Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Alexandra Şerban
SERIAL Boieri mari. Episodul #1. Ce ne mai leagă de marile familii boi...
Istoria Cantacuzinilor pe pământ românesc începe în secolul al XVI-lea, dar primii descendenţi au
fugit în 1453 din Constantinopolul asediat de turci. S-au revendicat de la originile împărăteşti ale
Catancuzinilor bizantini, iar izvoarele istorice par să le facă dreptate în acest sens. Cantacuzinii s-au
aşezat în mai multe state europene, iar pe pământ românesc s-au dezvoltat în şase ramuri, cu
origini în Valahia, dar şi în Moldova. În fine, e familie mare, cu blazon important – vulturul bicefal a
rămas moştenire de la jumătatea secolului al XVI-lea – încât astăzi te întrebi cum s-a făcut de nu
întâlneşti câte-un Cantacuzino la fiecare colţ de stradă.
Probabil că cel mai de seamă şi mai cunoscut membru al familiei este Şerban-vodă Cantacuzino,
domn al Ţării Româneşti timp de zece ani (1678-1688). Manualele de istorie au înregistrat, metodic
şi selectiv, că domnul muntean a participat în 1683 la asediul Vienei, forţat de armatele otomane,
însă a făcut tot posibilul ca armata păgână să fie înfrântă de creştini. Apoi, manualele arată planurile
sale anti-otomane, gândite atât de ingenios strategic, încât aveau să alunge turcii din
Constantinopol. Sfârşitul se iveşte subit – cum adesea se întâmplă în istoriile medievale, când
domnitorul este ucis prin otrăvire chiar de către boierii din cercul său restrâns, temători de planurile
sale îndrăzneţe. Istoricii încă polemizează dacă a fost, într-adevăr, ucis de fraţii săi şi de Constantin
Brâncoveanu, cel care avea să-i succeadă la tron, cert este însă că sunt omise câteva detalii
importante din anii săi de domnie. De pildă, pentru conturarea unei identităţi naţionale ar fi
interesantă şi menţionarea faptului că în 1688 a apărut „Biblia de la Bucureşti“, prima traducere
completă a Bibliei în limba română, scrisă în caractere chirilice. Acesta nu e puţin lucru pentru acele
vremuri în care încă se cristaliza identitatea poporului. În vremea lui Cantacuzino s-au manifestat
oameni de cultură de anvergură, precum Nicolae Milescu Spătaru şi fraţii Greceanu, care de altfel
au şi lucrat împreună la traducerea Bibliei.
Foto: Portretele familiei Cantacuzino: Constantin Postelnicul, Elina, soţia lui, şi fiii lor, în ordinea
vârstei: Drăghici Spătar, Şerban-vodă, Constantin Stolnicul, Mihai Spătarul, Matei Aga, Iordachi.
Sursa: „Albumul familiei Cantacuzino“, Tiparul Institutului de Arte Grafice „Minerva“, 1902
Un reper al Capitalei
Apoi, trebuie menţionat că una dintre clădirile-simbol ale Bucureştiului a fost ridicată tot de
domnitorul Cantacuzino. Palatul şi mănăstirea Cotroceni au adăpostit feţele domnitoare ale Ţării
Româneşti încă de la ridicare. Şerban Cantacuzino a ridicat aşezământul la scurt timp după ce s-a
urcat pe tronul ţării. A fost unul dintre proiectele de care s-a îngrijit îndeaproape: „Noi singuri am
înfipt sapa în pământ şi cu mâna noastră jos în temelie cărămizi am pus“, spunea vodă, citat de
istoricul George Potra, în volumul colectiv „Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească“
(coord. Mihai Dim. Sturdza). A înzestrat mănăstirea după pofta sa, cu moşii, case şi prăvălii şi în
1679 a început construcţia unui palat. Aşezat pe dealul Cotrocenilor, palatul era o reşedinţă de vară,
dar şi un punct strategic în oraş. A continuat să fie folosit în acest scop şi de urmaşii săi la tron, până
când Nicolae Caragea a mutat Curtea Domnească aici. Palatul a rămas în picioare şi a fost renovat
şi dezvoltat în secolele următoare. Biserica, în schimb, a fost dărâmată în 1984 din ordinul lui
Nicolae Ceauşescu şi a fost refăcută în 2004.
