Ce este inteligenţa emoţională?

Când vorbim despre inteligenţă, ne referim aproape întotdeauna la inteligenţa

“mentală”, respectiv IQ (Intelligence Quotient). Indiferent dacă ne place sau nu, s-a
dezvoltat o întreagă terminologie pentru gradele de inteligenţă. Spunem despre oameni
(nu întotdeauna în faţă, deoarece majoritatea acestor termeni sunt peiorativi) că sunt
“scânteietori”, “mintoşi”, “Einstein”, “reduşi mintal”, “grei de cap” sau că “nu au nimic
între urechi” – şi lista poate fi continuată.
IE (sau EQ) a intrat în limbajul nostru în ultimii 10 ani, dar avem, de mult mai
multă vreme, termeni colocviali despre diferite laturi ale sale şi în permanenţă apar alţii
noi. De exemplu, de câte ori spunem că cineva “a scăpat hăţurile” sau că se poartă ca “o
găină beată”? Ambele expresii exprimă autoreglare necorespunzătoare. Când spunem
despre cineva că este “rece ca un sloi”, vrem să spunem că este prea calculat, fără
căldură, adică fără empatie. Dar empatie înseamnă mai mult decât căldură. De exemplu,
când spunem cuiva că sunteţi “ca o carte deschisă” pentru ei înseamnă că ei manifestă o
empatie puternică. A fi numit o persoană “adunată” este un compliment, care înseamnă că
avem o conştiinţă de sine dezvoltată. Dacă suntem considerat sociabil, se presupune că
avem bune abilităţi sociale. În sfârşit, probabil că ne este apreciată motivaţia dacă ni se
aplică proverbul “cine se scoală de dimineaţă departe ajunge” sau se spune despre noi că
“nu ne creşte iarbă sub picioare”. Încă de când s-a impus IE, la începutul anilor 90,
criticii au respins ideea că ar fi un moft trecător. Unii, printre care Daniel Goleman, care a
apărat conceptul de IE, susţin că nu mai este suficient ca la locul de muncă să dispui doar
de o inteligenţă mentală – dacă a fost vreodată aşa. Spre exemplu, să ne gândim ce
implică să conduci oamenii. Este clar că cei care conduc au nevoie, în orice domeniu de
activitate, de ceea ce numim în mod obişnuit « materie cenuşie », şi nu numai pentru că
trebuie să asimileze materiale tehnice, să rezolve probleme complexe şi să ia decizii
dificile. Totuşi, nu este suficientă numai raţiunea, deoarece multe dintre problemele cu
care se întâlnesc sunt, în fond, de natură emoţională. De exemplu, există acei colegi care
se îmbufnează dacă nu fac aşa cum vor ei, alţii care sunt acizi, îşi ies din fire sau lucrează
sub posibilităţi, din motive ştiute doar de ei, în vreme ce alţii par a fi incapabili să
colaboreze eficient cu cineva. Abilitatea de a rezolva în mod eficace astfel de probleme
umane depinde de capacitatea de a ne dirija propria stare emoţională, astfel încât să ne
echilibrăm şi să ne aflăm în contact cu simţămintele noastre interioare, pentru ca să ne
înţelegem propriile imbolduri şi priorităţi. În acelaşi timp, trebuie să putem înţelege
punctul de vedere al altor oameni, să ne dăm seama şi să anticipăm modul în care s-ar
putea să reacţioneze la propunerile pe care le facem. În sfârşit, trebuie să fim capabili să
intrăm în legătură cu ceilalţi într-un mod plăcut, matur şi prevenitor. Pe scurt, se cere IE
de nivel destul de înalt.Goleman atrage atenţia că IE nu este un « glonţ magic », apt să
ajute pe oricine să devină brusc isteţ din punct de vedere emoţional. El spune că trebuie
căutată şi folosită orice metodă care poate scoate ceea ce este mai bun în ceilalţi oameni.
Totuşi, un studiu recent referitor la practica managerială în Marea Britanie a descoperit
nu numai că sunt mulţi directori necorespunzători în ceea ce priveşte abilităţile de
comunicare, ci şi că majoritatea acestora nici nu vor de fapt, să conducă oameni.
În ciuda acestor descoperiri, ştim din experienţă proprie că IE va continua să fie
foarte solicitată la directori şi conducători. Este o cerinţă grea, dar, pentru a avea succes,
aceşti oameni trebuie să aibă conştiinţă de sine, să fie capabili de autoreglare, să fie fie
puternic motivaţi, să-i poată motiva pe ceilalţi, să aibă deprinderi legate de toate laturile
empatiei, precum şi o gamă completă de abilităţi sociale.În urma cercetărilor asupra
creierului, există motive serioase să tratăm cu aceeaşi seriozitate EQ ca şi IQ. Ştim că
impulsurile emoţionale sunt localizate într-o altă parte a creierului decât reflexele
raţionale. Primele au fost stabilite mai întâi şi sunt mult mai vechi decât ultimele. Prin
urmare, când strămoşii noştri erau nevoiţi să reacţioneze în faţa unui pericol fizic, o
făceau prin reflexele emoţionale. Ei nu se gândeau mai întâi şi acţionau după aceea, ci
acţionau din impuls. Într-o oarecare măsură, nici acum nu este altfel – dar nu este
exagerat să spunem aşa ceva? Se pare că nu. Această declaraţie poate fi verificată
urmărind orice grup de oameni care are de îndeplinit o sarcină nu tocmai simplă şi care s-
ar putea să le depăşească posibilităţile. Trebuie urmărit momentul în care lucrurile încep
să meargă rău pentru prima dată. Se vor observa foarte repede acele semne care trădează
agitaţie, iritabilitate, frustrare, replici arţăgoase, mâinile în şolduri. Urmează rapid scuze,
renunţare şi învinuiri. Scena devine rapid încărcată de emoţii şi nu mai durează mult
până ce cineva chiar îşi pierde controlul – “îşi ia jucăriile şi pleacă” – astfel se sfârşeşte
furtuna.În realitate, capacitatea noastră de a gândi, cu care ne lăudăm atât, este doar o

