Sunteți pe pagina 1din 5

PROBAȚIUNEA ÎN MATERIE COMERCIALĂ

1. Inscrisurile

Există anumite restrângeri cu privire la forța probatorie a înscrisurilor din mai multe perspective.

Pentru ca un înscris să poată fi folosit ca probă el trebuie să menționeze că și cealaltă parte are o
copie a inscrisului. Exemplarul prezentat instanței menționează existența copiilor și la celelealte părți
cu itnerese contrare. Dacă nu, chiar dacă e semnat de ambele părți nu e considerat ca atare un
suficient suficient. Are calitatea de început de probă scrisă.

Eliberarea părții care și-a executat obligația prin plata unei sume de bani – trebuie ca partea care
este creditor și care emite acest înscris, dacă nu scrie de mână să menționeze pe inscris formalitatea,
formula ”bun și aprobat pentru” și trece suma de bani.

Altfel, inscrierea care arată eliberarea nu este suficientă.

În materie comercială, pentru că aceste reguli ar putea împiedica celeritatea operațiilor, au fost
eleminate – art. 277 NCPC – cele două reguli nu se aplică între profesioniști.

Mai mult, alin. (2) menționează că chiar și un înscris nesemnat valorează ca un înscris semenat, are
aceeași forță, dacă în mod uzual între relația dintre părți se folosea această modalitate.

În cazul în care înscrisul este eliberat, redactat ... data menționată în acest înscris este prezumată
data la care incsrisul a fost efectiv eliberat. Data este importantă pentru că probează momentul
nașterii raportului juridic. Regula în materie civilă este că inscrisurile private data trebuie certificată –
procedura dării datei certe. Art. 277, alin. (3) între relațiile dintre comercianți, inscrisul are data pe
care o menționează – prezumție relativă care totuși ajută pentru că dispensează de o formalitate.

Separat de înscrisurile sub semnătură privată există registrele profesioniștilor. Sunt inscrisurile care
reflectă un raport juridic între părți. Registrele profesioniștilor nu sunt înscrisuri propriu-zise, ci ele
contabilizeazăă operațiuni făcute de comerciantul repsectiv.

Funcția lor probatorie în materie comercială – dacă este o dispută între cel care a completat registrul
și cineva cu care acesta are un litigiu comercial, comerciantul poate folosi registrul care este un act
unilateral al lui, intern, vis-a-vis de partea cu care se dispută pentru a demonstra ceea ce afirmă.

E nevoie de o condiție – să fie regulat ținut, în conformitate cu legea. Celaltă parte a disputei, la
rândul ei, poate folosi propriile registre. Dacă registrul nu este ținut conform legii, partea care îl ține
nu poate îl folosi pentru ea, în schimb partea celaltă poate folosi împotriva părții respective.

Aprecierea forței probatorii a registrelor profesioniștilor este lasată la latitudinea instanței.

Înscrisurile pe suport informatic – NCPC pentru prima dată le recunoaște forța probatorie – art. 282
– condiția ca aceste înregistrări să fie reproductibile, să poată fi prezentate instanței. Se consideră că
este reproductibil chiar dacă nu le tipărești, ci dacă dai instanței un stick, un CD.

Întrebare: în materie de profesioniști mai este nevoie de înscrisurile în formă materială?

NB: nu este suficient un asemenea inscris pentru a proba raportul dintre părți. Părițile nu își
semnează electronic. Procedură specială care are meritul de a da certitudinea că mailul nu este
falsificat – semnătura electronică. Nu te poți baza pe comunicarea electronică, poate doar veni în
completare, nu este suficientă.
2. Martori

În comercial ideal este să nu ai nevoie de martori. Majoritatea disputelor comerciale sunt pe bază
de documente.

Paradoxul este că în litigiile foarte complexe martorii sunt folosiți.

Cu martorii poti demonstra:

Tradițional, nu poți proba contra sau peste conținutul unui înscris. Este o interdicție absolută. Dacă
un înscris valabil este contrazis de martori, această probă nu este admisă. Poți proba însă pentru
orice sumă momentul nașterii acelui raport prin martori, înn plus față de ce arată înscrisul, dar nu
poți schimba conținutul.

Mai există situații în care proba cu martori este inadmisibilă și atunci nu poți să o folosești decât
dacă legea îți permite excepțional. Inadmisiblă atunci când cerința formei scrise este ad
probationem. Dacă legea spune că este nevoie ca contractul să fie scris, atunci nu poți să
demonstrezi prin martori contra – art. 309, alin. (4) NCPC (excepții)

Una dintre excepții dar care nu vine impotriva a ceea ce am spus este aceea a demonstrării
conteextului în care părțile au înțeles să încheie acordul și să îl execute. Inclusiv interpretarea
clauzelr. Deci nu existența lor ca atare, ci interpretarea.