Probabil că ctitoria care a schimbat fundamental mersul lucrurilor în capitala Ţării Româneşti a fost
ridicarea spitalului Colţea, instituţia care punea astfel bazele sistemului medical oferit gratuit în Ţara
Românească. A fost iniţiativa revoluţionară a spătarului Mihai Cantacuzino, fiului marelui postelnic
Constantin Cantacuzino şi fratele lui Şerban-vodă. Spitalul a fost construit în jurul bisericii cu acelaşi
nume – ridicată în 1701-1702 – şi a fost inaugurat pe 14 octombrie 1704. Inspirat de aşezămintele
similare pe care le vizitase în Orient, spitalul era format din două săli şi câteva dependinţe şi era loc
de tratament mai ales pentru pacienţii cu boli de piele. Pentru ca spitalul să fie susţinut financiar,
spătarul i-a donat câteva moşii din Prahova, Ialomiţa, Brăila şi Râmnicu Sărat, însă nu s-a implicat în
administrare.
Spitalul a început să funcţioneze la capacitate maximă în iunie 1715, în vremea domniei lui Ştefan
Cantacuzino, nepotul de frate al spătarului şi ultimul domn pământean înainte de instaurarea
domniilor fanariote. Pe Turnul Colţei – cea mai înaltă clădire din Bucureşti de la vremea sa, a cărui
construcţie fusese finalizată în 1715 – era montată pisania: „Această înconjurare de zid, cu toată
coprinderea din temelie, s-au zidit de dumnealui jupân Mihai Spătarul Cantacuzino, carele fiind
coprins de dumnezeiască râvnă, toate acestea foarte înfrumuseţate a făcut precum se vede, pentru
mărirea şi slava lui Dumnezeu şi pentru veşnica pomenire a dumnealui şi a tot neamul dumnealui şi
s-au săvârşit în zilele luminatului Domn a toată Ţara Românească, Io Ştefan Vodă Cantacuzino,
fiind Arhiereu – Mitropolit prea sfinţitul părinte Antim în anul 1715“.
Cantacuzini de neuitat
Viaţa şi faptele Cantacuzinilor sunt greu de cuprins în câteva rânduri de ziar. Sunt greu de cuprins
chiar şi în volume zdravene! Totuşi, reţin atenţia câteva personalităţi a căror trecere prin istorie încă
are ecou şi astăzi. De pildă, Gheorghe Grigore Cantacuzino a fost un om politic de marcă al
începutului de secol XX şi probabil că ultimul mare boier veritabil al României. Astăzi, când ideile şi
ideologiile contemporane s-au distanţat de conservatorismul promovat de el în acele vremuri, au
rămas emblematice palatele ridicate de boierul român, sursă de inspiraţie şi admiraţie mereu
actuale. În aceeaşi măsură reţine atenţia şi istoria marelui aviator militar Constantin „Bâzu“
Cantacuzino, a medicului şi academicianului Ioan Cantacuzino şi a Marucăi, soţia lui George
Enescu. Sunt poveştile la care este necesar să ne mai întoarcem uneori, când uităm de unde venim
şi încotro ne îndreptăm. E educativ.
Constantin (Dinu) Şerban Cantacuzino: „Boier te naşti. În timpul vieţii, poţi deveni
baron, care e altfel“
Constantin (Dinu) Şerban Cantacuzino (61 de ani) este unul dintre urmaşii vechii familii
boiereşti. Descendent al ramurii Râfoveni. În genealogia sa se amestecă nume cu ecou în
istorie: Rosetti, Brezoianu, Râfoveanu, Budişteanu, Mavrocordat. Este descendent direct al
lui Şerban-vodă. Şi ce au de-a face toate cu omul secolului acesta? Dinu Cantacuzino crede
că s-a păstrat, cel puţin, o gingăşie a firii, un bun simţ sănătos. Astăzi, se îngrijeşte de
moştenirea şi memoria familiei, vorbeşte cu calm şi blândeţe şi despre episoadele luminoase
ale înaintaşilor săi, dar şi despre momentele tragice. Asta a fost istoria. Acum e vremea să se
repare greşelile trecutului.
