Curs 1 (02.03.

2018, Ioana Varga)

*Chestiuni introductive și administrative.*

Probele

Una dintre cele mai importante chestiuni ale procesului civil sunt probele. Imaginați-vă că
vine colegul și vă cere banii împrumutați înapoi. Trebuie să vă cred pe cuvânt? Nu. Va trebui
să furnizați probe, mai ales că contractul de împrumut este un contract real. Tocmai de aceea
partea de probațiune care face parte din cercetarea procesului este una dintre cele mai
importante etape din procesul civil pentru că orice faptă adusă în fața instanței trebuie
probată.
Sediul materiei 239, 249 și 388 din Codul de procedură civilă (în continuare, CPC). Le vom
analiza pe toate, poate nu azi, poate în cursurile care urmează.
Înainte textele privitoare la probe erau în Codul civil (în continuare, NCC). Era total
neavenită situarea capitolului acolo pentru că probele și probațiunea țin de procesul civil și ar
trebui să fie în CPC. A fost o perioadă tranzitorie, până la intrarea în vigoare a CPC în 2013,
în care s-au menținut și în NCC norme și s-au aplicat în paralel. Oricum, în NCC mai găsim
chestiuni referitoare la probe, art. 1 alin. (5) și (6), referitor la uzanțe, art. 14 alin. (2) privind
ce privește prezumarea bunei-credințe, art. 99 privind forța probantă a actelor de stare civilă,
precum și art. 2562 și 2563, ce privesc aplicarea legii străine.

Sun aspecte importante care ar putea apărea la examen sau la examenele ulterioare.

Articolul 26 Legea aplicabilă mijloacelor de probă

(1) Legea care guvernează condiţiile de admisibilitate şi puterea doveditoare a probelor preconstituite şi a
prezumţiilor legale este cea în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii faptelor juridice care
fac obiectul probaţiunii.
(2) Administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data administrării lor.

Trebuie să facem diferența între admisibilitate și administrarea probei. Admisibilitatea

reprezintă analiza probei Se vor analiza verosimilitatea, pertinența și concludența se
verifică când se apreciază admisibilitatea (o probă admisibilă sau neadmisibilă).
Partea de administrare este o chestiune de procedură pură. Este logic să am normele privind
admisibilitatea și forța probantă de la momentul încheierii actului pentru că normele acestea
au fost avute în vedere atunci.
Este la fel de normal ca administrarea să aibă loc la momentul procesului civil.

În ce privește admisibilitatea și puterea doveditoare, se referă la probele constituite.

Probele preconstituite sunt cele produse de părți, anterior sau cel mult concomitente actului
juridic. Aceste probe sunt pregătite de părți tocmai pentru a le folosi într-un eventual litigiu
viitor.

1
De ce întocmesc un contract (instumentum juris) dacă nu îmi cere legea? Dacă legea nu
impune încheierea unui contract ad validitatem, dar părțile încheie totuși un înscris, va fi
vorba despre un înscris ad probationem. Putem vorbi deja despre o probă preconstituită. Este
mult mai greu să fac proba a ceea ce s-a stabilit de părți oral. De aceea, chiar dacă nu este
nevoie de formă, este valabilă și încheierea consensuală, dar și atunci când ad probationem
nu se impune, ca să pot proba într-un proces civil ceea ce părțile au stabilit, adică toate
obligațiile, am nevoie de un înscris. Chiar dacă ad probationem nu se impune, am nevoie de
înscris pentru a proba în instanță.

Verificarea de scripte are loc la momentul depunerii sau la primul termen după la depunerea
înscrisului. Aici este vorba despre administrare.

Ce se înțelege prin probe?

Probele sunt mijloacele prin care se încearcă dovedirea sau convingerea judecătorului de
existența sau inexistența unui fapt juridic.
Noțiunea de probă este mult mai largă, acoperă și actul doveditor, și modul de utilizare în
instanță. Actul de a proba înseamnă și acest caz și dovedirea. În sens restrâns, atât mijlocul
de probă, cât și faptul probatoriu sunt diferite.
Există o diferență normativă între mijlocul de probă și faptul probatoriu. În sens restrâns
avem art. 258 alin. (2). Fapta și mijlocul.
Articolul 258 Încuviinţarea probelor
(1) Probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255, în afară de cazul
când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere.
(2) Încheierea prin care se încuviinţează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de
probă încuviinţate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu administrarea acestora.
(3) Instanţa va putea limita numărul martorilor propuşi.
Pe de o parte proba conține fapta, conținutul efectiv, dar și mijlocul prin care se realizează
această probă.

Pot fi probe:
- înscrisurile;
- declarații de martori;
- mărturisiri;
- expertiză;
- CFL;
- interogatoriu etc.
-
Obiectul probei (art. 250)
Care este obiectul probei? Rezultă din art. 250.
Articolul 250 Obiectul probei şi mijloacele de probă
Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia
dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele
materiale de probă, prin cercetarea la faţa locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege.

2
Nu sunt limitate aceste modalități prin care pot să probez pretențiile mele în fața
judecătorului. S-ar putea folosi și orice alte mijloace de probă. Poate cineva este mai inventiv
și ar putea aduce și alte mijloace de probă, neprevăzute de CPC. Codul de procedură penală
prezintă mai multe mijloace de probă și de acolo s-ar putea inspira și civiliștii.
Obiectul îl constituie atât faptele, cât și actele juridice.
În ceea ce privește actele, este relativ clar, în ce privește faptele, acestea pot fi licite
(gestiunea de afaceri – este un fapt licit și poate fi probat, și va fi probat în situația în care
există un litigiu întemeiat pe acea gestiune de afaceri) sau ilicite (răspunderea civilă
delictuală – se probează prin alte mijloace – înregistrări video, de ex. –, dar, preponderent,
prin martori).
Ex. X a lovit din greșeală pe Y. Y nu se va putea adresa organelor penale, fiind o lovire din
culpă fără pagube însemnate, dar se va putea să se adreseze instanței civile pentru o acțiune
în răspundere civilă delictuală. Dacă o face, va trebui să facă și proba, proba faptului ilicit.
Astfel faptele probate pot fi licite sau ilicite.

O altă clasificare privește:

- faptele pozitive („l-a lovit din greșeală”). Cele mai multe sunt, desigur, faptele
pozitive ce trebuie probate.
- faptele negative
o definite („n-am fost miercuri în sală”): se poate proba prin mijloace uzuale
(înregistrări video, de ex.);
o nedefinite („nu am fost niciodată într-un anumit oraș”): Este foarte greu să
probez că ceva nu s-a întâmplat niciodată. NU se poate proba și nici nu se va
proba, cel mult se va putea proba un fapt conex, iar cealaltă parte interesată va
trebui să probeze faptul pozitiv contrar.
S-ar putea ca adversarul să solicite probarea unui fapt negativ nedefinit. De ce?
Pentru că este foarte ușor să spui că ar trebui să probeze celălalt, că el are
sarcina probei. Nu pot să probez că n-am fost niciodată într-o localitatea, dar
poate face cealaltă parte proba faptului că am fost (cu martori, cu înregistrări, cu
fotografii, oricum consideră de cuviință).

Probele pot privite ca:

- fapte materiale (s-a spart o sticlă);
- fapte psihologice (starea psihică la dol sau eroare, daunele morale etc.). Trebuie să arăt
ori că starea unei persoane la momentul încheierii contractului era una de tulburare ori
că datorită tulburării extraordinare, persoana a avut consecințe semnificative în viața
personală, toate acestea privesc partea psihologică, modul în care se manifestă, se
exprimă și gândește persoana. Aceasta este diferența majoră.

Despre lege, putem spune că legea nu trebuie dovedită. Există excepții atunci când prevede
CPC sau legea specială că anumite elemente nu trebuie probate, instanța urmând de a
cunoaște din oficiu acele norme.
Articolul 251 Lipsa îndatoririi de a proba
Nimeni nu este ţinut de a proba ceea ce instanţa este ţinută să ia cunoştinţă din oficiu.

3
Legea nu trebuie probată, de principiu.
Conform art. 252 alin. (2) nu trebuie probată legea română aplicabilă, publicată în M.Of.
Jura novit Curia. Judecătorul este ținut să cunoască legea.

Articolul 252 Obligativitatea cunoaşterii din oficiu

(1) Instanţa de judecată trebuie să ia cunoştinţă din oficiu de dreptul în vigoare în România.
(2) Textele care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate anume
prevăzută de lege, convenţiile, tratatele şi acordurile internaţionale aplicabile în România, care nu sunt
integrate într-un text de lege, precum şi dreptul internaţional cutumiar trebuie dovedite de partea interesată.
(3) Dispoziţiile normative cuprinse în documente clasificate pot fi dovedite şi consultate numai în condiţiile
prevăzute de lege.

Unele acte nu se publică în M.Of. sau într-o altă modalitate prevăzută de lege (teoretic toate
ar trebui publicate în M.Of. toate actele care produc efecte):
- Hot. internaționale (CEDO / CJUE) date înaintea aderării României la CoE și CJUE.
- Norme din perioada comunistă, nepublicate, care încă produc efecte (de ex., decrete de
expropriere utile în cazul retrocedărilor în temeiul legii 101 sau legii 18) și care pot fi
puse în discuție chiar și astăzi. Trebuie dovedit prin depunerea unor probe privind
exproprierea.
- Uzanțele și dr. internațional cutumiar. Vizează mai mult dr. diplomatic și mai puțin
procesul civil.
- Actele în materia siguranței publice. Alin. (3) privește dispozițiile art. Legii 182/2002.
Este vorba despre o persoană care poate să cerceteze documentele clasificate.
Judecătorii și procurorii pot să cerceteze, avocații pot doar dacă sunt evaluați și li se
eliberează un certificat în acest sens (este o inspecție foarte serioasă). Sunt clasificate
pentru că vizează siguranța și / sau securitatea națională. Aceasta este rațiunea pentru
care nu oricine le poate analiza, dar judecătorii și procurorii pot.
- Unele acte administrative.

Actele UE se publică în J.Of. UE. Acolo este o discuție pe principiile subsidiarității și

aplicării imediate. De principiu, judecătorul nu va putea spune că nu cunoaște o directivă
sau un regulament. De obicei, partea merge pregătită, merge cu textul pregătit. Uneori,
avocații merg chiar cu norme de drept național, dar ar putea fi jignitor pentru judecător,
care, în cele mai multe cazuri, cunoaște acele norme. Nu oprește nimeni partea să le
depună la dosar.

Articolul 253 Posibilitatea cunoaşterii din oficiu

Instanţa de judecată poate lua cunoştinţă din oficiu de dreptul unui stat străin, cu condiţia ca acesta să fie
invocat. Proba legii străine se face conform dispoziţiilor Codului civil referitoare la conţinutul legii străine.
Ex. practic: un litigiu având ca obiect tăgadă de paternitate. Tatăl suedez, mama și copilul
români, copilul născut în România. Este un litigiu cu element de extraneitate. Trebuie să știu
1
Legea 10 este cea în temeiul căreia au fost restituite imobilele preluate în mod ilegal de statul comunist român. Modul în care a
intrat imobilul în patrimoniul statului va trebui dovedit prin depunerea unui decret de expropriere. Este esențial să se dovedească
abuzul. Dacă n-a fost preluat abuziv, nu se restituie. Preluarea abuzivă poate fi dovedită prin depunerea decretului aferent. Regula
este că se expropria fără plata unei sume aferente, pentru că, dacă ar fi fost plătiți, nu ar fi putut să-și ceară imobilul înapoi. Era un
decret de preluare practic. De asemenea, existau situații când s-a preluat pe drept cuvânt un imobil în urma săvârșirii unor
infracțiuni. Dacă au fost preluate abuziv, se va face dovada cu acel decret, care nu este publicat în M.Of.

4
ce lege aplic în ceea ce privește procedura și ce lege aplic în ce privește fondul cauzei. În ce
privește procedura, se aplică lex fori, respectiv legea română. Conform legii române, ar fi
competentă instanța de la domiciliul minorului. Există și norme de trimitere și alte norme
care ar putea modifica competența. Instanța va pune în discuție, în primul rând, competența
generală. Dacă urmărim competențele legale, indiferent dacă sunt de DIp sau nu, instanța
este competentă să soluționeze o cauză având ca obiect tăgadă de paternitatea atâta timp cât
domiciliul minorului este în țară.
În ce privește legea procedurală aplicabilă, căsătoria fiind încheiată în Elveția și tatăl fiind
suedez, se pune problema aplicării și acelor legi.
Instanța a hotărât că legea procedurală aplicabilă este lex fori, adică normele de procedură
civilă aplicabile în România.
În ce privește legea substanțială aplicabilă, pe fond, distingerea este mai spinoasă – legea
română ar avantaja-o pe mamă, iar cea elvețiană pe tată. Legea suedeză avantaja pe tată
pentru că minorul fusese conceput înainte de încheierea căsătoriei, dar născut pe timpul
căsătoriei, când norma suedeză nu are o prezumție legală în sensul paternității, în Elveția
mama trebuie să probeze că persoana este tatăl copilului. Dacă aplicăm legea română,
ajungem la aplicarea prezumției („ce este în casa ta e-al tău”). Mama nu s-a prezentat la
testele ADN, iar în Elveția această acțiune ar fi fost sancționată procesual. În schimb, legea
română mă forțează să aștept o probă ADN pe care aș putea să n-o primesc niciodată pentru
că nu poate fi constrânsă nici mama, nici copilul (aceasta este și optica CEDO). Deși, dacă
ne-am gândi bine, ar fi o chestiune de interes superior al minorului. Aceasta este problema
prezumțiilor și a legii străine aplicabile. S-a făcut proba legii străine, dar nu a fost suficient
un extras din Codul civil elvețian. Avem, pe de o parte dispozițiile CPC și, mai apoi, pe cele
ale NCC în acest sens.

