Probele
Una dintre cele mai importante chestiuni ale procesului civil sunt probele. Imaginați-vă că
vine colegul și vă cere banii împrumutați înapoi. Trebuie să vă cred pe cuvânt? Nu. Va trebui
să furnizați probe, mai ales că contractul de împrumut este un contract real. Tocmai de aceea
partea de probațiune care face parte din cercetarea procesului este una dintre cele mai
importante etape din procesul civil pentru că orice faptă adusă în fața instanței trebuie
probată.
Sediul materiei 239, 249 și 388 din Codul de procedură civilă (în continuare, CPC). Le vom
analiza pe toate, poate nu azi, poate în cursurile care urmează.
Înainte textele privitoare la probe erau în Codul civil (în continuare, NCC). Era total
neavenită situarea capitolului acolo pentru că probele și probațiunea țin de procesul civil și ar
trebui să fie în CPC. A fost o perioadă tranzitorie, până la intrarea în vigoare a CPC în 2013,
în care s-au menținut și în NCC norme și s-au aplicat în paralel. Oricum, în NCC mai găsim
chestiuni referitoare la probe, art. 1 alin. (5) și (6), referitor la uzanțe, art. 14 alin. (2) privind
ce privește prezumarea bunei-credințe, art. 99 privind forța probantă a actelor de stare civilă,
precum și art. 2562 și 2563, ce privesc aplicarea legii străine.
Sun aspecte importante care ar putea apărea la examen sau la examenele ulterioare.
1
De ce întocmesc un contract (instumentum juris) dacă nu îmi cere legea? Dacă legea nu
impune încheierea unui contract ad validitatem, dar părțile încheie totuși un înscris, va fi
vorba despre un înscris ad probationem. Putem vorbi deja despre o probă preconstituită. Este
mult mai greu să fac proba a ceea ce s-a stabilit de părți oral. De aceea, chiar dacă nu este
nevoie de formă, este valabilă și încheierea consensuală, dar și atunci când ad probationem
nu se impune, ca să pot proba într-un proces civil ceea ce părțile au stabilit, adică toate
obligațiile, am nevoie de un înscris. Chiar dacă ad probationem nu se impune, am nevoie de
înscris pentru a proba în instanță.
Verificarea de scripte are loc la momentul depunerii sau la primul termen după la depunerea
înscrisului. Aici este vorba despre administrare.
Pot fi probe:
- înscrisurile;
- declarații de martori;
- mărturisiri;
- expertiză;
- CFL;
- interogatoriu etc.
-
Obiectul probei (art. 250)
Care este obiectul probei? Rezultă din art. 250.
Articolul 250 Obiectul probei şi mijloacele de probă
Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia
dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele
materiale de probă, prin cercetarea la faţa locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege.
2
Nu sunt limitate aceste modalități prin care pot să probez pretențiile mele în fața
judecătorului. S-ar putea folosi și orice alte mijloace de probă. Poate cineva este mai inventiv
și ar putea aduce și alte mijloace de probă, neprevăzute de CPC. Codul de procedură penală
prezintă mai multe mijloace de probă și de acolo s-ar putea inspira și civiliștii.
Obiectul îl constituie atât faptele, cât și actele juridice.
În ceea ce privește actele, este relativ clar, în ce privește faptele, acestea pot fi licite
(gestiunea de afaceri – este un fapt licit și poate fi probat, și va fi probat în situația în care
există un litigiu întemeiat pe acea gestiune de afaceri) sau ilicite (răspunderea civilă
delictuală – se probează prin alte mijloace – înregistrări video, de ex. –, dar, preponderent,
prin martori).
Ex. X a lovit din greșeală pe Y. Y nu se va putea adresa organelor penale, fiind o lovire din
culpă fără pagube însemnate, dar se va putea să se adreseze instanței civile pentru o acțiune
în răspundere civilă delictuală. Dacă o face, va trebui să facă și proba, proba faptului ilicit.
Astfel faptele probate pot fi licite sau ilicite.
Despre lege, putem spune că legea nu trebuie dovedită. Există excepții atunci când prevede
CPC sau legea specială că anumite elemente nu trebuie probate, instanța urmând de a
cunoaște din oficiu acele norme.
Articolul 251 Lipsa îndatoririi de a proba
Nimeni nu este ţinut de a proba ceea ce instanţa este ţinută să ia cunoştinţă din oficiu.
3
Legea nu trebuie probată, de principiu.
Conform art. 252 alin. (2) nu trebuie probată legea română aplicabilă, publicată în M.Of.
Jura novit Curia. Judecătorul este ținut să cunoască legea.
Unele acte nu se publică în M.Of. sau într-o altă modalitate prevăzută de lege (teoretic toate
ar trebui publicate în M.Of. toate actele care produc efecte):
- Hot. internaționale (CEDO / CJUE) date înaintea aderării României la CoE și CJUE.
- Norme din perioada comunistă, nepublicate, care încă produc efecte (de ex., decrete de
expropriere utile în cazul retrocedărilor în temeiul legii 101 sau legii 18) și care pot fi
puse în discuție chiar și astăzi. Trebuie dovedit prin depunerea unor probe privind
exproprierea.
- Uzanțele și dr. internațional cutumiar. Vizează mai mult dr. diplomatic și mai puțin
procesul civil.
- Actele în materia siguranței publice. Alin. (3) privește dispozițiile art. Legii 182/2002.
Este vorba despre o persoană care poate să cerceteze documentele clasificate.
Judecătorii și procurorii pot să cerceteze, avocații pot doar dacă sunt evaluați și li se
eliberează un certificat în acest sens (este o inspecție foarte serioasă). Sunt clasificate
pentru că vizează siguranța și / sau securitatea națională. Aceasta este rațiunea pentru
care nu oricine le poate analiza, dar judecătorii și procurorii pot.
- Unele acte administrative.
4
ce lege aplic în ceea ce privește procedura și ce lege aplic în ce privește fondul cauzei. În ce
privește procedura, se aplică lex fori, respectiv legea română. Conform legii române, ar fi
competentă instanța de la domiciliul minorului. Există și norme de trimitere și alte norme
care ar putea modifica competența. Instanța va pune în discuție, în primul rând, competența
generală. Dacă urmărim competențele legale, indiferent dacă sunt de DIp sau nu, instanța
este competentă să soluționeze o cauză având ca obiect tăgadă de paternitatea atâta timp cât
domiciliul minorului este în țară.
În ce privește legea procedurală aplicabilă, căsătoria fiind încheiată în Elveția și tatăl fiind
suedez, se pune problema aplicării și acelor legi.
Instanța a hotărât că legea procedurală aplicabilă este lex fori, adică normele de procedură
civilă aplicabile în România.
În ce privește legea substanțială aplicabilă, pe fond, distingerea este mai spinoasă – legea
română ar avantaja-o pe mamă, iar cea elvețiană pe tată. Legea suedeză avantaja pe tată
pentru că minorul fusese conceput înainte de încheierea căsătoriei, dar născut pe timpul
căsătoriei, când norma suedeză nu are o prezumție legală în sensul paternității, în Elveția
mama trebuie să probeze că persoana este tatăl copilului. Dacă aplicăm legea română,
ajungem la aplicarea prezumției („ce este în casa ta e-al tău”). Mama nu s-a prezentat la
testele ADN, iar în Elveția această acțiune ar fi fost sancționată procesual. În schimb, legea
română mă forțează să aștept o probă ADN pe care aș putea să n-o primesc niciodată pentru
că nu poate fi constrânsă nici mama, nici copilul (aceasta este și optica CEDO). Deși, dacă
ne-am gândi bine, ar fi o chestiune de interes superior al minorului. Aceasta este problema
prezumțiilor și a legii străine aplicabile. S-a făcut proba legii străine, dar nu a fost suficient
un extras din Codul civil elvețian. Avem, pe de o parte dispozițiile CPC și, mai apoi, pe cele
ale NCC în acest sens.
Dacă partea nu reușește proba legii străine, se va aplica legea română. Fie va aduce partea
un act oficial unde este prezentă legea, un extras din norma străină, fie se va solicita actul de
la ambasadă (procesul acesta este mai anevoios, chiar dacă apelează judecătorul; în plus,
nimeni nu va acorda oficial o interpretare din partea misiunii diplomatice decât dacă, prin
excepție, acea misiune diplomatică ar avea experți desemnați în acest sens). Interpretarea nu
se face conform legii naționale, ci trebuie avut în vedere sistemul de drept căruia îi aparține
norma.
Nu este suficient să depun acea lege, ci trebuie să depun și o modalitate de interpretare a
legii. Atunci când depun, ca avocat, un extras dintr-o lege străină automat ar trebui să apelez
și un specialist. Pot apela la un specialist care să interpreteze acea lege („dacă-mi convine
interpretarea, altfel o pot lăsa așa”). De ex., în cazul de mai sus, s-a depus și opinia unui
profesor de drept elvețian. Opinia va trebui tradusă, orice text trebuie tradus. Chiar dacă
5
ipotetic ar putea fi tradusă de o persoană de încredere, se acceptă doar o traducere autorizată
(unii judecători chiar impun doar traducerea autorizată; unii traducerea autorizată și actul
original; unii cer doar o traducere simplă; unii cer o traducere legalizată de notar).
Faptele notorii
Faptele notorii, de principiu, nu trebuie probate. De exemplu, cine a câștigat Oscarul anul
trecut ar putea fi un fapt notoriu? Dar dacă aș spune că Ministrul Justiției a propus demiterea
șefei DNA? Ar trebui să îl știe judecătorul? Da, ar trebui, nu știm dacă ar putea folosi într-un
proces civil, dar ar trebui cunoscut.