Dinu Cantacuzino se ocupă de buna funcţionare a Hanului lui Manuc din Bucureşti, moştenire a
familiei; Sursa foto: Adevărul
„Weekend Adevărul“: V-aţi născut la Hunedoara, deşi familia dumneavoastră este originară
din Muntenia. Cum s-a întâmplat?
Dinu Cantacuzino: M-am născut în oraşul Vulcan. Acolo aveau părinţii mei domiciliu obligatoriu.
După un an, ne-am mutat la Petroşani, pentru că a găsit tata de lucru la Combinatul Minier Valea
Jiului. Ei au fost mutaţi din Ploieşti. Tata s-a însurat cu o ploieşteancă, aveau moşia la Râfov, dar
aveau casă şi în Bucureşti. I-a evacuat în 1950, când tata era în anul doi de facultate la Politehnică.
Fiind priceput la mecanică, a găsit de lucru la reparat motoare.
Aţi avut de suferit din cauza numelui? Măcar că poate vă ascultau mai des la istorie în liceu?
În mod direct, eu mai puţin. Deşi au fost câţiva profesori care se vedea că nu mă-nghiţeau. La istorie
am avut norocul de o profesoară extraordinară în liceu, pâinea lui Dumnezeu!
Un sfat înţelept
Până în comunism, familiile boiereşti erau implicate în politică. După ’90, puţini au fost cei
care au revenit, probabil că cel mai notabil e cazul Paleologu. Pe dumneavoastră nu v-a tentat
ideea asta?
M-a bătut gândul să intru în politică, dar cineva foarte înţelept mi-a zis că la firea pe care o am, e
mai bine să nu. Mi-a explicat că e o junglă şi că nu e nimic aşezat, structurat. Acest domn înţelept,
Corneliu Coposu, mi-a spus: „Intri într-o lume total coruptă“. În plus, mulţi m-au sfătuit, ca să-mi
rezolv problemele juridice şi de moştenire, să intru în PSD ori în PNL. Am zis că asta deja e dovada
clară că nu trebuie să intru în politică.
Conacul de la Râfov a intrat în posesia moştenitorului în anul 2000, când ajunsese deja o ruină
Aşa e, între timp aţi reuşit să intraţi în proprietatea Hanului lui Manuc. Cum aţi aflat că vă
aparţine?
Până în ’90, nu am ştiut. Ţin minte că mergeam la Liceul Industrial Energetic, iar când veneam la
Piaţa Unirii să schimb autobuzul, mă opream cu colegii şi mâncam brânzoaice aici în preajmă.
Înăuntrul Hanului nu intram, că n-aveau voie elevii să consume alcool – e, dar câte-o bere mai beam
şi noi câteodată (zâmbeşte). Am aflat că-mi aparţine după Revoluţie. Străbunica mea din partea
tatălui, Cleopatra Băicoianu, era o tipă foarte exactă, cu o educaţie germană. Nu făcea absolut nimic
fără notar şi avocat, totul era înscris undeva, erau actele puse la punct. Fratele ei, Alexandru
Băicoianu, care era magistrat, avea hârtiile praf, nimic nu era în ordine. Ea a avut documente din
1881, când a intrat în familie, până în 1950 – chitanţa de plată a impozitului din ianuarie ’50, când a
venit naţionalizarea. Am avut toate actele şi tot a durat zece ani să intru în posesie. Deşi apăruse
legea care spunea că dacă ai acte doveditoare, retrocedările se fac fără instanţă. Nu s-au lăsat şi tot
în instanţă am ajuns. Societatea care patrona Hanul lui Manuc, Caru’ cu Bere, Gambrinus, câteva
unităţi grele din Bucureşti, era cu capital majoritar de stat, a AVAS-ului. Câştigau o grămadă de bani
şi numai 5% se duceau la stat, restul împărţeau între ei. Banii ajungeau până la tovarăşul Năstase.
Era un sat fără câini.