NCC Articolul 2.562 Conţinutul legii străine

(1) Conţinutul legii străine se stabileşte de instanţa judecătorească prin atestări obţinute de la organele
statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat.
(2) Partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada conţinutului ei.
(3) În cazul imposibilităţii de a stabili, într-un termen rezonabil, conţinutul legii străine, se aplică legea
română.

NCC Articolul 2.563 Interpretarea şi aplicarea legii străine

Legea străină se interpretează şi se aplică potrivit regulilor de interpretare şi aplicare existente în sistemul
de drept căruia îi aparţine.

Dacă partea nu reușește proba legii străine, se va aplica legea română. Fie va aduce partea
un act oficial unde este prezentă legea, un extras din norma străină, fie se va solicita actul de
la ambasadă (procesul acesta este mai anevoios, chiar dacă apelează judecătorul; în plus,
nimeni nu va acorda oficial o interpretare din partea misiunii diplomatice decât dacă, prin
excepție, acea misiune diplomatică ar avea experți desemnați în acest sens). Interpretarea nu
se face conform legii naționale, ci trebuie avut în vedere sistemul de drept căruia îi aparține
norma.
Nu este suficient să depun acea lege, ci trebuie să depun și o modalitate de interpretare a
legii. Atunci când depun, ca avocat, un extras dintr-o lege străină automat ar trebui să apelez
și un specialist. Pot apela la un specialist care să interpreteze acea lege („dacă-mi convine
interpretarea, altfel o pot lăsa așa”). De ex., în cazul de mai sus, s-a depus și opinia unui
profesor de drept elvețian. Opinia va trebui tradusă, orice text trebuie tradus. Chiar dacă
5
ipotetic ar putea fi tradusă de o persoană de încredere, se acceptă doar o traducere autorizată
(unii judecători chiar impun doar traducerea autorizată; unii traducerea autorizată și actul
original; unii cer doar o traducere simplă; unii cer o traducere legalizată de notar).

Faptele notorii
Faptele notorii, de principiu, nu trebuie probate. De exemplu, cine a câștigat Oscarul anul
trecut ar putea fi un fapt notoriu? Dar dacă aș spune că Ministrul Justiției a propus demiterea
șefei DNA? Ar trebui să îl știe judecătorul? Da, ar trebui, nu știm dacă ar putea folosi într-un
proces civil, dar ar trebui cunoscut.
Faptele notorii trebuie să fie cunoscute cel puțin la nivel național. Dacă judecătorul susține
că nu cunoaște faptul notoriu, acesta va trebui probat.

Faptele necontestate
Faptele necontestate sunt faptele cu privire la care ambele părți au convenit că s-au produs
într-un anumit mod. Sau o faptă care este propusă de reclamant și cu privire la care pârâtul
nu are o susținere contrară. Un exemplu ar putea fi mărturisirea judiciară (art. 349 CPC).
Articolul 349 Mărturisirea judiciară
(1) Mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva aceluia care a făcut-o, fie personal, fie prin
mandatar cu procură specială.
(2) Mărturisirea judiciară nu poate fi divizată împotriva autorului decât în cazurile când cuprinde fapte
distincte şi care nu au legătură între ele.
(3) De asemenea, mărturisirea judiciară nu poate fi nici revocată, afară numai dacă se face dovada că a
fost urmarea unei erori de fapt scuzabile.
(4) Mărturisirea judiciară nu produce efecte dacă a fost făcută de o persoană lipsită de discernământ sau
dacă duce la pierderea unui drept de care cel care face recunoaşterea nu poate dispune.
De exemplu, dacă am mărturisit la interogatoriu că am încheiat un contract, că nu am restituit
suma de bani ș.a., desigur că respectivul fapt nu va mai trebui probat.
Articolul 436 Cazuri
(1) Când pârâtul a recunoscut în tot sau în parte pretenţiile reclamantului, instanţa, la cererea acestuia din
urmă, va da o hotărâre în măsura recunoaşterii.
(2) Dacă recunoaşterea este parţială, judecata va continua cu privire la pretenţiile rămase nerecunoscute,
instanţa urmând a pronunţa o nouă hotărâre asupra acestora.
Instanța ar putea pronunța o hotărâre de expedient în măsura recunoașterii. Partea ar putea să
recunoască tot sau doar parțial. Ar putea recunoaște tot sau doar o parte. Hotărârea privind
recunoașterea va avea autoritate de lucru judecat. Hotărârea conținând recunoașterea va
putea fi atacată, dar doar cu recurs la instanța superioară.
S-ar putea încheia și o tranzacție (așa se întâmplă de cele mai multe ori). Contractul de
tranzacție va fi diferită de o recunoaștere și are în vedere o concesie între părți. Ea survine ca
urmare a negocierii dintre părți. Hotărârea încheiată pe baza tranzacției va putea fi atacată ca
un alt contract, pentru o serie de alte elemente (pentru vicii de consimțământ, lipsa cauzei
ș.a.). Va fi similar cu o hotărâre care ține loc de contract. Și aceasta va putea fi atacată în
condiții similare.
Pe cale de consecință, va fi de preferat un acord de recunoaștere, ce va fi conținut într-o
hotărâre de expedient, care va avea autoritate de lucru judecat uneia care poate fi atacată
conform dreptului comun.
Mai avem, practic, mărturisirile. În ce privește regulile, uzanțele, deontologia, le regăsim la
art. 255 alin. (3).
6
Articolul 255 Admisibilitatea probelor
(3) Uzanţele, regulile deontologice şi practicile statornicite între părţi trebuie probate, în condiţiile legii, de
către cel care le invocă. Regulamentele şi reglementările locale trebuie dovedite de către cel care le invocă
numai la cererea instanţei.

Regulamentele locale sunt publicate de principiu. Vor trebui dovedite doar la cererea
instanței. Nici măcar partea nu poate invoca că n-a avut acces la ele. Instanța, dacă dorește,
va putea să le obțină singură sau va putea să solicite părților punerea lor la dispoziție. Este
relevantă teza finală a alin. (3) pentru că instanța poate să și le procure și singură. Ar putea fi
solicitată de către adresă instanță prin adresă la autoritatea publică care le-a emis. Oricum,
potrivit art. 13 din Legea 554 a contenciosului administrativ, autoritatea publică are obligația
să pună la dispoziție și actele care au stat la baza emiterii unui act administrativ.

Dacă înscrisurile nu sunt comunicate sau nu sunt comunicate la timp, se va da o amendă

judiciară (în practică, se va cere de vreo două ori înainte de aplicarea amenzii).

Hotărârea penală
Ce se întâmplă dacă ar fi invocat dispozitivul unei hotărâri penale?
Hotărârea penală, de principiu, are autoritate de lucru judecat. Este limitată la existența
prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite prin art. 1365 NCC.
Dacă se invocă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat ar fi o putere de lucru judecat;
are în vedere o chestiune prejudicială. Dacă se invocă efectul negativ (cele trei elemente de
identitate), vorbim despre o excepție. În acest caz este vorba despre o autoritate de lucru
judecat în sensul ei pozitiv.
NCC Articolul 1.365 Efectele hotărârii penale
Instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de
încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Instanța civilă nu este legată de constatările privind existența prejudiciului și autorului

deoarece sunt standarde diferite care vor fi avute în vedere. Spre exemplu, vătămarea din
culpă, unde nu există infracțiune în penal, dar poate exista o răspundere delictuală.
Procesul penal este o chestiune prejudicială pentru procesul civil; „Penalul ține în loc
civilul!”.

Articolul 27 Legea aplicabilă hotărârilor

Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început
procesul.

Articolul 28 Teritorialitatea legii de procedură

(1) Dispoziţiile legii de procedură se aplică tuturor proceselor care se judecă de către instanţele române,
sub rezerva unor dispoziţii legale contrare.
(2) În cazul raporturilor procesuale cu element de extraneitate, determinarea legii de procedură aplicabile
se face potrivit normelor cuprinse în cartea a VII-a.

7
Subiectul probei este doar judecătorul. El este suveran, pe el trebuie să-l convingem atunci
când propunem probele și acesta joacă rolul esențial.

Sarcina probei
„ceea ce nu s-a probat, nu există”
Actori incumbit probatio.
Sarcina probei aparține celui care invocă ceva (reclamantul, de obicei). Trebuie să am probe
pentru că doar invoc un anumit fapt, nu înseamnă că el există sau este conform susținerilor.
Lăsăm la o parte ceea ce trebuie să cunoască judecătorul din oficiu, când nu trebuie să
discutăm despre sarcina probei.
Articolul 249 Sarcina probei
Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute
de lege.
Proba trebuie făcută o dată cu cererea de chemare în judecată (art. 194 coroborat cu art. 254
alin. (1) ). Reclamantul trebuie să facă proba în conformitate cu dispozițiile legii, adică
conform art. 249.
Art. 194 lit. e impune enumerarea probelor. Trebuie avută grijă ca probele invocate de
reclamant să fie trecute în cererea de chemare în judecată. Altfel, reclamantul va fi decăzut
din probă.

În cazul dovezii prin înscrisuri se vor aplica regulile art. 150 (dublul exemplar).

Atunci când se cere interogatoriul, persoana trebuie să fie citată și se va solicita înfățișarea
acesteia. Este mai relevant pentru PF decât pentru PJ. Interogatoriul presupune surprinderea
părții pentru determinarea unui răspuns diferit de ceea ce există la dosar. Interogatoriul se
trimite reprezentantului, deci ar avea timp să se pregătească răspunsul. Dacă se trimite
interogatoriul, nu va mai putea fi vorba despre elementul de noutate, de spontaneitate, se va
putea răspunde în sensul interesului părții, reprezentantul având timp să pregătească
răspunsurile.

În cazul probei cu martori, trebuie indicat numele, prenumele și domiciliul acestora. Dacă nu
arăt domiciliul, se va regulariza sau se va realiza această mențiune la primul termen, dacă nu
s-a regularizat.
Nu este suficientă enumerarea probei, ci trebuie trecută și teza probatorie. Teza probatorie
reprezintă ceea ce se încearcă a fi dovedit, demonstrat. Ar trebui trecută la momentul la care
se propun probele. Teza probatorie va trebui justificată. Solicit depunerea unui înscris sau
proba cu martori pentru a dovedi „ceva”, va trebui decelat acel „ceva”. Reclamantul este cel
care propune, de principiu.

Dacă se propune modificarea cererii de chemare în judecată, reclamantul poate propune noi
dovezi. Conform art. 204, într-o interpretare logico-gramaticală, nu ar putea propune noi
dovezi fără modificarea cererii. Dacă doar propune noi dovezi, în temeiul art. 254, va fi
decăzut din probă, dacă nu le poate integra pe art. 254 alin. (2). Prin răspunsul la întâmpinare
s-ar putea propune noi dovezi. Aceasta este și logica răspunsului la întâmpinare, răspund la
pretențiile pârâtului și aduc noi probe în susținerea celor expuse de mine.
8
Fără îndoială, și pârâtul trebuie să propună probe prin întâmpinare (art. 205).
Pârâtul va putea justifica contraproba în temeiul art. 254 alin. (2) atunci când ar vrea să
dovedească ceva contrar celor propuse prin răspunsul la întâmpinare.

Ar trebui să reiasă din dezbateri forța probantă.

Dovada probei va aparține când pârâtului, când reclamantului. În cazul unei cereri
reconvenționale, pârâtul va trebui să propună probe.

Intervenienții
Intervenienții pot propune probe și au sarcina probei. Intervenientul principal poate propune
probe cel târziu la primul termen, conform art. 65. Intervenientul principal are o situație
aparte deoarece cererea s-ar putea judeca în continuare. El propune probele prin cererea de
intervenție sau cel târziu la primul termen.
Articolul 65 Situaţia intervenientului
(1) Intervenientul devine parte în proces numai după admiterea în principiu a cererii sale.
(2) Intervenientul va prelua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenţiei, dar va
putea solicita administrarea de probe prin cererea de intervenţie sau cel mai târziu până la primul termen
de judecată ulterior admiterii cererii de intervenţie. Actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă
de el.
(3) În cazul intervenţiei principale, după admiterea în principiu, instanţa va stabili un termen în care trebuie
depusă întâmpinarea.

Intervenienții forțați
Cel chemat în garanție va fi obligat să justifice intervenția sa. De ex., un chemat în garanție
în caz de evicțiune, dacă eu sunt cel chemat în judecată printr-o acțiune în revendicare, ar
trebui să chem în judecată vânzătorul, în temeiul garantării pentru evicțiune. Va trebui să
probez cu contractul de vânzare și motivul chemării în judecată, iar în situația în care sunt
evins să răspundă vânzătorul. Aș putea chema chiar primul vânzător, în temeiul art. 1.706
NCC.
NCC Articolul 1.706 Beneficiarii garanţiei
Vânzătorul este obligat să garanteze contra evicţiunii faţă de orice dobânditor subsecvent al bunului, fără a
deosebi după cum dobândirea este cu titlu oneros ori cu titlu gratuit.
Aș putea să nu-l chem atunci și să-l chem într-un alt litigiu. Totuși, ar fi bine să îl chem
atunci pentru că ar putea aduce noi susțineri și probe care ar putea conduce la câștigarea
procesului. Altfel, ar putea ridica o excepție. Exceptio mali procesus – procesul a fost condus
greșit, pe cale de consecință, nu mai răspund deoarece aș fi putut să mă apăr. Ar fi mai bine
să fie chemat în garanție.
Cel chemat în garanție va putea propune probe prin întâmpinare, la momentul depunerii
întâmpinării.
Intervenientul forțat nu e chemat de nimeni, este introdus de instanță. Va putea pe art. 254
alin. (2), dar și pe art. 79 alin. (1).
Articolul 79 Procedura de judecată
(1) Cel introdus în proces va fi citat, odată cu citaţia comunicându-i-se, în copie, şi încheierea prevăzută la
art. 78 alin. (3), cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, precum şi înscrisurile anexate acestora.
Prin citaţie i se va comunica şi termenul până la care va putea să arate excepţiile, dovezile şi celelalte

9
mijloace de apărare de care înţelege să se folosească; termenul nu va putea fi mai lung decât termenul de
judecată acordat în cauză.
Intervenientul forțat introdus din oficiu, va trebui să propună probe în termenul prevăzut de
instanță, iar dacă nu le propune la timp, va fi decăzut din probă.