Faptele notorii trebuie să fie cunoscute cel puțin la nivel național. Dacă judecătorul susține
că nu cunoaște faptul notoriu, acesta va trebui probat.
Faptele necontestate
Faptele necontestate sunt faptele cu privire la care ambele părți au convenit că s-au produs
într-un anumit mod. Sau o faptă care este propusă de reclamant și cu privire la care pârâtul
nu are o susținere contrară. Un exemplu ar putea fi mărturisirea judiciară (art. 349 CPC).
Articolul 349 Mărturisirea judiciară
(1) Mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva aceluia care a făcut-o, fie personal, fie prin
mandatar cu procură specială.
(2) Mărturisirea judiciară nu poate fi divizată împotriva autorului decât în cazurile când cuprinde fapte
distincte şi care nu au legătură între ele.
(3) De asemenea, mărturisirea judiciară nu poate fi nici revocată, afară numai dacă se face dovada că a
fost urmarea unei erori de fapt scuzabile.
(4) Mărturisirea judiciară nu produce efecte dacă a fost făcută de o persoană lipsită de discernământ sau
dacă duce la pierderea unui drept de care cel care face recunoaşterea nu poate dispune.
De exemplu, dacă am mărturisit la interogatoriu că am încheiat un contract, că nu am restituit
suma de bani ș.a., desigur că respectivul fapt nu va mai trebui probat.
Articolul 436 Cazuri
(1) Când pârâtul a recunoscut în tot sau în parte pretenţiile reclamantului, instanţa, la cererea acestuia din
urmă, va da o hotărâre în măsura recunoaşterii.
(2) Dacă recunoaşterea este parţială, judecata va continua cu privire la pretenţiile rămase nerecunoscute,
instanţa urmând a pronunţa o nouă hotărâre asupra acestora.
Instanța ar putea pronunța o hotărâre de expedient în măsura recunoașterii. Partea ar putea să
recunoască tot sau doar parțial. Ar putea recunoaște tot sau doar o parte. Hotărârea privind
recunoașterea va avea autoritate de lucru judecat. Hotărârea conținând recunoașterea va
putea fi atacată, dar doar cu recurs la instanța superioară.
S-ar putea încheia și o tranzacție (așa se întâmplă de cele mai multe ori). Contractul de
tranzacție va fi diferită de o recunoaștere și are în vedere o concesie între părți. Ea survine ca
urmare a negocierii dintre părți. Hotărârea încheiată pe baza tranzacției va putea fi atacată ca
un alt contract, pentru o serie de alte elemente (pentru vicii de consimțământ, lipsa cauzei
ș.a.). Va fi similar cu o hotărâre care ține loc de contract. Și aceasta va putea fi atacată în
condiții similare.
Pe cale de consecință, va fi de preferat un acord de recunoaștere, ce va fi conținut într-o
hotărâre de expedient, care va avea autoritate de lucru judecat uneia care poate fi atacată
conform dreptului comun.
Mai avem, practic, mărturisirile. În ce privește regulile, uzanțele, deontologia, le regăsim la
art. 255 alin. (3).
6
Articolul 255 Admisibilitatea probelor
(3) Uzanţele, regulile deontologice şi practicile statornicite între părţi trebuie probate, în condiţiile legii, de
către cel care le invocă. Regulamentele şi reglementările locale trebuie dovedite de către cel care le invocă
numai la cererea instanţei.
Regulamentele locale sunt publicate de principiu. Vor trebui dovedite doar la cererea
instanței. Nici măcar partea nu poate invoca că n-a avut acces la ele. Instanța, dacă dorește,
va putea să le obțină singură sau va putea să solicite părților punerea lor la dispoziție. Este
relevantă teza finală a alin. (3) pentru că instanța poate să și le procure și singură. Ar putea fi
solicitată de către adresă instanță prin adresă la autoritatea publică care le-a emis. Oricum,
potrivit art. 13 din Legea 554 a contenciosului administrativ, autoritatea publică are obligația
să pună la dispoziție și actele care au stat la baza emiterii unui act administrativ.
Hotărârea penală
Ce se întâmplă dacă ar fi invocat dispozitivul unei hotărâri penale?
Hotărârea penală, de principiu, are autoritate de lucru judecat. Este limitată la existența
prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite prin art. 1365 NCC.
Dacă se invocă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat ar fi o putere de lucru judecat;
are în vedere o chestiune prejudicială. Dacă se invocă efectul negativ (cele trei elemente de
identitate), vorbim despre o excepție. În acest caz este vorba despre o autoritate de lucru
judecat în sensul ei pozitiv.
NCC Articolul 1.365 Efectele hotărârii penale
Instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de
încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.
7
Subiectul probei este doar judecătorul. El este suveran, pe el trebuie să-l convingem atunci
când propunem probele și acesta joacă rolul esențial.
Sarcina probei
„ceea ce nu s-a probat, nu există”
Actori incumbit probatio.
Sarcina probei aparține celui care invocă ceva (reclamantul, de obicei). Trebuie să am probe
pentru că doar invoc un anumit fapt, nu înseamnă că el există sau este conform susținerilor.
Lăsăm la o parte ceea ce trebuie să cunoască judecătorul din oficiu, când nu trebuie să
discutăm despre sarcina probei.
Articolul 249 Sarcina probei
Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute
de lege.
Proba trebuie făcută o dată cu cererea de chemare în judecată (art. 194 coroborat cu art. 254
alin. (1) ). Reclamantul trebuie să facă proba în conformitate cu dispozițiile legii, adică
conform art. 249.
Art. 194 lit. e impune enumerarea probelor. Trebuie avută grijă ca probele invocate de
reclamant să fie trecute în cererea de chemare în judecată. Altfel, reclamantul va fi decăzut
din probă.
În cazul dovezii prin înscrisuri se vor aplica regulile art. 150 (dublul exemplar).
Atunci când se cere interogatoriul, persoana trebuie să fie citată și se va solicita înfățișarea
acesteia. Este mai relevant pentru PF decât pentru PJ. Interogatoriul presupune surprinderea
părții pentru determinarea unui răspuns diferit de ceea ce există la dosar. Interogatoriul se
trimite reprezentantului, deci ar avea timp să se pregătească răspunsul. Dacă se trimite
interogatoriul, nu va mai putea fi vorba despre elementul de noutate, de spontaneitate, se va
putea răspunde în sensul interesului părții, reprezentantul având timp să pregătească
răspunsurile.
În cazul probei cu martori, trebuie indicat numele, prenumele și domiciliul acestora. Dacă nu
arăt domiciliul, se va regulariza sau se va realiza această mențiune la primul termen, dacă nu
s-a regularizat.
Nu este suficientă enumerarea probei, ci trebuie trecută și teza probatorie. Teza probatorie
reprezintă ceea ce se încearcă a fi dovedit, demonstrat. Ar trebui trecută la momentul la care
se propun probele. Teza probatorie va trebui justificată. Solicit depunerea unui înscris sau
proba cu martori pentru a dovedi „ceva”, va trebui decelat acel „ceva”. Reclamantul este cel
care propune, de principiu.
Dacă se propune modificarea cererii de chemare în judecată, reclamantul poate propune noi
dovezi. Conform art. 204, într-o interpretare logico-gramaticală, nu ar putea propune noi
dovezi fără modificarea cererii. Dacă doar propune noi dovezi, în temeiul art. 254, va fi
decăzut din probă, dacă nu le poate integra pe art. 254 alin. (2). Prin răspunsul la întâmpinare
s-ar putea propune noi dovezi. Aceasta este și logica răspunsului la întâmpinare, răspund la
pretențiile pârâtului și aduc noi probe în susținerea celor expuse de mine.
8
Fără îndoială, și pârâtul trebuie să propună probe prin întâmpinare (art. 205).
Pârâtul va putea justifica contraproba în temeiul art. 254 alin. (2) atunci când ar vrea să
dovedească ceva contrar celor propuse prin răspunsul la întâmpinare.
Dovada probei va aparține când pârâtului, când reclamantului. În cazul unei cereri
reconvenționale, pârâtul va trebui să propună probe.
Intervenienții
Intervenienții pot propune probe și au sarcina probei. Intervenientul principal poate propune
probe cel târziu la primul termen, conform art. 65. Intervenientul principal are o situație
aparte deoarece cererea s-ar putea judeca în continuare. El propune probele prin cererea de
intervenție sau cel târziu la primul termen.
Articolul 65 Situaţia intervenientului
(1) Intervenientul devine parte în proces numai după admiterea în principiu a cererii sale.
(2) Intervenientul va prelua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenţiei, dar va
putea solicita administrarea de probe prin cererea de intervenţie sau cel mai târziu până la primul termen
de judecată ulterior admiterii cererii de intervenţie. Actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă
de el.
(3) În cazul intervenţiei principale, după admiterea în principiu, instanţa va stabili un termen în care trebuie
depusă întâmpinarea.
Intervenienții forțați
Cel chemat în garanție va fi obligat să justifice intervenția sa. De ex., un chemat în garanție
în caz de evicțiune, dacă eu sunt cel chemat în judecată printr-o acțiune în revendicare, ar
trebui să chem în judecată vânzătorul, în temeiul garantării pentru evicțiune. Va trebui să
probez cu contractul de vânzare și motivul chemării în judecată, iar în situația în care sunt
evins să răspundă vânzătorul. Aș putea chema chiar primul vânzător, în temeiul art. 1.706
NCC.