„Suntem mulţi“
Boierul absolut
Duminică, 12 februarie 1890. Pe la amiază, la reşedinţa boierului Cantacuzino de pe Calea Victoriei,
încep să se încoloneze caleştile şi trăsurile. High-life-ul bucureştean se aduna în epicentrul vieţii
mondene, în chip fastuos, în haine de gală. Gheorghe Grigore Cantacuzino, preşedintele Camerei
Deputaţilor, dădea bal mare. O notă de atmosferă: în acea seară n-a trecut pragul palatului picior de
liberal. Au fost invitaţi exclusiv marii conservatori ai zilei – printre care, generalul Manu (preşedintele
Consiliului de Miniştri şi ministru de Interne) şi soţia (născută Cantacuzino), prinţul Alexandru
Ştirbey, Alexandru Marghiloman (ministrul Lucrărilor Publice), P.P. Carp (deputat) şi soţia (născută
Cantacuzino), Titu Maiorescu (deputat), Alexandru Lahovary (ministrul Afacerilor Străine), Adolf
Cantacuzino (preşedinte al Curţii de Apel) – alături de reprezentanţii marilor puteri în România.
La ora 14.30 fix, şi-a făcut apariţia şi cuplul regal, Carol I şi Elisabeta, alături de Principele
moştenitor Ferdinand. Gheorghe Cantacuzino i-a întâmpinat pe suverani, iar soţia sa, Ecaterina, i-a
oferit Reginei „o magnifică creangă de liliac alb asortată cu trandafiri parfumaţi“ – aşa cum o
cataloghează Claymoor, prezent la petrecere şi recenzent în revista „L’Indepéndence Roumaine“.
Şi-n curând, începu petrecerea. O privelişte feerică – „parcă eram în mijlocul unei scene din
mitologie, grădina Armidei“, completează tabloul Claymoor – care antrena ritmurile pianului cu
glasurile domnişoarelor prezente. În final, s-a distins între toate Irina Cantacuzino, cu Rapsodia a
patra a lui Liszt, dar şi doamna Voinescu-Boldur, cu aria Dalilei din opera „Samson şi Dalila“ a lui
Saint-Saëns. Concertul s-a încheiat la lăsarea nopţii peste Bucureşti. Venise vremea cinei, numită
gingaş „gustare“, deşi meniul conţinea: tartine cu icre negre, homar în aspic, somon sos
mayonnaise, fripturi de fazan, salata à la russe, brânzeturi şi fructe asortate şi compot de ananas.
Vasăzică, ospăţ boieresc, nu glumă! După încheierea mesei, s-a revenit în sala de bal, unde au
început dansurile. La 20.30, suveranii au părăsit incinta, iar marii boieri conservatori au continuat
petrecerea, cu cotilioane şi muzică lăutărească deopotrivă, până la ora 23.00. Lumea bună a
Capitalei şi corpul diplomatic străin părăsea ostenită unul dintre cele mai importante baluri ale
sezonului de iarnă din Bucureşti. Fusese un succes despre care avea să se vorbească săptămâni
bune.
Gazda evenimentului la care participase însuşi regele Carol I era personalitatea cu cea mai mare
greutate la acel moment. Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a născut în 1833, la Bucureşti, ca fiu al
marelui vornic Grigore Iordache Cantacuzino şi al Alexandrinei Kretzulescu. A fost crescut în spiritul
culturii franceze, cu guvernator francez, pe Peyreboive, adus de tatăl său de la Paris. De altfel,
studiile şi le-a finalizat în Capitala Franţei, de unde s-a întors licenţiat în litere şi doctor în drept, cu
teza „Teoria inovaţiei în dreptul românesc şi în dreptul francez“. În 1864, s-a căsătorit cu Ecaterina
Băleanu, cu care a avut patru copii. În acelaşi an, a început să ia amploare şi prestaţia sa publică,
după ce a demisionat din magistratură, fiind consilier la Curtea de Apel, ca o formă de protest la
adresa „loviturii de stat“ a lui Alexandru Ioan Cuza. Totul în parcursul vieţii sale s-a desfăşurat după
tiparul vechilor familii boiereşti: a moştenit o avere fabuloasă, un statut social incomparabil şi relaţii
politice solide. Totuşi, n-a făcut paradă cu toate acestea, deşi s-a bucurat de toate foloasele ce i-au
revenit: considera averea „temelia necesară strălucirii numelui său istoric“, după cum aprecia Ioan
C. Filitti în volumul „Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino“ (1919) – cu alte cuvinte, nu concepea
mare boier fără mare avere, iar relaţiile sociale şi politice veneau ca un drept pe care era dator să-l
întreţină şi pentru urmaşi. Totuşi, capitalul său financiar, politic şi social îl ridica în fruntea elitei
româneşti, unele voci susţinând că era chiar mai bogat decât regele Carol I. Porecla „Nababul“ n-a
fost, aşadar, decât apelativul firesc la care s-au gândit contemporanii.