În temeiul art. 254 alin. (2) pot propune probe oricare dintre părți (și oricare dintre
intervenienți) dacă justifică una dintre situațiile de acolo.

Instanța poate să propună probe și din oficiu.

Articolul 22 Rolul judecătorului în aflarea adevărului
(1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.
(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală
privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul
pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în
drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris,
să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în
cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte
măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Instanța poate propune orice probe consideră necesar. Nu va stabili adevărul absolut, ci
adevărul judiciar.

Rolul activ intră puțin în contradicție cu principiul disponibilității, care nu este absolut. Va
interveni judecătorul care poate să recalifice sau poate să propună el probele pe care le
consideră necesare pentru aflarea adevărului. Judecătorul nu și-a format convingerea, mai are
nevoie de probe, le va putea ordona.
Costurile probei dispuse de instanță vor cădea în sarcina părților cărora le profită
(reclamantul, de principiu). Practic, va plăti partea care propune obiective, ar putea să profite
ambilor și vor plăti la comun.

Dacă nu vor achita, pot fi amendați. Nu poate executa nimeni silit onorariul expertului, decât
expertul. Se stabilește un onorariu provizoriu și apoi se stabilește un onorariu final, la cererea
de suplimentarea a onorariului din partea expertului. Unii autori consideră că dacă nu se
plătește expertul ar trebui suspendat litigiul. Instanța ar putea să suspende, când este proba în
favoarea reclamantului (pentru că nu și-a îndeplinit obligațiile), dar, dacă este pârâtul cel
care nu plătește și proba a fost propusă din oficiu, instanța va putea să-l amendeze, dar, mai
apoi, va fi obligată să se pronunțe, nu ar putea tergiversa la nesfârșit.
În caz că se propune un supliment de expertiză, cel care are nevoie de acel supliment va fi
obligat să suporte cheltuielile, de principiu. Se va putea apela și la ajutor public judiciar.
Totuși, nu va putea propune instanța, ex oficio¸ ar putea să pună în discuția părților pentru ca
partea în nevoie să-l solicite.

Conform art. 254 acordul privind probele trebuie să fie expres. Dacă nu a spus nimic și nici
n-a observat o parte, nu va putea să invoce ulterior. Dacă partea e absentă, va fi citată și i se
va menționa în mod expres că s-a propus proba X și se va întreba dacă este de acord cu
propunerea ei.

10
Articolul 254 Propunerea probelor. Rolul instanţei
(1) Probele se propun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată,
iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse şi oral, în cazurile
anume prevăzute de lege.
(2) Dovezile care nu au fost propuse în condiţiile alin. (1) nu vor mai putea fi cerute şi încuviinţate în
cursul procesului, în afară de cazurile în care:
1. necesitatea probei rezultă din modificarea cererii;
2. nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească şi partea nu o putea prevedea;
3. partea învederează instanţei că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele
cerute;
4. administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii;
5. există acordul expres al tuturor părţilor.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (2), partea adversă are dreptul la proba contrară numai asupra aceluiaşi
aspect pentru care s-a încuviinţat proba invocată.
(4) În cazul amânării, pentru motivele prevăzute la alin. (2), partea este obligată, sub sancţiunea decăderii
din dreptul de a administra proba încuviinţată:
a) să depună lista martorilor în termen de 5 zile de la încuviinţarea probei, când se cere proba cu martori;
b) să depună copii certificate de pe înscrisurile invocate cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru
judecată, dacă s-a încuviinţat proba cu înscrisuri;
c) să depună interogatoriul în termen de 5 zile de la încuviinţarea acestei probe, în cazurile în care
interogatoriul trebuie comunicat, potrivit legii;
d) să depună dovada plăţii cheltuielilor necesare efectuării expertizei, în termen de 5 zile de la numirea
expertului sau în termenul stabilit de instanţă potrivit dispoziţiilor art. 331 alin. (2), dacă s-a încuviinţat
proba expertizei.
(5) Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va
dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia
părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.
(6) Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe
pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

Excepția de la sarcina probei sunt prezumțiile legale. Nu înseamnă că nu va trebui probat, ci

despre o inversare a sarcinii probei. De ex., în cazul prezumției pentru paternitate,
reclamantul nu trebuie să probeze, dar tatăl presupus/prezumat va trebui să facă proba
contrară, să dovedească că minorul nu e al său. Oricum, chiar și reclamantul va trebui să facă
proba faptului conex. Litigiile de muncă sunt de asemenea, relevante, sarcina este a
angajatorului. La fel este în materia mărcilor.
Lipsa răspunsului la interogatoriu ar putea fi o astfel de inversare a sarcinii probei, dar nu se
prea aplică în practică articolul și nu se prea fundamentează soluții pe acel articol.

Admisibilitatea probelor
Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea cauzei.

Proba, dpdv. al admisibilității, trebuie să fie:

1. Legală
Adică să nu fie contrară legii.

2. Verosimilă
Să poată fi credibilă. Dacă nu este verosimilă, va fi respinsă. Dacă vă spun că ieri am fost în
Japonia, mă credeți? Nu. Dacă vă spun că am fost ministru mă credeți? E puțin verosimil.

11
 3. Concludentă
Trebuie să aibă un caracter util, de noutate. De ex., dacă aduc un al treilea martor care să
susțină ceea ce au spus deja 2 martori, nu este necesar să vină și al treilea. Poate fi și un semn
bun că nu se mai administrează probe, înseamnă că judecătorul s-a convins.

4. Pertinentă

Codul permite judecătorului să revină asupra probelor.

Articolul 309 Admisibilitatea probei

(1) Proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel.
(2) Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei.
Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent
de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul în
care legea specială cere probă scrisă.
(3) În cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta nu poate fi dovedit cu
martori.
(4) De asemenea, este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere
forma scrisă, în afară de cazurile în care:
1. partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un înscris pentru dovedirea actului
juridic;
2. există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310;
3. partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forţă majoră;
4. părţile convin, fie şi tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot
să dispună;
5. actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violenţă ori este lovit de nulitate absolută pentru
cauză ilicită sau imorală, după caz;
6. se cere lămurirea clauzelor actului juridic.
(5) Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris şi nici despre
ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere
forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (4).

Admisibilitatea trebuie să fie în primul rând legală și apoi pertinentă, verosimilă și

concludentă, adică să fie permisă de lege. Vă aduceți aminte din anul I că un act juridic nu
poate fi probat cu martori dacă are o valoare mai mare de 250 de lei. Deci, dacă încerc să
probez un act juridic a cărui valoare depășește 250 de lei cu martori, se va respinge ca
inadmisibilă cererea. Dacă are valoarea de 100 de lei - ți-am împrumutat 100 de lei și pentru
aceștia vreau să merg în instanță să îi recuperez. În această situație, deși ar fi admisibilă
proba cu martori, în egală măsură poate să aleagă să probeze prin alt mijloc de probă.
Întrebare coleg – nu se aude
Răspuns : Acolo este o altă discuție, când avem un contract de împrumut, care se
încheie valabil la momentul remiterii sumei de bani. Eu închei un contract pentru că vreau să
îmi preconstitui proba. Acolo am posibilitatea să închei și un act scris, sigur actul scris, nu
reprezintă încheierea validă a contractului. Deci, dacă închei un act scris fără să remit suma
de bani, aici nu avem un contract încheiat valabil. Dar acolo, fiind un înscris sub semnătură
privata, – prin care o parte se obligă unilateral față de alta să îi restituie o sumă de bani sau
bunuri fungibile împrumutate – avem nevoie de o formulă specifică a înscrisurilor sub
semnătură privată – „BUN ȘI APROBAT PENTRU” – care permite o analiză a sumei
indicate în contract, respectiv a sumei scrise de mâna celui care se obligă sau să scrie în
12
întregime contractul (cel care se obligă). În aceste cazuri, pot să probez, dacă nu am aceste
înscrisuri – remiterea sumei materiale se va proba cu martori sau, când am un înscris, cu
înscrisul, dar care nu prevede formula bun și aprobat. În această situație se va constitui acel
înscris și va reprezenta doar un început de dovadă scrisă pe care pot să îl probez cu martori,
care pot să dovedească remiterea sumei de bani. Așa cum mulți au pățit, nu au probă
preconstituită, nu am martori, nu am cum să dovedesc că s-a încheiat contractul, degeaba
spun că îmi datorează. Sarcina probei aparține reclamantului.

Convențiile asupra probelor:

art. 256 -Convenţiile asupra admisibilităţii, obiectului sau sarcinii probelor sunt
valabile, cu excepţia celor care privesc drepturi de care părţile nu pot dispune, a celor care
fac imposibilă ori dificilă dovada actelor sau faptelor juridice ori, după caz, contravin
ordinii publice sau bunelor moravuri.

Este posibil ca reclamantul și pârâtul să se înțeleagă asupra administrării anumitor

probe sau asupra sarcinii probatorii, indiferent cum pentru că vom vedea ca art. 254(2) la pct.
5 permite administrarea unei probe peste termen dacă există acordul EXPRES al parții, pe
cale de consecință pot fi efectuate astfel de convenții.
Cum credeți că este norma prin care se stabilește până când pot fi invocate probele?
R: Este semi-imperativă pentru că în anumite circumstanțe permite dergarea.
Asupra căror probe pot părțile să încheie o convenție ?
R: Numai daca este vorba de drepturi de care ele pot să dispună. Dacă de exemplu
vorbim de un litigiu privind tăgada paternității, stabilirea paternității sau orice altceva, atâta
timp cât nu este vorba de drepturi de care părțile pot dispune, nu vor putea încheia nici o
convenție asupra probelor. La fel cum, în cazul hotărârii de expediere, pe baza recunoașterii
pârâtului nu se poate pronunța decât dacă sunt drepturi de care partea poate să dispună. Nu
pot să recunosc decât dacă pot să dispun de acele drepturi.
Totodată, acele probe nu trebuie să contravină bunelor moravuri. De exemplu, este o
poză indecentă pe care vreau să o depun la dosar, pârâtul este de-acord, dar și așa, contravine
bunelor moravuri pentru că aceea poză rămâne la dosar. Uneori, presei îi este permis să
studieze dosarul. Dacă în respectiva poză ne aflăm într-o postură indecentă cu încă cineva,
dreptul la viață privată al celelilalte persoane ( pentru că în ceea ce mă privește eu am decis
să depun aceea probă la dosar) îi este încălcat. Asupra acestui tip de probe nu se poate sub
nicio formă încheia convenții. Practic, instanța nici nu le va accepta la dosar, mai ales la
divorț.

Propunerea probelor: am discutat deja de sarcina probei si ca reclamantul prin

cererea de chemare în judecată sau răspunsul la întâmpinare, pârâtul prin întampinare sau
cererea reconvențională.
Dacă nu este obligatorie întâmpinarea: probele sunt propuse la primul termen; sunt
anumite situații când nu este obligatorie întâmpinarea, aceste sit. sunt prevăzute expres
pentru că regula este că întâmpinarea este obligatorie : E FOARTE IMPORTANT SĂ
ȘTIM CÂND ESTE SAU NU ESTE OBLIGATORIE PENTRU CĂ APARE FOARTE
DES LA EXAMENELE DE ADMITERE ÎN PROFESII.
13
 Reclamantul, pârâtul, intervenientul trebuie să propună probele prin cererile pe care le
fac. Dacă nu le-au propus, art. 254 prevede că sunt decăzuți din probă, cu excepția situațiilor
în care la al 2 s-ar putea încadra pe una din situațiile respective de la 1-5 :
necesitatea probei rezultă din modificarea cererii de chemare în judecată – Conf. art
204 – la primul termen, reclamantul poate să modifice cererea de chemare în judecată; în
această situație i se dă pârâtului, teremen în care să formuleze întâmpinare, termen în care
trebuie să propună și dovezile sale, așa cum și prin modificarea cererii reclamantul a propus
alte probe pentru susținerea acelui petit modificator. Nu se mai parcurge etapa scrisă, fiind
mai nasol, pentru că dacă vreau să îl iau prin surprindere pe adversar o să formulez o cerere
de chemare în judecată în doi peri care are doar un petit eventual, iar cât privește celelalte
petite o să le propun prin modificare, mi se dă dreptul să formulez întâmpinare, dar nu mai
parcurge tot acel drum, așa cum este în etapa scrisă, ceea ce poate fi uneori neplăcut.
nevoia administrării probelor reiese din cercetarea judecătorească și partea nu o putea
prevedea – această situație este foarte des utilizată pentru că după ce am administrat o proba
cu martori rezulta necesitatea de a audia un alt martor , pentru că primul martor a făcut
referire la Vasile, de ex., care stă peste drum și Vasile a văzut ce i-a făcut X lui Y sau Vasile
a văzut momentul în care X i-a împrumutat lui Y suma de bani. În aceste situații, sigur
necesitatea administrării probei rezultă din cercetarea judecătorească și va fi admisibilă.
Avem răspunsul la întâmpinare, prin acesta poate rezulta necesitatea pentru pârat de a
depune altă probă- o va depune imediat ce are posibilitatea și se încadrează pe acest art.
Acest art. se coroborează cu disp. 478(2): Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de
apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau
arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi
administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.
Doamna prof. apreciază că aceste 2 articole trebuie coroborate, sigur instanța va decide, însă
partea va trebui să propună exact așa cum ar face-o și dacaă s-ar prevala de acest 254(2) pct.
2, și în egală măsură, sigur și instanța poate să hotărească, dar dacă partea este cea care
semnalează necesitatea de administrare care reiese din dezbateri o va aduce în discuția
instanței și instanța o va pune intotdeauna în discuția contradictorie a părților. Pe cale de
consecință și în apel poate fi încuviințată o probă nouă. Acestă necesitate de administrare a
probei din dezbateri trebuie apreciată foarte bine, pentru că am avut un litigiu, relativ recent,
în care avocatul advers, pentru a-și preconstitui o situație care să-i permită să se prevaleze,
într-adevar de art. 478(2) a pus întrebări martorilor care nu aveau nicio legătură cu litigiul.
Întrebările care se adresează martorilor trebuie să fie și acestea pertinente, concludente și
verosimile, exact cum trebuie să fie și teza probatorie, mai precis, eu chem un martor, am
stabilit care este teza probatorie, dar nu pot să îl întreb altceva decât ceea ce se încadrează în
teza probatorie( instanța nu ar trebui să permită acest lucru). Dacă l-am propus pentru a
dovedi că Vasile i-a dat bani lui Ion, nu voi putea să intreb martorul dacă Ion și-a bătut
nevasta pentru că nu are nicio legătură cu procesul.
partea învederează instanţei că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în
termen probele cerute -nu prea e invocat, mai ales dacă partea este asistată de un avocat, nu
prea am ce să justific. Dacă nu este asistată, ar am mai putea fi valabil acest art. și să
încuviinteze instanța proba. Motivele temeinic justificate = forță majoră, caz fortuit, nu a
putut să formuleze întampinare pentru că se afla în spital cu mainile și picioarele rupte și nu
avea posibilitatea de a se deplasa.