LEGISLAȚIA PROTECȚIEI CONSUMATORILOR

Interesează din perspectiva faptului că o parte importantă a economiei și o mare parte a


comercianțelor se bazează pe aceasta.

Este o legislație de protecție a părții considerate de către legiuitor mai slaba dpdv economic, a
puterii de negociere, a informației. Întotdeauna, cât de mic ar fi comercial ca CA, nr de angajati, el
este întotdeauna considerat mai puternic decât consumatorul cu care tratează.

De regula protecția se realizează prin acordarea consumatorilor a unor drepturi, pe lângă cele din
baza NCC. Este o discriminare pozitivă, în favoarea lor.

Protecția se realizează prin derogare de la prevederi din NCC care altminteri se consideră că ar
defavorabile.

CE ESTE CONSUMATORUL?

Există numeroase definiții în această legislație, ele diferă în funcție de etapa în care a fost adoptată
legea pentru că avem 3 perioade de legiferare în această materie

Este o persoană fizică, întotdeauna, sau grup de persoane fizice.

Întrebare: cum diferențiezi persoanele fizice care nu sunt consumatori?

Legislația definește prin antiteză cu comerciantul – persoana sau grup de persoane fizice care
acționează în scopul din afara activității..

Aceeași persoană fizică poate să fie și un comerciant sau liber profesionist, dar și consumator, dar nu
în același raport juridic.

Dacă ești avocat în CI dacă cumperi hârtie pentru copiatorul de la CI – nu este consumator.

Când cumperi hârtie pentru a scrie pe ea ce vreți să cumpărați de la piață, o scrisoare – consumator.
Comerciantul este definit în multiple feluri (comerciant, agent economic, profesionist – etichete
diferite ale aceluiași subiect).

Uneori, legislația nu adaugă un plus, ci derogă de la prevederi care se consideră defavorabile


consumatorului.

Legea 77/2016 privind darea în plată a unor bunurilor imobile

Aceasta este o legislație care derogă de la NCC.

Când un consumator lua un împrumut de la bancă el trebuia să furnizeze o garanție reală. În mod
normal, dacă la scadență debitorul nu plătește, banca poate să execute bunuri imobile. Executarea
imobiliară urmărește ca banca vâzând silit acel imobil să obțină recuperea restului creditului. Asta
este o situație ideală când banca reușește să acopere tot ce i se datorează. Într-o perioadă de criză,
valoarea imobilului scade

Creditele luate pentru construcția unei locuințe sau dezvoltarea/renovarea/consolidarea, fără a


conta că era prima locuință sau a doua. În cazul în care creditul a fost luat în orice alt scop trebuie
garantat cu locuința.

Creditele până la 250 000 euro sunt cele protejate prin această lege.

ICCJ în 2015, decizia 763 a spus că fideiuisorul nu este beneficiar al legislației privind proteecția
consumatorului dacă el garantează un credit de consum sau garantează orice raport juridic în care
debitorul garantat este un consumator.

Structura legislației în acest domeniu

În 2004 a fost adoptată o lege-cadru numită Codul Consumului – L296/2004.

Scopul a fost să unifice toate dispozițiile de protecția consumatorului. A făcut acest lucru în 2
modalitați, prelunând chestiuni de principiu, dar neabrogând legile în care acestea existau. A doua
modalitate de integrare – art. 88 spune că reglementările legale în vigoare care nu sunt cuprinse în
prezenta lege se vor prelua ca anexe a acesteia. De fapt vrea să arate prevalența față de aceste legi.

Apoi au mai fost adoptate legi în această materie, dar și acestea sunt privite ca legi derogatorii de la
codul consumului.

Codul consumului sintetizează trăsăturile principale ale acestei legislații.

Consumatorul, fiind partea mai slabă, se prezumă că partea mai puternică ar putea să-i manipuleze
voința, să-l facă să intre într-un contract pe care dacă ar fi mai bine informat nu l-ar încheia. Această
idee de a face consumatorul să ia decizii în cunoștință de cauză – dreptul fundamental de informare
– informare corectă, completă și la timp, obligație ce aparține comerciantului cu care tratează

Informarea trebuie să fie despre caracteristicile estențiale ale produslui și serviciului și despre
condițiile principale.