NCC Articolul 1.706 Beneficiarii garanţiei
Vânzătorul este obligat să garanteze contra evicţiunii faţă de orice dobânditor subsecvent al bunului, fără a
deosebi după cum dobândirea este cu titlu oneros ori cu titlu gratuit.
Aș putea să nu-l chem atunci și să-l chem într-un alt litigiu. Totuși, ar fi bine să îl chem
atunci pentru că ar putea aduce noi susțineri și probe care ar putea conduce la câștigarea
procesului. Altfel, ar putea ridica o excepție. Exceptio mali procesus – procesul a fost condus
greșit, pe cale de consecință, nu mai răspund deoarece aș fi putut să mă apăr. Ar fi mai bine
să fie chemat în garanție.
Cel chemat în garanție va putea propune probe prin întâmpinare, la momentul depunerii
întâmpinării.
Intervenientul forțat nu e chemat de nimeni, este introdus de instanță. Va putea pe art. 254
alin. (2), dar și pe art. 79 alin. (1).
Articolul 79 Procedura de judecată
(1) Cel introdus în proces va fi citat, odată cu citaţia comunicându-i-se, în copie, şi încheierea prevăzută la
art. 78 alin. (3), cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, precum şi înscrisurile anexate acestora.
Prin citaţie i se va comunica şi termenul până la care va putea să arate excepţiile, dovezile şi celelalte
9
mijloace de apărare de care înţelege să se folosească; termenul nu va putea fi mai lung decât termenul de
judecată acordat în cauză.
Intervenientul forțat introdus din oficiu, va trebui să propună probe în termenul prevăzut de
instanță, iar dacă nu le propune la timp, va fi decăzut din probă.
În temeiul art. 254 alin. (2) pot propune probe oricare dintre părți (și oricare dintre
intervenienți) dacă justifică una dintre situațiile de acolo.
Rolul activ intră puțin în contradicție cu principiul disponibilității, care nu este absolut. Va
interveni judecătorul care poate să recalifice sau poate să propună el probele pe care le
consideră necesare pentru aflarea adevărului. Judecătorul nu și-a format convingerea, mai are
nevoie de probe, le va putea ordona.
Costurile probei dispuse de instanță vor cădea în sarcina părților cărora le profită
(reclamantul, de principiu). Practic, va plăti partea care propune obiective, ar putea să profite
ambilor și vor plăti la comun.
Dacă nu vor achita, pot fi amendați. Nu poate executa nimeni silit onorariul expertului, decât
expertul. Se stabilește un onorariu provizoriu și apoi se stabilește un onorariu final, la cererea
de suplimentarea a onorariului din partea expertului. Unii autori consideră că dacă nu se
plătește expertul ar trebui suspendat litigiul. Instanța ar putea să suspende, când este proba în
favoarea reclamantului (pentru că nu și-a îndeplinit obligațiile), dar, dacă este pârâtul cel
care nu plătește și proba a fost propusă din oficiu, instanța va putea să-l amendeze, dar, mai
apoi, va fi obligată să se pronunțe, nu ar putea tergiversa la nesfârșit.
În caz că se propune un supliment de expertiză, cel care are nevoie de acel supliment va fi
obligat să suporte cheltuielile, de principiu. Se va putea apela și la ajutor public judiciar.
Totuși, nu va putea propune instanța, ex oficio¸ ar putea să pună în discuția părților pentru ca
partea în nevoie să-l solicite.
Conform art. 254 acordul privind probele trebuie să fie expres. Dacă nu a spus nimic și nici
n-a observat o parte, nu va putea să invoce ulterior. Dacă partea e absentă, va fi citată și i se
va menționa în mod expres că s-a propus proba X și se va întreba dacă este de acord cu
propunerea ei.
10
Articolul 254 Propunerea probelor. Rolul instanţei
(1) Probele se propun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată,
iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse şi oral, în cazurile
anume prevăzute de lege.
(2) Dovezile care nu au fost propuse în condiţiile alin. (1) nu vor mai putea fi cerute şi încuviinţate în
cursul procesului, în afară de cazurile în care:
1. necesitatea probei rezultă din modificarea cererii;
2. nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească şi partea nu o putea prevedea;
3. partea învederează instanţei că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele
cerute;
4. administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii;
5. există acordul expres al tuturor părţilor.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (2), partea adversă are dreptul la proba contrară numai asupra aceluiaşi
aspect pentru care s-a încuviinţat proba invocată.
(4) În cazul amânării, pentru motivele prevăzute la alin. (2), partea este obligată, sub sancţiunea decăderii
din dreptul de a administra proba încuviinţată:
a) să depună lista martorilor în termen de 5 zile de la încuviinţarea probei, când se cere proba cu martori;
b) să depună copii certificate de pe înscrisurile invocate cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru
judecată, dacă s-a încuviinţat proba cu înscrisuri;
c) să depună interogatoriul în termen de 5 zile de la încuviinţarea acestei probe, în cazurile în care
interogatoriul trebuie comunicat, potrivit legii;
d) să depună dovada plăţii cheltuielilor necesare efectuării expertizei, în termen de 5 zile de la numirea
expertului sau în termenul stabilit de instanţă potrivit dispoziţiilor art. 331 alin. (2), dacă s-a încuviinţat
proba expertizei.
(5) Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va
dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia
părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.
(6) Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe
pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.
Admisibilitatea probelor
Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea cauzei.
2. Verosimilă
Să poată fi credibilă. Dacă nu este verosimilă, va fi respinsă. Dacă vă spun că ieri am fost în
Japonia, mă credeți? Nu. Dacă vă spun că am fost ministru mă credeți? E puțin verosimil.
11
3. Concludentă
Trebuie să aibă un caracter util, de noutate. De ex., dacă aduc un al treilea martor care să
susțină ceea ce au spus deja 2 martori, nu este necesar să vină și al treilea. Poate fi și un semn
bun că nu se mai administrează probe, înseamnă că judecătorul s-a convins.
4. Pertinentă
art. 256 -Convenţiile asupra admisibilităţii, obiectului sau sarcinii probelor sunt
valabile, cu excepţia celor care privesc drepturi de care părţile nu pot dispune, a celor care
fac imposibilă ori dificilă dovada actelor sau faptelor juridice ori, după caz, contravin
ordinii publice sau bunelor moravuri.
14
administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii – când anume administrarea probei
nu duce la amanarea judecății? R Răsupuns coleg :Dacă se solicită audierea unui nou martor
care este prezent în sală.
Răspuns prf.: Am cerut și eu acest lucru și mi-a fost respins pentru că dacă ne uităm la al.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (2), partea adversă are dreptul la proba contrară numai
asupra aceluiaşi aspect pentru care s-a încuviinţat proba invocată – deci dacă eu am adus
un nou martor, cealaltă parte are dreptul la contraprobă, astfel că procesul se amână. Am
depus un înscris la termen, cealaltă parte are dreptul la contra probă trebuie sa studieze
înscrisu, i se dă termen pentru acest lucru.
Intrebare coleg: nu s-ar putea invoca motive care nu mai necesită a fi probate , ca de exemplu
prezumțiile absolute?
R prf.: Ba da, în cazul acesta( al prezumtiilor) este ușor de observat, însă pentru martori,
înscrisuri, expertize, lucrurile sunt clare. Eu am invocat odată acest art. într-un litigiu
solicitând interogatoriul uneia dintre părți. Este adevărat, nu am fost suficient de atentă și nu
le-am propus prin cererea de intervenție ( eu eram pentru intervenientul principal). Nefiind
suficient de diligentă am zis ok, dacă reclamantul tot administrează proba cu interogatoriului
pârâtului, voi merge și eu cu interogatoriul pregătit și voi solicita administrarea probei cu
întrebările pe care le am eu. În mod normal aici este o situție care nu provoacă amânarea,
însă răspunsul judecătorului a fost unul greșit , el zicând că la termenul urmator vom decide
când va fi prezent si avocatul X care a lipsit dar cu toate acestea s-a luat interogatoriu. Nu a
vrut să-mi administreze proba, căci în acest caz era admisibilă.
Intr coleg: Poate fi întrebată cealaltă parte dacă dorește să uzeze de dreptul său la
contraprobă, iar daca cealaltă parte nu dorește să se folosească acest drept, propunerea probei
noi nu ar mai duce la amânarea procesului.
R. Prf. : ba da, dar nu prea sunt situații în care cealaltă parte să fie de-
acord.
există acordul expres al tuturor părţilor. :dacă sunt drepturi de care pot să dispună și pe
cale de consecință aceste 254 este o normă semi-imperativă. ACORDUL TREBUIE SĂ FIE
EXPRES ( atenție la grile).
15
să depună dovada plăţii cheltuielilor necesare efectuării expertizei, în termen de 5 zile de la
numirea expertului sau în termenul stabilit de instanţă potrivit dispoziţiilor art. 331 alin. (2),
dacă s-a încuviinţat proba expertizei.
16
Nu îmi face expertiza, până ce expertul nu încasează avansul de onorariu nu face
expertiza. În momentul în care încasează avansul, trebuie să citeze părțile, și să efectueze
raportul de expertiză care a fost depus de către instanța.
Art. 254 (5) Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în
întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea,
judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor
probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.