14
administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii – când anume administrarea probei
nu duce la amanarea judecății? R Răsupuns coleg :Dacă se solicită audierea unui nou martor
care este prezent în sală.
Răspuns prf.: Am cerut și eu acest lucru și mi-a fost respins pentru că dacă ne uităm la al.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (2), partea adversă are dreptul la proba contrară numai
asupra aceluiaşi aspect pentru care s-a încuviinţat proba invocată – deci dacă eu am adus
un nou martor, cealaltă parte are dreptul la contraprobă, astfel că procesul se amână. Am
depus un înscris la termen, cealaltă parte are dreptul la contra probă trebuie sa studieze
înscrisu, i se dă termen pentru acest lucru.
Intrebare coleg: nu s-ar putea invoca motive care nu mai necesită a fi probate , ca de exemplu
prezumțiile absolute?
R prf.: Ba da, în cazul acesta( al prezumtiilor) este ușor de observat, însă pentru martori,
înscrisuri, expertize, lucrurile sunt clare. Eu am invocat odată acest art. într-un litigiu
solicitând interogatoriul uneia dintre părți. Este adevărat, nu am fost suficient de atentă și nu
le-am propus prin cererea de intervenție ( eu eram pentru intervenientul principal). Nefiind
suficient de diligentă am zis ok, dacă reclamantul tot administrează proba cu interogatoriului
pârâtului, voi merge și eu cu interogatoriul pregătit și voi solicita administrarea probei cu
întrebările pe care le am eu. În mod normal aici este o situție care nu provoacă amânarea,
însă răspunsul judecătorului a fost unul greșit , el zicând că la termenul urmator vom decide
când va fi prezent si avocatul X care a lipsit dar cu toate acestea s-a luat interogatoriu. Nu a
vrut să-mi administreze proba, căci în acest caz era admisibilă.
Intr coleg: Poate fi întrebată cealaltă parte dacă dorește să uzeze de dreptul său la
contraprobă, iar daca cealaltă parte nu dorește să se folosească acest drept, propunerea probei
noi nu ar mai duce la amânarea procesului.
R. Prf. : ba da, dar nu prea sunt situații în care cealaltă parte să fie de-
acord.

există acordul expres al tuturor părţilor. :dacă sunt drepturi de care pot să dispună și pe
cale de consecință aceste 254 este o normă semi-imperativă. ACORDUL TREBUIE SĂ FIE
EXPRES ( atenție la grile).

Avem al (3) foarte important în economia litigiului, pentru că în ceea ce privește

egalitatea de arme trebuie să dau posibilitatea celeilalte părți să-și propună propria probă,
deci să facă o contra probă, sigur îi voi impune termenul în care va trebui să o facă pentru că
atâta timp cât ne axăm pe 254(2) trebuie să avem în vedere și dispozițiile de la al. 4 și
următoarele. Dacă se amână pentru unul dintre motivele prev la al. 2 ( exclus punctul 3)
partea este obligată sub sancțiunea decăderii din dreptul de a administa proba încuviințată
să:
să depună lista martorilor în termen de 5 zile de la încuviințarea probei, când se cere proba
cu martori.
să depună copii certificate de pe înscrisurile invocate cu cel puţin 5 zile înainte de termenul
fixat pentru judecată, dacă s-a încuviinţat proba cu înscrisuri.
să depună interogatoriul în termen de 5 zile de la încuviinţarea acestei probe, în cazurile în
care interogatoriul trebuie comunicat, potrivit legii.

15
să depună dovada plăţii cheltuielilor necesare efectuării expertizei, în termen de 5 zile de la
numirea expertului sau în termenul stabilit de instanţă potrivit dispoziţiilor art. 331 alin. (2),
dacă s-a încuviinţat proba expertizei.

Care e rațiunea acestor termene?

În ceea ce privește martorii, legea impune să depună lista martorilor în termen de 5

zile de la încuviințarea martorilor, ptr că trebuie citație până la term urm. Trebuie efectuate
toate acele măsuri și proceduri pentru legala citare a martorilor, ptr că în sens contrar, la
termenul următor se va amâna tocmai pentru a se cita și prezenta. Datorită acestor
raționamente este impus termenul de 5 zile de la încuviințarea probei cu martorilor în care
este depusă lista și adresa în situația în care , numele și adresa nu au fost propuse prin cerera
de chemare în judecată în conformitate cu art. 194.
Copiile certificate după înscrisuri trebuie depuse cu 5 zile înainte, deci nu în 5 zile
de la, e prea lax termenul. De ce? Eu, judecător să iau cunoștință de ele, dar și eu reclamant
sau pârât să pot să iau cunoștință de ele la dosar. Dacă nu se depun suficiente copii certificate
și nu poate să studieze la dosar, pentru că dacă depune cu 5 zile înainte s-ar putea ca dosarul
să fie la judecător deja și să nu-l mai poată studia, în acestă situație se va acorda un nou
termen pentru a putea studia înscrisurile. Sancțiunea pentru faptul că nu depune în suficiente
copii - ar putea să îl amendeze pentru că nu a depus în suficiente copii certificate, dar ar fi
excesiv să îl decadă din dreptul din procă. Ar putea fi amendat pentru faptul că din cauza lui
se produce amânarea judecății. Ar putea fi pusă în sarcina celorlalte părți efectuarea de
copii? Copiile pot fi făcute de celelalte părți doar în situațiile în care înscrisul provine de la o
entitate și autoritățile îl depun într-un singur exemplar, atunci doar putem vorbi de faptul că
celelalte părți au sarcina de-aș face propriile copii, dar altfel nu, ptr că legea este foarte clară
atât în privința cererii de chemare în judecată, în ceea ce-l privește pe reclamant, cât și în
ceea ce îl privește pe pârât sau intervenient. Se depun atatea exemplare câți pârâți sau
interese contrare sunt. Nu cred că ar trebui să îl decadă, ci să îi pună în vedere să depună
copii suficiente și să-i acorde un nou termen, eventual ar putea să-l amendeze pentru
amânarea judecății( nu se întâmplă). Momentan vorbim despre Cluj, Bihor, Mureș, astfel că
toate actele depuse la dosar pot fi vizualizate pe portalul instanței. Pe cale de consecință dacă
le-a depus cu 5 zile înainte, acest termen se calculează pe zile libere,de principiu, deci vor fi
7 zile.
Toate termenele de la 254 se calculează pe zile libere.
Se depune interogatoriul în termen de 5 zile de la încuviințarea acestei probe pentru
că instanța va cumunica între timp persoanei juridice căreia i se ia acest interogatoriu și poate
că până la următorul termen va și răspunde pentru că îi va pune în vedere să răspundă într-un
anumit număr de zile sau cel puțin cu 5 zile înainte și să-l depună la dosar.
Să depună dovada plății cheltuielilor necesare efectuării expertizei în termen de 5
zile. E logic și acest termen. Vedeți că toate aceste termene de 5 zile sunt de la încuviințare
sau numire,cu excepția copiilor certificate,înscrisuri care trebuie depuse cu 5 zile înainte.
De ce credeți că onorariul expertului trebuie depus în 5 zile de la numire?

16
 Nu îmi face expertiza, până ce expertul nu încasează avansul de onorariu nu face
expertiza. În momentul în care încasează avansul, trebuie să citeze părțile, și să efectueze
raportul de expertiză care a fost depus de către instanța.

Art. 254 (5) Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în
întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea,
judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor
probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.
Se recurge la aplicarea art. 22, probele propuse sunt puse în discuția părților și vor
putea fi administrate chiar dacă părțile se împotrivesc pentru că pot contribui la aflarea
adevărului. Părțile nu vor putea invoca în căile de atac misiunea instanței de a ordona oficiu,
pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.
Nu pot să invoc în apel sau în recurs faptul că judecătorul nu și-a exercitat rolul activ,
atâta timp cât judecătorul are posibilitatea, dar nu neaparat obligația. În situația în care se
respinge acțiunea pot să spun că am respins-o ca nefondată. Dacă se respinge pentru că nu
s-a reușit a se efectua proba actului juridic care stă la baza cererii de chemare în judecată, în
aceea situație hotărârea judecătorească nu va intra în autoritatea de lucru judecat. Nu ai
probat , asta înseamnă că data viitoare va trebui să probezi. Dacă judecătorul a observat
că este necesară suplimentarea probașiunii și nu a făcut acest lucru, în anumite situații s-ar
putea să invoc în apel faptul că, era evident că eu nu aveam de unde să știu că judecătorul
putea să ridice acest element și să-l pună în discuția contradictorie a părților.
Dacă mi-a fost respinsă ca nefondată, iar eu nu am avut suficiente probe, aș mai avea o
soluție mai precis revizuirea hotărârii, în măsura în care am descoperit un înscris, dar este
precedată de niște condiții precum : înscrisul să fi fost deținut de partea adversă sau să nu fi
putut fi invocat din motive mai presus de voința părților. Pe cale de consecință, aș mai putea
reveni asupra litigiului, dar altfel în situația în care nu mi-am făcut probațiunea în mod
corespunzător, nu mai am ce să fac. Un proces condus rău intră în autoritatea de lucru
judecat și se pierde orice speranță.

Renunțarea la probă :
Art. 257: (1) Când o parte renunţă la probele propuse, cealaltă parte poate să şi le
însuşească.
(2) Instanţa poate dispune administrarea din oficiu a probei la care s-a
renunţat.
Am renunțat la proba cu martor, am realizat că martorul nu ar fi neaparat favorabil
mie, dar dacă pârâtul sau, după caz, reprezentantul acestuia este suficient de abil, ar putea să-
și însușească în temeiul art.254 această probă.
Dacă intervenientul accesoriu a propus proba și pârâtul nu este de-acord cu acestă
probă, nu poate să facă nimic, după cumm stiți nu poate să formuleze căi de atac dacă partea
în favoarea căreia a intervenit nu este întelege să formuleze cale de atac. Deci dacă
intervenientul acesoriu propune, instanța nu va admite proba dacă pârâtul sau reclamntul (
depinde pentru care a intervenit) nu este de-acord. Dacă proba a fost admisă și se dorește
renunțarea la probă , atunci cealaltă parte poate să și-o însușească sau instanța poate dispune
să o păstreze și să o administreze,din oficiu.
Cum se încuviințează adminsitrarea probelor?

17
 R: prin încheierea de ședință conf. Art. 258 C. pr. civ.
(1) Probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255,
în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere.
(2) Încheierea prin care se încuviinţează probele va arăta faptele ce vor trebui
dovedite, mijloacele de probă încuviinţate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură
cu administrarea acestora.
Instanţa va putea limita numărul martorilor propuşi

La al. 1 , ar putea exista pericolul când de exemplu moare martorul,nu poate să-mi
răspundă succesorul, motiv pentru care există procedura asigurării probelor- pot introduce o
cerere pentru asigurarea probei în care chiar să administrez proba cu martori sau proba cu
expertiză dacă există pericolul ca aceasta să se piarda. Sigur, acolo sunt niște condiții , mai
întâi trebuie să introduc și cererea de chemare în judecată nu pot doar să asigur probe este
oarecum conexă. În aceste situație pot să administrez proba mai repede, pentru că poate
durează foarte mult etapa scrisă. Voi administra acea probă tocmai pentru că martorul este
bolnav cu ceva soi de boală în spital, motiv pentru care am tot interesul să îi fie luată
declarația. Acest lucru se va face prin deplasarea judecătorului, de principiu, acolo unde
aceea pers se afla , dacă se încuviințează cererea de asigurare de probe. Se va încuviința prin
hotărârea instanței care soluționează cererea de administrare de probe, motiv pentru care nu
se va pronunța asupra admisibilității că nu mai are de ce. Deja o altă instanță sau aceeași
instanță, s-a pronunțat prin hotărâre cu privire la admisibilitatea probei respective și instanța
în fața căreia se soluționează litigiul, nu are decat să administreze proba. Cealaltă instanță se
pronunță asupra admisibilității, iar instanța care soluționează fondul administrează proba.
Încheierea prin care se încuviinţează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite,
mijloacele de probă încuviinţate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu
administrarea acestora. ( de ex. Art 254 (4)) .
Ce fel de încheiere este aceasta?
Este foarte important să știm când este o încheiere preparatorie și când e interlocutorie.
Aici suntem în prezența unei INCHEIERI PREPARATORII.
art 235- Instanţa nu este legată de încheierile premergătoare cu caracter
preparatoriu, ci numai de cele interlocutorii. Sunt încheieri interlocutorii acelea prin care,
fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluţionează excepţii procesuale, incidente
procedurale ori alte chestiuni litigioase. - se poate reveni, asupra probei , inclusiv
instanța poate reveni asupra ei, potrivit art. 259, deci dacă se poate reveni, este evident că
instanța nu este legată și este încheiere preparatorie.