2
pojghiţă subţire, care poate fi străpunsă sau ocolită de simţămintele interioare. William
Golding descrie perfect, în romanul său “Împăratul muştelor”, modul în care băieţi de 11
ani devin, în anumite condiţii, adevăraţi sălbatici. Similar, psihologul Stanley Milgram
prezintă, printr-un cunoscut experiment felul în care oameni obişnuiţi pot fi supuşi şi
transformaţi în bătăuşi brutali. În ambele cazuri sentimentele au fost alterate. Indiferent
dacă ne place sau nu, sentimentele ne dirijează comportamentul – dar nu neapărat într-un
mod coerent sau perceptibil. « Gaşca indisciplinată a sentimentelor » - a spus poetul
T.S.Elliot. Problema cu care ne confruntăm toţi este de a decide dacă ne folosim
sentimentele pentru a face ceea ce vrem în viaţă sau ne împotrivim lor. Întotdeauna a
existat această întrebare, dar acum condiţiile din mediul înconjurător sunt mult mai
complicate decât în cazul strămoşilor noştri. Ne vom urma sentimentele sau ne vom
împotrivi lor ? În realitate nu există decât un singur răspuns. Dacă ne împotrivim
sentimentelor proprii, cu voie sau fără voie, consecinţa sigură va fi autodistrugerea.
Sentimentele trebuie preţuite, de aceea este recunoscută importanţa dezvoltării şi educării
IE.
Romancierul Ernest Hemingway descrie ceea ce este necesar prin următoarea
expresie : “eleganţă sub presiune”. Ea sintetizează ce admira acesta cel mai mult la eroii
săi – deşi, din păcate, când presiunea din viaţa sa l-a copleşit şi nu a mai putut să se
descurce cu eleganţă, el s-a sinucis.O astfel de reacţie extremă ar trebui să ne amintească
de faptul că fiecare dintre noi este alcătuit, în ceea ce priveşte IE, dintr-o combinaţie de
trăsături puternice şi slăbiciuni.Problema este cum va fi echilibrată până la urmă această
combinaţie şi cum ne va influenţa viaţa (şi vieţile celorlalţi) – în bine sau în rău.