A deţinut cele mai importante funcţii din statul român în dezvoltare: deputat de Prahova şi de Brăila,
primar al Capitalei (1869-1870), ministru al Justiţiei, al Lucrărilor Publice şi al Finanţelor. În 1892 a
fost ales preşedintele Senatului, iar din 1899 a preluat şefia Partidului Conservator. A fost însărcinat
cu formarea guvernului în două mandate, în 1899 şi în 1905.
Deşi conservator, Cantacuzino Nababul era vizionar. În timpul mandatului său de primar al Capitalei
a inaugurat primele linii de transport în comun, omnibuze care să lege „gările drumurilor de fier cu
alte curse în oraş“, a dechis Bulevardul Regina Elisabeta Doamna, a construit o fântână bogat
ornată de sculptorul Karl Storck, care astăzi se află în Parcul Carol. Şi-a început mandatul de primar
cu fast: a fost cel care i-a cununat, pe 3 noiembrie 1869, pe Carol şi pe Elisabeta. Însă lucrările de
îmbunătăţire a Bucureştiului erau mai degrabă o treabă de zeci de mandate, căci dinamica oraşului
era demnă de Vestul sălbatic. Constantin Bacalbaşa a înregistrat în volumul „Bucureştii de altădată“
acest aspect din Bucureştiul lui 1871, la final de mandat al Nababului: „Un vestit cap de bandă era
Iliea Geambaşu zis şi Ilie Tabacu. Foarte sprinten, foarte ager, foarte îndrăzneţ, era un tip
excepţional. Nu înalt de talie, uscăţiv, încăleca calul şi însoţit de tovarăşi călări pornea prin mahalele
după aventuri şi orgii, intra călare prin cârciumi, chiuind şi trosnind din bici, galopa în fruntea
bătăuşilor săi, iar lumea speriată fugea din faţa lui. Viola domiciliurile, spărgea uşile, intra pe
ferestre, lua femeia de lângă bărbaţii terorizaţi, smulgea fetele din casa părinţilor. Şi trebuia să le
necinstească“. Acesta era Bucureştiul care trebuia să intre în rândul capitalelor europene şi se vede
treaba că era un proces anevoios. Deşi acest Geambaşu – mare bandit! – a fost ucis în 1875.
Circumstanţele au arătat că s-ar fi ocupat de el conservatorii.
Anul nefast al Nababului
Gheorghe Cantacuzino nu era un politician aprig, cu limba ascuţită. Dimpotrivă, era blând şi cu
stăpânire de sine. De pildă, într-o altercaţie verbală cu domnul P.P. Carp – binecunoscut pentru
verva sa – Nababul nu i-a spus decât atât interlocutorului său care luase foc: „Domnule Carp, bagă-
ţi sabia în teacă!“. Temperamentul acesta nu i-a fost de ajutor în cariera sa politică. Iniţiativele sale
n-au rămas în memoria colectivă, deşi în toate funcţiile pe care le-a deţinut a încercat să inoveze: de
pildă, fiind cel mai mare proprietar de terenuri petrolifere, s-a interesat şi de valorificarea
proprietăţilor petrolifere ale statului, care avea contracte cu nemţii. Avea, cumva, acest spirit al
muschetarilor. Altă poveste: în 1877 a dăruit statului o şalupă pentru flota Dunării, pe care regele a
numit-o după el. Dar când a ajuns la putere guvernul liberal, şalupa a fost redenumită „Săgeata“ şi
nimeni nu s-a supărat.