Ora 4:
Administrarea propriu zisă a probelor – art. 260- 261.
Cine stabilește ordinea? Judecătorul.( și la excepții la fel)
In funcție de ce se stabilește ordinea? În f-cție de relevanța lor pentru cauză, pentru că
s-ar putea ca după ce audiază 2-3 martori să revină și să spună nu mai …., asa cum prevede
258(3). Pe cale de consecință judecătorul apreciază cu ce începe. Mai mult decât atât s-ar
putea ca expertiza să o lase la final și să proroge administrarea unei anumite probe. Poate să
proroge chiar a se pronunța asupra admisibilității unei anumite probe până administrează alte
probe.Adică, am cerut și proba cu expertiza, dar eu judecător aș putea să mă lămuresc din
18
acele probe și nu aș mai avea nevoie de expertiză. Am o pronunțare asupra admisibilității
probei respective până în momentul în care le administrez pe celelalte. Astfel este posibilă
încuviințarea în f-cție de modalitatea care-i convine sau în f-tie de împrejurări( de ex. un
martor nu poate fi audiat la următorul term de judecată pentru că are motive pertinente în
acest sens, în acestă situație pot fi audiați alți martori)
Este hilar art. 260 alin.(2) Probele se vor administra, când este posibil, chiar în
şedinţa în care au fost încuviinţate. Pentru administrarea celorlalte probe se va fixa termen,
luându-se totodată măsurile ce se impun pentru prezentarea martorilor, efectuarea
expertizelor, aducerea înscrisurilor şi a oricăror alte mijloace de probă . - singura care
poate fi administrata la același termen de judecată este proba cu înscrisuri, cu martori doar
dacă instanța l-a citat, însă eu ca și pârât aș putea invoca faptul că instanța s-a antepronunțat
dacă l-a citat , pentru că prima dată ea trebuie să se pronunțe asupra admisibilității probei cu
martori, ei spun că nu este admisibilă din diverse rațiuni. Deci dacă l-a citat pot ridica
problema antepronunțării. Pe cale de consecință, în prima ședință când discutăm despre
cercetarea procesului se încuviințează proba adică se analizează admisibilitatea ei prin
raportare la cele 4 elemente pe care vi le-am spus. Dacă judecătorul consideră admisibilă , dă
termen și înafară de înscrisuri nimic nu se va administra la același termen. Martori nu, pentru
că trebuie citați, expertiză nu, pentru că trebuie comunicată expertului iar expertul trebuie să
o efectueze până la urmă, interogatoriul, nu, nici măcar dacă s-a depus odată cu cererea de
chemare în judecată.
Î: S-ar putea imagina situația în care martorul să aștepte la ușă și judecătorul să
încuviințeze..?
R: Ce a spus colega dumneavoastră, contra proba. Dacă într-adevăr am beneficia de
dreptul de a propune contra proba, atunci da, dar avem o altă dispoziție legală, respectiv,
alin. 6 art. 260 NCPC : Când proba cu martori a fost încuviinţată în condiţiile prevăzute la
art. 254 alin. (2), dovada contrară va fi cerută, sub sancţiunea decăderii, în aceeaşi şedinţă,
dacă amândouă părţile sunt de faţă. Pe de altă parte, dovada și dovada contrară potrivit art.
260, pot fi administratre atunci când este posibil în aceeași ședință. De ce? Gândiți-vă că
audiez un martor și cealaltă parte știe ce a spus respectivul martor și merge repede la
martorul propus de el și îi spune tot ce trebuie să zică. V-am spus că nu trebuie să vorbescu
cu martorul înainte de litigiu, este un principiu. Din păcate acest principiu este tot mai des
încălcat, sunt văzuți avocați care vorbesc înainte de proces cu martorii. Proba cu martori este
o probă obiectivă, dacă eu vorbesc cu martorul intervine subiectivismul și nu este deloc
deontologic. Cum descoperiți dacă un martor a fost influențat? Îl întreb pentru că el este sub
jurământ. Dacă el spune că a vorbit și că avocatul i-a spus să zică anumite chestiuni, se poate
ajunge chiar la îndepărtarea probei. Eu am avut o situație în care se audia martora și chiar la
sfârșitul audierii, înainte să termine, soțul reclamantei a ieșit din sală și a vorbit cu cealaltă
martoră. Profa a intrbat-o pe cea de-a 2 a martoră dacă i-a spus ceva, aceasta a negat, aspect
care rămâne de probat. Cum se poate proba? Cu ajutorul camerelor video de pe hol. Pe cale
de consecință, dacă ea a vorbit mai mult de 2 secunde cât a susținut că a vorbit, înseamnă că
e mărturie mincinoasă. Instanțele civile nu prea recurg la acest mecanism, însă ea poate
aprecia respectiva proba ca fiind nesinceră, părțile putând de-asemenea să formuleze
plângere penală. Dacă nu se administrează la același termen de judecată, atunci se va fixa
prin încheierea de ședință atât termen, cât și celelalte elemente respectiv atât actul care se
probează, mijlocul de probă și obligațiile părților. Obligațiile părților le regăsim și în art. 254
alin.4 lt. a, b, c, d. Dacă s-a încuviințat proba cu martori se va menționa atât adresa pentru a
fi citați, cât și eventualele cheltuieli daca au fost expuse dinainte, dacă nu în momentul în
19
care va în discuție, partea care a propus proba va achita și cheltuielile respective. Dacă este
vorba de expertiză, se va menționa atât onorariul expertului și termenul în care trebuie
achitat, cât și obiectivele. Obiectivele sunt stabilite și menționate în încheierea de ședință.
Degeaba depun eu ca parte obiectivele sau poate că sunt depuse chiar în cererea de chemare
în judecată, pentru că , de principiu, instanța trebuie să le încuviințeze pe rând după ce le-a
pus în discuția contradictorie a părților și să le introducă în încheierea de ședință pe care o va
comunica expertului. Fiecare obiectiv este inclus în încheierea de ședință. Totodată dacă este
vorba de interogatoriu, și cu privire la acesta se va menționa în încheierea de ședință și se va
cita persoana care va fi nevoită să răspundă la acel interogatoriu, cu mențiunea : PREZENȚA
OBLIGATORIE PENTRU INTEROGATORIU.
Probele vor fi administrate înainte de începere a dezbataterilor asupra fondului, dacă
legea nu prevede altfel. Este și logic să fie administrate înainte de începerea dezbaterilor
asupra fondului pentru că trebuie să fie administrate în partea de cercetare a procesului, când
s-au început dezbaterile, numai în mod excepțional se poate reveni nu dacă propune partea,
ci dacă constată judecătorul în conformitate cu dispozițiile legale ale art 391 în timpu
dezbaterilor că mai sunt necesare anumite probe pentru aflarea adevărului și având în vedere
și rolul activ pe care instanța il are în această aflare a adevărului, art 391 ne spune că:
Instanţa poate proceda la completarea ori refacerea unor probe, în cazul în care, din
dezbateri, rezultă necesitatea acestei măsuri. Aici avem deja o excepție, totodată, avem și
posibilitatea în care judecătorul constată, în conformitate cu art. 400 că după ce a rămas în
pronunțare mai sunt necesare probe, va repune pe rol cauza cu citarea părților pentru a
administra aceste probe. Aceste 2 situații reprezintă excepții de la regulile anterior
menționate, respectiv că probele vor fi administrate înainte de începerile dezbaterilor asupra
fondului.
Dacă s-a dispus o cercetare la fața locului aceasta se va efectua, când este cazul mai
înaintea de administrărea celorlalte probe. S-ar putea ca pe anumite argumente din probele
cercetate (….) 15:48 Eu spun că am pe teren stâlpi de delimitare și susțin în continuare,
propun martori, în această situație, dacă printr-o cercetare la fața locului se poate evalua
starea terenului, starea imobilului sau a oricărui alt element, sigur că este de preferat
cercetarea la fața locului.Judecătorul vede cu proprii ochi, merge evidnet cu părțile, citate în
mod regulamentar, care este situația juridică.
De principiu, cercetarea la fața locului se cam respinge, dar depinde și de judecător și
de locul unde trebuie făcută cercetarea. Oricum, dacă se dispune cercetarea la fața locului și
judecătorul este deschis, este varianta cea mai bună pentru reclamant. Atunci se poate lua și
proba cu interogatoriul, pentru că părțiile sunt citate,dar se poate administra și proba cu
martori, dacă judecătorul găsește vreun vecin, de ex, pe care vrea să îl audieze în plus față de
limita între fonduri etc. Grefierul va merge cu judecătorul la fața locului.
Judecătorul va decide dacă cercetarea la fața locului se va face înainte de administrarea
altor probe sau după. Ordinea oricum el o stabilește, chiar dacă acest art. 260 alin. (5) îi
recomandă, este doar de recomandare. Când proba cu martori a fost încuviințată în
conformitate cu art. 254 alin.(2) dovada contrară va fi cerută sub sancțiunea decăderii în
aceeași ședință, dacă ambele părți sunt de față. Orice probă care este propusă în temeieul art.
254 alin.(2) dă dreptul la proba contrară, dar va trebui cerută la acel termen de judecata, cu
exceptia situației în care nu poate să se pronunțe asupra probei respective. Nu știu în care
situații pentru că dacă depun înscrisul automat provoacă amanare, doar dacă depun un înscris
și îmi întemeiez depunerea acestuia pe faptul că necesitatea lui ar reieși din dezbateri. În
acele ipoteze, fără doar și poate, cealaltă parte nu poate depune o contraprobă la același
20
termen și o va propune până la termenul următor. Observăm că aici este destul de lax, în
schimb nu și în situația martorilor când, sub sancțiunea decăderii trebuie să o propună în
aceeași ședință dacă amândoua părțile sunt prezente.
Art. 260 alin. (6) - Partea care a lipsit la încuviinţarea dovezii este obligată să ceară
proba contrară la şedinţa următoare, iar în caz de împiedicare, la primul termen când se
înfăţişează. - Este un soi de repunere în termen. Eu cer proba dar la sedința următoare sau la
momentul la care reușesc, după ce nu mai sunt împiedicat la termenul imediat următor ar
trebui să cer dovada contrară.
Unde se administrează probele?
Art. 261 :
(1) Administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată sesizate, în camera de
consiliu, dacă legea nu dispune altfel.
Dacă, din motive obiective, administrarea probelor nu se poate face decât în afara localităţii
de reşedinţă a instanţei, aceasta se va putea efectua prin comisie rogatorie, de către o instanţă
de acelaşi grad sau chiar mai mică în grad, dacă în acea localitate nu există o instanţă de
acelaşi grad. În cazul în care felul dovezii îngăduie şi părţile se învoiesc, instanţa care
administrează proba poate fi scutită de citarea părţilor. → la nivel de competență a instanței –
judecătoria la judecătorie ( Judecătoria Cluj la Judecătoria Iași) Se administrează proba de
către un judecător de la Judecătoria Iași , audierea unui martor care nu este deplasabil, este în
spital legat de aparate. În aceste situații se va deplasa judecătorul la locul unde se află situat
martorul și îi va adresa întrebările menționate de judecătorul de la instanța de trimitre pe
care ar dori acesta să le administreze. - este o excepție de la principiul nemijlocirii. Instanța
care administrează proba poate fi scutită de citarea părților în această situație, sigur cel mai
corect ar fi să citeze părțile, care se vor deplasa la Iași. Instanța de trimitere , îi va fixa
întrebările dacă dorește și sigur că și instanța care administrează probele prin comisie
rogatorie, are o oarecare libertate și lărgească aceste elemente pe care i le fixează deja
instanța de trimitere, dacă consideră necesar( reiese din audierea martorului că ar mai fi
necesar să îl întrebe ceva).