Definirea IE
În general este acceptat faptul că IE este alcătuită din cinci componente sau domenii
de aptitudini :
 Autoreglarea – a fi capabili să ne dirijăm şi să ne controlăm propria stare
emoţională
 Conştiinţa de sine – a ne cunoaşte şi a ne înţelege sentimentele
 Motivaţia – canalizarea sentimentelor pentru a ne ajuta să atingem anumite
scopuri

3
  Empatia – identificarea şi descifrarea sentimentelor celorlalţi
 Abilităţile sociale – a stabili relaţii cu ceilalţi şi a-i influenţa

Componentele sunt legate între ele într-un mod complex – capacitatea de a folosi
eficient oricare dintre ele este legată de gradul în care posedăm una sau mai multe dintre
aceste elemente. Cu alte cuvinte, există un sistem fundamental care le străbate pe toate.
Prin urmare, folosirea simţămintelor într-un mod pe care îl considerăm potrivit
(autoreglare) este o aptitudine care se bazează pe cunoaşterea proprie (conştiinţa de sine)
probabil că sunt capabili să le identifice şi pe ale altor oameni (empatie). Zicala “Cine se
asemănă se adună” este folosită deseori pentru a minimaliza, dar se bazează pe conştiinţă
de sine şi pe empatie.A fi capabil să stabileşti relaţii cu alţii, în mod sincer, nu superficial
(abilităţi sociale), este cu siguranţă, o funcţie cuprinsă în toate celelalte laturi.Similar, fără
conştiinţă de sine, care ne dă puterea de a realiza ceva- numită motivaţie – este puţin
probabil să intrăm în vreun joc. Termenii colocviali legaţi de IE enumeraţi mai înainte ne-
au dat impresia greşită potrivit căreia cei mai mulţi dintre ei sunt asociaţi cu eşecul
autoreglării, mai puţini având legătură cu alte componente ale IE. Într-adevăr enumerarea
unor astfel de termeni poate continua la infinit – “l-au apucat nervii”, şi-a pierdut
cumpătul, “a explodat”. Preponderenţa semnalată indică la ce ne putem aştepta. În fond,
pierderea controlului reprezintă manifestarea cea mai evidentă şi mai şocantă a
dezlănţuirii emoţionale, indiferent dacă este vorba despre un boxer sau un jucător de
fotbal care loveşte un arbitru sau un aşa numit “scandalagiu” care are o purtare
nepotrivită la o emisiune televizată. Lipsa de căldură poate fi simţită puternic la nivelul
individului, dar nu are aceeaşi capacitate de a produce stânjeneală. În ceea ce priveşte
absenţa conştiinţei de sine, fiind de natură mai personală, poate rămâne complet
neobservată.În concluzie, autoreglarea este o componentă importantă, dar IE nu se referă
doar la păstrarea autocontrolului, oricât de important ar fi acest lucru.În vreme ce
autoreglarea se referă în mare măsură (dar nu numai) la prevenirea acceselor grosolane
care produc, în primul rând, efecte negative sau chiar distructive, empatia, conştiinţa de
sine, abilităţile sociale şi motivaţia se referă la folosirea deprinderilor importante într-un
mod constructiv, pentru a face ca legăturile zilnice cu ceilalţi să fie pozitive, mai plăcute
şi mai productive.