Se recurge la aplicarea art. 22, probele propuse sunt puse în discuția părților și vor
putea fi administrate chiar dacă părțile se împotrivesc pentru că pot contribui la aflarea
adevărului. Părțile nu vor putea invoca în căile de atac misiunea instanței de a ordona oficiu,
pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.
Nu pot să invoc în apel sau în recurs faptul că judecătorul nu și-a exercitat rolul activ,
atâta timp cât judecătorul are posibilitatea, dar nu neaparat obligația. În situația în care se
respinge acțiunea pot să spun că am respins-o ca nefondată. Dacă se respinge pentru că nu
s-a reușit a se efectua proba actului juridic care stă la baza cererii de chemare în judecată, în
aceea situație hotărârea judecătorească nu va intra în autoritatea de lucru judecat. Nu ai
probat , asta înseamnă că data viitoare va trebui să probezi. Dacă judecătorul a observat
că este necesară suplimentarea probașiunii și nu a făcut acest lucru, în anumite situații s-ar
putea să invoc în apel faptul că, era evident că eu nu aveam de unde să știu că judecătorul
putea să ridice acest element și să-l pună în discuția contradictorie a părților.
Dacă mi-a fost respinsă ca nefondată, iar eu nu am avut suficiente probe, aș mai avea o
soluție mai precis revizuirea hotărârii, în măsura în care am descoperit un înscris, dar este
precedată de niște condiții precum : înscrisul să fi fost deținut de partea adversă sau să nu fi
putut fi invocat din motive mai presus de voința părților. Pe cale de consecință, aș mai putea
reveni asupra litigiului, dar altfel în situația în care nu mi-am făcut probațiunea în mod
corespunzător, nu mai am ce să fac. Un proces condus rău intră în autoritatea de lucru
judecat și se pierde orice speranță.
Renunțarea la probă :
Art. 257: (1) Când o parte renunţă la probele propuse, cealaltă parte poate să şi le
însuşească.
(2) Instanţa poate dispune administrarea din oficiu a probei la care s-a
renunţat.
Am renunțat la proba cu martor, am realizat că martorul nu ar fi neaparat favorabil
mie, dar dacă pârâtul sau, după caz, reprezentantul acestuia este suficient de abil, ar putea să-
și însușească în temeiul art.254 această probă.
Dacă intervenientul accesoriu a propus proba și pârâtul nu este de-acord cu acestă
probă, nu poate să facă nimic, după cumm stiți nu poate să formuleze căi de atac dacă partea
în favoarea căreia a intervenit nu este întelege să formuleze cale de atac. Deci dacă
intervenientul acesoriu propune, instanța nu va admite proba dacă pârâtul sau reclamntul (
depinde pentru care a intervenit) nu este de-acord. Dacă proba a fost admisă și se dorește
renunțarea la probă , atunci cealaltă parte poate să și-o însușească sau instanța poate dispune
să o păstreze și să o administreze,din oficiu.
Cum se încuviințează adminsitrarea probelor?
17
R: prin încheierea de ședință conf. Art. 258 C. pr. civ.
(1) Probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255,
în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere.
(2) Încheierea prin care se încuviinţează probele va arăta faptele ce vor trebui
dovedite, mijloacele de probă încuviinţate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură
cu administrarea acestora.
Instanţa va putea limita numărul martorilor propuşi
La al. 1 , ar putea exista pericolul când de exemplu moare martorul,nu poate să-mi
răspundă succesorul, motiv pentru care există procedura asigurării probelor- pot introduce o
cerere pentru asigurarea probei în care chiar să administrez proba cu martori sau proba cu
expertiză dacă există pericolul ca aceasta să se piarda. Sigur, acolo sunt niște condiții , mai
întâi trebuie să introduc și cererea de chemare în judecată nu pot doar să asigur probe este
oarecum conexă. În aceste situație pot să administrez proba mai repede, pentru că poate
durează foarte mult etapa scrisă. Voi administra acea probă tocmai pentru că martorul este
bolnav cu ceva soi de boală în spital, motiv pentru care am tot interesul să îi fie luată
declarația. Acest lucru se va face prin deplasarea judecătorului, de principiu, acolo unde
aceea pers se afla , dacă se încuviințează cererea de asigurare de probe. Se va încuviința prin
hotărârea instanței care soluționează cererea de administrare de probe, motiv pentru care nu
se va pronunța asupra admisibilității că nu mai are de ce. Deja o altă instanță sau aceeași
instanță, s-a pronunțat prin hotărâre cu privire la admisibilitatea probei respective și instanța
în fața căreia se soluționează litigiul, nu are decat să administreze proba. Cealaltă instanță se
pronunță asupra admisibilității, iar instanța care soluționează fondul administrează proba.
Încheierea prin care se încuviinţează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite,
mijloacele de probă încuviinţate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu
administrarea acestora. ( de ex. Art 254 (4)) .
Ce fel de încheiere este aceasta?
Este foarte important să știm când este o încheiere preparatorie și când e interlocutorie.
Aici suntem în prezența unei INCHEIERI PREPARATORII.
art 235- Instanţa nu este legată de încheierile premergătoare cu caracter
preparatoriu, ci numai de cele interlocutorii. Sunt încheieri interlocutorii acelea prin care,
fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluţionează excepţii procesuale, incidente
procedurale ori alte chestiuni litigioase. - se poate reveni, asupra probei , inclusiv
instanța poate reveni asupra ei, potrivit art. 259, deci dacă se poate reveni, este evident că
instanța nu este legată și este încheiere preparatorie.
Ora 4:
Administrarea propriu zisă a probelor – art. 260- 261.
Cine stabilește ordinea? Judecătorul.( și la excepții la fel)
In funcție de ce se stabilește ordinea? În f-cție de relevanța lor pentru cauză, pentru că
s-ar putea ca după ce audiază 2-3 martori să revină și să spună nu mai …., asa cum prevede
258(3). Pe cale de consecință judecătorul apreciază cu ce începe. Mai mult decât atât s-ar
putea ca expertiza să o lase la final și să proroge administrarea unei anumite probe. Poate să
proroge chiar a se pronunța asupra admisibilității unei anumite probe până administrează alte
probe.Adică, am cerut și proba cu expertiza, dar eu judecător aș putea să mă lămuresc din
18
acele probe și nu aș mai avea nevoie de expertiză. Am o pronunțare asupra admisibilității
probei respective până în momentul în care le administrez pe celelalte. Astfel este posibilă
încuviințarea în f-cție de modalitatea care-i convine sau în f-tie de împrejurări( de ex. un
martor nu poate fi audiat la următorul term de judecată pentru că are motive pertinente în
acest sens, în acestă situație pot fi audiați alți martori)
Este hilar art. 260 alin.(2) Probele se vor administra, când este posibil, chiar în
şedinţa în care au fost încuviinţate. Pentru administrarea celorlalte probe se va fixa termen,
luându-se totodată măsurile ce se impun pentru prezentarea martorilor, efectuarea
expertizelor, aducerea înscrisurilor şi a oricăror alte mijloace de probă . - singura care
poate fi administrata la același termen de judecată este proba cu înscrisuri, cu martori doar
dacă instanța l-a citat, însă eu ca și pârât aș putea invoca faptul că instanța s-a antepronunțat
dacă l-a citat , pentru că prima dată ea trebuie să se pronunțe asupra admisibilității probei cu
martori, ei spun că nu este admisibilă din diverse rațiuni. Deci dacă l-a citat pot ridica
problema antepronunțării. Pe cale de consecință, în prima ședință când discutăm despre
cercetarea procesului se încuviințează proba adică se analizează admisibilitatea ei prin
raportare la cele 4 elemente pe care vi le-am spus. Dacă judecătorul consideră admisibilă , dă
termen și înafară de înscrisuri nimic nu se va administra la același termen. Martori nu, pentru
că trebuie citați, expertiză nu, pentru că trebuie comunicată expertului iar expertul trebuie să
o efectueze până la urmă, interogatoriul, nu, nici măcar dacă s-a depus odată cu cererea de
chemare în judecată.
Î: S-ar putea imagina situația în care martorul să aștepte la ușă și judecătorul să
încuviințeze..?
R: Ce a spus colega dumneavoastră, contra proba. Dacă într-adevăr am beneficia de
dreptul de a propune contra proba, atunci da, dar avem o altă dispoziție legală, respectiv,
alin. 6 art. 260 NCPC : Când proba cu martori a fost încuviinţată în condiţiile prevăzute la
art. 254 alin. (2), dovada contrară va fi cerută, sub sancţiunea decăderii, în aceeaşi şedinţă,
dacă amândouă părţile sunt de faţă. Pe de altă parte, dovada și dovada contrară potrivit art.