Foto: Ziarul „Adevărul“ ironiza situaţia dramatică în care se afla Cantacuzino Nababul în 1907:
„Primul-ministru: Răscoală la universităţi, răscoală la partid şi acuma şi răscoale ţărăneşti. Mă mir şi
eu cum mai stau la putere!!“
Anul 1907 a fost însă cel mai greu din cariera sa politică. Nimic n-a mers cum trebuia în acel an. Nici
măcar iniţiativa sa, inspirată de omologul său francez Clemenceau, de a închide unele tripouri nu a
fost dusă la bun sfârşit în acel an: a descoperit că cele mai luxoase şi mai mari localuri erau deţinute
de membri ai majorităţii parlamentare. Ghinion, însă n-a fost cel mai mare. În 1907, societatea
românească a răbufnit: pe de-o parte au avut loc marile răscoale ale ţăranilor, reprimate brutal de
autorităţi, dar dublate de revolte alte studenţilor care susţineau cauzele ţăranilor, iar pe de altă parte,
disensiunile din interiorul Partidului Conservator care negocia fuzionarea tuturor facţiunilor
conservatoare din ţară. Aceste crize simultane au dus la înlăturarea de la putere a Guvernului şi a lui
Cantacuzino de la şefia partidului, care a intrat pe mâna lui P.P. Carp.
Cantacuzino Nababul a murit pe 23 martie 1913, la ora 13.35, din cauza unei pneumonii. La
moartea sa, ziarul „Adevărul“, care îi făcuse opoziţie vehementă în anii de guvernare, a scris în
articolul de omagiu: „Odată cu Gh. Gr. Cantacuzino dispare din lumea conservatoare singurul om
care în partidul său şi faţă de rege a avut cea mai mare autoritate, nu numai prin faptul că a fost
după rege cel mai avut om din ţară şi prin faptul că a trecut prin cele mai înalte demnităţi în stat şi în
ierarhia politică“. Relaţia cu regele Carol I, indiferent de capitalurile fiecăruia, a fost una strânsă: la
vestea morţii sale, în câteva ore, Carol I se prezenta în persoană la reşedinţa Nababului pentru a
oferi condoleanţe familiei. În acea zi, în Bucureşti s-au arborat drapelele în bernă. A fost
înmormântat cu onoruri militare în mausoleul său din Cimitirul Bellu, construit după planurile
arhitectului Ion Mincu.
O altă poftă excentrică a lui Cantacuzino Nababul a fost să-şi construiasă un palat care să-i semene
Versailles-ului. Frumos, cum să nu fie? Avea să se numească Micul Trianon (foto stânga). Arhitect a
fost ales Ion Berindey, iar tehnica de construcţie aleasă a fost cea mai nouă din epocă. Stilul
arhitectural era eclectic francez, cu elemente rococo şi neoclasice. Nababul nu a trăit să-şi vadă
palatul din Floreşti finalizat, iar clădirea a intrat în posesia fiului său, Mihail Cantacuzino.
Acelaşi Berindey îi construise Nababului şi palatul din Bucureşti, de pe Calea Victoriei (foto dreapta).
Casa cu Lei, cum mai este cunoscută clădirea care astăzi adăposteşte Muzeul Naţional „George
Enescu“, a fost construită în stilul baroc specific epocii lui Ludovic al XVI-lea. Şi acest palat a rămas
moştenire lui Mihail, care a lăsat-o testament soţiei sale Maruca. În 1939, aceasta s-a recăsătorit cu
George Enescu, iar clădirea a început să găzduiască Muzeul Naţional „George Enescu“ începând cu
1956.
Aviatorul
Constantin „Bâzu“ Cantacuzino a fost nepotul Nababului şi fiului lui Mihai şi al Marucăi, născut pe 11
noiembrie 1905. Bâzu a studiat în Geneva, la Bucureşti, la Strasbourg şi la Paris. Nu a fost elevul
exemplar. Pasiunea lui era pilotajul. Şi aici a excelat, devenind faimos pe plan internaţional.