4
 Dirijarea şi controlul emoţiilor
Autoreglarea se referă la capacitatea de a ne dirija şi controla starea emoţională,
cuvintele cheie fiind “dirijare” şi “control”. Aceasta înseamnă dirijarea sentimentelor
astfel încât să avem o comportare potrivită cu împrejurările. Dacă am întâmpinat un
obstacol de orice fel, trebuie să fim capabili să găsim un aspect care să ne facă să
înlăturăm iritarea, mâhnirea sau anxietatea provocatoare de inacţiune. Persoanele cărora
le lipseşte această abilitate se confruntă întotdeauna cu sentimente de nefericire şi stăruie
asupra lucrurilor refizând să le lase “să treacă”. Serialele de televiziune de tip soap-opera
sunt pline de astfel de persoane, dar chiar acest lucru se aşteaptă de la ele, desigur. Nu-ţi
controlezi sentimentele într-o dramă televizată, le dai frâu liber pentru ca să le vadă toţi.
În contrast, există oameni care îşi revin rapid din orice necaz întâmpină în viaţă.
Politicienii şi sportivii de performanţă sunt astfel – şi trebuie să fie.Deseori îi auzim
spunând:” Aşa s-a întâmplat. Nu mai pot să fac nimic. Să mergem mai departe.”
Comportamentul la serviciu şi cel în afara serviciului diferă, de obicei – uneori chiar
foarte mult. Întrucât muncim alături de alţi oameni, autocontrolul la serviciu trebuie să fie
un lucru atent urmărit. Astfel, trebuie să fim capabili să dirijăm emoţiile în aşa fel încât
să ajute la îndeplinirea sarcinii curente, în loc să reprezinte o piedică. Trebuie să acţionăm
cu conştiinciozitate, cu integritate şi să ne asumăm răspunderea propriilor fapte – nu este
loc de comportament de primadonă sau de enervări subite.
Importanţa autocunoaşterii
Se spune deseori că o bună autocunoaştere şi căutarea fericirii umane sunt legate
inseparabil – vin una după cealaltă. În mod sigur este greu să fii mulţumit de viaţa proprie
dacă nu-ţi este clar cine eşti. Experienţa arată că deseori avem percepţii false şi nerealiste
asupra propriei persoane. La extreme, fie suntem prea supăraţi pe noi înşine, fie avem
prea multă grijă pentru noi înşine. Totuşi, deşi este greu să admitem, a cerceta cine
suntem exact nu este doar o problemă teoretică. Atunci când cugetăm la proiecte, luăm
decizii sau intrăm în acţiune, tăria simţămintelor interioare defineşte în mare măsură cine
suntem. Prin urmare, oricât de admirabil ar fi impulsul de a dori să reuşim în alte
domenii, trebuie nu numai să ne întrebăm ce avem în cap, ci şi ce sentimente încercăm.
Ce anume încercăm să dovedim nouă şi celorlalţi? Este un lucru binecunoscut că trebuie