260, pot fi administratre atunci când este posibil în aceeași ședință. De ce? Gândiți-vă că
audiez un martor și cealaltă parte știe ce a spus respectivul martor și merge repede la
martorul propus de el și îi spune tot ce trebuie să zică. V-am spus că nu trebuie să vorbescu
cu martorul înainte de litigiu, este un principiu. Din păcate acest principiu este tot mai des
încălcat, sunt văzuți avocați care vorbesc înainte de proces cu martorii. Proba cu martori este
o probă obiectivă, dacă eu vorbesc cu martorul intervine subiectivismul și nu este deloc
deontologic. Cum descoperiți dacă un martor a fost influențat? Îl întreb pentru că el este sub
jurământ. Dacă el spune că a vorbit și că avocatul i-a spus să zică anumite chestiuni, se poate
ajunge chiar la îndepărtarea probei. Eu am avut o situație în care se audia martora și chiar la
sfârșitul audierii, înainte să termine, soțul reclamantei a ieșit din sală și a vorbit cu cealaltă
martoră. Profa a intrbat-o pe cea de-a 2 a martoră dacă i-a spus ceva, aceasta a negat, aspect
care rămâne de probat. Cum se poate proba? Cu ajutorul camerelor video de pe hol. Pe cale
de consecință, dacă ea a vorbit mai mult de 2 secunde cât a susținut că a vorbit, înseamnă că
e mărturie mincinoasă. Instanțele civile nu prea recurg la acest mecanism, însă ea poate
aprecia respectiva proba ca fiind nesinceră, părțile putând de-asemenea să formuleze
plângere penală. Dacă nu se administrează la același termen de judecată, atunci se va fixa
prin încheierea de ședință atât termen, cât și celelalte elemente respectiv atât actul care se
probează, mijlocul de probă și obligațiile părților. Obligațiile părților le regăsim și în art. 254
alin.4 lt. a, b, c, d. Dacă s-a încuviințat proba cu martori se va menționa atât adresa pentru a
fi citați, cât și eventualele cheltuieli daca au fost expuse dinainte, dacă nu în momentul în
19
care va în discuție, partea care a propus proba va achita și cheltuielile respective. Dacă este
vorba de expertiză, se va menționa atât onorariul expertului și termenul în care trebuie
achitat, cât și obiectivele. Obiectivele sunt stabilite și menționate în încheierea de ședință.
Degeaba depun eu ca parte obiectivele sau poate că sunt depuse chiar în cererea de chemare
în judecată, pentru că , de principiu, instanța trebuie să le încuviințeze pe rând după ce le-a
pus în discuția contradictorie a părților și să le introducă în încheierea de ședință pe care o va
comunica expertului. Fiecare obiectiv este inclus în încheierea de ședință. Totodată dacă este
vorba de interogatoriu, și cu privire la acesta se va menționa în încheierea de ședință și se va
cita persoana care va fi nevoită să răspundă la acel interogatoriu, cu mențiunea : PREZENȚA
OBLIGATORIE PENTRU INTEROGATORIU.
Probele vor fi administrate înainte de începere a dezbataterilor asupra fondului, dacă
legea nu prevede altfel. Este și logic să fie administrate înainte de începerea dezbaterilor
asupra fondului pentru că trebuie să fie administrate în partea de cercetare a procesului, când
s-au început dezbaterile, numai în mod excepțional se poate reveni nu dacă propune partea,
ci dacă constată judecătorul în conformitate cu dispozițiile legale ale art 391 în timpu
dezbaterilor că mai sunt necesare anumite probe pentru aflarea adevărului și având în vedere
și rolul activ pe care instanța il are în această aflare a adevărului, art 391 ne spune că:
Instanţa poate proceda la completarea ori refacerea unor probe, în cazul în care, din
dezbateri, rezultă necesitatea acestei măsuri. Aici avem deja o excepție, totodată, avem și
posibilitatea în care judecătorul constată, în conformitate cu art. 400 că după ce a rămas în
pronunțare mai sunt necesare probe, va repune pe rol cauza cu citarea părților pentru a
administra aceste probe. Aceste 2 situații reprezintă excepții de la regulile anterior
menționate, respectiv că probele vor fi administrate înainte de începerile dezbaterilor asupra
fondului.
Dacă s-a dispus o cercetare la fața locului aceasta se va efectua, când este cazul mai
înaintea de administrărea celorlalte probe. S-ar putea ca pe anumite argumente din probele
cercetate (….) 15:48 Eu spun că am pe teren stâlpi de delimitare și susțin în continuare,
propun martori, în această situație, dacă printr-o cercetare la fața locului se poate evalua
starea terenului, starea imobilului sau a oricărui alt element, sigur că este de preferat
cercetarea la fața locului.Judecătorul vede cu proprii ochi, merge evidnet cu părțile, citate în
mod regulamentar, care este situația juridică.
De principiu, cercetarea la fața locului se cam respinge, dar depinde și de judecător și
de locul unde trebuie făcută cercetarea. Oricum, dacă se dispune cercetarea la fața locului și
judecătorul este deschis, este varianta cea mai bună pentru reclamant. Atunci se poate lua și
proba cu interogatoriul, pentru că părțiile sunt citate,dar se poate administra și proba cu
martori, dacă judecătorul găsește vreun vecin, de ex, pe care vrea să îl audieze în plus față de
limita între fonduri etc. Grefierul va merge cu judecătorul la fața locului.
Judecătorul va decide dacă cercetarea la fața locului se va face înainte de administrarea
altor probe sau după. Ordinea oricum el o stabilește, chiar dacă acest art. 260 alin. (5) îi
recomandă, este doar de recomandare. Când proba cu martori a fost încuviințată în
conformitate cu art. 254 alin.(2) dovada contrară va fi cerută sub sancțiunea decăderii în
aceeași ședință, dacă ambele părți sunt de față. Orice probă care este propusă în temeieul art.
254 alin.(2) dă dreptul la proba contrară, dar va trebui cerută la acel termen de judecata, cu
exceptia situației în care nu poate să se pronunțe asupra probei respective. Nu știu în care
situații pentru că dacă depun înscrisul automat provoacă amanare, doar dacă depun un înscris
și îmi întemeiez depunerea acestuia pe faptul că necesitatea lui ar reieși din dezbateri. În
acele ipoteze, fără doar și poate, cealaltă parte nu poate depune o contraprobă la același
20
termen și o va propune până la termenul următor. Observăm că aici este destul de lax, în
schimb nu și în situația martorilor când, sub sancțiunea decăderii trebuie să o propună în
aceeași ședință dacă amândoua părțile sunt prezente.
Art. 260 alin. (6) - Partea care a lipsit la încuviinţarea dovezii este obligată să ceară
proba contrară la şedinţa următoare, iar în caz de împiedicare, la primul termen când se
înfăţişează. - Este un soi de repunere în termen. Eu cer proba dar la sedința următoare sau la
momentul la care reușesc, după ce nu mai sunt împiedicat la termenul imediat următor ar
trebui să cer dovada contrară.
Unde se administrează probele?
Art. 261 :
(1) Administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată sesizate, în camera de
consiliu, dacă legea nu dispune altfel.
Dacă, din motive obiective, administrarea probelor nu se poate face decât în afara localităţii
de reşedinţă a instanţei, aceasta se va putea efectua prin comisie rogatorie, de către o instanţă
de acelaşi grad sau chiar mai mică în grad, dacă în acea localitate nu există o instanţă de
acelaşi grad. În cazul în care felul dovezii îngăduie şi părţile se învoiesc, instanţa care
administrează proba poate fi scutită de citarea părţilor. → la nivel de competență a instanței –
judecătoria la judecătorie ( Judecătoria Cluj la Judecătoria Iași) Se administrează proba de
către un judecător de la Judecătoria Iași , audierea unui martor care nu este deplasabil, este în
spital legat de aparate. În aceste situații se va deplasa judecătorul la locul unde se află situat
martorul și îi va adresa întrebările menționate de judecătorul de la instanța de trimitre pe
care ar dori acesta să le administreze. - este o excepție de la principiul nemijlocirii. Instanța
care administrează proba poate fi scutită de citarea părților în această situație, sigur cel mai
corect ar fi să citeze părțile, care se vor deplasa la Iași. Instanța de trimitere , îi va fixa
întrebările dacă dorește și sigur că și instanța care administrează probele prin comisie
rogatorie, are o oarecare libertate și lărgească aceste elemente pe care i le fixează deja
instanța de trimitere, dacă consideră necesar( reiese din audierea martorului că ar mai fi
necesar să îl întrebe ceva).
(3) Când instanţa care a primit comisia rogatorie constată că administrarea probei
urmează a se face în circumscripţia altei instanţe, va înainta, pe cale administrativă, cererea
de comisie rogatorie instanţei competente, comunicând aceasta instanţei de la care a primit
însărcinarea. → un soi de declinare; după ce s-a efectuat administrarea de probe prin comisie
rogatorie, instanța sesizată, dacă este cazul, va stabili din oficiu termen pentru continuarea
cercetării procesului sau după caz pentru dezbaterile fondului. Este important că textul
mentionează „ din oficiu” pentru a nu se întelege că această cauză a rămas în nelucrare
datorită faptului că partea nu a depus diligențele necesare. Este o discuție dacă cauza este sau
nu suspendată dacă se efctuează comisia rogatorie. Dispoziție privind suspendarea legală nu
avem. Putem să o considerăm suspendaă? Știți cum este la recuzare, în caz de abținere cauza
este suspendată, în cazul recuzării nu este suspendată ci este doar în „stand by”.
(4) Instanţa însărcinată prin comisie rogatorie va proceda la administrarea probelor în
prezenţa părţilor sau, chiar în lipsă, dacă au fost legal citate, având aceleaşi atribuţii ca şi
instanţa sesizată, în ceea ce priveşte procedura de urmat.
După ce s-a efectuat administrarea probelor prin comisie rogatorie, instanţa sesizată, dacă
este cazul, va fixa, din oficiu, termen pentru continuarea cercetării procesului sau, după caz,
pentru dezbaterea fondului.
21
Cheltuielile necesare administrării probelor: partea mai gingașă este dată de
cheltuielile de administrare și cheltuielile de judecată. Acolo este discutabil. Așa cum v-am
spus, partea care a cerut va achita sau partea căreia îi profită va achita, de îndată sau la
termenul fixat de instanță. Este discutabil în ceea ce privește achitarea de îndată. Ce fac pun
banii pe masa?! Exemplul cu administratorul judiciar, la început de carieră care după ce a
vândut bunurile societății aflate în faliment, duce banii cash la sedința de judecată și îi pune
ăn fața judecatorului sindic.
