales
protozoare:
Naegleria fowleri
Acanthamoeba spp. serologie
Toxoplasma gondii PCR
Trypanosoma brucei microscopie și cultivare
gambiense din LCR, sânge
Trypanosoma brucei
rhodesiense
Plasmodium falciparum
viermi:
Taenia solium
Echinococcus granulosus serologie
Echinococcus multilocularis
Toxocara canis
Toxocara mystax

abces cerebral, Streptococcus milleri microscopie și cultivare

epidural Enterobacteriaceae din probe de puroi
empiem subdural Staphylococcus aureus
Mucorales
Aspergillus spp.
Candida spp.
Toxoplasma gondii
tetanus Clostridium tetani identificarea toxinei
(PCR, teste pe animale),
microscopie
botulism Clostridium botulinum identificarea toxinei
(PCR, teste pe animale
lepră Mycobacterium leprae microscopie și biopsie
din mucoasa nazală
sistemul endocardite Streptococcus spp. (60–80%) culturi pe mediu cu sânge
cardiovascular Staphylococcus spp. (20–35%)
bacili Gram-negativi (2–13%)
numeroase alte specii bacteriene
(5%)
Fungi (2–4%)
Culturi negative (5–25%)

228
miocardite virusuri: serologie, eventual
pericardite Enterovirus combinată cu PCR
Adenovirus
Herpes virus
Influenzavirus
Parainfluenzavirus
bacterii: microscopie și culturi din
Staphylococcus aureus puncție
Streptococcus pneumoniae teste ADN
Enterobacteriaceae serologie
Mycobacterium tuberculosis
Mycoplasma pneumoniae
Neisseria spp.
anaerobi Gram-negativi
Actinomyces spp.
Nocardia spp.
Rickettsia spp. serologie
Chlamydia trachomatis
fungi:
Candida spp. serologie
Aspergillus spp. microscopie și PCR
Cryptococcus neoformans
protozoare:
Toxoplasma gondii serologie, în combinație
Trypanosoma cruzi cu microscopie și
viermi: cultivare
Trichinella spiralis serologie
bruceloză Brucella abortus cultivare pe medii cu
Brucella melitensis sânge
Brucella suis serologie
ciumă Yersinia pestis microscopie și cultivare
din probe de puroi
malarie Plasmodium spp. microscopie (din probe
de sânge), detecția
antigenelor prin teste
(ParaSight)
serologie
babesioză Babesia spp. microscopie și probe
sanguine
toxoplasmoză Toxoplasma gondii serologie
leishmanioză Leishmania donovani serologie, microscopie și
viscerală Leishmania infantum cultivare din puncție
ganglionară și a măduvei
osoase
filarioză Wuchereria bancrofti detecția microscopică a
Brugia malayi microfilariilor în sânge

229
 noctrun
serologie
infecții ale variolă virusul variolei microscopie electronică
pielii și serologie
țesutului herpes virusul herpes simplex microscopie electronică
subcutanat culuri celulare
varicela virusul varicella-zoster microscopie electronică
serologie
rubeolă virusul rubeolei izolarea din lavaj
faringian; serologie
rujeolă virusul rujeolei serologie
febră hemoragică hantavirus serologie
Dengue virus culturi celulare; PCR
virus Ebola
papiloame, negi Papillomavirus microscopie electronică
teste ADN
furuncule, Staphylococcus aureus microscopie și culturi din
carbuncule, Streptococcus pyogenes probe
foliculită.
impetigo,
erizipel
eritem migrator Borrelia burgdorferi serologie
antrax cutanat Bacillus anthracis microscopie și culturi din
probe recoltate din
leziunile pielii
lepră Mycobacterium leprae microscopie (preparate
colorate) din probe
recoltate din mucoasa
nazală și din leziunile
pielii
micetom bacterii: microscopie și culturi din
Nocardia brasiliensis leziuni
Actinomadura madurae
Streptomyces somaliensis
fungi:
Madurella spp.
Pseudoallescheria spp.
Aspergillus spp.
dermatomicoze dermatofiți microscopie și culturi din
Candida spp. scuame
leishmanioză Leishmania tropica microscopie și culturi din
cutanată Leishmania major probe recoltate din
Leishmania braziliensis leziunile pielii, PCR
Leishmania mexicana
larva migrans Larve de Ancylostoma spp. și diagnostic clinic
cutanată Strongyloides sp.