5
să continui să faci ceea ce ştii cel mai bine Trebuie să avem grijă ca sentimentele, cărora
le recunoaştem importanţa, să nu ne întunece judecata.
Stimulente şi motivaţii
Spus simplu, motivaţia se referă la forţele care stimulează şi direcţionează
comportamentul, care ne ajută ca indivizi sau în grup, să ne atingem scopurile.Ea
înseamnă încredere în sine, dorinţă, hotărâre, perseverenţă, angajare, optimism. La fel ca
în cazul celorlalte elemente ale IE, nu trebuie considerat că motivaţia acţionează
independent. În mod evident, trebuie să fim destul de conştienţi de noi înţine pentru
identificarea a ce anume ne împinge să dobândim un succes (sau să obţinem rezultate sub
posibilităţi), din când în când şi în anumte situaţii. De asemenea, trebuie să fim capabili
să ne controlăm şi să reglăm energiile emoţionale pentru a ne folosi la maximum
capacitatea, mai ales în condiţii de stres. Trebuie să fim şi sensibili la ceea ce îi motivează
pe alţii, dacă vrem să le influenţăm comportamentul, ca indivizi sau în grup. În plus,
înţelegerea motivaţiei are o contribuţie importantă la dezvoltarea abilităţilor sociale,
inclusiv capacitatea de a avea un efect pozitiv asupra comportamentului altor persoane,
de a rezolva conflicte, de a trăi şi a munci în colaborare cu oamenii, de a conduce şi de a
contribui la formarea şi menţinerea unor echipe de succes. Un stimulent este o răsplată
oferită unui individ sau unui grup pentru a face persoana(ele) să muncească mai mult, să
aibă randament mai bun sau să înveţe mai eficient – pe scurt, pentru a-i convinge să se
comporte într-un anumit mod. Prin urmare, obiectivul său este motivarea. Ca stimulente
se folosesc, în mod obişnuit, premii, recompense, trofee, onoruri şi suplimente, într-o
mare diversitate de situaţii, de la relaţii între doi oameni (de exemplu între părinte şi
copil) până la felul în care o mare corporaţiese străduieşte să dirijeze randamentul forţei
sale de muncă. S-ar putea ca, pe termen scurt, mijloacele de intimidare precum mustrări,
penalizări şi pedepse să aibă acelaşi efect, dar ele vor duce, în cele din urmă, la un
comportament contrar celui dorit – adică vor scădea motivaţia.
Empatia
Empatia este capacitatea de a intra în mintea şi personalitatea altcuiva şi de a simţi
astfel, în închipuire, sentimentele intime şi emoţiile interioare ale persoanei respective. Ea
include şi posibilitatea de a face acest lucru atât la nivelul grupurilor şi firmelor, cât şi
individual.Prin urmare, empatia reprezintă mijlocul prin care devenim conştienţi de

6
semnalele implicite sau indicii emoţionale, care altfel ar putea scăpa neobservate. Practic,
este un sistem senzorial încorporat, foarte sofisticat – “antena” noastră socială. Culegem
semnale tainice de la alţi oameni prin observarea comportamentului lor – lucrurile pe care
le spun şi pe care nu le spun, când vorbesc şi când tac, cui vorbesc şi în ce mod, cu cine
se asociază şi pe cine ignoră, gesturile, mişcările şi particularităţile ochilor (tot ceea ce
numim limbajul trupului), precum şi schimbările subtile de dispoziţie, în timp şi în
diferite situaţii. În realitate, o mare parte a mesajelor emoţionale pe care le primim sunt
nonverbale şi de aceea li s-a subliniat importanţa ca element al conştiinţei de sine.
Deseori, supărarea din vocea unei persoane, privirea din ochi şi felul în care dă din deget
ne arată care îi sunt adevăratele sentimente, mai degrabădecât ceea ce spune de fapt. S-ar
fi putut controla mai bine, dar comportamentul ei a dezvăluit informaţii importante
despre ceea ce simte cu adevărat. Am putea spune că ne bazăm pe alţi oameni ca să se
dezvăluie prin expunerea nepotrivită a emoţiilor, dar este vorba mai mult de empatie
decât de informaţii primite de la cele cinci organe de simţ. Latura intuitivă a minţii
noastre – percepţia extrasenzorială sau al “şaselea simţ” – adună lucruri pe care celelalte
simţuri nu reuşesc să le recunoască. Uneori “ştim” ceva pur şi simplu, fără a ne da
neapărat seama cum şi de ce. În mare parte a timpului nu facem un efort conştient nici
măcar pentru a observa, cu atât mai puţin să fim atenţi sau să încercăm să înţelegem
volumul de informaţii pe care îl asimilăm.Este ca şi cum am fi un burete, care absoarbe
totul şi înmagazinează adânc în interior fără un scop evident, doar pentru că ar putea fi
util în viitor. În realitate ştim, dar nu suntem conştienţi că ştim. Pentru a ne comporta
într-un mod inteligent din punct de vedere emoţional, empatia trebuie să lucreze pe trei
niveluri independente.La nivelul inferior se află perceperea iniţială a semnalelor trimise
de oameni, care ne furnizează semne referitoare la emoţiile lor interioare. Aceste semnale
ne ajută să deosebim, fără să ni se spună, curenţii subterani socio-politici care există în
grupuri şi firme – care sunt liderii de opinie, cine ia în realitate deciziile, care sunt
“prietenii” şi “duşmanii” şi care sunt valorile şi convingerile tacite, nedeclarate.Dacă, din
cine ştie ce motiv, nu suntem sensibili la aceste semnale şi nu le identificăm (dacă
“antena” noastră socială nu funcţionează), suntem lipsiţi de “indiciile emoţionale” de care
avem nevoie pentru a ne influenţa comportamentul. Consecinţele faptului că descifrăm
greşit oamenii nu pot fi uşor trecute cu vederea. În fond, le spunem celorlalţi ceva despre