La comisia rogatorie poate cel putițin instanță egal deci poate fii și instanța
superioară, dar de principiu va fi o instanță egală în grad. Nu este o problemă să fie și o
instanță superioară. Judecătorul va face aprecieri și cu privire la credibilitatea martorului ?
Nu, nu poate , el poate pune eventual întrebări suplimentare dar nu va putea aprecia asupra
admisibilității probei pe care deja a admis-o judecătorul de la instanța de trimitere.
În cazul în care proba a fost dispusă din oficiu sau la cererea procurorului în procesul
pornit de aceasta în condițiile prev. la art. 92 instanța va stabili prin încheiere cheltuielile de
administrare a probei și partea care trebuie să le plătească, putându-le pune și în sarcina
ambelor părți. Nedepunerea sumei de la al. (1) în termenul prevăzut atrage decăderea părții
de a administra dovada încuviințată în fața acelei instanțe. E destul de nasol pentru expert
care a efectuat și depus expertiza la dosar și pârâtul este decăzut din probe, nu am o
hotărâre, poate nu am nici încheiere și poate nu-mi mai își primește banii. La fel, dacă
instanța a propus proba din oficiu pentru că este necesară pt aflarea adevărului, se va
administra proba, il va intreba pe reclamant dacă pentru a ajunge la o hotărâre finală este
dispus să plătească, iar dacă nu este dispus să plateasc „ mă descurc”.
Instanța poate apela din oficiu la ajutor public judiciar? Nu, doar partea poate, eventual
îi poate pune în vedere că poate apela la ajutorul public judiciar și în ceea ce privește proba
cu expertiza, și chiar s-au încuviințat.Nu pot să achit nici taxa de timbru, nici expertiza se
încuviințează ajutorul public și după caz ori se scutește de plată și atuni expertul va fi platit
din fondul Ministerului de Justiție, ori se eșalonează plata. Încheierea prin care se stabilește
onorariul expertului este TITLU EXECUTORIU.
Depunerea sumei se poate face și după termen, dacă prin aceasta nu se amână
judecata.
Aceste dispoziții se aplică și dacă administrarea se face prin comisie rogatorie. În ceea
ce privește administrarea în fața instanței, nu v-am spus că mai există pe lângă comisia
rogatorie și alte excepții cand nu se face în fața instanței, asigurarea de dovezi, despre care
am discutat. Poate chiar judecătorul să meargă să administreze proba. Probele de la instanța
de la care s-a strămutat pricina trebuie ca prin hotărâre să fie stabilite în ce măsură actele
efectuate de instanța de la care se strămută sunt menținute. Dacă este vorba de o hotărâre de
declinare, se mențin probele.
Care este situația părților decăzute?
Art. 263 -Partea decăzută din dreptul de a administra o probă va putea totuşi să se
apere, discutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerilor şi a dovezilor părţii potrivnice.
Este un art. desosebit de important și relevant mai ales atunci când ar fi trebuit să
depun întâmpinare într-un anumit termen prevăzut de lege și nu am făcut. E adevărat, sunt
decăzut din dreptul de a propune probe, de a invoca excepții altele decât cele de ordine
22
publică, dar nu mă poate decădea nimeni din dreptul de a decădea. Pot să depun întâmpinare
când doresc dacă prin întâmpinare nu propun probe, invoc excepții relative. Dacă propune
probe în ciuda faptului că e decăzut , instanța va lua în seamă doar apărările. Deci dacă nu
sunt diligent, mai am o scăpare prin acest 263 și cu aceste dispoziții pot să mă apăr, căci prin
art 205 și 254 mi-ar fi luat și dreptul la apărare. Am avut o situație în care adversarul îmi
invoca la nesfârșit excepții, la fiecare termen invocând altă exceptie, el nu a depus
întâmpinare → e doar amendă.
Etapa scrisă a fost introdusă prin NCPC pentru a evita surprizele de acest gen, eu
trebuie să știu cu ce elemente vii în fața instanței ca mai apoi eu să mă pot apăra. Pe VCPC
existau tot felul de astfel de surprize, motiv pentru care de fiecare dată se dispunea amânarea.
Dacă discut despre admisibilitatea probelor, eu trebuie să îi dau cuvântul și acluia care
a depus întâmpinarea, indiferent când a depus-o și atunci el poate să susțină că proba este
concludentă , pertinentă.
Încheierea prin care se încuviițează probele este o încheiere preparatorie !!!
Aprecierea probelor:
se face de către instanța de judecată, care va examina probele administrate, pe fiecare în
parte și pe toate în ansamblul lor.
în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au
fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de
cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare.
Evident că judecătorul este cel care le apreciază, dar nu poate să dea valență uneia și
să le ignore pe celelalte, de aceea trebuie să le analizeze pe toate și pe toate să le aprecieze.
Când, de exemplu am un raport de expertiză și acela are o concluzie clară, cam aia va fi și
soluția, dar, să presupunem că am solicitat expertului să se pronunțe asupra unor vicii
ascunse. Expertul își va spune opinia sa , sunt sau nu vicii, se datorează sau nu exploatării, de
când datează acele vicii, dacă sunt îndeplinite toate condițiile de la viciile ascunse. Faptul că
sunt sau nu vicii ascunse va fi apreciat doar de către instanță, pe expert nu îl pot întreba dacă
sunt vicii ascunse, el îmi poate spune doar dacă erau sau nu vizibile, dacă puteam sau nu să
le decelez. Cel care va aprecia calitatea de viciu ascuns va fi doar judecătorul. Degeaba vine
expertul și îmi spune că este viciu ascuns, pentru că judecătorul nu trebuie să țină seama de
ceea ce spune expertul. Eu trebuie să analizez personal dacă viciul se încadrează pe definiția
dată de NCC. Chiar dacă am o expertiză, care aparent este favorabilă reclamantului, voi
putea pronunța o hotărâre prin care el cade în pretenții, adică o hotărâre prin care îi resping
cererea de chemare în judecată, pentru că acel viciu putea fi descoperit la o analiză cel puțin
sumară. Dacă avem o expertiză, acea expertiză va conta enorm, dar nu poate instanța ignora
declarațiile martorilor. Dacă din declarațiile martorilor reiese o idee contrară expertizei,
atunci ca să pot soluționa cauza trebuie să recurg și la alte probe, pentru a vedea ce îmi
formează convingerea.
În motivarea unei hotărâri trebuie să găsesc referire la toate probele pe care judecătorul
și-a întemeiat convingerea. Poate că pentru unele este evident și va face mentiunea lor doar
23
în treacăt, nu este un motiv de apel sau recurs, pentru că dacă și-a putut forma convingerea
analizandu-le pe toate dar considerândule pertinente doar pe unele , nu este nicio problemă,
la fel de bine poate să îndepărteze o probă. Am avut o situație în care am avut un martor
influențat a reieșit în moemntul în care l-am interogat faptul că spune minciuni. Clientul meu
nu a dorit să facă plângere pentru mărturie mincinoasă, instanța nu s-a sesizat din oficiu, dar
instanța nu a ținut cont de declarația lui apreciind-o nesinceră.
Mijloace de probă:
înscrisuri
martori
expertiză
cercetarea la fața locului
mărturisiri
prezumții
interogatoriul
mijloacele materiale de probă
și alte mijloace prevăzute de lege
Aceasta este o enumerare deschisă.
Înscrisuri
Art. 265 CPC definește înscrisul ca fiind orice scriere sau altă consemnare care cuprinde
date despre un act sau un fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de
conservare și stocare. Este o arie foarte extinsă.
Testamentul poate fi inscripționat oriunde. Era o discuție și daca scriu pe nisipul plajei. Se
poate? NU!
Întrebare: Dacă scriem un testament pe un suport digital, un touch-pad și practic extindem..
dar îi pe tabletă, ar putea fi consider suport informatic?
Răspuns: Nu, trebuie să fie înscris olografic, adică eu cu mâna mea îl scriu.
Discuție: Există o speță (nu se aude).Domnul profesor Chirică a spus că e în regulă ideea.
24
Pe cale de consecință, atunci când discut despre fotografii, dacă sunt alăturate unui înscris și
sunt semnate, atunci sunt înscrisuri sub semnătură privată. La înscrisul sub semnătură privată
cam asta este important, să fie semnat. Ori de câte ori este semnat, vorbim de înscris sub
semnatură privată.
Întrebare- nu se aude
Răspuns: În situația în care se întocmește un contract la notar, atunci notarul alătura și toate
înscrisurile care au stat la baza întocmirii contractului și toate aceste înscrisuri trebuie
semnate. Practic au aceeași valoare și se semnează de ambele părți.
Atunci când este cazul, dacă fotografia se alătură unui alt înscris sub semnătură privată?
De exemplu, un act juridic unilateral (altul decât testamentul) la care alătur o fotografie și o
semnez din diferite rațiuni (fotografie care are legătură cu actul juridic unilateral), atunci
această fotografie este un înscris sub semnătură privată.
Dacă este o simplă fotografie, atunci ea este un mijloc material de probă.
Întrebare: Dacă fotografia nu este alăturată unui act juridic, dar este semnată?
Răspuns: Este discutabil prin prisma dispozițiilor art. 290 CPC.
După scop:
originare/primordiale;
recognitive;
reînnoitoare.