(3) Când instanţa care a primit comisia rogatorie constată că administrarea probei
urmează a se face în circumscripţia altei instanţe, va înainta, pe cale administrativă, cererea
de comisie rogatorie instanţei competente, comunicând aceasta instanţei de la care a primit
însărcinarea. → un soi de declinare; după ce s-a efectuat administrarea de probe prin comisie
rogatorie, instanța sesizată, dacă este cazul, va stabili din oficiu termen pentru continuarea
cercetării procesului sau după caz pentru dezbaterile fondului. Este important că textul
mentionează „ din oficiu” pentru a nu se întelege că această cauză a rămas în nelucrare
datorită faptului că partea nu a depus diligențele necesare. Este o discuție dacă cauza este sau
nu suspendată dacă se efctuează comisia rogatorie. Dispoziție privind suspendarea legală nu
avem. Putem să o considerăm suspendaă? Știți cum este la recuzare, în caz de abținere cauza
este suspendată, în cazul recuzării nu este suspendată ci este doar în „stand by”.
(4) Instanţa însărcinată prin comisie rogatorie va proceda la administrarea probelor în
prezenţa părţilor sau, chiar în lipsă, dacă au fost legal citate, având aceleaşi atribuţii ca şi
instanţa sesizată, în ceea ce priveşte procedura de urmat.
După ce s-a efectuat administrarea probelor prin comisie rogatorie, instanţa sesizată, dacă
este cazul, va fixa, din oficiu, termen pentru continuarea cercetării procesului sau, după caz,
pentru dezbaterea fondului.
21
 Cheltuielile necesare administrării probelor: partea mai gingașă este dată de
cheltuielile de administrare și cheltuielile de judecată. Acolo este discutabil. Așa cum v-am
spus, partea care a cerut va achita sau partea căreia îi profită va achita, de îndată sau la
termenul fixat de instanță. Este discutabil în ceea ce privește achitarea de îndată. Ce fac pun
banii pe masa?! Exemplul cu administratorul judiciar, la început de carieră care după ce a
vândut bunurile societății aflate în faliment, duce banii cash la sedința de judecată și îi pune
ăn fața judecatorului sindic.
La comisia rogatorie poate cel putițin instanță egal deci poate fii și instanța
superioară, dar de principiu va fi o instanță egală în grad. Nu este o problemă să fie și o
instanță superioară. Judecătorul va face aprecieri și cu privire la credibilitatea martorului ?
Nu, nu poate , el poate pune eventual întrebări suplimentare dar nu va putea aprecia asupra
admisibilității probei pe care deja a admis-o judecătorul de la instanța de trimitere.
În cazul în care proba a fost dispusă din oficiu sau la cererea procurorului în procesul
pornit de aceasta în condițiile prev. la art. 92 instanța va stabili prin încheiere cheltuielile de
administrare a probei și partea care trebuie să le plătească, putându-le pune și în sarcina
ambelor părți. Nedepunerea sumei de la al. (1) în termenul prevăzut atrage decăderea părții
de a administra dovada încuviințată în fața acelei instanțe. E destul de nasol pentru expert
care a efectuat și depus expertiza la dosar și pârâtul este decăzut din probe, nu am o
hotărâre, poate nu am nici încheiere și poate nu-mi mai își primește banii. La fel, dacă
instanța a propus proba din oficiu pentru că este necesară pt aflarea adevărului, se va
administra proba, il va intreba pe reclamant dacă pentru a ajunge la o hotărâre finală este
dispus să plătească, iar dacă nu este dispus să plateasc „ mă descurc”.
Instanța poate apela din oficiu la ajutor public judiciar? Nu, doar partea poate, eventual
îi poate pune în vedere că poate apela la ajutorul public judiciar și în ceea ce privește proba
cu expertiza, și chiar s-au încuviințat.Nu pot să achit nici taxa de timbru, nici expertiza se
încuviințează ajutorul public și după caz ori se scutește de plată și atuni expertul va fi platit
din fondul Ministerului de Justiție, ori se eșalonează plata. Încheierea prin care se stabilește
onorariul expertului este TITLU EXECUTORIU.
Depunerea sumei se poate face și după termen, dacă prin aceasta nu se amână
judecata.
Aceste dispoziții se aplică și dacă administrarea se face prin comisie rogatorie. În ceea
ce privește administrarea în fața instanței, nu v-am spus că mai există pe lângă comisia
rogatorie și alte excepții cand nu se face în fața instanței, asigurarea de dovezi, despre care
am discutat. Poate chiar judecătorul să meargă să administreze proba. Probele de la instanța
de la care s-a strămutat pricina trebuie ca prin hotărâre să fie stabilite în ce măsură actele
efectuate de instanța de la care se strămută sunt menținute. Dacă este vorba de o hotărâre de
declinare, se mențin probele.
Care este situația părților decăzute?
Art. 263 -Partea decăzută din dreptul de a administra o probă va putea totuşi să se
apere, discutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerilor şi a dovezilor părţii potrivnice.
Este un art. desosebit de important și relevant mai ales atunci când ar fi trebuit să
depun întâmpinare într-un anumit termen prevăzut de lege și nu am făcut. E adevărat, sunt
decăzut din dreptul de a propune probe, de a invoca excepții altele decât cele de ordine

22
publică, dar nu mă poate decădea nimeni din dreptul de a decădea. Pot să depun întâmpinare
când doresc dacă prin întâmpinare nu propun probe, invoc excepții relative. Dacă propune
probe în ciuda faptului că e decăzut , instanța va lua în seamă doar apărările. Deci dacă nu
sunt diligent, mai am o scăpare prin acest 263 și cu aceste dispoziții pot să mă apăr, căci prin
art 205 și 254 mi-ar fi luat și dreptul la apărare. Am avut o situație în care adversarul îmi
invoca la nesfârșit excepții, la fiecare termen invocând altă exceptie, el nu a depus
întâmpinare → e doar amendă.
Etapa scrisă a fost introdusă prin NCPC pentru a evita surprizele de acest gen, eu
trebuie să știu cu ce elemente vii în fața instanței ca mai apoi eu să mă pot apăra. Pe VCPC
existau tot felul de astfel de surprize, motiv pentru care de fiecare dată se dispunea amânarea.
Dacă discut despre admisibilitatea probelor, eu trebuie să îi dau cuvântul și acluia care
a depus întâmpinarea, indiferent când a depus-o și atunci el poate să susțină că proba este
concludentă , pertinentă.
Încheierea prin care se încuviițează probele este o încheiere preparatorie !!!

Aprecierea probelor:
se face de către instanța de judecată, care va examina probele administrate, pe fiecare în
parte și pe toate în ansamblul lor.
în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au
fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de
cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare.

Evident că judecătorul este cel care le apreciază, dar nu poate să dea valență uneia și
să le ignore pe celelalte, de aceea trebuie să le analizeze pe toate și pe toate să le aprecieze.
Când, de exemplu am un raport de expertiză și acela are o concluzie clară, cam aia va fi și
soluția, dar, să presupunem că am solicitat expertului să se pronunțe asupra unor vicii
ascunse. Expertul își va spune opinia sa , sunt sau nu vicii, se datorează sau nu exploatării, de
când datează acele vicii, dacă sunt îndeplinite toate condițiile de la viciile ascunse. Faptul că
sunt sau nu vicii ascunse va fi apreciat doar de către instanță, pe expert nu îl pot întreba dacă
sunt vicii ascunse, el îmi poate spune doar dacă erau sau nu vizibile, dacă puteam sau nu să
le decelez. Cel care va aprecia calitatea de viciu ascuns va fi doar judecătorul. Degeaba vine
expertul și îmi spune că este viciu ascuns, pentru că judecătorul nu trebuie să țină seama de
ceea ce spune expertul. Eu trebuie să analizez personal dacă viciul se încadrează pe definiția
dată de NCC. Chiar dacă am o expertiză, care aparent este favorabilă reclamantului, voi
putea pronunța o hotărâre prin care el cade în pretenții, adică o hotărâre prin care îi resping
cererea de chemare în judecată, pentru că acel viciu putea fi descoperit la o analiză cel puțin
sumară. Dacă avem o expertiză, acea expertiză va conta enorm, dar nu poate instanța ignora
declarațiile martorilor. Dacă din declarațiile martorilor reiese o idee contrară expertizei,
atunci ca să pot soluționa cauza trebuie să recurg și la alte probe, pentru a vedea ce îmi
formează convingerea.
În motivarea unei hotărâri trebuie să găsesc referire la toate probele pe care judecătorul
și-a întemeiat convingerea. Poate că pentru unele este evident și va face mentiunea lor doar

23
în treacăt, nu este un motiv de apel sau recurs, pentru că dacă și-a putut forma convingerea
analizandu-le pe toate dar considerândule pertinente doar pe unele , nu este nicio problemă,
la fel de bine poate să îndepărteze o probă. Am avut o situație în care am avut un martor
influențat a reieșit în moemntul în care l-am interogat faptul că spune minciuni. Clientul meu
nu a dorit să facă plângere pentru mărturie mincinoasă, instanța nu s-a sesizat din oficiu, dar
instanța nu a ținut cont de declarația lui apreciind-o nesinceră.

Mijloace de probă:
înscrisuri
martori
expertiză
cercetarea la fața locului
mărturisiri
prezumții
interogatoriul
mijloacele materiale de probă
și alte mijloace prevăzute de lege
Aceasta este o enumerare deschisă.

Înscrisuri
Art. 265 CPC definește înscrisul ca fiind orice scriere sau altă consemnare care cuprinde
date despre un act sau un fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de
conservare și stocare. Este o arie foarte extinsă.
Testamentul poate fi inscripționat oriunde. Era o discuție și daca scriu pe nisipul plajei. Se
poate? NU!
Întrebare: Dacă scriem un testament pe un suport digital, un touch-pad și practic extindem..
dar îi pe tabletă, ar putea fi consider suport informatic?
Răspuns: Nu, trebuie să fie înscris olografic, adică eu cu mâna mea îl scriu.
Discuție: Există o speță (nu se aude).Domnul profesor Chirică a spus că e în regulă ideea.

Concluzie I. Varga: Personal nu am nimic împotrivă, dar în instanțele române nu o să țină

cont niciodată. Deși, în legătură cu înscrisul în formă electronică: dacă are suficiente
elemente cât privește securitatea și faptul că nu s-a putut interveni asupra lui, este ca și
înscrisul pe suport informatic, nu văd care ar fi problema. Dacă gândim procedural, ar trebui
să se poată, iar dacă gândim ca un civilist nu e în regulă.
Înscrisurile pe suport informatic: pe alt suport decât cu cel cu care suntem obișnuiți în mod
normal, care se referă la înscrisuri. Pe de altă parte, atunci când avem în vedere fotografiile,
acestea ce sunt? Mijloace materiale de probă sau sunt înscrisuri?
Art. 290 CPC Planurile, schițele, hârtiile, fotografiile și ori alte documente anexate au
aceeași putere doveditoare ca și înscrisurile la care sunt alăturate, dacă au legătura directă
cu înscrisul și poartă semnătura, după caz, a parții sau a persoanei competente care a
întocmit înscrisul.

24
Pe cale de consecință, atunci când discut despre fotografii, dacă sunt alăturate unui înscris și
sunt semnate, atunci sunt înscrisuri sub semnătură privată. La înscrisul sub semnătură privată
cam asta este important, să fie semnat. Ori de câte ori este semnat, vorbim de înscris sub
semnatură privată.

Întrebare- nu se aude
Răspuns: În situația în care se întocmește un contract la notar, atunci notarul alătura și toate
înscrisurile care au stat la baza întocmirii contractului și toate aceste înscrisuri trebuie
semnate. Practic au aceeași valoare și se semnează de ambele părți.
Atunci când este cazul, dacă fotografia se alătură unui alt înscris sub semnătură privată?
De exemplu, un act juridic unilateral (altul decât testamentul) la care alătur o fotografie și o
semnez din diferite rațiuni (fotografie care are legătură cu actul juridic unilateral), atunci
această fotografie este un înscris sub semnătură privată.
Dacă este o simplă fotografie, atunci ea este un mijloc material de probă.

Întrebare: Dacă fotografia nu este alăturată unui act juridic, dar este semnată?
Răspuns: Este discutabil prin prisma dispozițiilor art. 290 CPC.

Întrebare: Mențiunea conform cu originalul ce valoare are?

Este doar o conformare sub semnătură privată. Nu este o legalizare. Toate înscrisurile trebuie
să le conformezi cu originalul, adică pe proprie răspundere asigur instanța și partea adversă
că acele înscrisuri sunt conforme cu originalul, pe care trebuie să îl am la mine, dacă se cere
confruntarea cu originalul. Nu este legalizată. Dacă obțin, de exemplu, o copie a unei
hotărâri judecătorești, prin arhivă, atunci acea copie este legalizată și o să discutăm la
înscrisuri autentice ce este înscrisul autentic si cât de extinsă este această sferă.
În ceea ce privește clasificarea probelor, am discutat deja de probele preconstituite (cele pe
care le întocmesc atunci cand închei un raport juridic tocmai pentru a avea o probă în
instanță, chiar dacă legea nu-mi impune întocmirea unui înscris).

După scop:
originare/primordiale;
recognitive;
reînnoitoare.

Am încheiat contractul, aceea este proba originară.

Dacă, de exemplu, închei contractul astăzi odată cu acordul părților, și ulterior închei
înscrisul, adică proba preconstituită? Este originar sau este recognitiv? S-a pierdut cumva
înscrisul să fie recognitiv sau reînnoitor?
Nu, este originar.
Dacă partea recunoaște încheierea contractului, atunci este un înscris recognitiv. Putem
discuta și despre înscrisuri confirmative, care confirmă înscheierea unui raport juridic.
De exemplu, art. 1010 CC cel cu donațiile, liberalitățile care nu sunt valabile pentru motivul
formei, în acea ipoteza dacă succcsesorii confirmă actul, acela este un act confirmativ, adică

25
sunt de acord să îl execut si chiar îl execut. Dar dau și un act cofirmativ, de care sunt legați
deoarece nu mai puteau să spună că nu îl execută. Sau când este vorba de nulitatea relativă.
Chitanța sau un act care confirmă că s-a efectuat plata, ce fel de act e?
Recognitiv, de principiu, sau originar pentru că plata poate să fie un act juridic. De cele mai
multe ori este un act juridic.
S-a pus în discuție dacă poate fi probată plata cu orice mijloc de probă. În orice caz, este
foarte discutabil dacă plata este fapt sau act juridic.

După modul de întocmire:

acte autentice;
acte sub semnătura privată;
început de dovadă scrisă.

Cele nepreconstituite sunt cele pe care le invocă spontan, și fără a preconstitui proba
respectivă.
În recurs, potrivit dispozițiilor legale, nu pot fi invocate alte probe decât înscris. Dar
dacă vreau, de exemplu, să administrez proba cu martori? Avocații duc martorul la notar, iau
declarația și o depune în instanță în recurs. Trebuie să se țină cont? Judecătorul trebuie să
decidă într-adevar, dar mai este contradictorialitate? Nu mai este. Nu este pertinent. Doar că,
știți cum e, resping o probă de la dosar pe care deja am văzut-o, credeți că judecătorul, cel
puțin în mintea sa, va putea să facă totalmente abstracție de proba respectivă?
E suficient să propun proba, mi-o respinge sau mi-o înlătură de la dosar (este mai
problematic, că poate nici nu s-a uitat peste ea), dar dacă eu depun din timp la dosar, până la
urmă el tot o va vedea, mi-o va înlătura apoi. Am sădit în mintea lui o idee, e suficient.
Declarațiile de martor luate la notar degeaba le depun pentru că nu îndeplinesc condiția de a
se administra în contradictoriu. Nu este un înscris corespunzător declarația de martor, din
punctul meu de vedere.

După raportul dintre probe:

originale;
duplicate;
copii.

După suport:
cele întocmite pe suport material;
cele pe suport informatic.