Ca și drepturi fundamentale subsumate acestui obiectiv important este art. 27 pentru că el le


sintetizează:

a) Trebuie să fi protejați, acest drept fundamental necesită implementare prin legislație


secundară, împotriva de a achiziționa produse care le pot pune in pericol viața, sănătatea, le
pot aduce atingere intereselor legitime – nu trebuie să-l manipulezi să achiziționeze produse
care îi vor produce un prejudiciu
b) Dreptul la informare corectă, completă și la timp (deja abordat)
c) Dreptul de a avea acces la o gamă variată de produse și servicii
d) Dreptul de a fi despăgubiți pentru prejudiciile generate de calitatea necorespunzătoare –
modul în care se repară prejudiciul este deosebit
e) Dreptul de a refuza contracte care cuprind clauze abuzive – formulare nefericită – dreptul de
a nu fi legat, dreptul de a invoca inexistența lor față de el. Chiar dacă a semnat un contract
cu clauze abuzive, ele nu pot fi folosite împotriva lui. Poate cere chiar nulitatea unui
asemenea contract, asemenea clauze fac contractul să fie nul absolut în măsura în care sunt
esențiale pentru funcționarea acelui contract.
f) Dreptul de a se asocia pentru a-și proteja interesele consumatorilor – este relevantă este OG
21/1992

OG 21/1992 – are valoare juridică din 3 perspective:

- Perspectiva cadrului sancționator administrativ – multe contravenții aplciabile pentru


încălcarea altor legi din materia protecției consumatorilor
- Relevanță din perspectiva stabilirii modului în care se organizează cosumatorii pentru
protejarea drepturilor lor
- Relevanță particulară datorită unui capitol special, unor articole introduse în 2008 în
legătură cu contractele de servicii de intermediere imobiliară încheiate de ocnsumator (art.
9 indice 4 – indice 11)

Art. 30 – art. 43 din lege

Principalul drept al acestor asociații este în art. 37, lit. H – posibilitatea de a introduce în justiție
acțiuni pentru apărarea drepturilor consumatorilor

Problema este că aceste acțiuni sunt acțiuni de sprijin direct sau indirect a unui consumator care
deja au o dispută

Acțiunile colective nu pot fi introduse – acțiune colectivă înseamnă că un grup de consumatori dă în


judecată un agent, dar cer despăgubiri pentru toți consumatorii care au fost afectați, fără să fie ei
subiecți activi.

În timoul procesului și alți consumatori se pot alătura. La final se acordă despăgubiri și cel care
administrează acțiunea colectivă împart banii între consumatori. Consumatorii care nu au introdus
nicio acțiune au un anumit termen până la care se pot prezenta pentru primirea de despăgubiri.

Nu asta este acțiunea care se introduce în baza lit. H, se limitează doar la un consumator sau un grup
pe care îi reprezintă, se grefează pe o acțiune existentă.

Consumatorii sunt protejați și statal – ANPC, în subordinea Guvernului. Scopul este de a descoperi,
investiga și de a sancționa orice comerciant care încalcă legislația

Codul consumului

Corelativ cu drepturile consumatorilor sunt obligațiile profesioniștilor comercianți. Aceestea sunt


cuprinse în art. 8 – 26 din lege.

a) Obligația de a pune pe piață produse sigure


b) Obligația de a se comporta corect în relația cu consumatorul și de a nu folosi practici abuzive
c) Obligația de informare
d) Obligația de reparație
Obligația de a rapara bunul:

- În sens restrâns: înlăturarea viciului


- În sens larg: înlocuirea

Neexercitarea reparației – despăgubiri sub formă financiară.

Nu este o formă de răspundere civilă propriu-zisă, nu este acoperită de NCC și nici nu derogă de NCC.
E o formă specifică pe care o imbracă răspunderea.

Obligații particulare, corelative cu drepturile consumatorilor:

OUG 99/2000

O parte din aceste drepturi și obligații au fost preluate în codul consumului

- Art. 75 – orice contract trebuie să conțină clauze clare, fără echivoc pentru neînțelegerea
cărora nu este nevoie de cunoștințe de specialitate.

În general se au în veedere clauzele juridice. Comerciantul știind că este supus unei legislații
constrângătoare încearcă să se protejeze cât mai bine prin contract, folosind consilierea
specialiștilor. Oricât de mult ar dori să se exprime într-un limbaj potrivit pentru omul mediu (SD:
omul puțin peste debilul mintal).

- Atunci când clauzele sunt îndoielnice dpdv al înțelesului ele se interpretează în favoarea lui –
consumatorul nu contează în ce calitate este, întotdeauna se va interpreta în favoarea lui.

- Art. 82 – generală aplicare – acesta reglementeeză două lucruri

o Denunțarea – pot să iasă din contract fără a plăti despăgubiri


o Modul în care este atrasă atenția consumatorului cu privire la acest drept

Art. 84 – dreptul consumatorului la denunțarea contractului nu poate fi anulat de vreo


clauză/înțelegere între părți. O astfel de clauză este nulă absolut

Art. 83 – consumatorul trebuie să aibă un exemplar din contract – legea civilă nu o impune ca atare