25
sunt de acord să îl execut si chiar îl execut. Dar dau și un act cofirmativ, de care sunt legați
deoarece nu mai puteau să spună că nu îl execută. Sau când este vorba de nulitatea relativă.
Chitanța sau un act care confirmă că s-a efectuat plata, ce fel de act e?
Recognitiv, de principiu, sau originar pentru că plata poate să fie un act juridic. De cele mai
multe ori este un act juridic.
S-a pus în discuție dacă poate fi probată plata cu orice mijloc de probă. În orice caz, este
foarte discutabil dacă plata este fapt sau act juridic.
Cele nepreconstituite sunt cele pe care le invocă spontan, și fără a preconstitui proba
respectivă.
În recurs, potrivit dispozițiilor legale, nu pot fi invocate alte probe decât înscris. Dar
dacă vreau, de exemplu, să administrez proba cu martori? Avocații duc martorul la notar, iau
declarația și o depune în instanță în recurs. Trebuie să se țină cont? Judecătorul trebuie să
decidă într-adevar, dar mai este contradictorialitate? Nu mai este. Nu este pertinent. Doar că,
știți cum e, resping o probă de la dosar pe care deja am văzut-o, credeți că judecătorul, cel
puțin în mintea sa, va putea să facă totalmente abstracție de proba respectivă?
E suficient să propun proba, mi-o respinge sau mi-o înlătură de la dosar (este mai
problematic, că poate nici nu s-a uitat peste ea), dar dacă eu depun din timp la dosar, până la
urmă el tot o va vedea, mi-o va înlătura apoi. Am sădit în mintea lui o idee, e suficient.
Declarațiile de martor luate la notar degeaba le depun pentru că nu îndeplinesc condiția de a
se administra în contradictoriu. Nu este un înscris corespunzător declarația de martor, din
punctul meu de vedere.
După suport:
cele întocmite pe suport material;
cele pe suport informatic.
26
conform cu originalul. Ulterior se va putea verifica. Dacă nu îndeplinesc aceste condițiile,
ve-ți vedea că fiecare vor constitui un început de dovadă scrisă.
În conformitate cu dispozițiile art. 268 CPC, semnătura unui înscris face deplină credință
până la proba contrară, despre existența consimțământului părții care l-a semnat cu privire
la conținutul acestuia. Dacă semnătura aparține unui funcționar public, ea conferă
autenticitate acelui înscris, în condițiile legii. Sigur, discutăm despre un înscris sub
semnătura privată. Ve-ți vedea ce se întâmplă atunci când este un înscris autentic.
Întrebare: Care este diferența dintre un înscris semnat de parte și un înscris semnat de
funcționar?
Răspuns: Unele fac dovada până la proba contrara. Pot să fac dovada contrară și cu asta am
aneantizat proba, și altele fac dovadă până la înscrierea în fals. Deci trebuie să demarez toată
procedura înscrierii în fals.
Când semnătura este electronică, aceasta nu este valabilă decât atunci când este reprodusă în
condițiile pevăzute de lege.
În ceea ce privește înscrisul autentic, art. 269 CPC conține definiția. Înscrisul autentic este
înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul
public, sau de către o autoritate învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile
stabilite de lege.
Exemple:
Instanța-hotărârile judecătorești si încheierile fac dovada până la înscrierea în fals. La un
moment dat am contestat o încheiere de ședință, fără a cere îndreptare de eroare sau lămurire,
iar judecătorul m-a întrebat dacă înțeleg să ma înscriu în fals. Răspunsul meu a fost nu.
Pentru cele ce au fost constate de judecător prin propriile simțuri în ședința de judecată, face
dovada încheierea și hotărârea până la înscrierea în fals.
Întrebare: Nu s-ar putea să nu țină cont cumva de documetul respectiv, cum se face la proba
cu martori când este o probă neverosimilă? Nu ar putea să aprecieze că planează dubii asupra
?legăturilor?( nu am înțeles), chiar daca nu s-a urmat procedura în fals? Prin urmare, nu va
ține cont de acel document?
Răspuns: Se poate aprecia, dar partea va merge până la capăt cu înscrierea în fals pentru că e
mult mai simplu pentru ca există o prezumție de laglitate și aceea, sigur cu înscrierea în fals
poate sa fie înlăturată. Este foarte greu judecătorului să facă aprecieri, dar în aceasta situație
este posibil să se înscrie în fals daca e un înscris sub semnătură privată unde există
verificarea de scripte și este foarte simplu.. Dar altfel, pentru aceste înscrisuri doar înscrierea
în fals.
Personalul diplomatic. Puteți legaliza documente sau puteți încheia contracte la ambasadă
sau la consulate. Și acelea au aceeași valoare.
Funcționarul public.
27
Întrebare: Dacă fac o ofertă de donație Municipiului Cluj, în forma prevăzută de lege, trimit
oferta de donație, cine o acceptă? Se acceptă prin hotărâre de Consiliu Local. Dar este un act
autentic? Trebuie să avem formă?
Răspuns: Este un înscris autentic pentru că așa spune legea. Se accepta prin hotarâre de
Consiliu Local și va primi această calificare. Altfel, nu avem un contract valabil încheiat
pentru că nu îndeplinește condițiile de formă. Ori considerăm așa, ori constatăm nulitatea
absolută a tuturor donațiilor.
Întrebare: Și în situația în care avem o moștenire vacantă și imobilul este preluat de către
comună, oraș sau municipiu prin hotărârea de consiliu local, atunci nu îi și aia un înscris
autentic?
Răspuns: Aici nu, pentru că acceptarea succesiunii poate să fie făcută și prin înscris sub
semnătură privată, pe de o parte și pe de altă parte, atunci când este preluat se eliberează
certificat de vacanță succesorală. Acela este actul autentic și trebuie să meargă cineva la
notar. Așadar, nu se preia prin hotărârea consiliului local, ci se eliberează certificatul de
vacanță succesorală și se merge la notar în acea situație.
Întrebare: E posibil să intervină acea situație ca domiciliul să fie situat în circumscripția mai
multor notari?
Răspuns: Nu, contează unde a avut ultimul domiciu. Un imobil se poate dacă este unul
complex care e înscris în aceeași CF și sunt, de exemplu, mai multe nr. topo.
29
de vedere înscrisul va fi nul, dar în conformitate cu dipozițiile alin. (2) al art. 271 CPC, face
deplină dovadă ca înscris sub semnătură privată, dacă este semnat de părți.
Dacă nu este semnat, atunci poate să constituie doar un început de dovadă scrisă. Când
discutăm de început de dovadă scrisă înseamnă că putem să complinim această probă
cu proba cu martori.
Ora 6
Ipoteză: Să presupunem că este vorba despre un contract de transport, iar societatea care
trebuia să efectueze transportul și l-a efectuat defectuos. Practic, partea care trebuia să
efectueze transportul era sucursala din România. Am rezolvat competența. Spuneți-mi, din
acest punct de vedere, dacă eu sunt reclamant, vreau să mă judec în temeiul cărei legi?
Răspuns: Române. Vine pârâtul și spune ”nu”, contractul a fost încheiat în Spania, în limba
spaniolă, și se menționează foarte clar că este aplicabilă legea spaniolă.
Întrebare: Ce trebuie să faceți ca pârât în această situație, vizavi de cele discutate astăzi?
Răspuns: Să se depună la dosar articolele spaniole și interpretarea lor.
Răspuns I. Varga: Deci, în conformitate cu dispozițiile legale ale CPC si CC, trebuie să
facă dovada legii străine, adică să depună la dosar extrase din legea spaniolă pe care le
invocă și, totodată, interpretarea lor. Nu este suficient să depun dispoziții legale, deși uneori
doar asta se face, dar este greșit pentru că interpretarea s-ar putea să fie alta decât în dreptul
român. Cu atât mai mult cu cât dreptul spaniol face parte din altă familie de drept, pe cale de
consecință, interpretarea este imperios necesară. Dacă este din Quebec, lucrurile sunt clare,
n-avem o problemă, dacă e din Franța, nici acolo.
Întrebare: Raportat la art. 2562 CC alin. (2), instanța are obligația sa impună părții să facă
dovada conținutului legii străine? Pentru că textul spune că partea poate să fie obligată să
facă dovada conținutului legii.
Răspuns I.Varga.: Numai dacă instanța nu face propriile demersuri pentru a obține
informațiile de la ambasadă. Acel ”poate” din text se referă la faptul că instanța poate să
impună părții să facă dovada, sau poate să-și procure ea. În situația în care spune că nu este
aplicabilă legea străină, atunci poate să respingă, pentru că instanța trebuie să cunoască legea
dreptului internațional privat, nu este obligată să cunoască dreptul unui stat străin, dar
regulile de drept internațional privat trebuie să le știe. Cunoscând regulile de drept
internațional privat, poate să spună dacă este sau nu este aplicabil pe fond dreptul străin,
moment în care, dacă ea decide că nu este aplicabil și poate s-o facă fără a avea proba
dreptului străin, nu mai are de ce s-o solicite. De cele mai multe ori trebuie să aibă proba ca
să poată să decidă, dar nu întotdeauna.
30
Bun, eu sunt pârâtul. Vreau să invoc legea străină. Când și cum o fac? Prin întâmpinare.