230
 loază Loa loa microscopie din sânge
diurn
serologie
cisticercoză Taenia solium serologie
radiografie
miază larve de muște examinare
sistemul mialgie virusuri Coxsackie de grup B izolare din materiile
locomotor epidemică fecale și lavaj faringial
serologie
infecții Clostridium perfringens microscopie și culturi din
clostridiale secrețiile leziunilor
trichineloză Trichinella spiralis detectarea microscopică
din biopsie musculară
serologie
cisticercoză Taenia solium serologie
radiologie
ostită/ Staphylococcus aureus microscopie și cultivare,
osteomielită stafilococi coagulazo-negativi de preferat pe biposii
Streptococcus spp.
Enterobacteriaceae
Pseudomonas spp.
artrită septică Staphylococcus aureus microscopie și cultivare
Streptococcus pyogenes din lichid sinovial
Streptococcus pneumoniae
Haemophilus influenzae
Neisseria gonorrhoeae
Enterobacteriaceae
Pseudomonas spp.
ochi și ureche conjunctivă/ virusuri: izolare din probe luate pe
sclerită Adenovirus tampon
Enterovirus
Influenzavirus
virusul rubeolic
bacterii: microscopie și cultivare
Neisseria spp. din secreții conjunctivale
Streptococcus spp.
Staphylococcus aureus
Haemophilus spp.
Enterobacteriaceae
Pseudomonas spp.
Mycobacterium spp.
Moraxella lacunata
Chlamydia trachomatis
Treponema pallidum serologie
fungi:
Candida spp. microscopie și cultivare

231
 Sporothrix schenckii din raclaj al corneei
viermi:
Loa loa microscopie din sânge
diurn
serologie
keratită virusuri: cultivare din raclaj
Herpes simplex cornean și PCR
Adenovirus
Varicella zoster
bacterii: microscopie și cultivare
Staphylococcus spp. din raclaj cornean
Streptococcus spp.
Neisseria gonorrheae
Enterobacteriaceae
Pseudomonas spp.
Bacillus spp.
Mycobacterium spp.
Moraxella lacunata
Actinomyces spp.
Nocardia spp.
Chlamydia trachomatis
fungi:
Candida spp.
Aspergillus spp.
Fusarium solani
endoftalmită virusuri: cultivare și PCR din
Herpes simplex probe de aspirat vitros
Varicella zoster serologie
virusul rubeolic
virusul rujeolic
bacterii: microscopie și cultivare
Staphylococcus spp. din probe de aspirat
Streptococcus spp. vitros
Neisseria gonorrheae
Enterobacteriaceae
Pseudomonas spp.
Bacillus spp.
Mycobacterium spp.
Moraxella lacunata
Actinomyces spp.
Nocardia spp.
Chlamydia trachomatis
fungi:
Candida spp.
Aspergillus spp.
Fusarium solani

232
 Histoplasma capsulatum
Mucorales
Sporothrix schenckii
protozoare:
Toxoplasma gondii
viermi: serologie
Onchocerca volvulus
Toxocara canis serologie
Taenia solium
otită externă Pseudomonas aeruginosa microscopie și cultivare
Staphylococcus aureus din probe luate pe
Streptococcus pyogenes tampon
Aspergillus spp.
Candida spp.
otită medie Streptococcus pneumoniae microscopie și cultivare
Haemophilus influenzae din probe luate prin
Streptococcus pyogenes puncție din urechea
Staphylococcus aureus medie
Moraxella catarrhalis (copii)