În ceea ce privește duplicatele, o să vedeți că în conformatitate cu Legea nr. 36, legea

notarilor publici, notarul nu mai eliberează originale de pe actele încheiate, ci eliberează
numai duplicate și originalul rămâne la el. Duplicatul are aceesi forță probantă cu
originalul.
În ceea ce privește legalizarea copiilor de pe hotărârile judecătorești este un act ... Spre
deosebire, de conformarea cu originalul, care nu are aceeași funcție, ci certifică faptul că este

26
conform cu originalul. Ulterior se va putea verifica. Dacă nu îndeplinesc aceste condițiile,
ve-ți vedea că fiecare vor constitui un început de dovadă scrisă.
În conformitate cu dispozițiile art. 268 CPC, semnătura unui înscris face deplină credință
până la proba contrară, despre existența consimțământului părții care l-a semnat cu privire
la conținutul acestuia. Dacă semnătura aparține unui funcționar public, ea conferă
autenticitate acelui înscris, în condițiile legii. Sigur, discutăm despre un înscris sub
semnătura privată. Ve-ți vedea ce se întâmplă atunci când este un înscris autentic.

Întrebare: Care este diferența dintre un înscris semnat de parte și un înscris semnat de
funcționar?
Răspuns: Unele fac dovada până la proba contrara. Pot să fac dovada contrară și cu asta am
aneantizat proba, și altele fac dovadă până la înscrierea în fals. Deci trebuie să demarez toată
procedura înscrierii în fals.

Când semnătura este electronică, aceasta nu este valabilă decât atunci când este reprodusă în
condițiile pevăzute de lege.
În ceea ce privește înscrisul autentic, art. 269 CPC conține definiția. Înscrisul autentic este
înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul
public, sau de către o autoritate învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile
stabilite de lege.

Exemple:
Instanța-hotărârile judecătorești si încheierile fac dovada până la înscrierea în fals. La un
moment dat am contestat o încheiere de ședință, fără a cere îndreptare de eroare sau lămurire,
iar judecătorul m-a întrebat dacă înțeleg să ma înscriu în fals. Răspunsul meu a fost nu.
Pentru cele ce au fost constate de judecător prin propriile simțuri în ședința de judecată, face
dovada încheierea și hotărârea până la înscrierea în fals.
Întrebare: Nu s-ar putea să nu țină cont cumva de documetul respectiv, cum se face la proba
cu martori când este o probă neverosimilă? Nu ar putea să aprecieze că planează dubii asupra
?legăturilor?( nu am înțeles), chiar daca nu s-a urmat procedura în fals? Prin urmare, nu va
ține cont de acel document?
Răspuns: Se poate aprecia, dar partea va merge până la capăt cu înscrierea în fals pentru că e
mult mai simplu pentru ca există o prezumție de laglitate și aceea, sigur cu înscrierea în fals
poate sa fie înlăturată. Este foarte greu judecătorului să facă aprecieri, dar în aceasta situație
este posibil să se înscrie în fals daca e un înscris sub semnătură privată unde există
verificarea de scripte și este foarte simplu.. Dar altfel, pentru aceste înscrisuri doar înscrierea
în fals.

Personalul diplomatic. Puteți legaliza documente sau puteți încheia contracte la ambasadă
sau la consulate. Și acelea au aceeași valoare.

Funcționarul public.

27
Întrebare: Dacă fac o ofertă de donație Municipiului Cluj, în forma prevăzută de lege, trimit
oferta de donație, cine o acceptă? Se acceptă prin hotărâre de Consiliu Local. Dar este un act
autentic? Trebuie să avem formă?
Răspuns: Este un înscris autentic pentru că așa spune legea. Se accepta prin hotarâre de
Consiliu Local și va primi această calificare. Altfel, nu avem un contract valabil încheiat
pentru că nu îndeplinește condițiile de formă. Ori considerăm așa, ori constatăm nulitatea
absolută a tuturor donațiilor.

Întrebare: Și în situația în care avem o moștenire vacantă și imobilul este preluat de către
comună, oraș sau municipiu prin hotărârea de consiliu local, atunci nu îi și aia un înscris
autentic?
Răspuns: Aici nu, pentru că acceptarea succesiunii poate să fie făcută și prin înscris sub
semnătură privată, pe de o parte și pe de altă parte, atunci când este preluat se eliberează
certificat de vacanță succesorală. Acela este actul autentic și trebuie să meargă cineva la
notar. Așadar, nu se preia prin hotărârea consiliului local, ci se eliberează certificatul de
vacanță succesorală și se merge la notar în acea situație.

Trebuie să le emită în forma și în condițiile stabilite de lege. Un notar necompetent dacă a

trimis un act autentic, automat acesta va putea fi constatat ca fiind nul invocându-se
problema necompetenței.
De exemplu, un certificat de moștenitor emis pentru o persoană decedată cu ultimul
domiciuliu în Cluj de un notar din Gherla. Notarul din punct de vedere teritorial având în
vedere ultimul domiciuliu, locul deschiderii succesiunii era necompetent. Motiv pentru care
certificatul eliberat de notar, act autentic, a fost constatat ca fiind nul absolut. Dacă, de
asemenea, contractul de vânzare nu respectă forma, condițiile, din nou, se va constata
nulitatea absolută. Notarul este nou și nu știe să facă acte, le face fără încheiere de
autentificare sau alte probleme de autentificare, automat nu va respecta condițiile prevăzute
de lege.

Întrebare: E posibil să intervină acea situație ca domiciliul să fie situat în circumscripția mai
multor notari?
Răspuns: Nu, contează unde a avut ultimul domiciu. Un imobil se poate dacă este unul
complex care e înscris în aceeași CF și sunt, de exemplu, mai multe nr. topo.

La ce se referă autenticitatea înscrisului?

La stabilirea identității părților, exprimare consimțământului cu privire la conținut,
semnătură și data.
Pot să atac în instanță și să solicit nulitatea relativă a unui contract autentic pe considerentul
lipsei de discernământ sau pe considerentul vicierii consimțământului pentru că autenticitatea
nu acoperă aceste elemente. Cele pe care autenticitatea le acoperă, nu pot să le combat
decât prin înscrierea în fals, respectiv, stabilirea identității părților, exprimare
consimțământului cu privire la conținut, semnătură și data ( ceea ce notarul prin
propriile simțuri a putut să ia cunoștință). Acestea sunt valide sau sunt prezumate a fi
legale până la înscrierea în fals. Celelalte, însă, pot să le atac în instanță fără nicio
problemă , fără a porni procedura înscrierii în fals.
28
Întrebare: Se aplică la toți, nu numai la notari?
Răspuns: Da! Se aplică tuturor.
Art. 269 alin. (2). Este, de asemenea, înscris autentic orice act emis de către o autoritate
publică și căruia legea îi conferă acest caracter.
Avocații nu pot sa certifice înscrisuri. Pot da dată certă, in schimb.

Puterea doveditoare a înscrisului autentic: Art. 270 CPC.

Cu privire la acele constatări de la art. 269 alin. (1) teza a П-a CPC, face dovada deplină
până la înscrierea în fals. Declarațiile părților cuprinse în înscrisul autentic fac dovadă până
la proba contrară, atât față de părți cât și față de orice alte persoane.
Spre exemplu, ipoteza testamentul prin care recunoștea un fiu. Acea declarație se menține
chiar dacă testamentul este anulat, dar face dovada până la proba contrară.
Art. 270 alin. (3). Dispozițiile alin. (2) sunt aplicabile și în cazul mențiunilor din înscris care
sunt în directă legătură cu raportul juridic al părților, fără a constitui obiectul principal al
actului. Celelalte mențiuni constituie, între părți, un început de dovadă scrisă.
Pe cale de consecință, dacă există mențiuni aflate în legătură directă cu raportul juridic (de
exemplu, i-am dat o garanție suplimentară, sau orice altă chestiune care ar putea să aibă
legatură cu acel raport juridic care este scris în actul respectiv), dacă nu constituie ocbiect
principal, respectiv, nu este legat de vânzare-cumpărare ca atare face dovada până la proba
contrară. Dacă nu are legătură cu actul, respectiv -„i-am dat 100 lei să-i plătesc scaunul pe
care mi l-a dat săptămâna trecută”-> N-are nicio legătură cu raportul principal. Această
mențiune, declarație va face dovada până la proba contrară.
Se face diferența între mențiunile care au legătură cu raportul juridic care fac dovada până la
proba contrară, iar celelate mențiuni care nu au legătură cu raportul juridic al părților sunt
doar început de dovadă scrise.
Înscrisul autentic este și titlu executoriu. În măsura în care vreau să dau un împrumut
poate că doresc să închei act autentic pentru a fi și titlu executoriu. Înseamnă că am încheiat
contractul? Dacă mă duc la notar și spune X, „am primit banii”, Y spune „i-am dat”. Nu se
dau în fața notarului. Pot să contest? DA! Contractul rămâne un contract real. Pot să contest (
va fi foarte greu pentru că am dat o declarație în fața notarului) pentru că un terț ar putea să
conteste, în măsura în care este interesat, pentru că acest contract rămâne un contract real,
chiar dacă se încheie în fața notarului.
Întrebare: Dacă sunt remiși în fața notarului, mai beneficiază?
Răspuns: Da, este o constatare personală, notarul va menționa.
Dacă vreți să încheiați contracte de împrumut, în limita prevăzută de legea penală, atunci cel
mai este să mergeți la notar pentru ca notarul să vadă nu numai că i-ați predat, ci i-ați și
numărat și să menționeze în scris acest aspect. Fiind perceput cu propriile simțuri, va face
dovada până la înscrierea în fals. Și, bine-înțeles, se plătește onorariul la valoare.

Art. 271 CPC. Nulitatea și conversiunea înscrisului autentic.

Nu este nulitate conversiunea actului juridic! Nu-l transformăm în nimic altceva, ci îl
transformăm, eventual, într-un înscris sub semnătură privată. Pentru că dacă înscrisul
autentic este întocmit fără respectarea condițiilor prevăzute de lege (ori notarul este
necompetent, ori incompetent și nu-mi emite înscrisul așa cum prevede legea), din acel punct

29
de vedere înscrisul va fi nul, dar în conformitate cu dipozițiile alin. (2) al art. 271 CPC, face
deplină dovadă ca înscris sub semnătură privată, dacă este semnat de părți.
Dacă nu este semnat, atunci poate să constituie doar un început de dovadă scrisă. Când
discutăm de început de dovadă scrisă înseamnă că putem să complinim această probă
cu proba cu martori.

Ora 6

Ipoteză: Să presupunem că am un litigiu în care reclamantul formulează o acțiune în

pretenții pornind de la un contract încheiat cu o societate din Spania, care are o sucursală în
Romania. În această ipoteză, contractul fiind încheiat în Spania, care sunt regulile care se
aplică?
Răspuns: Știm că la competența teritorială, avem o competență alternativă, deci dacă are un
dezmembrământ cu sediul în țară, atunci ar putea să fie competentă instanța din România
dacă raportul juridic are legătură cu acea sucursală.

Ipoteză: Să presupunem că este vorba despre un contract de transport, iar societatea care
trebuia să efectueze transportul și l-a efectuat defectuos. Practic, partea care trebuia să
efectueze transportul era sucursala din România. Am rezolvat competența. Spuneți-mi, din
acest punct de vedere, dacă eu sunt reclamant, vreau să mă judec în temeiul cărei legi?
Răspuns: Române. Vine pârâtul și spune ”nu”, contractul a fost încheiat în Spania, în limba
spaniolă, și se menționează foarte clar că este aplicabilă legea spaniolă.
Întrebare: Ce trebuie să faceți ca pârât în această situație, vizavi de cele discutate astăzi?
Răspuns: Să se depună la dosar articolele spaniole și interpretarea lor.
Răspuns I. Varga: Deci, în conformitate cu dispozițiile legale ale CPC si CC, trebuie să
facă dovada legii străine, adică să depună la dosar extrase din legea spaniolă pe care le
invocă și, totodată, interpretarea lor. Nu este suficient să depun dispoziții legale, deși uneori
doar asta se face, dar este greșit pentru că interpretarea s-ar putea să fie alta decât în dreptul
român. Cu atât mai mult cu cât dreptul spaniol face parte din altă familie de drept, pe cale de
consecință, interpretarea este imperios necesară. Dacă este din Quebec, lucrurile sunt clare,
n-avem o problemă, dacă e din Franța, nici acolo.
Întrebare: Raportat la art. 2562 CC alin. (2), instanța are obligația sa impună părții să facă
dovada conținutului legii străine? Pentru că textul spune că partea poate să fie obligată să
facă dovada conținutului legii.
Răspuns I.Varga.: Numai dacă instanța nu face propriile demersuri pentru a obține
informațiile de la ambasadă. Acel ”poate” din text se referă la faptul că instanța poate să
impună părții să facă dovada, sau poate să-și procure ea. În situația în care spune că nu este
aplicabilă legea străină, atunci poate să respingă, pentru că instanța trebuie să cunoască legea
dreptului internațional privat, nu este obligată să cunoască dreptul unui stat străin, dar
regulile de drept internațional privat trebuie să le știe. Cunoscând regulile de drept
internațional privat, poate să spună dacă este sau nu este aplicabil pe fond dreptul străin,
moment în care, dacă ea decide că nu este aplicabil și poate s-o facă fără a avea proba
dreptului străin, nu mai are de ce s-o solicite. De cele mai multe ori trebuie să aibă proba ca
să poată să decidă, dar nu întotdeauna.