Atunci trebuie să și depun dovada? Nu neapărat, se poate și la un alt termen, dacă instanța nu
și-a procurat singură dispozițiile legale străine, și îi impune pârâtului să o facă. Nu este o
probă ca toate celelalte probe, când discutăm despre proba legii străine. Deci o va face prin
întâmpinare atunci când se apără, iar la termenul la care se discută problema legii aplicabile,
instanța poate să-i pună în vedere să facă proba legii străine și interpretarea acesteia. Dacă
nu, la fel de bine poate să se adreseze ministerului.
Ce poate să facă reclamantul în situația în care se invocă legea străină și se probează? Aduce
propria lui interpretare a legii străine. Vi se pare normal ca judecătorul să aplice legea
străină? Dacă pe fond este aplicabilă, nu are ce să facă. Fiecare va trebui să apeleze la
specialistul propriu, atât pârâtul, cât și reclamantul. De obicei se evită, pe cât posibil.
În cazul necompetenței internaționale, nu e ciudat că se poate invoca în orice stare a
procesului, însă doar dacă pârâtul nu se prezintă și formulează apărări pe fond? Este
necompetență generală, internațională, se poate invoca oricând, și cererea se va respinge ca
inadmisibilă. Se poate ataca cu recurs. Deci necompetența internațională se poate invoca în
orice stare a procesului numai dacă pârâtul nu și-a formulat apărări pe fond, deci este ieșit
din comun. Este discutabil din prisma dispozițiilor codului de procedură civilă, dar din
punctul de vedere al naturii juridice. Dacă pârâtul și-a făcut apărări pe fond, se acoperă? Nu
aș putea să acopăr faptul că nu sunt competent general nicicum. Pot să o invoc și din oficiu.
Sigur în ceea cel privește pe pârât, poate apărea o problemă în a invoca această problemă a
necompetenței, dar în ceea ce privește instanța nu cred că este legată de ceea ce stabilește
pârâtul, Știți foarte bine că în ceea ce privește necompetența, dacă la primul termen de
judecată, nu a invocat instanța din oficiu, sau pârâtul prin întâmpinare problema
necompetenței teritoriale, în acea situație mai poate s-o invoce? Nu. Dar nu este cazul
necompetenței generale.
Din punctul meu de vedere, necompetența generală poate fi invocată de pârât sau din oficiu.
Eu ca reclamant, aș putea să invoc necompetența generală? De oricare dintre părți. O să
revenim asupra acestei chestiuni.
La art. 199 alin. (1) CPC la înregistrarea cererii, aceasta se înregistrează și primește dată
certă prin aplicare ștampilei de intrare. În măsura în care cererea se trimite prin poștă, nu
primește dată certă la momentul trimiterii prin oficiul poștal (nu se înțelege)?
Este o discuție. Oficiul poștal fiind înscris în registru, poate prin aplicarea ștampilei, prin
înregistrare să dea dată certă. Altfel, prin aplicarea ștampilei, se menționează când a fost
înregistrat și cu acea ștampilă este deja dată certă pe acel înscris.
31
Răspuns I. Varga: Aș cere să fie decăzut din dreptul de a administra acele probe,
invocând practic tardivitatea în conformitate cu dispozițiile art. 254 CPC, acesta
trebuiau făcute prin întâmpinare, dacă aceasta este obligatorie.
Continuare ipoteză 1: Să presupunem: da, este decăzut din dreptul de a administra probe și
de a invoca orice excepții cu excepția celor de ordine publică. Din audierea martorilor
propuși de reclamant rezultă necesitatea, sau cel puțin așa susține pârâtul, audierii martorilor
propuși de el (pârât). Ce se întâmplă?
Răspuns: Instanța poate încuviința. S-ar interpreta ca o nouă cerere față de situația nou
creată.
Răspuns I. Varga: Corect, întemeindu-și cererea pe art. 254 CPC pct. 2, având în vedere
că ne interesează aflarea adevărului, îi vor fi încuviițate. Cel mai bine ar fi fost să formuleze
întâmpinare, dar să aștepte în ceea ce privește probele pentru că oricum nu avea nicio șansă
să i le admită peste termen.
Ipoteză: Să presupunem că sunteți instanțe, ați încuviințat doi martori, ați pus în sarcina
reclamantului să plătească cheltuielile cu expertiza încuviințată cu trei obiective, ați pus în
sarcina reclamantului să achite avansul de onorariu al expertului și ați încuviințăt și proba cu
interogatoriu. Ce va conține încheierea de ședință?
Vericăm art. 258 CPC. Pe de o parte, discuții privind admisibilitatea probelor și în
dispozitiv faptele ce vor fi dovedite ( este necesară mențiunea și în cererea de chemare în
judecată și în întâmpinarea tezei probatorii), mijloacele probă încuviițate, martori,
expertiză interogatorie și obligatiile ce revin părților în legătura cu administrarea
acestora. În plus, ar mai trebui să conțină și sancțiunea: pune în vedere părții reclamante să
achite suma reprezentând avansul onorariu de expert în termen de 5 zile de la numirea
expertului ( nu de la momentul încuviințării deși textul se referă la momentul numirii
expertilui) sau la un alt termen stabilit de instanță, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a
mai administra proba (de principiu, se menționează care este sancțiunea). Va include si
obiectivele. Va comunica, totodată, această încheiere și expertului pentru a avea în vedere
obiectivele la care trebuie să răspundă.
32
Întrebare: Este o încheiere preparatorie?
Răspuns: Da, pentru că instanța poate reveni asupra probelor încuviințate conform art. 259
CPC. De exemplu, am doi martori, i-am audiat, m-am convins cu privire la aceștia, revin
asupra a ceea ce am stabilit.
Ipoteză: Să presupunem că reclamantul propune probe în temeiul art. 254. alin. (2) CPC
sau în temeiul oricărui pct. de la alin. (2) al art. 254 CPC. Deci propune și justifică
propunerea peste termen în temeiul dispozițiilor art. 254 alin. (2) oricare ar fi, în afară de
vicii? Vrea să dovedească faptul că a executat prestația și are dreptul să îi fie achitată suma
de bani aferentă, adică are dreptul și poate să ceară obligarea pârâtului la executarea întocmai
a obligației asumate prin contract. A reieșit din dezbateri, să spunem. Pârâtul vine și spune că
are și el un martor, vrea să dovedească că reclamantul îi datorează o sumă de bani și s-ar
putea discuta depsre compensare. Este admisibilă?
Răspuns I. Varga: Art. 254 CPC spune că are dreptul la contraprobă dar numai în privința
dovedirii acelorași elemente. Practic ar trebui să aibă aceeași teză probatorie. Izvorul celor
doua teze probatorii pe care fiecare își întemeiază cererea să fie identic, să urmeze proba
acelorași elemente.
33
Întrebare: Si cum ar putea utiliza atunci compensația? Într-un alt proces? Pe cale separată?
Răspuns I. Varga: În momentul care ar cere executarea silită ar putea sa opună
compensația. Altfel nu poate să facă un proces în acest sens. Chiar dacă s-ar face o cerere să
se constate că există o datorie a reclamantului față de pârât nu înseamnă că ar opera
compensare, ci doar constată existența unui drept (admisibilă această constatare).
Întrebare: legat de art. 260 alin. (7) CPC teza a Ⅱ-a, partea care a lipsit de la încuviițarea
dovezii este obligată să ceară în caz de împiedicare nu la primul teremen la care e legal
citată, ci la primul termen când se înfățișează și să spunem că este legal citată dar nu se
înfațișează?
Răspuns I. Varga: Se referă în cazul în care este împidicat la primul termen la care poate să
se prezinte. Pentru că el odată citat nu va mai fi citat pentru că are termenul în cunoștință. Pe
cale de consecință, daca este împiedicat să se prezinte, va putea fi vorba de o repunere în
termen. Nu este la ședința următoare, este la momentul la care el se prezintă. Nu mai există
împiedicare, s-ar putea prezenta. Dacă nu a fost împiedicat, și doar nu s-a prezentat el, nu o
să îi prelungesc posibilitatea asta.
Ipoteză: Sunteți pârât, ați primit cererea de chemare în judecată în poștă, erați în concediu.
Veniți după 30 de zile, erau 25 de zile pentru întâmpinare? Ce faceți?
Răspuns I. Varga: Eu aș permite, dar practica este reticentă. Dacă mi-ar proba că a stat 30
de zile, eu l-aș repune în termen. Face proba cu biletele de avion, celelalte bilete.
Continuare ipoteză: Să presupunem că nu are un motiv justificat și instanța îi respinge
cererea de repunere în termen. Ce poate face?
Răspuns I. Varga: Art. 263 CPC spune ca se poate apăra în fapt și în drept față de
susținerile celeilalte părți, și în ceea ce privește ridicarea problemei inadmisibilității. Nu este
total lipsit de dreptul la apărare. Poate face așa cum face și un adversar de-al meu, invocă
câte o excepție la fiecare termen, iar eu nu am cerut amendarea lui. În temeiul art. 254 alin.
(2) CPC s-ar putea să mai aibă posibilitatea de a propune probele care sunt justificate de
aceste dispoziții legale.
Poate să propună probe instanța din oficiu, dar să rețineți art. 254 alin. (4) CPC că nu se
poate invoca omisiunea instanței de a propune și administra probe din oficiu. Dacă eu mă
consider prejudiciat că instanța nu și-a îndeplinit roulul activ în apel sau în recurs. Pot să fac
plângere judecătorului? Pot, dar nu este cea mai bună soluție pentru că nu este o chestiune
care ține de partea disciplinară. Nu pot să impun judecătorului să facă adrese, să administreze
probe. Le administrează sau nu, după caz.
34