233
 Bibliografie
1. Assafa, D., Kibru, E., Nagesh, S., Gebreselassie, S., Deribe, F., Ali, J. 2004. Medical
Parasitology (lecture notes). Jimma University, Debub University, University of Gondar.
139pp.
2. Beers, M.H. (editor) 2011. Manual medical. Editura All, București. 1881 pp.
3. Bocârnea, C. 1999. Boli infecțioase și epidemiologie. Manual pentru medici, studenți și
elevi ai colegiului național de nursing. Editura InfoTeam, București, 240 pp.
4. Brooks, G.F., Caroll, K.C., Butel, J.S., Morse, S.A. (editori), 2010. Jawetz, Melvick &
Adelberg's Medical Microbiology, 25th edition. McGraw-Hill Lange
(www.accessmedicine.com)
5. Buiuc, D., Negruț, M. 2003. Tratat de microbiologie. Ediția III, p. 216-219.
6. Buiuc, D.T., 2003. Microbiologie medicală (ghid pentru studiul și practica medicinei).
Ediția a VI-a. Editura Gr. T. Popa, Iași, 494 pp.
7. Burmester, G-R., Pezzutto, A. 2003. Color Atlas of Immunology. Thieme Sttutgart, New
York, 322 pp.
8. Căruntu, F. D., Căruntu, V. 1979. Vademecum de boli infecțioase. Editura medicală,
Bucuresti, p. 458-459, 463.
9. Chiodini, P.L., Moody, A.H., Manser, D.W. 2001. Atlas of Medical Helmintology and
Protozoology. Fourth Edition. Churchill Livingstone, 82 pp.
10. Dăncescu, P. 1981. Laboratorul clinic- Parazitologie. Editura medicală, București, p.
170-172, 204-205.
11. Dimitriu, S. 1980. Boli infecțioase și parazitare tropicale. Institutul de medicină și
farmacie Iași, p. 164-167, 173-178.
12. Dunca, S., Ailiesei, O., Nimițan, E., Ștefan, M. 2004. Microbiologie aplicată. Editura
Tehnopress, Iași. 293pp.
13. Dunca, S., Ailiesei, O., Nimițan, E., Ștefan, M. 2005. Elemente de microbiologie, vol. I.
Editura Junimea, Iași. 259 pp.
14. El-Tonsy, M.M.S. Introduction to medical parasitology în Encyclopedia of Life Support
Systems (EOLSS). http://www.eolss.net/sample-chapters/c03/e5-25-52.pdf
15. Ghannoum, M. A., Rice, B.L. 1999. Antifungal Agents: Mode of Action, Mechanisms of
Resistance, and Correlation of These Mechanisms with Bacterial Resistance. Clinical
microbiology review, vol. 12 (4), p. 501-517 (http://cmr.asm.org/content/12/4/501).
16. Guyton, C.A., Hall, J.E. 2006. Textbook of medical Physiology, Eleventh Edition,
Elsevier Saunders, p. 429-450.
17. Harley, J.P., Prescott, L.M. 2002. Laboratory Exercises in Microbiology. Fifth Edition.
The McGraw-Hill Companies, 466pp.
18. http://www.historyofvaccines.org/content/articles/haemophilus-influenzae-tybe-b-hib

234
19. http://www.nlm.nih.gov/medlineplus/ency/article000612.htm Neil K.Kaneshiro, M.D.,
MHA, Clinical Assistant Professor of Pediatrics, University of Washington 2010
20. Johns Hopkins Medical Microbiology Specimen Collection Guidelines – Updated 6/2015
21. Kayser, F.H., Bienz, K.A., Eckert, J., Zinkernagel, R.M. 2005. Color Atlas of
Microbiology. Thieme Sttutgart, New York, 695 pp.
22. Martin, E.A. 2005. Dicționar de medicină, ediția a VI-a. Editura All, București, p. 517.
23. McDonnell, G., Russell, D. 1999. Antiseptics and Disinfectants: Activity, Action, and
Resistance. Clinical microbiology reviews, Vol. 12 (1), p. 147–179.Moldoveanu, M.
2012. Virusologie, bacteriologie și parazitologie pentru asistenți medicali. Editura All,
București, p. 112-115.
24. N. Cajal (redactor) 1999. Tratat de virusologie medicală. Editura Medicală, București, p.
34-35.
25. Nelson, K.E. Epidemiology of Infectious disease: general principles (chapter 2). Jones
and Bartlett Publishers, p. 23-61 (http://www.jblearning.com/samples/0763728799-
/28799-_ch02_023_060.pdf)
26. Nitzulescu,V. 1983. Terapia bolilor parazitare. Editura medicală, București, p.153-156,
167-169.
27. Nitzulescu,V., Gherman, I. 1986. Parazitologie clinică. Editura medicală, București, p.
296-314, 604-611.
28. ORDIN nr. 916 din 27 iulie 2006 privind aprobarea Normelor de supraveghere, prevenire
şi control al infectiilor nosocomiale în unităţile sanitare.
29. Padian, N.S., Shiboski, S.C., Glass, S.O., Vittinghoff, E. 1997. Heterosexual
Transmission of Human Immunodeficiency Virus (HIV) in Northern California: Results
from a Ten-year Study. American Journal of Epidemiology, Vol. 146 (4): 350-357.
30. Rai, S.K., Uga, S., Kataoka, N., Matsumura, T. 1996. Atlas of medical parasitology. First
edition. Kobe University School of Medicine, Japan. 67pp.
31. Scarea, F.T. 1999. Bacteriologie Medicală, Disciplina de Microbiologie-virusologie-
parazitologie-UMF Târgu Mureș, p. 144-157
32. Ștefănescu, I. 2007. Revista educația continuă. p. 94-108.
33. Todea-Gross, C. 2012. Vaccinurile: prevenție sau boală? O nouă patologie pediatrică.
Editura Christiana, București, 423 pp.
34. U.S. Army Medical Department Center and School Fort Sam Houston, Texas 78234-
6100. Parasitology I, Subcourse Md0841 Edition 100.
35. Wainwright, M., Lederberg, J., 1992. History of microbiology în Encyclopedia of
Microbiology, vol. 2. Academic Press Inc. p.419-437.

235