7
noi înşine – despre empatia proprie sau lipsa ei – şi ei, la rândul lor, încep să cunoască pe
baza modului în care ne percep personalitatea şi comportamentul.
Stabilirea de relaţii cu ceilalţi
Abilităţile sociale sunt importante în toate domeniile vieţii – desigur, în afară de cazul
în care trăim ca pustnici, pe o insulă, izolaţi complet. Pentru cei mai mulţi dintre noi, a se
pricepe la oameni reprezuntă o cerinţă esenţială pentru dirijarea propriei vieţi, ca membri
activi ai societăţii, inclusiv în activităţile din timpul liber şi de la serviciu. Angajatorii au
devenit conştienţi de acest lucru. Ei caută din ce în ce mai mult oameni care dispun, nu
numai de competenţă tehnică necesară pentru îndeplinirea sarcinilor postului respectiv, ci
şi – poate chiar mai ales – pricepere la oameni. Aceasta se referă la capacitatea de a
comunica şi de a munci eficient, în armonie cu alţi oameni. Abilităţile socialenu
funcţionează separat de celelalte componente ale inteligenţei emoţionale. În funcţie de
educaţie şi de experienţa de viaţă, s-ar putea să ni se pară mai mult sau mai puţin dificil
să ne folosim abilităţile sociale cu efect favorabil în situaţii în care oamenii cu care avem
de-a face diferă de noi prin vârstă, educaţie, etnie, sex, naţionalitate, religie şi/sau trecut
socio-econimic. În aceste condiţii, comunicarea, în sensul cel mai larg, poate fi dificilă –
nu numai din cauza limbii folosite, ci din cauza diferenţelor culturale fine şi a nuanţelor
din comunicarea nonverbală şi limbajul trupului.Întrucât acestea reprezintă un mijloc
important, prin care transmitem şi primim mesaje privind simţămintele noastre interioare,
există pericolul să înţelegem greşit ceea ce ne “spun” ceilalţi de fapt, şi invers. Prin
urmare, când este vorba de comunicarea între diferite culturi, este nevoie să fim dispuşi
să ne cercetăm presupunerile, să ascultăm cu atenţie ceea ce spun oamenii şi să privim cu
grijă felul în care se poartă, pentru a ne adapta reacţiile faţă de ei. De asemenea, trebuie
să fim pregătiţi să cercetăm precizia metodelor prin care “citim” felul în care vorbesc şi
se comportă alţi oameni, respectiv a modului în care ei interpretează ceea ce spunem şi
facem noi.

8
 REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

SENGER G.,HOFFMAN W., 1996, Cum să ne calculăm coeficientul de

personalitate , Gemma Pres, Bucureşti
WOOD R., TOLLEY H., 2003, Inteligenţa emoţională prin teste, Meteor Press,
Bucureşti