Povestea sa în domeniul pilotajului începe la Şcoala Civilă de Pilotaj „Mircea Cantacuzino“ din
Băneasa: în 1933 ia brevetul epntru polot de turism, peste un an, pentru zbor fără vizibilitate şi
pentru pilot de avion militar, iar în 1935, pentru avion de vânătoare şi avion de transport public. A
devenit imediat campion naţional la exerciţii de acrobaţie aviatică şi şef de escadrilă la direcţia de
aviaţie civilă. A fost decorat cu „Virtutea Aeronautică“ de regele Carol al II-lea chiar pe 6 iunie 1934,
în locul unde cu patru ani înainte regele aterizase neanunţat pentru a-şi relua tronul de la fiul său,
Mihai. Era sărbătorită anual, „Ziua Restauraţiei“, drept descălecarea din văzduh a monarhului.
Pasiunea lui Bâzu pentru avioane şi pilotaj era susţinută chiar şi de oficiali ai statului, amici ai
familiei. De pildă, Grigore Gafencu, fost ministru al Afacerilor Externe şi ambsador al României în
Franţa şi Rusia, l-a ajutat să se angajeze ca pilot-stagiar la LARES – liniile aeriene române
exploatate de stat. În 1940, a fost promovat şef unic al piloţilor LARES. Din această postură, nu a
fost chemat la război. Dar prinţul Cantacuzino nu putea sta deoparte. S-a înrolat benevol. Ca pilot
militar, Bâzu Cantacuzino a făcut minuni în aer. Pe Frontul de Est, a doborât numeroase
bombardiere şi avioane de vânătoare sovietice, iar la finalul războiului, a totalizat 608 misiuni de
luptă şi a înregistrat 68 de victorii aeriene. După instaurarea regimului comunist, i-a fost confiscată
averea şi i s-a ridicat brevetul de aviator. A reuşit să fugă în Spania, unde a murit în 1958. A fost
decorat de două ori cu Ordinul „Mihai Viteazul“ şi „Crucea de Fier“.
A avut trei neveste: Georgeta Diamandi, sora acesteia, Anca Diamandi, şi Kujnir Nadejda, zisă
Nadia, divorţată Herescu. Din căsătoria cu Anca Diamandi, a avut o fiică, pe Maria Ioana
(pseudonim literar Oana Orlea).
Pionierul
Ioan Cantacuzino a fost unul dintre cei mai mari microbiologi români, fondatorul şcolii româneşti de
imunologie şi patologie experimentală. A urmat studiile la Paris, întâi la Liceul „Louis le Grand“, apoi
la Facultatea de Ştiinţe şi Facultatea de Medicină. În 1892, a fost admis la laboratorul de patologie al
lui Ilija Mecinikov, continuându-şi studiile la Institutul Pasteur. În 1894 şi-a susţinut teza de doctorat
asupra combaterii holerei. Pe baza cercetărilor sale, a pus la punct o metodă de vaccinare
antiholerică, metodă care îi poartă numele şi care este în continuare folosită în ţările în care această
maladie nu a fost eradicată.
După încheierea studiilor la Paris, Ioan Cantacuzino s-a întors în ţară. În 1901, a fost numit profesor
la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi şase ani mai târziu, director al Serviciului Sanitar din
România. În cadrul Facultăţii de Medicină a înfiinţat Laboratorul de Medicină Experimentală, precum
şi revistele „Revista Ştiinţelor Medicale“ şi „Annales de Biologie“. În anii Primului Război Mondial a
făcut eforturi pentru combaterea epidemiei de tifor exantematic care se răspândise în ţară.
În 1923, a pus bazele Institutului Naţional de Seruri şi Vaccinuri, care astăzi îi poartă numele, iar din
1925 a fost membru titular al Academiei Române. Datorită eforturilor sale, în 1926 România a fost a
doua ţară după Franţa care a introdus vaccinul împotriva tuberculozei pentru nou-născuţi. Dar în
acest an Ioan Cantacuzino a suferit şi un grav accident de maşină, în urma căruia s-a ales cu
ambele gambe sfărâmate şi din care s-a recuperat cu foarte mare greutate. În 1931, a fost numit
ministru al Sănătăţii Publice în guvernul Iorga-Argetoianu. În 1934, medicul Cantacuzino participa la
funeraliile lui I.G. Duca, asasinat de legionari, când răceşte puternic şi încetează din viaţă câteva zile
mai târziu.