30
Bun, eu sunt pârâtul. Vreau să invoc legea străină. Când și cum o fac? Prin întâmpinare.
Atunci trebuie să și depun dovada? Nu neapărat, se poate și la un alt termen, dacă instanța nu
și-a procurat singură dispozițiile legale străine, și îi impune pârâtului să o facă. Nu este o
probă ca toate celelalte probe, când discutăm despre proba legii străine. Deci o va face prin
întâmpinare atunci când se apără, iar la termenul la care se discută problema legii aplicabile,
instanța poate să-i pună în vedere să facă proba legii străine și interpretarea acesteia. Dacă
nu, la fel de bine poate să se adreseze ministerului.
Ce poate să facă reclamantul în situația în care se invocă legea străină și se probează? Aduce
propria lui interpretare a legii străine. Vi se pare normal ca judecătorul să aplice legea
străină? Dacă pe fond este aplicabilă, nu are ce să facă. Fiecare va trebui să apeleze la
specialistul propriu, atât pârâtul, cât și reclamantul. De obicei se evită, pe cât posibil.
În cazul necompetenței internaționale, nu e ciudat că se poate invoca în orice stare a
procesului, însă doar dacă pârâtul nu se prezintă și formulează apărări pe fond? Este
necompetență generală, internațională, se poate invoca oricând, și cererea se va respinge ca
inadmisibilă. Se poate ataca cu recurs. Deci necompetența internațională se poate invoca în
orice stare a procesului numai dacă pârâtul nu și-a formulat apărări pe fond, deci este ieșit
din comun. Este discutabil din prisma dispozițiilor codului de procedură civilă, dar din
punctul de vedere al naturii juridice. Dacă pârâtul și-a făcut apărări pe fond, se acoperă? Nu
aș putea să acopăr faptul că nu sunt competent general nicicum. Pot să o invoc și din oficiu.
Sigur în ceea cel privește pe pârât, poate apărea o problemă în a invoca această problemă a
necompetenței, dar în ceea ce privește instanța nu cred că este legată de ceea ce stabilește
pârâtul, Știți foarte bine că în ceea ce privește necompetența, dacă la primul termen de
judecată, nu a invocat instanța din oficiu, sau pârâtul prin întâmpinare problema
necompetenței teritoriale, în acea situație mai poate s-o invoce? Nu. Dar nu este cazul
necompetenței generale.
Din punctul meu de vedere, necompetența generală poate fi invocată de pârât sau din oficiu.
Eu ca reclamant, aș putea să invoc necompetența generală? De oricare dintre părți. O să
revenim asupra acestei chestiuni.
La art. 199 alin. (1) CPC la înregistrarea cererii, aceasta se înregistrează și primește dată
certă prin aplicare ștampilei de intrare. În măsura în care cererea se trimite prin poștă, nu
primește dată certă la momentul trimiterii prin oficiul poștal (nu se înțelege)?
Este o discuție. Oficiul poștal fiind înscris în registru, poate prin aplicarea ștampilei, prin
înregistrare să dea dată certă. Altfel, prin aplicarea ștampilei, se menționează când a fost
înregistrat și cu acea ștampilă este deja dată certă pe acel înscris.

Ipoteză: Să presupunem că pârâtul a depus întâmpinare. Întâmpinarea nu conține nicio

probă, reclamantul invoca inacțiunea sa, faptul că pârâtului îi datorează o sumă de bani în
temeiul unui contract de împrumut. Propune proba cu înscrisul depus în anexă la cererea de
chemare în judecată, un înscris sub semnatura privată dar fără a conține mențiunea „bun și
aprobat pentru suma de”. Totodată, propune și proba cu martori gândindu-se ca acolo este
problema. Pârâtul formulează întâmpinare la primul termen de judecată și propune prin
aceasta întâmpinare martori proprii. În momentul în care se analizeaza această întâmpinare,
ce a-ti face dacă a-ti fi reclamant?
Răspuns: Am cere să nu se țină cont de cererile sau susținerile pârâtului pentru că sunt
tardive.

31
Răspuns I. Varga: Aș cere să fie decăzut din dreptul de a administra acele probe,
invocând practic tardivitatea în conformitate cu dispozițiile art. 254 CPC, acesta
trebuiau făcute prin întâmpinare, dacă aceasta este obligatorie.

Continuare ipoteză 1: Să presupunem: da, este decăzut din dreptul de a administra probe și
de a invoca orice excepții cu excepția celor de ordine publică. Din audierea martorilor
propuși de reclamant rezultă necesitatea, sau cel puțin așa susține pârâtul, audierii martorilor
propuși de el (pârât). Ce se întâmplă?
Răspuns: Instanța poate încuviința. S-ar interpreta ca o nouă cerere față de situația nou
creată.
Răspuns I. Varga: Corect, întemeindu-și cererea pe art. 254 CPC pct. 2, având în vedere
că ne interesează aflarea adevărului, îi vor fi încuviițate. Cel mai bine ar fi fost să formuleze
întâmpinare, dar să aștepte în ceea ce privește probele pentru că oricum nu avea nicio șansă
să i le admită peste termen.

Continuare ipoteză 2: Să presupunem că reclamantul nu invocă decăderea din drepturi, se vor

administra?
Răspuns I. Varga: Instanța trebuie pună îndicuția părților pentru că avem art. 254 alin. (2)
pct. 5 CPC. Am nevoie de acord expres și nu de acord tacit. Îl va întreba pur și simplu, iar
dacă nu este prezent îi va pune în vedere să își exprime punctul de vedere sau să se prezinte
pentru următorul termen de judecată.
Întrebare: Instanța îi întreabă dacă sunt de acord sau pur și simplu ea invocă decăderea iar
dacă ei spun că sunt de acord intervine decăderea?
Răspuns I. Varga: Invocă decăderea și îi întreabă dacă sunt de acord. La fel cum o să vedeți
și în situația în care se renunță la judecată, atunci când este nevoie de acordul pârâtului și nu
este prezent, îi trimite o adresă solicitându-i să își exprime punctul de vedere cu privire la
renunțarea la judecată pentru că este posibil ca acesta să aibă ineteres să continue judecata.
Deci, de fiecare dată când este nevoie de acordul expres, îl va obține expres fără dubii, fără a
lăsa loc de interpretare.

Ipoteză: Să presupunem că sunteți instanțe, ați încuviințat doi martori, ați pus în sarcina
reclamantului să plătească cheltuielile cu expertiza încuviințată cu trei obiective, ați pus în
sarcina reclamantului să achite avansul de onorariu al expertului și ați încuviințăt și proba cu
interogatoriu. Ce va conține încheierea de ședință?
Vericăm art. 258 CPC. Pe de o parte, discuții privind admisibilitatea probelor și în
dispozitiv faptele ce vor fi dovedite ( este necesară mențiunea și în cererea de chemare în
judecată și în întâmpinarea tezei probatorii), mijloacele probă încuviițate, martori,
expertiză interogatorie și obligatiile ce revin părților în legătura cu administrarea
acestora. În plus, ar mai trebui să conțină și sancțiunea: pune în vedere părții reclamante să
achite suma reprezentând avansul onorariu de expert în termen de 5 zile de la numirea
expertului ( nu de la momentul încuviințării deși textul se referă la momentul numirii
expertilui) sau la un alt termen stabilit de instanță, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a
mai administra proba (de principiu, se menționează care este sancțiunea). Va include si
obiectivele. Va comunica, totodată, această încheiere și expertului pentru a avea în vedere
obiectivele la care trebuie să răspundă.

32
Întrebare: Este o încheiere preparatorie?
Răspuns: Da, pentru că instanța poate reveni asupra probelor încuviințate conform art. 259
CPC. De exemplu, am doi martori, i-am audiat, m-am convins cu privire la aceștia, revin
asupra a ceea ce am stabilit.

Ipoteză: Să presupunem că este vorba de un litigiu având ca obiect acțiunea în tăgada

paternității. Se prezintă mama minorului. Poate ea să închie o convenție cu tatăl asupra
probelor?
Răspuns I. Varga: Nu poate să dispună de drepturi, nu poate să încheie o tranzacție, deci nu
poate să încheie o convenție asupra probelor. Să aveți grijă de fiecare dată când este vorba de
drepturi de care nu pot dispune, pentru că automat o convenție asupra probelor nu este
permisă.

Ipoteză: Să presupunem că suntem în fața instanței și adversarul dvs propune o probă pe

care o întemeiază pe dispozițiile art. 254 alin. (2) CPC. Ce veți face?
Răspuns: Putem propune o contraprobă. Avem dispozițiile privitoare la martori de la art.
260 alin. (6) CPC dacă se încuviințează proba cu martori va trebui să cer dovada contrară,
sub sancțiunea decăderii, în aceeași ședință de judecată. Dacă din contră, este vorba de alta
probă și am nevoie de timp pentru a analiza, voi putea până la termenul următor să-mi
propun propria probă. Și-a întemeiat cererea pentru admisibilitatea înscrisului pe art. 254
alin. (2) CPC, nu pe alin. (3). Dacă imi întemeiez cererea pe alin. (3) și depun atâtea
înscrisuri, pentru respectarea dreptului la apărarea și a principiul contradictorialității, sigur
trebuie să îi dau termen pentru a analiza și să poată să își exprime părerea cu privire la
acestea. Dacă îi dau un termen să le analizeze, este logic că la termenul următor poate să
propună contraprobă și nu la același termen. Deci nu este fix. Dacă este vorba de proba cu
interogatoriul, va trebui la termenul respectiv ( nu are nicio scuză să propună proba cu
interogatoriul la termenul următor, de principiu; putea să-și dea seama la temenul la care a
fost propus interogatoriul pentru care a reieșit necesitatea lui din dezbateri, să-l propună
imediat în temeiul art. 254 CPC).
Întrebare: Deci dacă contraproba mea constă în martori și apoi s-a propus de îndată înscrisul,
aș putea cere proba cu înscrisul la următorul termen?
Răspuns: Dacă puteți justifica necesitatea de a analiza înscrisul, da.

Ipoteză: Să presupunem că reclamantul propune probe în temeiul art. 254. alin. (2) CPC
sau în temeiul oricărui pct. de la alin. (2) al art. 254 CPC. Deci propune și justifică
propunerea peste termen în temeiul dispozițiilor art. 254 alin. (2) oricare ar fi, în afară de
vicii? Vrea să dovedească faptul că a executat prestația și are dreptul să îi fie achitată suma
de bani aferentă, adică are dreptul și poate să ceară obligarea pârâtului la executarea întocmai
a obligației asumate prin contract. A reieșit din dezbateri, să spunem. Pârâtul vine și spune că
are și el un martor, vrea să dovedească că reclamantul îi datorează o sumă de bani și s-ar
putea discuta depsre compensare. Este admisibilă?
Răspuns I. Varga: Art. 254 CPC spune că are dreptul la contraprobă dar numai în privința
dovedirii acelorași elemente. Practic ar trebui să aibă aceeași teză probatorie. Izvorul celor
doua teze probatorii pe care fiecare își întemeiază cererea să fie identic, să urmeze proba
acelorași elemente.

33
Întrebare: Si cum ar putea utiliza atunci compensația? Într-un alt proces? Pe cale separată?
Răspuns I. Varga: În momentul care ar cere executarea silită ar putea sa opună
compensația. Altfel nu poate să facă un proces în acest sens. Chiar dacă s-ar face o cerere să
se constate că există o datorie a reclamantului față de pârât nu înseamnă că ar opera
compensare, ci doar constată existența unui drept (admisibilă această constatare).
Întrebare: legat de art. 260 alin. (7) CPC teza a Ⅱ-a, partea care a lipsit de la încuviițarea
dovezii este obligată să ceară în caz de împiedicare nu la primul teremen la care e legal
citată, ci la primul termen când se înfățișează și să spunem că este legal citată dar nu se
înfațișează?
Răspuns I. Varga: Se referă în cazul în care este împidicat la primul termen la care poate să
se prezinte. Pentru că el odată citat nu va mai fi citat pentru că are termenul în cunoștință. Pe
cale de consecință, daca este împiedicat să se prezinte, va putea fi vorba de o repunere în
termen. Nu este la ședința următoare, este la momentul la care el se prezintă. Nu mai există
împiedicare, s-ar putea prezenta. Dacă nu a fost împiedicat, și doar nu s-a prezentat el, nu o
să îi prelungesc posibilitatea asta.

Ipoteză: Sunteți pârât, ați primit cererea de chemare în judecată în poștă, erați în concediu.
Veniți după 30 de zile, erau 25 de zile pentru întâmpinare? Ce faceți?
Răspuns I. Varga: Eu aș permite, dar practica este reticentă. Dacă mi-ar proba că a stat 30
de zile, eu l-aș repune în termen. Face proba cu biletele de avion, celelalte bilete.
Continuare ipoteză: Să presupunem că nu are un motiv justificat și instanța îi respinge
cererea de repunere în termen. Ce poate face?
Răspuns I. Varga: Art. 263 CPC spune ca se poate apăra în fapt și în drept față de
susținerile celeilalte părți, și în ceea ce privește ridicarea problemei inadmisibilității. Nu este
total lipsit de dreptul la apărare. Poate face așa cum face și un adversar de-al meu, invocă
câte o excepție la fiecare termen, iar eu nu am cerut amendarea lui. În temeiul art. 254 alin.
(2) CPC s-ar putea să mai aibă posibilitatea de a propune probele care sunt justificate de
aceste dispoziții legale.

Poate să propună probe instanța din oficiu, dar să rețineți art. 254 alin. (4) CPC că nu se
poate invoca omisiunea instanței de a propune și administra probe din oficiu. Dacă eu mă
consider prejudiciat că instanța nu și-a îndeplinit roulul activ în apel sau în recurs. Pot să fac
plângere judecătorului? Pot, dar nu este cea mai bună soluție pentru că nu este o chestiune
care ține de partea disciplinară. Nu pot să impun judecătorului să facă adrese, să administreze
probe. Le administrează sau nu, după caz.

Ipoteză: De exemplu, am un contract și judecătorul constată că are nevoie și de anexe. Nu

pune în discuție, își pronunță hotărârea pe baza a ceea ce are și în motivarea hotărârii se
întemeiază doar pe cuprinsul contractului, chiar dacă cuprinsul contractului face trimitere la
anexe. Și-a dat seama că cu ajutorul anexelor poate să afle adevărul în cauză, și nu a facut-o.
În această situație este bun simț, voi depune anexa în apel sau în recurs și oricum se va
reinterpreta. Să rețineți că nstanțele de fond circumstanțiază starea de fapt. Instanța de recurs
nu poate să modifica starea de fapt, ci va aplica dispozițiile la o stare de fapt. Instanța de
recurs este măriginită. În revizuire, întemeiată pe acest motiv nu este sub nicio formă
acceptată (nu se înțelege clar).

34